IN MEMORIAM: Ilie Șerbănescu – Să dea Domnul ca programul Cojocaru să fie o previziune și nu doar un ideal!

Constantin Cojocaru

Constantin Cojocaru a fost un revoluționar. N-a acceptat nedreptatea, injustiția, împilarea, opresiunea și nu numai că a vrut să schimbe din temelii rânduielile care le permit, dar a conceput și un proiect de schimbare. Constantin Cojocaru a intuit de la început capcana în care se va cădea odată cu așa-numita prăbușire a economiei de comandă și trecerea la o economie de piață, pe baza preceptului comandat și impus extern „totul de la stat la privat!”. A încercat de la început, prin proiectul său, să oprească devalizarea țării și concentrarea bogățiilor acesteia în buzunare puține, îndeosebi străine. Și pe măsura trecerii timpului s-a probat că a avut dreptate, capcana dovedindu-se mereu mai adâncă și mai greu de învins. Dar, evident, cu aceasta proiectul său devenea mai greu de pus în practică și operaționalizat.

Încercând să-și facă înțeles proiectul, Constantin Cojocaru apela simplu la cel mai explicit indicator economic, de care nu întâmplător stăpânii lumii și menestrelii lor se feresc: împărțirea PIB-ului între muncă și capital. Și arăta că, dacă această împărțeală va ajunge în România precum în Elveția, misiunea proiectului său se va putea considera îndeplinită. Acolo, în Elveția, munca preia peste 50% din PIB și doar vreo 35% capitalul (restul reprezentând bilanțul net al intervenției statale). La noi, este invers: doar vreo treime preia munca, de unde salariile mici și nivelul de trai scăzut, grosul de peste 50% revenind capitalului (de unde profiturile cele mai fabuloase la angajamentele financiare cele mai derizorii). Mecanismul imaginat de Cojocaru să inverseze situația spre cea din Elveția era unul de impozitare progresivă pentru obținerea treptată a căutatei împărțeli între muncă și capital. Mecanismul se baza pe o intervenție consistentă a statului. Problema era nu numai unicitatea și lipsa de precedent a demersului (de unde și caracterul revoluționar), dar poate mai ales faptul că noii stăpâni ai României, marii beneficiari ai transferului „totul de la stat la privat”, avuseseră grijă, în chiar propriul beneficiu, să desființeze tocmai instrumentul vizat de Cojocaru: statul român.

Dl. Manega, cel căruia i se datorează onorantul „In Memoriam Constantin Cojocaru” din acest ziar, a ales să-l denumească pe Cojocaru „vizionar”. Atributul de vizionar este dat aceluia care anticipează cum vor evolua lucrurile, dar și aceluia care se lasă antrenat de idealuri. Să dea Domnul ca programul Cojocaru să fie o previziune și nu doar un ideal!

Până la interpretarea situației tragice în care a ajuns România, am fost cu Constantin Cojocaru pe același drum. Pentru pasul următor ne-am despărțit. Poziționarea României actuale pe scara mondială a împărțirii PIB-ului între muncă și capital – indicatorul care, prin relevanța sa excepțională, era folosit ca reper de revoluționarul și patriotul Cojocaru – nu lăsa urmă de dubii. România este o colonie, numai în colonii capitalul culege mult mai mult din PIB decât munca. Eu m-am mulțumit să relev clar și fără echivoc acest lucru. Constantin Cojocaru nu s-a împăcat cu acest verdict. Nu m-a contrazis cumva că România n-ar fi o colonie, dar a investit programul său cu sarcina și putința de a schimba acest statut. A conceput o nouă Constituție, care să ofere cadrul instituțional pentru derularea programului. Pentru revoluționarul Cojocaru exista un pas următor. Pentru mine nu! I-am spus că nu am auzit în istorie de o colonie care să fi ieșit din acest statut. În plus, i-am declarat, în prezența multor altora încrezători în viitor, că mi-e și frică să merg mai departe de stadiul incriminării statutului colonial actual al României. Spre cinstea lui, revoluționarului Cojocaru nu i-a fost frică să meargă mai departe.

Moartea sa ridică tulburător problema menirii noastre: să tăcem, să vorbim, să stăm, să ne încumetăm la drum, să ne oprim la jumate?! Unii dintre cei apropiați de gândurile și activitățile lui nu numai îl jelesc, dar se întreabă cum de-i lasă Dumnezeu pe merituoși să moară și pe lichele să trăiască! Sunt problemele tragice ale celor care înțeleg cum stau lucrurile. Cei ce nu le înțeleg sunt fericiți!

A consemnat pentru dumneavoastră Ilie Șerbănescu via Revista CERTITUDINEA nr. 36, 2 aprilie 2019.

Dacă v-a plăcut, sprijiniți Revista România Culturală pe Patreon!