Ioan Lupas – Despre „versatilul” Iuliu Maniu

Iuliu Maniu si Alexandru Vaida nu doreau unirea Transilvaniei cu Romania ci anexarea Romaniei de catre Austro-Ungaria, faceau presiuni pentru iesirea ei din Razboiul de Reintregire si renuntarea la statalitate!

Constantin Stere marturisea: „Vaida si Maniu, cari credeau ca singura noastra scapare in vremurile acelea era intrarea noastra in confederatia austro-ungara, au mers pana acolo, ca au cerut, pentru mine, fara stirea mea, audienta la imparat. Noroc ca nu m-am dus. Altfel puteam fi foarte bine impuscat, fara ca nici Vaida nici Maniu sa se gaseasca obligati de a vorbi, clarificand o realitate…”. (Prof. I. Lupas, membru al Academiei Romane, Un episod istoric din anul 1917, Bucuresti, 1932, pag. 14.)

Iuliu Maniu organizeaza pe 6 mai 1928 la Alba Iulia adunarea si marsul asupra Bucurestiului, care trebuia sa porneasca de la Alba Iulia pentru rasturnarea prin forta a guvernului liberal si aducerea dezertorului Carol 2 la carma tarii. Rusinoasa incercare a lui Iuliu Maniu si a Partidului National Taranesc de a da o lovitura de stat, pentru a lua mult ravnita putere, punand in joc chiar desprinderea Transilvaniei de Romania – la 10 ani de la Unirea cea Mare din 1918. Omul acesta „efeminat si versatil”, cum l-a caracterizat Iorga la un moment dat, n-a prea stiut niciodata ce vrea. Primul sau „act politic” dupa Unire a fost sa nu voteze Constitutia din 1923. Din cate analize s-au facut in jurul acestei atitudini, nu s-a gasit o alta mai plauzibila decat aceea a lui Constantin C. Giurescu: „In primavara lui 1923 s-a votat de catre Parlament Constitutia cea noua, inlocuind-o pe cea din 1866, Iuliu Maniu e contra si n-o voteaza, desi e constitutia statului unitar roman… Cand, dupa trecerea unei jumatati de secol, te intrebi care a fost ratiunea care l-a facut sa fie contra, nu gasesti decat una singura, de ordin personal: necazul sau dezamagirea ca aceasta constitutie s-a infaptuit sub guvernul Bratianu si nu al lui. Din acelasi motiv, Maniu a refuzat sa participe si la incoronarea regelui Ferdinand si a reginei Maria, la 15 octombrie 1922, la Alba Iulia, eveniment care consfintea acelasi act istoric”.

Disparitia prematura a regelui Ferdinand si a lui Ionel Bratianu, precum si distantarea reginei Maria de regenta l-au determinat pe liderul P.N.T. sa caute mijloace total nedemocratice pentru a lua puterea. In tot cursul anului 1927, el trimite emisari la Paris pentru a lua legatura cu printul Carol (devenit Carol Caraiman, dupa renuntarea la succesiune) si a-i transmite vointa lui Maniu de a sprijini reintoarcerea sa in tara ca rege. Planul comun stabilit intre Carol si Maniu era acela al ajungerii P.N.T la guvernare si a declansarii unei campanii de presa favorabile revenirii fostului print. Pentru ca P.N.T. nu avea fonduri, Maniu a apelat la serviciile lordului Rothermere, magnat al presei engleze, dar si finantator si aprig luptator in campania de Ne-recunoastere a alipirii Transilvaniei la Romania. Constatand ca nu poate obtine venirea la guvernare pe cai legale, Maniu a declansat o campanie de agitatie politica impotriva guvernului liberal: miscari de strada, indemn la nesupunere civica, la neplata impozitelor, la neprezentarea la incorporare etc. Printr-o intelegere secreta cu Partidul Comunist Roman (interzis de lege ca agentura sovietica si ca sustinator al dezlipirii Transilvaniei de Romania), P.N.T. organizeaza, la 18 martie 1927, o manifestatie la Bucuresti pentru a forta Regenta. La aceasta adunare, la care a participat 40.000 de persoane, Ion Mihalache le-a spus participantilor taranisti, socialisti si comunisti: „Camarazi, n-ati venit sa ascultati discursuri, ci sa luati o hotarare si sa primiti o comanda. Puneti baioneta si faceti piramide. Inalta Regenta sa priveasca si sa inteleaga ca, daca nu, va veni o a doua comanda: Navaliti!”. Adunarea a votat o motiune prin care se cerea Regentei sa cedeze puterea lui Iuliu Maniu! Guvernul a atras atentia P.N.T. ca a depasit marginile democratiei si ale libertatii publice. Nesatisfacut de raspuns, P.N.T. a hotarat retragerea deputatilor si senatorilor taranisti din Parlament si instituirea lor intr-un for politic propriu, precum si organizarea unei adunari „nationale” la Alba Iulia in ziua de 22 aprilie 1928.

Asa numitul „for politic propriu” era de fapt o tentativa de constituire a unui parlament paralel cu cel al tarii, care se erija intr-un Parlament al Transilvaniei! Iorga va atrage atentia ca aceasta „Adunare nationala a lor” va fi un adevarat parlament. Dandu-si seama ca „Parlamentul lor” ia o intorsatura periculoasa, Maniu va vorbi despre un congres al partidului si schimba data la 6 mai 1928, anuntand ca acolo si atunci va avea loc un eveniment senzational! care va forta Regenta sa-i acorde formarea guvernului. Era vorba de sincronizarea actiunii P.N.T. cu intrarea frauduloasa in tara a lui Carol Caraiman si proclamarea lui ca rege la Alba Iulia, urmata de declansarea unui Mars asupra Bucurestiului pentru urcarea pe tron a acestuia, la 10 mai! Guvernul a luat masuri de supraveghere si de contracarare a acestei tentative de lovitura de stat, precum si de urmarire a miscarilor lui Carol la Paris. Acesta actiona si el prin agenti proprii pentru organizarea unei miscari procarliste in armata si printr-un anume Ionescu (Mauriciu Leibovici, prieten al Elenei Lupescu) isi asigura finantarea deplasarilor.

La 28 aprilie 1928, Carol Caraiman debarca in Anglia, de unde urma sa plece la Alba Iulia la 6 mai. Intre Carol si lordul Rothermere (omul lui Maniu) a intervenit o intelegere privind revizuirea conditiilor in care Transilvania a revenit la Romania, in schimbul sprijinului pentru ocuparea tronului Romaniei. Concernul de presa al lordului englez a declansat o campanie de presa in vederea revizuirii granitelor Ungariei! In acest sens au fost tiparite in Ungaria 20.000 de manifeste continand proclamatia pentru tara a lui Carol! (Sa ne reamintim ca in anii ’80 ai secolului abia incheiat fostul rege Mihai I incercase si el miscari asemanatoare tot in Ungaria, avand moneda de schimb tot Transilvania! Actiuni regesti si… patriotice).

La 10 ani de la Marea Unire si la 8 ani de la semnarea Tratatului de la Trianon, Carol Caraiman si Iuliu Maniu se situau pe pozitiile iredentismului maghiar. Faptul n-a fost trecut cu vederea si peste timp, actiunea lui Maniu va fi citata ca argument in discutiile Dictatului de la Viena din 1940. In timpul negocierilor dintre Ungaria, Italia si Germania s-a argumentat cu nemultumirea si nefericirea populatiei Transilvaniei exprimata prin vocea Partidului National Taranesc! Dar lucrurile nu s-au oprit aici, marsavia celor doi „patrioti” continuand intr-un mod jalnic pentru ei si dureros pentru tara.

Complotul Carol-Maniu a fost depistat si urmarit de serviciile romanesti de informatii atat pe plan intern cat si extern. Au fost trecute in stare de alarma mai multe unitati militare si s-a constituit un comandament la Deva si la Arad sub conducerea subsecretarului de stat in Ministerul de Interne, Gheorghe Tatarascu. Pe plan extern, spionajul romanesc la Paris a primit misiunea de a urmari miscarile aventurierului Carol Caraiman in Anglia. Au fost gasite manifestele tiparite in Ungaria. Un avion pregatit pentru zborul lui Carol la Alba Iulia,in ziua de 6 mai, a fost descoperit pe aeroportul Corydon de langa Londra. Ca urmare a interventiei statului roman, lui Carol i s-a pus in vedere sa paraseasca Anglia in 48 de ore, prezenta lui fiind indezirabila din cauza faptului ca a abuzat de ospitalitatea ce i s-a acordat. In aceasta situatie, jenanta pentru un om normal, Carol l-a informat pe Maniu ca nu mai poate sosi la Alba Iulia.

Printul aventurier in care Maniu isi pusese speranta de a veni la guvernare, era la fel de versatil ca si liderul P.N.T. Dupa prima renuntare la drepturile dinastice din 1 august 1919, cand a dezertat din armata in timp de razboi pentru a se casatori la Odesa cu Zizi Lambrino, el a fost numit, la 1 ianuarie 1924, inspector general al Aeronauticii in cadrul Ministerului de Razboi. In aceasta calitate el a primit un credit destinat achizitionarii unui lot de 150 de avioane de recunoastere si 60 de avioane de vanatoare. In calitatea pe care o avea, Carol a orientat actiunea spre firma britanica Siskin-Amstrong, care oferea avioane total necunoscute. Refuzul ofiterilor romani specialisti de a nu achizitiona avioane de la aceasta firma necunoscuta, l-a infuriat pe Carol, care s-a deplasat la fabrica din Conventry, starnind un adevarat scandal, umilindu-i pe militarii romani in fata englezilor.

Lucrurile s-au complicat si mai mult prin aparitia la fata locului a printului Paul de Grecia, inteles cu Carol intr-o afacere catastrofala pentru armata romana, cum vom vedea in continuare. In fata unei incalcari grave a regulilor administrative, atasatul militar al Romaniei in Anglia, nimeni altul decat colonelul Ion Antonescu, este nevoit sa intervina cu autoritatea-i bine cunoscuta si sa opareasca amestecul ilegal al celor doi printi. (De atunci Carol ii va purta o ura nedisimulata viitorului general si conducator de stat).

Prototipul avionului ales s-a dovedit inferior la toate caracteristicile, iar testele facute de ofiterii romani au demonstrat ca aparatele erau realizate de mantuiala. Mai tarziu s-a constatat ca in spatele acestor afaceri oneroase si periculoase pentru securitatea Romaniei se afla o firma particulara ai caror patroni mascati erau printul Carol de Romania si printul Paul de Grecia! Plangandu-se de „dictatura” liberalilor care nu-l lasau sa-si faca de cap (Bratianu ii pusese in vedere Elenei Lupescu sa paraseasca tara) dar si pentru ca scandalul cu firma de avioane Amstrong izbucnise in presa europeana, Carol se hotaraste sa paraseasca tara, pastrand relatii stranse cu Maniu – si el nemultumit ca nu poate veni la guvernare. Se intalneste la Paris cu Elena Lupescu de unde pleaca la Venetia, fiind oaspetele lui Mussolini, care il va instrui pe Carol in tainele socialismului. Din Italia va trimite la 12 septembrie 1925, regelui Ferdinand, o scrisoare prin care il anunta ca va renunta definitiv la calitatea de mostenitor al tronului. Joc perfid si periculos, pentru ca, dupa cum am vazut, el va trata permanent cu Maniu sa revina in tara cand taranistii vor veni la guvernare. Cum dupa un timp afacerea cu avioanele s-a stins, Carol a acceptat sa vina, prin Anglia, la Bucuresti si sa aterizeze la Alba Iulia, in ziua de 6 mai 1928. Pus pe fuga de guvernul englez, sturlubaticul print n-a mai avut ce face decat sa-l anunte pe Maniu ca nu mai are cu ce veni.

In absenta lui Carol, Maniu si Mihalache hotarasc, la 6 mai, sa porneasca un mars asupra Bucurestiului cu cei aproximativ 100.000 de oameni. In aceasta adunare (la care participau si comunisti si socialisti) s-a cerut, din multime, repunerea la vot a unirii Transilvaniei cu Romania, data fiind implinirea a 1o ani de la Marea Unire. In multime au fost raspandite ziare cu titluri precise: Luati bine aminte, la Alba Iulia s-a facut unirea, tot la Alba Iulia se poate desface. Ion Mihalache a avut si aici un discurs violent, indemnand la revolta. „Aceste steaguri nu se pot intoarce inapoi (sic!) infrante. Juram aici sa punem viata noastra la dispozitia patriei, a unei patrii insa care inceteaza a mai fi a ciocoilor”. Cu strigate de lupta si fluturari de steaguri tricolore si rosii,manifestatia s-a transformat in ceea ce fusese planuit: o actiune de forta impotriva ordinii de drept din tara si impotriva Regentei pentru a-l aduce pe Carol. „Adunarea lor” de la Alba Iulia a declarat guvernul liberal ca anticonstitutional, iar natiunea in stare de legitima aparare si indreptatita la folosirea oricaror mijloace pentru inlaturarea acelui regim. Ea nega guvernului orice drept de a se rosti in numele tarii si pretindea Regentei sa demita cabinetul Vintila Bratianu si sa instaleze unul P.N.T. prezidat de Iuliu Maniu.

Doua coloane, constituite dupa principii militare, cu ordine date in plic sigilat si cu drapele sfintite, s-au indreptat spre Vintul de Jos si spre Teius, unde au ocupat garile, cerand trenuri pentru a se deplasa la Bucuresti. Speriat ca isi va lega numele de marsul ilegal, Iuliu Maniu hotaraste sa intre in secret, in legatura cu reprezentantii guvernului si sa-si ofere colaborarea fortelor de ordine de sub conducerea lui Tatarescu. Impreuna cu acesta elaboreaza un plan de sabotare a actiunii partidului sau! Tatarescu trimite mai multe garnituri spre Alba Iulia care vor prelua manifestanti si-i vor raspandi in diferite directii. Asa a sfarsit periculoasa si rusinoasa incercare a lui Maniu de a lua puterea si de a-l aduce pe tronul tarii pe Carol Caraiman, la 6 mai 1928. In ceea ce il priveste pe printul aventurier nu exista o caracterizare mai lucida decat aceea facuta de fratele sau, printul Nicolae: „Cum au putut crede oamenii nostri politici ca s-ar intoarce in tara fara amanta acest om, care a dezertat din armata in timpul razboiului, s-a automutilat pentru a nu lupta pe front contra comunistilor unguri, care, desi avea comanda unui regiment, a fugit miseleste cu Lupeasca, metresa lui, fara sa dea doi bani pe regalitate, sotie, fiu si parinti?”

Si noi ne intrebam cum au putut crede intr-un asemenea om?!

Trecand peste guvernarile in care a fost implicat P.N.T.-ul, 1928-1931 (cand au fost inaugurate „curbele de sacrificiu”) si 1932-1933, accesul la documentele arhivate si memorii ne dezvaluie adevaratele portrete ale personalitatilor P.N.T. De ce adevarul a fost deformat cu buna stiinta, pentru a induce o imagine idilica despre unii lideri care au dominat viata politica interbelica?

Iata, pentru inceput, continutul unei telegrame trimisa in 1930 de ambasadorul Frantei la Bucuresti (Gabriel Puaux) catre P. Berthelot, secretar in Ministerul de Externe francez : „…Romania, aflata acum la stramtoare, nu va refuza nici o garantie ceruta de noi pentru acordarea imprumutului. Vom putea deci controla finantele tarii, …, iar P.N.T., incasand un comision substantial, usor de acoperit prin cursul scazut al titlurile de emisiune, va ramane obligatul nostru”. In urma acestei operatiuni financiare, P.N.T.-ul a primit un comision de 5% din cele 2 miliarde de franci imprumutate de Romania! Transferul s-a efectuat prin banca „De Paris et des Pays Bas”. 100 de milioane de franci era o suma fabuloasa in acele vremuri.

Sa presupunem ca de aceasta „mica” spaga nu aveau stiinta nici Maniu si nici Mihalache, iar banii au fost impartiti, de catre activistii taranisti, familiilor nevoiase din satele tarii. Conform doctrinei de dreapta, nu?

Comentariile patetice, acuzatoare sau jignitoare la aceste randuri nu arata decat mentalitatea veche mioritica: sunt personaje sau evenimente din istoria noastra despre care nu ai voie sa vorbesti + scrii decat pozitiv + la superlativ. Numai ca tuturor celor care sunt ghidati in viata de aceasta mentalitate, istoria le da peste nas ori le intoarce si celalalt obraz. Nu am absolut nimic impotriva P.N.T.C.D.-ului, este un partid care a platit cu sange si martiri trecerea sa prin istoria Romaniei, dar acestea nu inseamna ca trebuie ascunse sub pres umbrele din trecutul sau. Chiar daca incomoda pentru unii, prezentarea acestora ne ajuta sa intelegem mai bine trecutul, sa evadam din sabloane, sa deschidem ochii, sa invatam din greseli.

In aceasta parte va prezint un document care va va lasa un gust amar. Pentru inceput trebuie precizat ca in timpul dictaturii Maresalului Antonescu aparitia ziarelor partidelor fusese intrerupta. In data de 27.08.1944, oficiosul P.N.T.-ului, „Dreptatea” reintra pe piata presei. Nu vreau sa comentez randurile care urmeaza, sincer mi-e greata, asa ca va las pe voi sa le judecati apreciind contextul dar si demnitatea care „supureaza” din ele. La data de 29.09.1944, in urma loviturii de stat din 23 august, Armata Rosie intra in Bucuresti. Este intampinata cu entuziasm de rege, regina mama si liderii partidelor (fotografiile sunt marturii). Numarul din acea zi al ziarului „Dreptatea” publica urmatorul editorial: „Armata Rosie, garantie de ordine si securitate in sud-estul european, nu face decit sa continue misiunea ei seculara de sprijin si de ridicare a popoarelor mici. Istoria ne invata, pe aceia care stim s-o citim, ca statele din acest colt de Europa au ajuns la autonomie si apoi la independenta si libertate numai datorita sacrificiului neprecupetit al Sfintei Rusii. Victoriosi, soldatii maresalului Stalin au gasit repede drum spre inimile noastre […]. Intreaga opinie publica romaneasca saluta sosirea armatelor dezrobitoare […]. Traiasca Armata Rosie ! Traiasca Armata Romana ! Traiasca Romania Mare!” Probabil ca Maniu si Mihalache au cunoscut acest editorial… Cel mai mult doare ultima urare, o batjocura adusa tarii in conditiile de atunci: „Traiasca Romania Mare!” ocupata de bolsevici…

– Va urma –

Dacă v-a plăcut, sprijiniți Revista România Culturală pe Patreon!