Iulia Gorneanu – Pricopul, ziua în care s-a înecat Luna

Se povestește că de Pricop, în ziua a opta a lui Cuptor, „s-a înecat Luna” și asta s-ar fi întâmplat când trecea o punte de ceară, încercând să ajungă la Soare spre a-i fi mireasă. Legenda spune că, aflând că vor să se cunune soră cu frate, Dumnezeu s-a mâniat și l-a pus pe Pricopie să topească puntea.

Pentru români, este una dintre sărbătorile considerate primejdioase și este ținută în aproape toate zonele, chiar dacă în calendarul bisericesc e marcată cu cruce neagră. În Hunedoara se crede că astăzi amuțește cucul („Precupu’ tace cucu”) iar în Bucovina, că este Ziua Lupului și că Sfântul poate lua înfățișarea acestui animal, atât de venerat în calendarul pastoral. Se povestește că un lup a furat copilul unei femei care lucra în ziua de Pricop iar când aceasta a strigat după ajutor, i-ar fi răspuns cu glas omenesc „Nu e lupul, ci Precupul” apoi, înduioșat de jalea ei, i-a adus pruncul înapoi.

Moții țin Ziua Pricopului de frică să nu îi ia pe sus două vânturi rele -Harcodan și Dornados-, așa cum a pățit un boier necredincios din Apuseni; dobrogenii îl sărbătoresc cu credința că el le păzește cânepa iar oltenii, pentru că are puterea de a „arde boabele de grindină”, adică de a topi gheața și de a o preschimba în ploaie curată.

Precupul, asemeni Solomonarilor, poartă nu numai grindina pe cer, ci și fulgerele și trăsnetele, pedepsindu-i pe cei care lucrează de ziua lui. Din chestionarele lui Th. Speranția aflăm că atunci când niște oameni „s-au apucat să treiere grâu în ziua de Pricopie, până seara s-au aprins paiele şi apoi a ars tot”.

O altă poveste, întru totul inedită, culeasă de data aceasta de Marcel Lapteș de la o bătrână din satul hunedorean Ohaba, dezleagă misterul amuțirii cucului în ziua de Pricop. „De tare mult, să spune că odată un uom o prins un cuc… nu știu ce-o făcut… cum o făcut da’ l-o prins șî s-o gândit să-l ducă acasă să-l mânce. O pus cucu-n straiță și-o plecat…da’ n-o mărs bine și să-ntâlnește cu un moș… acesta era Sântu’ Pricopie… da’ uomul ce să știe?… Zâce sântu’: dă-mi mie pasărea din straiță și te-oi răsplăti… uomul îi răspunde: ba, l-oi duce acasă să-l mânc. Nu-ți fă păcat, zâce sfântu’, că-i suflet a lu’ Dumnăzău, ca tăt ce-i pe lume. Uomul n-o ascultat, o ajuns acasă și s-o apucat să mânce cucu’. Cum mânca el, ce crezi?… S-o stârnit o vântoasă cu grindină și fulgere de credeai că-i sfârșitu’ lumii… odat-o trăsnit pe șița cășii… o luat foc casa de s-o prăpădit cu toate cele… grajd, șură, poiată… tăt ce-o fost… o căzut foc și pe uom de-o pierit. De aia se spune că nu mai cântă cucu la sărbătoarea de Pricop, că l-o fi mâncat hăl rău.”

Peste această străveche sărbătoare populară numită Pricop în Moldova și Bucovina, Precup în Oltenia și Muntenia, Procopie sau Procope în Transilvania, se suprapune ziua Marelui Mucenic Pricopie, transferând asupra sfântului atribuțiile reprezentării mitice despre care am povestit.

Mircea Eliade, referindu-se la aceste permanente suprapuneri și fuziuni ale sărbătorilor populare cu cele religioase, spunea că moștenirea noastră orientală „a permis dezvoltarea unui creştinism popular care nu numai că a rezistat interminabilei terori a istoriei, dar a avut şi un întreg univers de valori religioase şi artistice, ale cărui rădăcini pornesc din neolitic.”

În concluzie, Pricopul este o străveche divinitate agrară, ambivalentă, care veghează la coacerea grânelor și poartă de grijă celor ce lucrează pământul, dar care nu se dă în lături să abată incendiile și grindina asupra holdelor celor ce nu-i cinstesc ziua. Nu întâmplător, Calendarul Roman îl celebra la aceeași dată pe Consus, zeul pământului și al agriculturii „care în ascuns păzește semănăturile ca să le aducă rod”. (At. Marian Marienescu,1884).

A consemnat pentru dumneavoastră Iulia Gorneanu.

Dacă v-a plăcut, sprijiniți Revista România Culturală pe Patreon!