LECȚIA DE ISTORIE: 11 februarie 1866, lovitura de Palat și infama trădare a domnitorului Alexandru Ioan Cuza

O zi neagră din istoria României! O zi a infamiei și a trădării! 11 februarie 1866.

Domnitorul Alexandru Ioan Cuza a fost silit să abdice, ca urmare a conjurației „Monstruoasei coaliții” (coaliția dintre conservatori și liberal-radicali). Puterea a fost preluată de o locotenență domnească alcătuită din: Lascăr Catargiu (reprezentantul Moldovei și al conservatorilor), generalul Nicolae Golescu (reprezentant al Ţării Românești și al liberalilor) și colonelul Nicolae Haralambie (reprezentantul armatei).

Despre arestarea lui Cuza și drumul său de la București până la vama Predeal se cunosc câteva detalii, păstrate, în general, sub forma unor pagini memorialistice ale unor ofițeri ori oameni politici ai vremii. Stan Popescu povestește că, pe 9 februarie, Anton Arion, membru marcant al facțiunii roșiilor, a venit la Ploiești și i-a cerut, în numele lui C.A. Rosetti, să vină urgent la București. În data de 10 februarie au plecat amândoi spre Capitală, iar pe drum Arion l-a informat că urmau să-l ridice pe Cuza din Palat. 

Împreună cu căpitanul Costescu, Radu Ionescu și Ștefan Fălcoianu, au plecat de la Rosetti cu o trăsură în care au transportat o ladă cu arme și muniții, pe care le-au dus la cazarma din Dealul Spirii. Apoi, Stan Popescu, împreună cu alți conspiratori civili, au așteptat lăsarea nopții în șanțul grădinii Cișmigiu, în spatele palatului, pentru a intra în acțiune. Sub conducerea căpitanului Costescu, grupul de civili și militari a intrat în palat, îndreptându-se spre camera lui Cuza. Ajunși aici, Costescu i-a prezentat actul abdicării, pe care domnitorul l-a semnat sub amenințarea armelor.

Pe 11 februarie 1866, la ora 5 dimineața, un grup de ofițeri cu pistoalele în mâini pătrunde în palatul domnesc al lui Alexandru Ioan Cuza, îl scoală din somn și îl obligă să semneze actul de abdicare de pe tronul României. Faptul era de o gravitate fără precedent, căci ofițerii respectivi juraseră credință Domnului țării, parte din ei fiind chiar din garda palatului. Cauzele acestui complot au fost multiple și generate, în principal, de atitudinea tot mai dictatorială a lui Cuza, de reformele sale, apreciate ca fiind prea radicale de către conservatori și insuficiente ori moderate de către liberalii roșii, de afacerile camarilei sale, dar și de elemente delicate ale vieții sale personale (avem în vedere relația extraconjugală cu Maria Obrenovici). Toate aceste elemente au condus în final la înlăturarea forțată a domnitorului de la putere.

Cei care l-au trădat pe Alexandru Ioan Cuza au fost: col. N. Haralambie, col. I. Călinescu, col. D. Crețulescu, fratele primului ministru în funcție, mr. D. Lecca, cpt. C. Pilat, cpt. A. Berindei, cpt. Al. Candiano-Popescu, cpt. A. Costescu și care, cu toții, vor face carieră de generali sub domnia lui Carol I.

La 11 februarie 1866, după ce domnitorul Alexandru Ioan Cuza a fost obligat sa semneze abdicarea si înlăturat cu folosirea forței, prin lovitura de stat, pusă la cale de „monstroasa coaliție” (constituită încă din 1864 și având ca lideri pe liberalul radical C.A.Rosetti, liberalul moderat Ion Ghica și conservatorul Lascăr Catargiu), a fost ținut prizonier în casa unui dușman personal, C. Ciocârlan și, ulterior, trimis sub pază militară la Predeal pentru a fi expulzat. Seara, Cuza a fost dus la Palat, unde s-a întâlnit cu Elena Cuza, cu copiii săi și alte persoane apropiate. De aici, domnitorul a fost urcat într-o trăsură cu destinația Predeal. 

Tot în anul 1866, un grup de 141 de ofițeri ai armatei române de la sublocotenenți la colonei, au scris lui Carol I un memoriu cerând ca trădătorii să fie pedepsiți. Cu o aroganță specifică unui prusac primitiv și incult, Carol I ignoră memoriul, pe Al. Candiano-Popescu și-l face aghiotant regal, pe ceilalți generali, iar pe Cuza Vodă îl va urmări cu o ură neagră până la moarte.

La 13 februarie 1866, în gara Predeal, pe când se făceau formalitățile la biroul vamal, vodă Cuza a cerut să se adune vânătorii spre a-și lua rămas bun de la militarii din batalionul de vânatori înființat de domnitor; aceștia s-au aliniat în fața biroului vamal a cărui ușă rămăsese deschisă, așa încât se putea vedea înăuntru o cadră populară, reprezentând scena asasinării lui Mihai Viteazul în tabăra de la Turda.

Atunci, printr-una din acele inspirații ale momentului, de care știa să se folosească adesea fostul domnitor, arătând imaginea, s-a adresat soldaților:

„Vedeți voi, cum a fost trădat acest domn, așa m-ați trădat și voi. Să dee Dumnezeu ca într-o zi să spălați această pată de pe steagul vostru cu sângele vrăjmașilor țării. Rămâneți sănătoși!”

Înainte de a părăsi țara mai declară:

„Să de Dumnezeu să meargă țării mai bine fără mine decât cu mine! Trăiască România!”

Se stabilește la Viena și Florența unde își cumpără două mici proprietăți. În 1867 scrie o scrisoare lui Carol I, prin care îl roagă să-i dea voie să vină în țară ca să trăiască la Ruginoasa. Carol I îl refuză!

La doar 53 de ani, pe 15 mai 1873, Alexandru Ioan Cuza moare în Germania, la Heildelberg, în urma unui astm de care suferea de ceva timp.

Regele Italiei, Victor Emanuel, își exprimă durerea și tristețea pentru moartea marelui Domn, pe când Carol I n-a trimis nici un mesaj. Trupul este adus în țară și înmormântat la Ruginoasa. Sute de mii de țărani i-au plâns moartea cu lacrimi amare și durere adevărată.

Cât despre Carol I… se știe ce a urmat! A anulat reforma agrară a marelui Cuza, iar punctul culminant a fost Marea Răscoală de la 1907.

Alexandru Ioan Cuza a iubit din toată ființa sa România pe care a slujit-o cu credință, devotament și loialitate toată viața, fiind pentru poporul român o adevărată icoană morală, cât și pildă de urmat întru slujirea Patriei. Reamintesc doar câteva din reformele lui Alexandru Ioan Cuza: unificarea administrativă, organizarea armatei naționale, secularizarea averilor mănăstirești, reforma agrară, reforma învățământului, reforma justiției ș.a., care au pus bazele începutului de modernizare a statului.

Trupul marelui Domnitor Alexandru Ioan Cuza se află astăzi la biserica Trei Ierarhi din Iași.

În concluzie, 11 februarie 1866 a fost ziua infamiei și a trădării naționale și nu știu dacă se vor mai putea spăla vreodată petele de sânge de pe drapelele de luptă ale unităților militare cu ocazia și a altor trădări care au urmat: 23 august 1944, 30 decembrie 1947, 22 decembrie 1989…!

Dacă v-a plăcut, sprijiniți Revista România Culturală pe Patreon!