Istoria Bucureștiului – Figuri de bucureșteni: haiducul Ioniță Tunsu

Primele știri despre Ioniță Tunsu ne spun că s-a născut undeva la începutul secolului al XIX-lea, în comuna Optași din județul Olt, iar în împrejurări neelucidate a ajuns în București, unde putea să îmbrace haina preoției, dat fiind că știa carte și era paracliser la Biserica Sf. Gheorghe Nou. Aici a fost remarcat, datorită vocii sale, de către episcopul Ilarion al Argeșului, care intenționa să-l facă diacon cu binecuvântarea Mitropolitului țării.

Însă destinul avea să-i atribuie un alt rol tânărului Ioniță care, după ce s-a alăturat mișcării conduse de către Tudor Vladimirescu, s-a decis să-i ajute pe cei față de care viața nu a fost darnică. A abandonat calea bisericii, s-a tuns și și-a format o ceată din oameni cu care împărtășea aceleași idealuri, astfel încât acțiunile lor, întreprinse pentru ajutorarea semenilor, să nu includă omorul și tâlhăria, așa după cum spune legenda: „Jefuia pe avuți atât pe la moșii, cât și în drumuri și nu numai că lăsa jefuitorului de cheltuială, dar întâlnind oameni săraci pe drumuri îi ajuta cu bani”. Prada luată de la negustorii bogați și marii boieri era împărțită văduvelor cu mulți copii, oamenilor bătrâni rămași fără niciun ajutor și gazdelor care îi adăposteau. Pentru el și oamenii săi oprea foarte puțin. La cererea expresă a generalului Kiseleff, autoritățile se mobilizează pentru prinderea „vestitului tâlhar”. Este oferită o recompensă, iar persoana care îl va prinde sau va da indicii privind locul unde se ascunde Ioniță Tunsu „va fi iertată de dări, va fi ridicată la rang de boierie și va primi 1.000 de lei”.

Potrivit tradiției, în această casă de pe Bd. Banu Manta nr. 35 a locuit o perioadă de timp haiducul Ioniță Tunsu.

Căpitanul Ștefan Radu, finul și omul de legătură al haiducului în București, atras de recompensa oferită, informează Agia că Ioniță urma să sosească în Capitală noaptea, dinspre Cotroceni, trecând podul peste Dâmbovița de la Grozăvești într-o căruță acoperită cu coviltir. Din întâmplare, exact prin locul și la ora când era așteptat Ioniță trece o trăsură trasă de cai de poștă, în care se afla un colonel rus, Govorov, care, din cauză că refuză să se supună somației, este rănit ușor. Haiducul aude de la depărtare împușcăturile și zarva creată în urma incidentului cu colonelul rus și evită să mai intre în București.

Afișul Teatrului Național din București prin care se anunța reprezentația „Tunsu Haiducul” (1858). Sursa imaginilor: George Potra, „Din Bucureștii de ieri”.

Șansa nu îi mai surâde lui Ioniță o săptămână mai târziu, astfel încât, în momentul în care trece peste podul de la Grozăvești, asupra lui se abate o salvă de puști și pistoale. Rănit grav, acesta este dus la un post de pază al soldaților ruși de pe Podul Mogoșoaiei, pe locul unde se află astăzi hotelul Continental. Deși medicii au încercat să-i salveze viața, Ioniță se stinge în zorii dimineții următoare. Era anul 1832.

Martorii oculari amintesc că, în momentul în care trupul neînsuflețit al lui Ioniță Tunsu a fost expus în piața publică, astfel încât să facă dovada că haiducul este mort, iar cei care ar fi fost tentați să-i urmeze exemplul, să fie descurajați, oamenii sărmani au izbucnit în lacrimi; un bătrân, care probabil a fost ajutat la un moment dat de către Ioniță, i-a pus acestuia un ban de argint pe piept. Celebrul haiduc a fost înmormântat în afara orașului, în apropiere de Mărcuța, pe drumul ce ducea la spitalul Pantelimon. Odată înlăturat pericolul pe care l-a reprezentat Ioniță, boierii și negustorii au răsuflat ușurați, iar cei care au ajutat la prinderea sa au solicitat recompensa pentru „râvna și vitejia ce s-au arătat asupra prinderii tâlharului Tunsu și pentru sfărâmarea cetei sale”. După un vechi obicei balcanic, prin care unele persoane își arogă merite, deși nu au avut nici cea mai mică contribuție, beneficiind doar de o protecție de sus, lista persoanelor care urmau să fie recompensate cu 2.000 de lei a crescut de la 22 la 27 de oameni. Căpitanul Ștefan Radu, cel care a avut un rol hotărâtor în ceea ce privește anihilarea lui Ioniță Tunsu, nu numai că nu a beneficiat de recompensa promisă, dar a fost arestat și anchetat pentru complicitate, fiind, în cele din urmă, achitat la capătul unui proces controversat.

Faptele lui Ioniță Tunsu au continuat să existe în poveștile oamenilor mult timp după moartea sa. S-a scris un vodevil intitulat „Tunsu Ioniță”, ce s-a jucat pentru prima dată pe scena Teatrului cel Mare din București în anul 1858, în care vestitul haiduc a fost interpretat de către Matei Millo, maestrul artei teatrale la vremea aceea. Totodată, poveștile despre Ioniță inspirau și jocurile copiilor, așa după cum amintește C.D. Aricescu într-una din poeziile sale, numită „Tunsu ăl mic”: „Însă lui Costică mai mult decât toate/ Îi plăcea din suflet al lui Tunsu joc,/ Mă puneam în fruntea taberei armate/ De copilași, numai inimă și foc”.

A consemnat pentru dumneavoastră dr. Constantin Gabriel muzeograf Muzeul Municipiului București.

Dacă v-a plăcut, sprijiniți Revista România Culturală pe Patreon!