Pe 30 și 31 mai 2019, a avut loc cea de-a 11-a ediție a Simpozionului Național Constantin Noica, la Facultatea de Teologie din Craiova, sub egida Institutului de Filosofie și Psihologie „Constantin Rădulescu-Motru” din București. Cu această ocazie, am avut deosebita plăcere să revăd mai multe cunoștințe și prieteni. Între aceștia se numără și domnul profesor Ion Filipciuc din Rădăuți, care ne-a vorbit despre o lucrare de descântece culese cu câteva decenii în urmă din satele de pe valea Suceviței. Dar cartea, de circa 300 de pagini, din anumite motive a rămas nepublicată. Dumnealui a recuperat manuscrisul și îl pregătește în vederea publicării. Este de prisos să adaug că această lucrare mă interesează în mod deosebit, în primul rând pentru limba acestor descântece, care presupunem că păstrează multe aspecte de limbă arhaică.

În discuțiile noastre între patru ochi, a venit vorba și de o expresie puțin bizară din aceste descântece, anume aceea de „apă mândră” care, la o primă vedere, ar putea să însemne fie „apă frumoasă”, fie „apă înțeleaptă”. La o privire mai atentă însă, nu poate însemna nici una, nici alta din motive lesne de înțeles: apa nu poate avea, ca atribut principal, frumusețea deosebită și, cu atât mai mult, înțelepciunea, fiind un element primar. Prin urmare, această sintagmă trebuie să aibă alt înțeles. Dar care să fie acela?

Fr. Miklosich (Slaw. Elem., 31) urmat de Cihac (II, 197), consideră că adjectivul mândru ar proveni din slav. bis. modru „înțelept”. Ideea a fost preluată necritic de toate celelalte dicționare românești, din păcate. Trebuie arătat că în limba română mândru cu sens de „înțelept” nu apare decât la autori mai vechi, în lucrări cu caracter bisericesc, precum Coresi sau în Palia de la Orăștie, unde sensul, fiind preluat din slava bisericească din care au fost traduse aceste texte, dar nu apare cu acest sens în texte folclorice sau la autorii de mai târziu. Prin urmare, este evident că rom. mândru nu este de origine slavă, dar cei doi termeni trebuie să fie cognați. În plus deviația semantică de la „înțelept” la „frumos” este greu de imaginat.

În DELR, am arătat că adj. mândru provine din PIE *m(o)nd^h(r)o „sprinten, vioi” < *mend^h – „a fi atent la, a fi vioi” (IEW, 730) care s-a moștenit în mai multe limbi indo-europene în general fie ca verb, fie ca adjectiv sau chiar ca substantiv, ca în limbile indo-ariene: skt. medha „înțelepciune”, av. mazda-h „memorie, amintire”, gr. μαθαίνω „a învăța”, alb. mund „a putea, a câștiga”, got. mundrei „scop”, v.g.s. muntar „entuziast, doritor, fervent”, v.scand. munda „a ținti”, lituan. mandras „vioi, deștept”, muòdrs „id”.

Prin urmare, observăm că sintagma „apă mândră” din acel descântec de pe valea Suceviței trebuie să însemne „apă vie” (vioaie), plină de energie benefică primară. Ne amintim că în multe basme românești este vorba de „apa vie” și „apa moartă”, ca două elemente primare antitetice, prima benefică, iar cealaltă malefică. Astfel, dacă în basme s-a păstrat noțiunea ca atare, schimbându-se termenul cu care este definită, în descântece însă, ca să-și poată menține puterea magică, formulele de limbă au trebuit să fie păstrate cu strictețe.

Sensul din descântece este, prin urmare, moștenit din proto-indo-europeană, ajuns în traco-dacă și păstrat până în zilele noastre în aceste descântece pline de farmecul limbii vechi. Menționăm că la Dioscoride apare o denumire dacică de plantă sub forma mendruta, care trebuie să provină tot de la acest radical.

Este astfel evident că adj. mândru din aceste descântece păstrează sensul din proto-indo-europeană, chiar dacă în limba curentă sensul a deviat într-o oarecare măsură, ca și în slava veche unde însemna „înțelept”, sens deviat din acela de „vioi, deștept”, păstrat în limbile baltice, care sunt mai arhaizante decât cele slave.

Ce bine că Biserica Ortodoxă nu a avut nici puterea, nici determinarea diabolică, specifice Bisericii Romano-Catolice, de a eradica vrăjitoria, căci astfel au putut ajunge până la noi aceste crâmpeie de limbă și spiritualitate străveche.

A consemnat pentru dumneavoastră prof. dr. ist. lingv. Mihai Vinereanu.