Mihail Kogălniceanu – Tot ne-a mai rămas o patrie în care se poate ridica încă un glas

A fost poate dat de la Dumnezeu, a fost poate un blestem pentru acest pământ ca el din toate timpurile cale mai străvechi să fie destinat de a fi frământat de copita cailor nărăvași. Nu voi merge la timpurile cele antice, nu voi desfășura călcarea barbarilor din timpurile evului mediu, voi lua numai istoria de la descălicarea Țărilor Române, și aruncându-ne ochii asupra cronicilor noastre, vom vedea că fiecare pagină nu ne vorbește decât de bătălii făcute de părinții noștri cu leșii, cu ungurii, cu cazacii, cu tătarii, cu turcii. Și apoi când a căzut Ungaria, când a căzut Polonia, lupte nu am mai avut noi românii, dar au fost bătălii între Austria și Turcia, bătălii între Prusia și Turcia, și mai toate pe pământurile noastre. Și victima mai tuturor acestor războaie străine era tot biata Românie, care plătea pentru toți, care plătea certele, neînțelegerile, ambițiile altora și plătea chiar pierzând părți din trupul său, când Bucovina, când Basarabia. Și cu toate acestea deși truncheată tot ne-a mai rămas o patrie și tot în acestă patrie se poate ridica încă un glas care să vorbească de drepturile ei și să se îngrijească de viitorul ei. Și cui datorim acest mare lucru? Îl datorim acelei înțelepciuni naturale, acelei înțelepciuni – permite-ți-mi expresiunea – necioplite a părinților noștri care niciodată și chiar la ora pericolului nu a dezasperat de țară; îl datorim patriotismului părinților noștri care la grele cumpene își uitau certele, se adunau, discutau, hotărau; și când dârji, când semeți, dară pururea români, salvau țara și astfel ne-a lăsat-o nouă. Da, domnilor, ei erau pururea români!

Mihail Kogalniceanu în ședința Senatului, 17/28 aprilie 1877.

„Discursuri și dezbateri parlamentare, 1864-2004”, Gheoghe Buzatu (coordonator), Ediția Mica Valahie, București, 2006, p.74-75.