Mihail Sturdza – Trecutul în noi

Vorbind în Memoires d’Outretombe de trecutul familie sale, Chateaubriand afirma că o face numai pentru a satisface dorinţele nepoţilor săi. Mai puţin făţarnic decât el, recunosc că o fa pentru mulţumirea propriilor mele porniri. Mi-a plăcut întotdeauna să trăiesc cu gândul mai mult în trecut decât în vremurile de faţă. Sunt un vrăjit al slavelor trecute. Cred că orice neam, orice sat, orice ţinut, orice ţară, are datoria şi dreptul la mândria trecutului său, şi că uitarea trecutului de către pătura conducătoare a unui popor este cea mai mare nenorocire ce i se poate întâmpla acestuia. Este ceea ce s-a petrecut în România cu dispariţia partidului Conservator şi ceea ce m-a adus în Mişcarea Legionară, unde am regăsit şi recunoscut rădăcinile de care nu mai era legată lumea noastră politică de după Primul mare Război. Vlahuţă, în una din scrierile sale, ne spune, cu drept cuvânt, că la obârşia celui mai vechiu neam de kneji, „Uradel”-ul românesc, se afla un păstor ostaş. Xenopol aminteşte că Knejii Sturzeşti sunt pomeniţi încă în hrisoavele de la sfârşitul veacului al XII-lea. Numele nostru a rămas împletit cu istoria Ţărilor Româneşti de pe vremea Descălicărilor până la cea de astăzi: de la Kneazul Nan, contemporanul lui Roman Muşat, şi Baliţă, contemporanul lui Ştefan cel mare, de la Marele Hatman Ion Sturdza, Pârcălab de Hotin, pe care istoricul Orehovius nu-l arată venind cu călărimea sa – „Quorum principes erand Sturdza ac Movilă” – în ajutorul Oştilor Polone, de la Kneazul Barboi, învinsul de la Kornul Luncii, tras în ţeapă de păgâni, de Sturdza hatmanul, căruia aceiaşi păgâni I-au tăiat capul pe malul Siretului, de la copii lui matei, nepoţii lui Gheorghe Ştefan, ultimii Sturdzeşti lăsaţi în viaţă după veacuri de morţi violente, de răpiri tătărăşti şi de otrăviri, adăpostiţi la curtea lui Apafi şi salvaţi de predarea în mâna turcilor de către Ana Bornemisza, soţia Voievodului ardelean, până la marele Logofăt  Alexandru Sturdza, care întovărăşa pe Cantemir în pribegia lui, dela acel Sturdza din Dulceşti, care cu hăitaşii săi plecase la goana de Eterişti până la Ioniţă şi Mihalache Sturdza, domni aprigi dar drepţi, şi până la Vasile Sturdza, Locotenentul Domnesc care, ca şi cumnatul său Costache Negri, îndepărta cu un surâs şi o mulţumire coroana ce I se oferea.

Am fost crescuţi într-o casă unde aceste vechi amintiri şi cele mai recente, ale unei generaţii făuritoare de ţară fără altă râvnă decât aceea a binelui obştesc, generaţia Unirii şi a Împroprietăririi, erau povestite copiilor la gura sobei, împreună cu basmele lui Creangă. Amintirile unui trecut văzut şi trăit, ascultate de noi cu agerimea şi smerenia copilăriei, mergeau în ceea ce privea străbunica mea după mamă, Catinca Negri, până la Eterie şi la vremurile lui Ion Sturdza cel dintâiu dintre noii Voevozi pământeni, strănepotul lui Ilie Sturdza ultimul Voevod ales cu două sute de ani înainte, după vechiu obiceiu al pământului, pentru o scurtă domnie de câteva zile.

Catinca negri era sora lui Costachi Negri idolul generaţiei sale. Surori ale lui Costache Negri erau şi bunica mea dinspre tată, Zulnia Sturdza, soţia Locotenentului Domnesc al Unirii, apoi Elena Negri, „Steluţa” logodnica lui Alecsandri, „pierdută în neagra veşnicie”, când era tânără, frumoasă şi iubită, şi Mica Efghenia Negri, Stareţa Mănăstirii Văratec, unde petreceam verile copilăriei noastre, Cogălniceanu era cumnatul bunicului meu Mihai Jora, Primul Ministru al Afacerilor Străine a lui Vodă Cuza. Jorăştii au fost oameni de oaste neastâmpăraţi şi buclucaşi. Antioche Jora a fost, cred cel din urmă apărător al Cetăţii Neamţului împotriva unei împresurări vrăjmaşe. Dafina Jora era doamna lui Dabija Vodă. De câte ori patima vânătorii mă ducea la Mănăstirea Secului, puteam citi pe frontispiciul bisericii numele întemeietorilor: „Marele Vornic Nistor Ureche cu Kneaghina lui Maria Jora”. În archondaricul Mânăstirii, unde am petrecut atâtea nopţi, nu am putut nici odată auzi, cum alţii ziceau că se întâmplase, oftatul Părintelui Ghidion, despre care povestea spune – numai o poveste – că fusese zidit între cărămizile odeiei, pentru că îndrăznise să azvârle priviri puţin călugăreşti asupra Vornicesei.

Elena Doamna, văduva lui Alexandru Ioan Cuza, venea în fiecare an pentru a petrece o săptămână sau două cu bunicile mele în Târgul-Ocna, unde ne-am trăit copilăria. Dragostea şi veneraţia pentru memoria ultimului Domn moldovan erau atât de mari în familia mea, că fratele meu Iancu şi cu mine nu am ales meseria armelor, care era cea pe care o doream, fiindcă socoteam că pata trădării din noaptea de 11 Februarie 1866 nu fusese încă spălată de pe steagul Oştirii noastre. Aveam în casa noastră din Târgul-Ocna toată arhiva corespondenţei schimbată între Costache Negri, Alexandru Ion Cuza, Cogălniceanu, Vasile Sturdza, Alecsandri, Bălcescu, Negruzzi şi toţi protagoniştii români şi străini ai epocii Unirii. Cu părintele meu petrecusem lungi ore pentru a o clasa în nouă mari dosare, cari ne-au fost răpite în timpul Primului Mare Război, pentru a ajunge, nu prea ştiu cum, în Arhivele Academiei Române. Era intenţia noastră de a le publica cu comentariile şi notele cuvenite; ele azvârleau noi lumini, ascunse de istoricii noştri asupra activităţii şi planurilor lui Alexandru Ion Cuza şi a sfetnicilor săi. Menţionez, între altele, faptul pe care, la cunoştinţa mea, numai Gheorghe Brătianu l-a recunoscut şi cercetat, a corespondenţei şi înţelegerii cu Kossuth, asupra unei expediţiuni militare româneşti pentru eliberarea Ardealului, în deplin acord cu patriotul ungur, care la acea vreme (1863 – 1866) organiza în Italia, cu asentimentul lui Napoleon al III-lea, o Legiune Ungară, pentru a debarca în Dalmaţia. Acest fapt pare a fi uitat de istoricii unei întregi generaţii, pentru a ascunde poate opiniei noastre publice, ceea ce detronarea lui Alexandru Ion I a însemnat pentru ţara noastră, o dată cu irupţia, cu acest prilej, în viaţa publică a României, a acestei noi clase de români: politicienii, oamenii partidelor, înlocuind pe oamenii Ţării. Nu putem decât să ne gândim cu dragoste şi mândrie la acea generaţie a romantismului românesc, care se stingea cu Domnul Vândut şi la prisosul de dragoste şi de durere de neam care însufleţea o clasă stăpânitoare din care noi coborâm; o clasă care s-a lepădat de toate privilegiile şi prerogativele,de care se folosise timp de veacuri, fără ca nimica să o silească să o facă, care a dat totul înainte ca să i se ceară ceva. Dar când vedem calitatea celor care ajunseseră să o înlocuiască între cele două războaie şi unde au dus eu Ţara, ne întrebăm dacă acei câţiva bătrâni cu barbă şi cu ciubuc, Conchi, Ştefan şi Alexandru Catargi, Toader Balş şi alţii, nu avea dreptate când cereau să se păstreze încă ceva din vechile datine, din vechiul aşezământ, din vechea ierarhie, fără a ne lăsa amăgiţi până unde bunicii noştri, fără să o ştie, se lăsaseră poate amăgiţi de mincinoasa şi sângeroasa nălucă a Revoluţiei Franceze.

A consemnat pentru dumneavoastră principele Mihail Sturdza în „România și Sfârșitul Europei – Amintiri din țara pierdută”, cap. I – Trecutul în noi, Editura Fronde, Alba Iulia, 1994.

Dacă v-a plăcut, sprijiniți Revista România Culturală pe Patreon!