Mircea Dogaru – Aberațiile „moldovenismului”. „Invazia” românilor peste popoarele slave și necesitatea dez-românizării prin sovietizare

În urma actului de trădare de la 23 august 1944 (devansarea, prin anularea tratativelor cu Aliaţii, a momentului întoarcerii armelor, cu 3 zile) care a văduvit România de statutul de cobeligerantă şi de posibilitatea negocierii frontierei cu URSS la tratativele de pace, s-a revenit la frontiera ruso-română de la 4 noiembrie 1940, teritoriile româneşti răpite redevenind vecine României în cadrul RSS Ucraina şi RSS Moldoveneşti.

Printr-un decret al Prezidiului Sovietului Suprem din 14 noiembrie 1945, „ucrainenii” au trecut rapid la „ucrainizarea” (rusificarea) teritoriilor româneşti primite, numai în judeţele Ismail şi Cetatea Albă fiind schimbate numele a 90 de localităţi româneşti.

În planul deznaţionalizării românilor, această turnură s-a caracterizat prin manipularea patriotismului autentic al acestei generaţii, pe fondul lipsei grave de cunoştinţe în domeniu, în scopul argumentării inconştiente a tezelor „moldovenismului”, care a revenit în forţă, pregătind spargerea postrevoluţionară a unităţii poporului român (şi nu numai a lui) în „naţiuni culturale”, aberaţie „implementată” de agenţii Rusiei imperiale în minţile „analiştilor” Europei democrate şi civilizate, pe criteriul apartenenţei religioase, prin sintagma „naţiuni spirituale”.

În calea „moldovenismului”, a demonstrării existenţei unui popor „moldovenesc”, s-au aflat de la început două impedimente:

1) numele de ROMÂN (dialectal RUMÂN, ARUMÂN, RĂMÂN, sau, sub influenţă germană, RUMER) de la ROMANUS – ROMAN, nume tradus de slavi prin VOLOH, VALAH, de turci prin Ulaq, Ulaghi, de unguri preluat ca Olah, de greci Blac, Vlah, de germani Wallah sau Bloch, de francezi Vlaqui, Blaqui, Blasi, Blazi etc. şi care atestă românilor calitatea de urmaşi ai cetăţenilor Imperiului, de oameni liberi şi de stăpâni ai pământului pe care vieţuiesc şi în care s-au instalat hoardele barbare, germano-slavo-asiatice; şi

2) limba ROMÂNĂ, cea mai apropiată de limba latină, dintre limbile romanice sau neo-latine.

Pentru a-şi atinge scopul, ideologii „moldovenismului” au acreditat ideea că etnogeneza română nu a existat. Mai mult, că TRACII nu au fost un popor unitar, vorbind aceeaşi limbă între Nipru, Dunărea Mijlocie, Carpaţii Păduroşi şi nordul Greciei, ci o sumedenie de popoare distincte, între care s-ar fi evidenţiat poporul „dac” şi poporul „get”, prin transformarea în „popoare” a fragmentelor trace care locuiau în Banat, Ţara Haţegului şi vestul Olteniei („dacii”) şi în Valea Dunării inferioare şi maritime, inclusiv Dobrogea şi litoralul pontic până la Bug (geţii).

Românii ar fi dacii care au preluat de la romani doar limba sau, în varianta finală, care i-ar fi învăţat pe romani limba latină. Dar care sunt originari doar din Dacia mică a lui Decebal, teritorial redusă la „un milion de paşi”.

Ulterior, aceștia ar fi „românizat”, prin „descălecare”, Ardealul pustiu (locuit, la venirea maghiarilor, doar de puţini slavi), Maramureşul istoric, sudul Poloniei, Moldova, Dobrogea, estul Munteniei, nordul Peninsulei Balcanice, unde s-ar fi născut popoarele slave (sârb, bulgar, „ucrainean”), poporul ungar sau, cu începere din veacul IV, din simbioza geto-slavă, poporul „slav” și „moldovenesc”.

Conform teoriei „moldovenismului”, aceștia („moldovenii”) ar fi fost invadați de „români” în veacul XIV, prin Dragoş şi Bogdan dar, de fapt, ei şi-ar fi căutat permanent matca rusă, tratatele de alianţă încheiate de domnii Moldovei, Gheorghe Ştefan şi Dimitrie Cantemir în 1654 şi 1711, nereprezentând decât întoarcerea „moldovenilor” acasă.

Parţial „eliberat” în 1812, reocupat în 1918, poporul „moldovenesc” s-ar fi regăsit în 1940, conştientizând că misiunea sa legitimă este reintegrarea până la Carpaţi. Adică ceea ce susțineau, în spirit pur kominternist, tandemul de la Chişinău Starîi-Voronin, iar acum președintele Igor Dodon.

În perspectiva noii „schimbări la faţă” a Rusiei imperiale, „moldovenismul” ca şi alte „isme” trebuia protejat, pentru ca românii să nu-şi împlinească idealul naţional, prin înlăturarea consecinţelor pactului Ribbentrop-Molotov, în contextul revoluţiilor „spontane” anunţate de „Glasnost” şi „Perestroika”.

Drept dovadă, angajate în procesul de „liberalizare”, forţele bolşevice de la Chişinău, în slujba perpetuării regimului ocupaţiei ruse, au emis, la 11 noiembrie 1988, în scop de cosmetizare şi control, celebrele „Teze ale CC al PCM”, sub titlul „să promovăm restructurarea prin fapte concrete”, care recomandau să fie păstrate „limba moldovenească”, „grafia slavă”, „limba rusă ca mijloc de comunicare”, deci „un bilingvism real”, „prietenia popoarelor” etc. De aici obsesia patrioţilor din RSSM pentru afirmarea identităţii prin numele de „român”, prin proclamarea limbii române, a lor, ca parte a poporului român şi a istoriei românilor etc.

Întrucât procesul de creare a „poporului sovietic”, prin topirea tuturor identităţilor etnice şi culturale în creuzetul rus, mascat de ideologia comunistă, nu se încheiase, declanşând „restructurarea”, ruşii riscau să deschidă cutia Pandorei şi să scape de sub control naţionalismele popoarelor subjugate parţial sau total.

De aceea, „restructurarea” trebuia să lovească „revoluţionar” în primul rând statele vecine, transformate de Armata Roşie în „socialiste”, împiedicându-le pe ele să-şi clădească propriul destin, iar eventualii interesaţi din Occident să nu poată profita de situaţie, datorită „centurii de foc” pe care aceste state o formau.

În scopul gestionării viitoarei crize programate, serviciile speciale ruseşti, în acord cu cele aliate, occidentale, au pregătit în mod identic „revoluţia” în statele-satelit, sacrificând a priori trei dintre pionii Tratatului de la Varşovia, care interesau în mod deosebit Germania şi sateliţii acesteia: Iugoslavia, Cehoslovacia şi România.

Ca atare, în epoca pregătirii intensive a „revoluţiilor”, mai mult sau mai puţin „spontane” ori „de catifea” în Europa central-răsăriteană, („revoluţii” de care Rusia avea atâta nevoie, ca „perdea de fum”, în contextul propriei restructurări, adică la sfârşitul anilor ’70 şi în întreg deceniul IX al veacului trecut), valul declinului programat a atins, în toate aceste ţări „socialiste” direct vizate, toate domeniile: economic, administrativ, social, politic, militar, biologic (sănătate), formativ (învăţământ), cultural şi spiritual (biserica). Aici era inclus şi domeniul conştiinţelor naţionale, bulversate prin agresarea Istoriei lor, coloana vertebrală a conştiinţei de sine pentru orice popor.

Interesant este faptul că ultima „adunare generală” a agenţilor celor implicaţi în elaborarea Noii (a câta oare, Doamne?) Ordini europene şi mondiale, s-a desfăşurat, pentru punerea la punct a ultimelor detalii, la Bucureşti, în vara anului 1980, mascată fiind de lucrările unui Congres internaţional de… Istorie.

Cu certitudine, în baza informaţiilor primite atunci de la colegi de breaslă occidentali, afirm că s-a găsit soluţie problemei: România urma să fie ori primul stat socialist bulversat (în 1985) „revoluţionar”, a doua zi după înlocuirea, la Moscova, a lui Leonid Brejnev cu (încă) necunoscutul Mihail Gorbaciov (al doilea pe listă se numea Rumeanov) şi declanşarea procesului în URSS pentru provocarea „exploziei lagărului socialist” periferic european, ori ultimul (în 1987 ori… 1989), pentru a servi, prin foc şi pară, drept exemplu pentru europenii care vor mai avea, în viitor, veleităţi de independenţă.

A consemnat Mircea Dogaru, „Ucraina sau drama românilor de la margine” (fragment).