Pledoarie pentru demnitatea românească – 27 aprilie, Traian Trifan

Traian Trifan s-a născut la 3 noiembrie 1899, în Lancrămul lui Blaga, județul Alba, pășind în viața pământească dintr-un veac în altul. Școala a urmat-o la Liceul evanghelic nemțesc din Sebeș; din clasa a IV-a de liceu face câte un an la Liceele ungurești de stat din Sibiu și Blaj, un an la Liceul românesc Șaguna din Brașov; orașul fiind ocupat în timpul războiului, își încheie studiile (făcând doi ani în octombrie-aprilie) și-și ia diploma la Blaj, în 1916.

Traian Trifan în tinerețe, 1918.

În vara lui 1917 este recrutat în armata austro-ungară și trimis pe front în Albania, unde e telefonist (cunoștea 3 limbi). Se îmbolnăvește de malarie, e internat în Slovacia, apoi la Viena; e retrimis pe front în Muntenegru, când războiul se termină. Cu peripeții revine în țară; participă la Adunarea de la Alba Iulia și-și vede patria întregită. Absolvă Școala Militară de Artilerie din București; e avansat sublocotenent. Se înscrie la Facultatea de drept din Cluj, e vicepreședinte al Centrului Studențesc, participând activ la frământările studențești. Își ia doctoratul în drept și face practica în avocatura la Sibiu, Sebeș și Satu Mare, fiind ultimul avocat din Brașov care a dat examen de cenzură, în 1926 (dupa 8 ani de studii și praxa).

„Lupta noastră nu este limitată în timp, ci permanentă.”

Traian Trifan.

În 1927 deschide un birou de avocatură la Brașov; în 1933 își întemeiază familia, căsătorindu-se cu Elena Scholtz, cu care are două fete: Ileana și Maria. Ion Moța (cunoscut din studenție) îl convinge să intre în Mișcarea Legionară. Pledează în procesele: Duca, Bratu, al „complotului studențesc” de la Târgu Mureș, ținut la Brașov. Datorită adeziunii sale la Mișcarea Legionară e închis la Jilava (1934) și lagărul Vaslui (1938). E eliberat și concentrat în armată, cu care va părăsi Basarabia fără luptă.

După instalarea Statului Național Legionar, în toamna anului 1940, lt. Trifan este numit prefect al județului Brașov; își asumă funcția, deși situația era dificilă (granița mutându-se la Sfântu Gheorghe): „Mă găsesc în acest loc din ordin și voi face ce pot”.

După lovitura din ianuarie 1941 e somat de col. Filip Agricola, comandant al regimentului de infanterie din Brașov, să predea Prefectura. Refuză și cere să fie înlocuit prin decret de stat, așa cum fusese numit. În urma discuțiilor cu gen. Dragalina, a consultărilor cu Bucureștiul și a amenințărilor armatei germane de a interveni, împreună cu Marian Traian, șeful județului, predau autoritatea și sunt arestați. Urmează ancheta și procesul. Deși col. Agricola confirmă că a fost ordine în județ și prezența armatei la prefectură era nejustificată, totuși dr. Traian Trifan este condamnat la 16 ani închisoare.

„Trebuie să mărturisim prin comportarea de zi cu zi, poate cu suferință, cu sânge și chiar cu viața de ni se va cere.”

Traian Trifan.

Pentru poziția sa e anchetat și judecat la Tribunalul Militar Sibiu; este achitat, însă e trimis disciplinar la Suceava. La apropierea frontului, directorul închisorii pleacă cu arhiva, lăsând conducerea primului gardian, cu ordinul de la directorul general al închisorilor, Petrescu, de a preda deținutii legionari rușilor. Dar cu intervenții și presiuni sunt eliberați, câteva zile înainte de a ocupa rușii orașul. Un preot, deținut și el, face rugăciune și fiecare pleacă unde dorește. Împreună cu alți camarazi „mergând numai pe căile indicate de onoare”, deși puteau evada, ajung pe jos, cu mașina și trenul la Brașov, unde se prezintă la închisoare, pentru a-și executa condamnarea.

Putându-se săvârși Liturghia în închisoare, după mai mult timp, pr. Vasile Serghie l-a observat: „Vă rog să-mi spuneți de ce ați lăcrimat azi, când v-ați împărtășit? Cum să nu plâng de bucurie când înțeleg cât mă iubește Dumnezeu, oferindu-mi-Se hrană și băutură”. La propunerea lui Iuliu Maniu, legionarilor, singurii deținuți politici din România cărora nu li s-a aplicat decretul de amnistie de după 23 august, li se va reduce pedeapsa cu un sfert. Ajunge iar la Aiud, de unde deținuții sunt mutați datorită frontului la Alba Iulia apoi revenind la Aiud. Acolo îi întâmpină pe primii condamnați de comuniști, „criminali de război” sau politicieni ai vechilor regimuri.

În perioada 1946-1948 o parte a deținuților sunt scoși la muncă în colonii. Traian Trifan ajunge la Galda, pe domeniul Albini (fost castelul Kendeffi, unde fuseseră anchetați și chinuiți Horia, Cloșca și Crișan, lângă care era și o bisericuță), unde se trăia în oarecare libertate (un calm ce anunța furtuna ce o va dezlănțui regimul penitenciar comunist) și fiecare își sporea dimensiunea spirituală; personalitatea lui Traian Trifan e evidentiață în mărturii ale mai multor camarazi:

„Într-o seară m-am oprit în pragul bisericii, intimidat. Bădia Trifan era acolo, sub icoană, se ruga. M-am retras. M-a văzut și mi-a zis: Nu pleca! Minutele ce-am stat în ușă m-au înghețat. M-a luat ușor după umăr: Vrei să știi cât de veche este biserica? Lasă pe istorici și pe arheologi să afle! Noi știm că Biserica nu este veche și nu este nouă; Biserica este dintotdeauna și pentru totdeauna; marea taină a Bisericii este cea din sufletul nostru!..”.

Gheorghe Stanciu-Bacă.

„În întunericul nepătruns al bisericii plângea ore întregi… Noi îl auzeam și ieșeam fară să-i tulburăm rugăciunea. Nu făcea prozeliți. Cei ce-l iubeau și-l stimau erau pe picioarele lor… Legatura dintre ei era Iisus Hristos și nu era alt stâlp de susținere”.

Iulian Bălan.

„Când ieșeam de la lucru din vie îl vedeam pe dl. Trifan tot timpul citind din Filocalie. Uneori sta cu ochii închiși, de nu-ți puteai da seama dacă a ațipit, dacă meditează sau dacă nu cumva se roagă. Impunea prin răbdare și înțelepciune; gândea profund. A rezistat tuturor încercărilor sorții prin credința tare în Dumnezeu. Rămâne în memoria noastră exemplu de Avvă și de erou”.

Marin Naidim.

„Cred că Bădia Trifan și Badia Marian trăiau rugăciunea inimii, coborând pe Hristos în inimile lor. Lumina de pe fața lor, blândețea, răbdarea, suportarea suferinței, frigul, foamea, lovirile de tot felul erau tot atâtea momente de bucurie pentru ei”.

Monahul Atanasie Sandu Ștefănescu.

Colonia Galda. Întrecerea normelor

În 1948 deținuții sunt readuși la Aiud, iar regimul devine tot mai dur; dacă nu sunt anchetați sau pedepsiți, majoritatea sunt supuși la munci, în fabrica închisorii. În 1951 refuză să participe la întrecerea pentru depășirea normelor (o formă a reeducării), declârand: „Robul este mort cu voința. El se supune ordinelor”; în urma refuzului urmează tortura și carcera: „Bădia, așezat în genunchi, a fost tuns la zero. I s-a bătut un lanț greu la picioare și a fost dus în celula de beton în care nu se putea sta în picioare… Aici a fost ținut timp de o lună cu regim alimentar sever (o cană de terci la 3 zile)” (George Popescu). E scos din nou la muncă cu un regim de 12 ore/zi (pentru mai mult de un an de zile); datorită oboselii, ajunge să doarmă în picioare. În 1953, având să i se încheie condamnarea, este dus la Văcărești, anchetat la Uranus, trimis în lagărul de la Popești Leordeni, apoi la Caransebeș și de acolo la Brașov, în 1954. Dupa o altă anchetă, pentru că nu a fost găsit nici un motiv de condamnare, i se anulează reducerea pedepsei și e expediat la Gherla.

21 ani de închisoare

Comportamentul său în Săptămâna Patimilor îl descrie Dumitru Bordeianu: „Era retras într-un colțișor și plângea continuu, privind cu ochii spiritului și simțind cu inima suferințele Fiului lui Dumnezeu răstignit pe Cruce, pe Golgota”. La expirarea condamnării de 16 ani, nu e pus în libertate, ci trimis cu domiciliu obligatoriu în Bărăgan. În 1958 este trimis în lagărul de „muncă obligatorie” la Culmea (Canal). După 2 ani ajunge la Periprava, în Delta Dunării. În 1961, unul dintre tinerii care intrase și el în urma cu 20 de ani în închisoare îl descrie:

„Era același. Aceiași ochi, dar parcă îndurerați; auzeam că deseori era văzut cu lacrimi, și erau, desigur, nu pentru suferințele personale, ci lacrimi de rugăciune pentru îndurarea Cerească. Vorbea puțin din grai, dar mult din privire și din ținută.”

Nicolae Mazăre.

Se eliberează în 1962, ajungând la Brașov de ziua Înălțării Sfintei Cruci, semn al biruinței personale.

„Smerit trăitor în Cel ce este Calea, Adevărul și Viața și-a adăugat sufletul la temelia neamului românesc, fiind călăuză și îndemn pentru cei rămași.”

Constantin Pascu.