Mircea Dogaru – Un roman pe tronul Ungariei: STEFAN CEL SFANT (997-1038)

Referitor la istoria romaneasca a anilor 1002-1003, izvoarele scrise semnaleaza consumarea unui violent conflict armat care a opus proaspat unsului rege „de Unguar” (25 decembrie 1001) Stefan „cel Sfant” (997-1038), pe „Geula cel Tanar” (Gyla, Jula, Gelu etc., al gestelor unguresti, adica Iuliu), dinastul de la Balgrad (Alba, cetatea lui Iuliu, Alba Iulia). Acesta era urmas al unificatorului intregii „Tari de dincolo de Codru” (Silvania), tara numita „Ultrasilvana” si, ulterior, si „Vlachia Tan Siuana” (Codex Latinus Parisinus) – „Geula” cel Batran.

„Ultrasilvana” devenise, de la jumatatea veacului X „un regnum latissimum et opulentissimum” (Chronicon Pictum Vinbodonenese), o mare TARA a romanilor, unificata de „marele si puternicul duce” („dux magnus et potens”), „Geula cel Batran”, un ducat, pe care atat arheologia, prin lipsa oricaror urme maghiare in a doua jumatate a veacului X (dr. Radu Heitel), cat si izvoarele narative (Chronicon Pictum, Anonymus), il contureaza ca pe un stat („regnum”) independent! Intr-adevar, „Geula (Iuliu) cel Tanar” mostenise ereditar nu numai „domnia peste intregul regat al Ultrasilvaniei”), ci si dusmania „Ungurilor care locuiau in Pannonia” (deci, la vest de Tisa, fluviul ajuns hotar al ducatelor romanesti cu eterogenul ducat „de Unguar”). Cauzele adanci ale conflictului fiind cunoscute, intrucat, prin moartea lui „Gelu Romanul” (c. 901), acel „dux Blachorum” din centrul Transilvaniei (Anonymus), rezistenta romanilor intracarpatici in fata noului val de migratie, departe de a inceta, se accelerase, pe masura implinirii procesului de unificare teritoriala intre Carpati Orientali, Meridionali, Mures si Tisa, ramane de stabilit motivatia imediata a agresiunii ungare din 1002.

Potrivit gestelor, adversarul lui „Geula cel Tanar”, Stefan „cel Sfant” se tragea, pe linie paterna, din romano-maghiarul Toxun (nume pecenego-cuman, patruns deja in onomastica romaneasca, sub forma Toxaba). Acesta era nepotul lui Arpad – si avea un fizic singular printre maghiarii finici si turcicii care-i insoteau, fizic mostenit de la mama sa, fiica lui „Menumorut” – ducele Bihorului (intre Tisa si Carpatii Occidentali): „ochii frumosi si mari”, „parul negru si moale” cazand in „plete de leu”. Era, asadar, fiul fiicei lui „Menumorut” si al metisului maghiaro-roman Zulta (Zulta provenea din casatoria lui Arpad cu fiica crestina a lui „DUCA” din Tara Unguarului, cucerita de maghiari dupa fixarea lor in regiunea numita cu un cuvant din limba locului – „munca” – „Muncaci”).

Toxun fusese casatorit, de mama sa, romanca, cu o „femeie din Tara Cumanilor” (nume dat in epoca teritoriilor romanesti din Transilvania intracarpatica si de la est si sud de Carpati). Era, mai mult ca sigur, si ea, o romanca sau romano-cumana ortodoxa, de vreme ce si-a botezat unul dintre fii, in rit ortodox, „Mihail”, iar acesta, la randul sau, avea sa-si boteze copiii „Vasile” si „Vladislav”. Toxun a lasat mostenire „ducatul Ungariei primului nascut” – „Geysa”.

Tot preferintele mamei i-au adus probabil noului duce ca sotie pe una din fiicele lui „Geula” (Iuliu) cel Batran, tatal (sau bunicul) lui „Geula cel Tanar”, „Sarolt” in ungureste (Saroltha). Lasand la o parte faptul ca numele „Geula” (Gyla, Gelou) al documentelor este des intalnit in onomastica si toponimia romaneasca, sub formele de Gelu, Giulea, Giulita, Giulesti, Jula, Julea etc., ascunzandu-l cu certitudine pe Iuliu, interesant este faptul ca „Saroldu” – „Saroltha” in cumana si, respectiv maghiara, s-ar putea traduce prin „Oltul alb” sau „pamantul udat de apa Oltului” („sar” – „noroi”, pamant imbibat cu apa), intr-un cuvant „Tara Oltului”.

Cum „Geysa” nu putea mosteni sau revendica acel stravechi teritoriu de autonomie romaneasca al viitoarei Transilvanii, este de presupus ca a petit-o pe fiica ducelui (voievodului) sau, Iuliu cel Batran, cel care, iesit din Tara Oltului avea sa-si stabileasca resedinta la Balgrad – Cetatea Alba, dandu-i numele sau Alba lui Iuliu – Alba Iulia. O fiica al carui nume nu s-a pastrat, fiind inlocuit ca de atatea ori in cronici cu cel al regiunii de bastina! Traditia ne informeaza in plus ca „Sarolt” scria cu litere „morave”, deci cu literele chirilice ale alfabetului recent adoptat de romani, odata cu limba slavona ca limba liturgica si ca a construit la Veszprem o catedrala care seamana izbitor cu rotonda baptisteriu ridicata in 947 de tatal sau la Alba Iulia.

De asemenea, si-a botezat fiul, nascut in anul 969, in ritul si in limba sa, „Waic” – Voicu, nume semnificativ, care apare pana tarziu in veacul XV in actele cancelariei ungare cu eticheta apartenentei etnice („Vaik Olachis”). Botezatului Voicu i s-a mai spus, in limba poporului pe care avea sa-l conduca – cel ungar, aflat in plin proces de formare, din fragmente etnice distincte (cazari, pecenego-cumani, bulgari, turcici, slavi, romanici si romani, germanici din Pannonia etc. in jurul componentei catalizatoare finice, maghiare) – si „Bela” (derivat din germanicul Adalbertus).

Ulterior, prin trecerea la catolicism, Voicu avea sa fie rebotezat Stefan. De unde cele doua brate ale crucii sfantului Stefan, simbolizand cele doua botezuri. Brate care sunt paralele cu solul cand teritoriile revendicate de revizionistii unguri sunt in cuprinsul Ungariei si oblice cand se afla in stapanirea bastinasilor romani sau slavi (slovaci, sloveni, croati, bosniaci, sarbi). Cazul actual!

Este semnificativ, in acest context, faptul ca Voicu, in semn de veneratie, pentru Deodatus – cel care „impreuna cu sfantul episcop Adalbert din Praga” l-a rebotezat „Stefan” si i-a adus ca dar din partea papei nu coroana (aceasta fusese daruita de Bizant) ci titlul regal – il va numi pe acesta, in romaneste, ca pe un parinte spiritual al sau – „TATA” (Chronicon Pictum Vindobonense). De unde, spune Cronica Pictata de la Viena, numele manastirii TATA si al tuturor pamanturile acordate lui Deodatus (ex. „Tatabanya”). Din moment ce, in textul latin, apare cuvantul romanesc TATA, ca echivalent al lui parinte (pater) este de prisos sa mai subliniem ca „Szent Istvan” avea ca limba materna ROMANA, pe care o vorbea in familie si la curte.

Pretentiile regelui Voicu-Stefan asupra Transilvaniei nu puteau decurge, asadar, decat din calitatea sa de roman si invocarea drepturilor mamei sale, a insasi originii sale voievodale romanesti. Venind insa in fruntea unei ostiri straine, Voicu-Stefan avea sa intalneasca – fara rezistenta stapanilor de drept ai pamantului intracarpatic, romanii, condusi de fratele ori nepotul romancei „Sarlot” – pe romanul Iuliu („Geula”) cel Tanar, urmasul legitim al unificatorului Transilvaniei, „Geula” (Iuliu) cel Batran (vezi Anonymus, p. 96, 121, 123 si Chronicon Pictum, p. 146, ed. G. Popa Lisseanu; M. Bogdan, Romanii in secolul al XV-lea, Bucuresti, 1941, Anexa 3, p. 225-226).

Asadar, la 1002-1003, s-a consumat un conflict dinastic similar celui care avea sa-i opuna pe regii Frantei regilor britanici, in „Razboiul celor o suta de ani”, miscand interesul capeteniilor militare din Pannonia pentru acapararea drumului sarii de pe Mures si a principalelor bogatii ale solului si subsolului transilvan.

Pretentiile romanului Voicu, metamorfozat in ungurul „Szent-Istvan” a stat la baza indelungatei agresiuni a regilor de la Budapesta asupra TARII romanesti intracarpatice. Agresiune motivata prin revendicarea de catre acestia a mostenirii lor romanesti si concretizata, dupa trei secole de confruntare, prin tratatul de la Seghedin, din 1310, cand voievozii Transilvaniei, inapoind coroana lui Voicu – Stefan, pe care o castigasera prin lupta, recunosc, in urma falimentului dinastiei romano-maghiare a Arpadienilor, suveranitatea noului rege, intemeietor de dinastie, franco-italianul Charles I Robert d’Anjou (1308-1342), care nu putea intelege relatiile dintre state decat in maniera occidentala, ca relatii intre dinasti raportati ierarhiei dominate de imparatul romano-german si papa.

A consemnat col. dr. Mircea Dogaru via certitudinea.ro.