Nichita Stănescu – Mihai, dacă-ai ști cât de tare îmi lipsești (poem)

Tu n-ai murit
pentru că eu sunt trupul tău care vorbește cu vorbele tale
Când drag îmi este mie pe lumea asta
cu iubirea ta mă gândesc la amorul tău,
Mihai, dacă-ai ști cât de tare îmi lipsești
ca și ochilor, ca și pietrelor și curcubeilor.
Le-am zis de tine,
că-ntârzii, le-am zis,
că nu treci de sânge ne trebuie să renaști
și nici anapoda de raze ca să ne fii cu noi de față.
Mihai, tu care ești mai tânăr decât mine
gândind în vorbele tale nu mă lăsa să îmbătrânesc
Mihai, nu de înțelepciune duc lipsă,
de cântec, m-auzi ?
de cântec, m-auzi ?
de cântec, m-auzi ?
M-a apucat apoia pietrelor, apoia ierburilor,
m-a apucat apoia fructelor de toamnă, Mihai.
Cineva trebuie să guste această apoie coaptă
și miezoasă
Creierul sâmburos al acestei apoi
nu este creier descreierat.
Ca dovadă timpul ce trece, secunda prea repede ce ni s-a dat
ca dovadă locul tău în sâmburele limbii acesteia
ca dovadă inima ta ce a făcut pat din creierul meu
ca dovadă singurătatea mea
care nu credeam să învăț a muri vreodată.