Ovidiu Hurduzeu – Distributismul în Europa Central-Estică

Nota redacției: Acest articol a fost scris de către dl. prof. Ovidiu Hurduzeu pentru publicația internațională online distributistreview.com, în care au scris câțiva publiciști români, printre care și Irina Bazon, alături de Ovidiu Hurduzeu, dar este cât se poate de actual pentru că distributismul în România a revenit, este practicat de către diferite comunități rurale românești de ani de zile prin micii săi producători și prin tradițiile pe care le perpetuează mai departe. Ei sunt baza economiei reale românești și, desigur, ei reprezintă România Profundă.

G.K. Chesterton

Nou înființata Ligă Distributistă Română „Ion Mihalache” marchează o primă victorie a Distributismului în România. Nu ar trebui să fie o surpriză faptul că Distributismul este prezentat ca fiind cel mai bun vehicul pentru o schimbare radicală în această țară post-comunistă. În perioada de după Primul Război Mondial, Distributismul a avut un succes concret în Europa Centrală și de Est. Atunci când partidele țărăniste au ajuns la putere, acestea s-au angajat în implementarea unui program radical, orientat spre distributism, care a atras laudele lui G.K. Chesterton. În „Introducerea” sa la cartea lui Helen Douglas-Irvine, The Making of Rural Europe (1923), G.K. Chesterton scrie:

„[În toată Europa de Est și în Balcani], într-un fel de tăcere îngrozitoare, țăranii au dus o bătălie crâncenă, vastă și fără glas, cu bolșevismul și fratele său geamăn, care este Marea Afacere (Big Business – n. red.), iar țăranii au învins… Este o imensă balama istorică și un punct de cotitură, precum convertirea lui Constantin sau Revoluția Franceză… Ceea ce s-a întâmplat în Europa de la război încoace a fost o vastă victorie a țăranilor și, prin urmare, o vastă înfrângere pentru comuniști și capitaliști.”

După războiul mondial, țările din Europa de Est, cu excepția Ungariei, au adoptat instituții democratice și au emancipat țăranul atât politic (prin votul universal), cât și economic (prin reforma agrară). „Partidele țărănești”, scrie George D. Jackson, Jr. „după ce au fost brusc împinse în vârful puterii de noile legi electorale, și-au mărturisit devotamentul față de democrație, antibolșevism și reforme sociale și economice semnificative”. A fost o perioadă de speranță și entuziasm. „Vasta victorie a țăranului” a venit într-un moment în care au fost create noi state naționale în Europa de Est. După 1918, România s-a bucurat și ea de statutul de stat național, deoarece a ajuns să includă toate provinciile cu o majoritate etnică românească. Țăranii nu aveau nemulțumiri acumulate împotriva guvernelor lor și au rămas imuni la propaganda internaționalistă bolșevică (în România, de exemplu, Partidul Național Țărănesc a respins vehement o „mare uniune unică a republicii muncitorești și țărănești din Balcani”, inspirată de Comintern).

Profesorul David Mitrany

„Marea victorie a țăranului” a fost de scurtă durată; la sfârșitul anilor ’30, regimurile agrare au fost desființate prin dictatură. „S-a strigat mereu împotriva lupilor bolșevici”, scrie David Mitrany, „dar țăranii ciobani au fost cei care au fost uciși, precum Stamboliski și Radic, sau întemnițați și ostracizați, precum Witos și Maniu și o mulțime de adepți ai lor. Într-o țară după alta, grupurile de țărani au fost în acest fel înșelate în ceea ce privește pretențiile lor legitime la putere.” Singur, Partidul Agrar Cehoslovac a rămas la putere, în coaliție cu alții, până în 1938. Și totuși, „mișcările țărănești au rămas în perioada interbelică expresia cea mai înaltă și mai autentică a aspirațiilor populare și ale intelectualității”.

În Statele Unite, cele mai multe analize ale agrarianismului est-european au fost făcute în timpul Războiului Rece, în cadrul studiilor est-europene sau sovietice. Acestea tind să îl considere o ideologie reacționară bazată pe o mistică țărănească, anti-industrialistă și de anti-modernitate și l-au plasat într-o poziție secundară față de ascensiunea și dezvoltarea comunismului în Europa de Est. Abia în ultima vreme a fost făcută o legătură între distributism și agrarianismul din Europa de Est. Meritul trebuie acordat istoricului social Allan C. Carlson și economistului distributist John C. Médaille pentru că au combătut vechile viziuni și au legat ferm proiectul agrar din Europa de Est de obiectivele și principiile distributismului. conceptul agrar central, direct legat de distributism, se referă la familie ca fiind cea mai de bază unitate de producție și consum din societate.

John C. Médaille

Economiștii și ideologii agrarieni s-au bazat în mare măsură pe teoria economiei familiale naturale a lui Alexandru Vasilevici Chayanov. Victimă a gulagului lui Stalin, economistul sovietic a scos la iveală modul în care atât teoria neoclasică, cât și cea marxistă au ignorat în mare măsură „ferma de muncă familială” nesalariată și modul de producție țărănească. În „economia naturală” țărănească, susține Chayanov, unitatea de producție este, de asemenea, unitatea de consum; salariile nu joacă niciun rol, profiturile nu sunt maximizate și nici nu este recunoscută „utilitatea marginală”. Țăranul este interesat de valoarea de întrebuințare a unui produs (satisfacerea nevoilor de consum ale familiei), care prevalează asupra profitului și a valorii de piață. Dimensiunea bazei sale de capital și a suprafeței sale de teren este cea care dictează dezvoltarea economică a fermei capitaliste; vârsta și numărul membrilor familiei, corvoada muncii (gradul de autoexploatare), uneltele, condițiile meteorologice și condițiile de piață sunt principalele condiții limitative ale activității economice dintr-o fermă țărănească. La fel ca distributiștii, agrarienii est-europeni își vedeau doctrina și practica ca pe o a treia cale, nici capitalistă, nici socialistă. Ei împărtășeau antagonismul distributist față de marile afaceri, marea finanță, trusturi, carteluri și acumularea nelimitată de bogăție. Ei au fost înaintea timpului lor când au pledat pentru o industrializare sustenabilă – industrii care să fie dispersate pe scară largă în unități mai mici pe întreg teritoriul – și au respins industriile grele la scară largă, care depindeau de interesele investitorilor străini și ale statului național mercantilist.

Virgil Madgearu

Virgil Madgearu, un economist român și principalul teoretician al Partidului Țărănesc, a explicat că partidele țărănești din Europa de Est nu s-au opus dezvoltării industriale ca atare: „Dacă nu există în țărănism o tendință inerentă împotriva dezvoltării industriale, ea este, în schimb, împotriva protecționismului, crescător de industrii de seră, de trusturi și carteluri.” În conformitate cu viziunea distributistă, agrarienii din Europa de Est credeau că oamenii au devenit liberi și independenți prin proprietatea productivă bine distribuită, adică prin proprietate și muncă. Concentrarea proprietății și a puterii în mâinile câtorva persoane era considerată degradantă pentru demnitatea umană și perturbatoare pentru ordinea socială; aceasta era contrară naturii democratice a țăranului – agrarienii considerau că țăranul este „democrat prin natură” – și dorinței imperioase a țăranilor de a avea o ordine socială sănătoasă și stabilă. Dorința acută de stabilitate socială i-a făcut pe agrarieni să reziste schimbărilor violente și tendințelor revoluționare și i-a transformat, în majoritatea cazurilor, în pacifiști. Agrarienii din Europa de Est nu erau cu mult mai puțin anti-stataliști decât distributiștii. Ei puneau accentul pe descentralizare, autoguvernare locală și pe ideea de a construi un stat de jos în sus.

Agrarienii considerau organizațiile profesionale și cooperativele ca fiind vehicule ideale, atât pentru asigurarea stabilității sociale, cât și pentru organizarea economiei agriculturii țărănești. Ei credeau că principiile cooperatiste, proprietatea privată, responsabilitatea față de comunitate și cooperarea în asociații voluntare, erau valabile pentru întreaga societate. Cele mai multe programe ale partidelor țărănești cereau ca muncitorii să participe la proprietatea fabricilor și să fie proprietarii caselor lor. Perspectivele unei ordini distributiste în Europa Centrală și de Est au fost distruse brutal de comunism. Regimul comunist a întruchipat ceea ce urau cel mai mult agrarienii: gigantism, dictatură, sclavie, violență, lipsa lui Dumnezeu. În România, membrii Partidului Național Țărănesc au fost persecutați, uciși sau condamnați la mulți ani de închisoare. În 1990, după căderea comunismului, Partidul Național Țărănesc a renăscut din propria cenușă și, sub numele de Partidul Național Țărănesc Creștin-Democrat, s-a aflat din nou la putere între anii 1996-2000. Din păcate, noul partid era o umbră a ceea ce fusese. Infiltrat de oportuniști și agenți ai unei „Securități” (poliția secretă socialistă) renovate, prost condus de lideri nedemni, PNȚ-CD s-a angajat pe o cale autodistructivă. Astăzi este un partid minor, divizat în mai multe facțiuni certate; nu mai are niciun viitor în politica românească.

Și totuși, dorul de ordinea distributistă preconizată de agrarienii din perioada interbelică este mai viu ca niciodată în rândul românilor. Vizita lui John Médaille în România și publicarea, în această țară, a unei antologii de texte distributiste, editate de John Médaille și de mine, au făcut o breșă în zidul falselor credințe și justificări. Mulți români realizează acum că există viață dincolo de neoliberalism, globalism, consumerism și alte „isme” iluzorii importate cu nesăbuință în țara lor după 1990. Distributismul le-a deschis ochii către alternative pe care nici măcar nu îndrăzneau să și le imagineze.

Astăzi, pentru ca distributismul să aibă succes în România și, sperăm, și în alte țări ortodoxe răsăritene, trebuie să urmeze o cale oarecum diferită atât de neo-distributismul de astăzi din Occident, cât și de agrarianismul din trecut. În primul rând, trebuie să fie înrădăcinat în tradiția ortodoxă și să aibă în vedere lumea, nu în termeni individualiști sau colectiviști, ci personaliști. Numai întemeiat pe modelul antropologic al unui personalism dialogic, distributismul poate deveni o forță activă în reformarea societăților est-europene. În creștinismul răsăritean, unitatea lui Hristos cu Biserica urmează modelul unității personale a Sfintei Treimi.

Dumitru Stăniloae

Dumitru Stăniloae, un distins teolog ortodox, numește Biserica o „simfonie pluripersonală”: o multitudine de instrumente cu modele particulare de note combinate pentru a crea o unitate care este cu atât mai bogată prin multiplicitatea ei. Fiecare persoană își cântă notele sale, dar totul este condus, coordonat, unificat sub conducerea lui Hristos. Fiind făcută după chipul lui Dumnezeu, al Treimii, fiecare persoană își realizează adevărata sa natură prin viața reciprocă; fiecare persoană este autonomă și unică și totuși nu poate avea viață decât în comunitate cu ceilalți. „Comunitatea de persoane” este explicitată în termeni de „sobornicitate”: Sobornicitatea (de la slavul sobornaya, care înseamnă atât „universal”, cât și „conciliar”), scrie Dumitru Stăniloae, „nu este unitatea pură și simplă: este un anumit tip de unitate. Există unitatea unui întreg în care părțile constitutive nu sunt distincte, sau unitatea unui grup ținut laolaltă de o comandă exterioară, sau formată dintr-o uniune de entități uniforme care există una lângă alta. Sobornicitatea nu este niciuna dintre acestea. Ea se deosebește de o unitate nediferențiată prin faptul că este de un tip special, unitatea de comuniune. Unitatea comuniunii este singura unitate care nu subordonează o persoană unei alte persoane sau în care instituția nu este concepută ca ceva exterior, superior sau represiv față de persoanele implicate”.

În Răsăritul Ortodox, distributismul trebuie să se împărtășească din concepția iconografică a persoanei umane, deoarece „sobornicitatea” este întemeiată pe persoana ca imagine și asemănare a Treimii. Făcute după chipul divin, persoanele umane nu trebuie să fie instrumentalizate – ele trebuie privite ca subiecte unice, nu ca obiecte interschimbabile. Fiecare trebuie să fie tratată ca un scop în sine și nu ca un vehicul pentru un alt scop. Nu există „sobornicitate” – nu există încredere, reciprocitate și fraternitate – acolo unde puterea economică și politică este îndepărtată de la nivelul persoanei și transferată către o concentrare din ce în ce mai oligarhică a proprietății.

Distributismul este cel mai bine echipat pentru a se opune schemelor dezumanizante atât ale neoliberalilor, cât și ale neocomuniștilor, deoarece nu subordonează niciodată scopurile mijloacelor. În România, neoliberalii, socialiștii și birocrații de la Bruxelles plănuiesc cu toții să distrugă țăranii „neproductivi”, transformându-i în sclavi salariați sau în fermieri comerciali, adică în altceva decât țărani. Distributiștii, ca și agrarienii de altădată, se opun unei astfel de „revoluții de piață” la sat. Ei oferă în schimb propriul lor model economic, bazat pe cooperative și alte forme de asociații voluntare. Distributiștii din Est ar trebui să adopte, de asemenea, o viziune liturgică a vieții. Pentru Sfântul Maxim Mărturisitorul, lumea este un „templu cosmic” în care omul își exercită preoția. Omul nu numai că trăiește în această lume și o folosește, dar este capabil să vadă lumea ca pe un dar al lui Dumnezeu și să i-o ofere înapoi lui Dumnezeu în semn de mulțumire: „Ceea ce este al Tău din ceea ce este al Tău îți oferim, în toate și pentru toate” (Liturghia Sfântului Ioan Hrisostom).

Distributismul este chemat să își exercite preoția economică în societatea românească prin construirea unei „economii a darului”. Familia, proprietatea, capitalul, munca trebuie privite ca daruri de la Dumnezeu. Bazată pe „factorul de împărtășire”, o economie a darului ar întări relația personală, colaborarea, încrederea, mutualitatea și va deschide inima și mintea către gloria creației din jurul nostru. În calitate de „preoți ai economiei”, distributiștii ar face ca afacerea însăși să fie un dar pentru societate. Adevăratul joc în lumea afacerilor de astăzi este să conduci o afacere sau o carieră astfel încât să aduci o contribuție la comunitatea locală, la națiune și chiar la planetă. O economie a darului va renunța la logica actuală a instrumentalismului și a comportamentului exploatator și va afirma demnitatea persoanei umane (comunitatea „open source” funcționează deja într-o economie a darului).

În România, distributiștii se confruntă cu sarcina dificilă de a salva o țară de la ruina totală. Pentru a-și pune în aplicare RRR (remoralizarea pieței, relocalizarea economiei și recapitalizarea săracilor), distributiștii trebuie mai întâi să repersonalizeze viața economică și socială, care a devenit „profană” sub comunism și liberalism economic (capitalism). Nu există o economie separată, izolată și autonomă. Economia „profană” este în realitate economia „profanată”, care nu se mai orientează spre Dumnezeu. Ea nu este neutră, așa cum pretinde a fi. Homo oeconomicus post-comunist se comportă ca o maimuță; în loc să participe la Dumnezeu, el participă cu bucurie la „prințul stângii” și poartă semnul fiarei. Ca și Anglia lui „Chesterbelloc”, România nu mai are nicio clasă țărănească pe care să o mobilizeze. Satele sunt subpopulate, iar țăranul român tipic este un bătrân sărac. Zona rurală nu poate declanșa o „vastă revoltă țărănească” (Mitrany), așa cum s-a întâmplat în anii 1920. Și totuși, există speranță. Cei 99% dintre români au într-adevăr nemulțumiri acumulate împotriva cleptocrației neocomuniste, a Big Business-ului – corporațiilor transnaționale, băncilor străine, fondurilor speculative, „investitorilor strategici”, FMI și Uniunea Europeană. Ei realizează acum că zarurile sunt încărcate. Criza a întărit mecanismele neoliberale deja sufocante și anarho-tiranismul care macină poporul la comanda bancherilor străini și a oligarhilor locali. În aceste condiții, distributismul nu este o soluție alternativă. Este soluția, pur și simplu.

Traducere și adaptare după distributistreview.com.