Patrick Matiș – Ascunzătoarea (Societatea Secretă)

În străvechime, s-a povestit că oamenii trăiau în peșteri, ferecați în lanțuri. În spatele lor ardea focul. Lumina de la foc se proiectă asupra lor formând jocuri de lumini și umbre pe pereții din fața lor. Fascinați, se minunau de ceea ce vedeau și nu bănuiau nici cât o clipă-n eternitate că acele umbre erau ale lor, că se aflau în lanțuri, că visau profund, că erau hipnotizați de ielele lor. Ba chiar observau că acele umbre dansau pe acei pereți. Oare să fi fost textura aspră a pereților sau focul care dansa în spatele lor și, implicit, umbrele trupurilor lor?

Astăzi, aproape toată viața omenească e întoarsă invers. Se merge înapoi. Pe străzi, pe drumuri, pe căi, pe scări, pe lacuri, pe munți, pe mare, oriunde… În momentul actual, oamenii mergem în pierdere, ca și cum nimic nu mai contează. Nu e nimic nou sub soare, cineva, la un moment dat, spunea cu voce tare, iar această expresie rămase scrisă într-o carte sau în alta. Viața noastră a devenit un plictis aproape în continuu.

Dar, ce văd? În pâcla densă a ignoranței ard luminițe? Cum e posibil? Mă întrebăi.. Lumina nu se mai ascunde de noi și strigă cu voce tare la răspânti, chemându-și frații și surorile, astfel alcătuind un glas, la început, ca un organism viu și, apoi, o simfonie cosmică, dar pământească în debutul său voiajor. Nici ei nu se mai ascundeau, iar odele bucuriei răsunau.

Acum vine dimineața. Soarele a răsărit și îmi insuflă ceva dincolo de speranță: știința. Miroase a cântec de cocoș, dar iată că nu întârzie niciodată. Răsună puternic în dezmorțeala dimineții. Este strigătul de trezire a celor preafericiți.

Gheața nopții se topește, finalmente. Nu pot decât să mă bucur. Dar câți, oare, suntem? Mii, sute de mii, or milioane? Încă nu ne cunoaștem între noi, dar pornim să ne cunoaștem pe noi înșine. De fapt, abia acum ne descoperim.. și suntem mulți. Avem ce face și avem de unde pleca. Lumea ne este propria călătorie. Trebuie doar să îndrăznim.

Gândul este dirijat către lumină. Gândul năzuiește lumina. Nu poate trăi fără ea. Gândul nu poate să se manifeste în întuneric și de altfel nici fantezia, copilul inconștient al gândului. Au nevoie de lumină ca de aer pentru a putea să se desfășoare, să se nască, să crească și apoi să pălească.

Am o singură limbă. Nu pot vorbi mai mult și nici mai puțin. Pot, însă, vorbi cât o mie într-un loc, ceea ce înseamnă că vorbim dimpreună aceeași limbă. Comunicăm ca și în rețele.. interconectați. Facem schimb de resurse, schimb de informații. Viteza? Infinită. Nu măsurăm că nu avem cu ce. Metrul și ora orologiului ne sunt inutile. Lungimea este până la cotul Universului ca un ou. Nu ne învârtim în cerc, ci călătorim ca să ne întoarcem la noi înșine.. să fim!

Focul puternic arde în urnele templelor, dar nu se văd. La fel cum electricitatea animă totul, așa și focul dă viață și dezmărginește, de asemenea, putând să părăsească viața. Arde într-o parte, arde în altă parte. Arde în sus, arde în jos. Arde în spate, arde-n față.. arde-n loc. Dar arde continuu și nu distruge, ci reface. Iar facerea și desfacerea este o refacere continuă. Nimic nu se pierde, căci totul se reface. De ce ne este frică? Teama ne face să astupăm focul crezând că nu va mai arde…

Roata norocului se învârtește, să știți. Ea nu are oprire. Toarce și întoarce sorțile vlăstarelor Soarelui și izbânzile lor se succed precum apusul și răsăritul. Hai să nu ne culcăm la loc ci, în schimb, să trudim până de cu seară!

Oamenii din această lume s-au săturat de lumină, și de aceea au ales întunericul. Au năzuit să cunoască întunericul și, astăzi, se bălăcesc în tenebre ca în nămol. Par să fie atrași de această plăcere, ce profund posedă într-ânsa durere de plânsete și scrâșnirea dinților, și se bucură de ea. Au tot fost în lumină în veac și au ales inversul ei. Oamenii sunt ființe de lumină ce, pe această planetă, au căzut în tenebre pentru a le încerca, pentru a le trăi din plin. Dar să știți, nămolul gestează virtuți, precum lotușii care răsar din mocirlă.

Niciodată nu e prea târziu. Iar dacă este, te întorci în ascunzătoare…

A consemnat Patrick Matiș, „Societatea Secretă”, capitolul I – Ascunzătoarea.