Patrick Matiș – Nevăzutul imponderabil (Răscrucea de Drumuri)

[vc_section][vc_row][vc_column][mk_image src=”https://culturaromana.ro/wp-content/uploads/2018/12/muchiidecutit.jpg” image_size=”medium” lightbox=”true” custom_lightbox=”https://culturaromana.ro/wp-content/uploads/2018/12/muchiidecutit.jpg” frame_style=”border_shadow” align=”center” animation=”scale-up”][mk_padding_divider size=”20″][vc_custom_heading text=”Nevazutul imponderabil – Rascrucea de drumuri” font_container=”tag:h2|font_size:27px|text_align:center|line_height:2em” use_theme_fonts=”yes” css_animation=”fadeInUpBig”][mk_padding_divider size=”20″][vc_column_text css=”.vc_custom_1635207856435{margin-bottom: 0px !important;}”]Deasupra lacului tăcut și liniștit plutește cel de nevăzut, cel de neauzit, cel care ține în mâinile sale tot ceea ce este făcut din patru bucăți de Rai, și totuși se mișcă încontinuu fără să obosească. El este imponderabil și prin aceasta se auto-susține și revine la el însuși uitându-se în fereastra lacului ca într-o oglindă, fără de care nu s-ar putea cunoaște pe sine.

Din când în când se întoarce cu fața în jos, către oglinda lacului pentru a se privi înca odata și pentru a-și trage seva spirituală din tot ceea ce vede. Nu lasă nimic nefăcut și totuși nu face nimic. El este martor la ceea ce observă în acea oglindă precum vecinul de lângă el, treaz de mii de ani ce privește la veșnicia sa și o contemplă.

Împreună sunt doi, dar individual sunt unul. Și nu îi ajunge numai lacul cât și Universul întreg pe care îl recunoaște ca al lui propriu, în care se recunoaște și își amintește că l-a zămislit din dorința de odinioară care a strămutat munții din loc. Acolo stătea știința lui. Și a penetrat spațiul nevăzut pe care l-a transformat în pânza sa pe care a pictat scenariul lumii.

Plutește, apoi, fără de început și fără de sfârșit într-un infinit al neputinței și puterii în același timp unde totul este. Un concept ca o floare îmbobocește din adâncuri unde a fost înainte-vreme plantată sămânța de scandal și unde a fost aruncată piatra de poticnire. Lacul său a încetat, atunci, a mai fi reflexiv și a devenit furtunos precum vazduhul în lungile tranziții tomnatice către doliul hibernal al întunericului alb. Circuitul apelor sale arătau dorința de revenire la potirul unde au fost precipitate. Acolo unde înca odată vor dăinui neclintite ca într-un pahar cu apă.

Oceanul vă tăcea când luna nu va mai exista. Atunci fluxul și refluxul vor lua sfârșit și totul va fi în echilibru ca la început.

Răscrucea de Drumuri – Capitolul 7 – Nevăzutul Imponderabil

Autor: Patrick Matiș.[/vc_column_text][/vc_column][/vc_row][/vc_section]

Dacă v-a plăcut, sprijiniți Revista România Culturală pe Patreon!