Patrick Matiș – Voalul lui Aștarté (poem)

În Voal.. Misterul.

Aștarté, reveria Lumii, iluzia lui Maia,
Țărână și Câmp, Fiică a lui Gaia!

O, Aștarté, Atotcuprinzătoare și Înminunată,
Puternică Prințesă, Regină, Fiică, Mamă și Feciorească Fată,
Ne călăuzești în Noaptea Sufletului cu a Ta Stea Încununată!

– Oare cât de frumoasă este Aștarté, Regina Nopții?
Poartă Semiluna pe cap și privirea-i de Foc,
Emană din sân raze de Aur și Noroc,
Precum Lakshmi, Mama Sorții!

Ați văzut-o, oare, pe Éa, Aștarté, Zeița Morții
Cum demn și misterios își poartă spada la cingătoare?
Însă aprigă și nemiloasă-i e privirea ucigătoare.
Din Iubire și Milă descăpățânează infidelii obstinați
Până-n zorii dimineții.

– Eu sunt Iștar, Mama ta, întruchiparea Milei Divine,
Și nici un muritor nu mi-a ridicat Voalul.
Pentru a mă vedea în splendoarea diafan de transparentă
A goliciunii Adevărului din Mine
Tu, călărețule, ascute-ți arcul în foc de stele!
Spuse Éa, Împărăteasa Renașterii mele.

Când porțile frumoasei Zeițe Amenti
Se deschid teribil de cumplite,
Valuri înspumante de adormiți sunt absorbite
Către Cetatea Dite cu un crescendo incrementi.
– Dar totuși, cine ți-a permis să dormi în priveghi?
O, tu, călărețule!
Fii sincer, ești tu cel care și-a destrămat Piatra Templului într-o zi de sâmbătă.. străvechi?

În pădurile de asupra punții
Cătălina, Prințesa Iubirii, cânt-o dulce lamentație razantă, prin mijlocul frunții
Pentru zglobiul și intensul Său consort, Plutoniul Zeu,
Zămislitor, teribil Cosmocrator și Luminos Androgeu.
De departe, Călărețul entuziasmat de chemarea lui Él,
Aleargă-n zăvoaie și coboară-n prislop
Lăsând în urmă foc, fum și țărână-n galop.
Pentru a-și întâlni iubirea înflăcărată din Turnul lui Bel.

Acolo se naște-o scânteie ce anunță Aurora Vieții,
În care Él și Éa îmbrățișându-se-n zămislirea triumfătoare, prelungindu-și coarda,
Către dezintegrare în spațiul vid și reintegrare-și mișcă soarta.
– Cine este Acela cu un coif de stele, ce șade în Turn?
Privește pe fereastră către Corbul lui Saturn,
Respiră prelung cu nemăsurată paciență
Un aer cosmic de smerenie, respect, sinceritate și reverență.
Căci, pentru Él, este treaz, întunecat, radiant, profund necunoscut și-ntămâiat.
– A muri e cel mai bine, judecă, și-și plecă ochii de diamant.

Balaurii dorm cu ochii deschiși printre ale-și pleoapelor zimți,
Cu Inima ce murmură precum corzile Universului în surdină cuminți
Pentru urechile celui ce nu știe și nu gustă, nu miroasă,
Și plânge rășină ce-i atinge propria piele tăbăcită și-ntoarsă.
În al zorilor nori străvezii precum oranjul pal
Al său frate se-ntoarce din luptă călare pe-al său împletoșat cabal
– Ridicați sabia voastră, voi, Lupi Albi ai Cetății
Și cântați cu Leul Roșu în chemarea demnității!
Aștarté se întoarce din caverna semitriumvirată
Prin Poarta Edenică revine pe cărarea-nmiresmată!

Nimic, Abis, Absolut, Zădărnicie,
Viață, Moarte, Stranie Nimicnicie!

Am consemnat,

Patrick Matiș

Poem extras din „Societatea Secretă”, cap. V, „Să fiu”.