modele, agricultura, calin georgescu, dezvoltare sustenabila, noua ordine mondiala, noul nationalism, distributismul, călin georgescu

Călin Georgescu - Planul de acțiune

Pentru a ne adapta la noua realitate a contracției susținute, se impun o nouă economie și un nou model de civilizație. Cu alte cuvinte, este necesar să răspundem la realitatea fluxurilor de energie mai scăzute simplificând sistemele noastre sociale, politice și economice, pentru a provoca mai puține pagube pământului și climei, și pentru a putea trăi cu un buget energetic mai scăzut. Obiectivul suprem este să ducem o viață sănătoasă într-o societate sănătoasă; sănătatea solului, a plantelor, a animalelor și a oamenilor trebuie tratate ca o singură, mare provocare.

Trebuie să reducem și să simplificăm deliberat sistemele noastre complexe pentru a putea manageria contracția. Aceasta privește mărimea companiilor – atât publice, cât și private –, dimensiunea lanțurilor de aprovizionare și a rețelelor de distribuție, a cheltuielilor de capital, complexitatea organizării. Trebuie să sporim cantitatea de alimente altfel decât bazându-ne pe agrobusiness, care depinde de petrolul ieftin; trebuie să facem comerț altfel decât prin hipermarketuri; va trebui să regândim transporturile, pentru că dependența de camioane și automobile devine tot mai nesustenabilă.

Epoca economiilor la scară mondială, în cadrul cărora corporațiile manufacturau ieftin, în Asia, bunuri care urmau a fi desfăcute în hipermarketurile din Occident, e pe sfârșite. Economiile trebuie să redevină locale și regionale, întrucât episodul vremelnic al globalismului corporatist pălește în fața reducerii resurselor vitale. Lumea se va reconstrui la o scară mai umană, cu societăți dependente de resursele locale, bazată pe comunități organice (și nu pe suburbii artificiale, construite din dorința dezvoltatorilor imobiliari de a se îmbogăți și care promovează un stil de viață nesustenabil). Va fi o economie mai mică în termenii volumului producției, dar va fi o economie mai ingenioasă, a lucrurilor făcute mai bine și mai îngrijit.

Marile corporații, care practică politica neoliberală, au atins nivelur de volum și de complexitate care nu mai pot fi suportate de cantitatea de energie disponibilă și de realitățile viitoare ale formării capitalului. Relația dintre corporația industrială și pământ fiind aproape exclusiv una de exploatare, lumea corporatistă este prea puțin tolerantă cu ideea de administrare a mediului, care contrazice ideile ei de bază.

Să investim în întreprinderile mici și mijlocii pentru a crea noi locuri de muncă. Motorul creării de noi locuri de muncă va fi întreprinderea mică și mijlocie. Prin urmare, trebuie să încurajăm deplasarea dinspre economia la scară mare, dinspre producția de tip convențional, spre o producție dispersată în nenumărate microîntreprinderi. În anul 2000, pentru prima dată, volumul bunurilor de consum produse în mici ateliere locale – mai ales în Asia – a depășit volumul produselor ieșite pe poarta fabricilor Erei Industriale. Aceasta marchează o tendință pe termen lung a demasificării producției.

Să investim într-o versiune de agricultură organică la scară redusă, care aplică ultimele achiziții ale știintelor biologice, cu scopul de a înlocui agricultura înalt subvenționată și larg poluatoare. Agricultura nu este pandantul sistemului industrial. Un ecosistem sănătos ar putea fi primul standard al performanței agricole, având prioritate asupra standardului productivității și, cu siguranță, asupra standardului industrial, amăgitor și primejdios, al „eficienței”. Astăzi, agricultura organică ar putea oferi suficientă hrană la nivel global și mai multe locuri de muncă decât agricultura de tip industrial, fără impactul ecologic negativ al celei din urmă.

Să investim în inovație, iar inovația presupune o mai bună adaptare a organismului uman la habitatul natural, conform principiilor Economiei Albastre propuse de Gunter Pauli, membru al CoR (Club of Rome): să răspunzi nevoilor de bază cu ceea ce ai la îndemână, introducând inovații inspirate din natură, generând multiple beneficii, inclusiv locuri de muncă și capital social, oferind mai mult cu mai puțin. Inovația nu ar trebui să-și propună universalitatea și uniformitatea, ca în modelul industrial, ci o adaptare locală în limitele recunoscute – ale spațiului, timpului, energiei, solului, apei și inteligenței umane.

În concluzie, soluția este una singură: simplu într-un sistem simplu. Prosperitate prin simplitate. Să investim în această infrastructură a viitorului, pentru a face față provocărilor care ne așteaptă, implicit, pentru a ne recâștiga libertatea spiritului și demnitatea.

Călin Georgescu, Cumpăna României, Editura Christiana, Bucuresti, 2016.

ioan rosca, anticomunism, pandemie, politica

Ioan Roșca - Înfruntarea pandemiei politice

Scriu greu, încercînd să rămân coerent la nivelul vieţii curente, pentru că sînt perplex în faţa problemelor filosofice legate de raportul dintre libertate şi datorie, sau de raportul dintre adevăr şi creaţia de sens. Nu e o mare ruşine, din moment ce nici Kant nu reuşit să găsească formula corectă de depăşire a contradicţiei dintre a face ce vrei şi a face ce trebuie (adică ce crezi că vrea Dumnezeu). A putut doar recomanda suprapunerea dintre dorinţă şi obligaţia morală – caz în care tensiunea dispare, deci o stratagemă meta-pragmatică (de unde, poate, denumirea de „raţiune practică”). Hegel a mers mai departe – justificînd adecvarea faţă de ce vrea statul-demiurg. Pentru ca Lenin şi alţii să compromită definitiv ideea supunerii voluntare, ca eliberare de contradicţii. Azi, orice ticăloşie acaparatoare îţi poate cere să te racordezi înţelept. Aşa că problema libertăţii de a spune nu, de a face ce vrei – măcar uneori – cînd nu coincide cu ce trebuie (o atitudine rebelă compromisă şi ea de delicvenţi care numai la revoltă nu se gîndesc) – se repune acut, sufocată de paradoxuri. Unii, printre care mă număr, simt că puterea de a nu te conforma nici unei determinări, nici măcar unei logici sau inerţii educate – e aşchia ta de putere demiurgică.

Libertatea e sau nu e, se pierde sau se cîştigă – răsturnînd opresorul. Pentru asta e necesar să spui adevărul împotriva minciunii înrobitoare, dar nu e suficient. Eliberarea e problematică – atunci cînd reacţia nu are masă critică şi nici strategie adecvată. Nu ştiu cum se poate depăşi stadiul protestului steril: denunţarea unor manipulări, declamarea drepturilor încălcate, cerşitul pe lîngă putere, expunerea cîtorva temerari la represiune, recursul la justiţia controlată de duşman. Poate vor găsi alţii soluţii operaţionale; sau se va întîmpla un accident salvator. Tot ce pot eu face e să semnalez contestarea improprie, care denotă o poziţie capitulardă pe singurul front pe care mai avem control: cel al conştientizării situaţiei, respingînd interpretările amăgitoare.

Criticile (palide, timide) pe care le aduc actualei pandemii politice puţinii contestatari iţiţi prin arena igienizată decretual arată cît de tare a înaintat procesul de domesticire a „cetăţenilor” prinşi în plasa statului funcţionalizat/mondializat. „Omul nou”, chiar cînd contestă acurateţea unor pretinse adevăruri, nu mai are curajul să respingă frontal tratarea sa ca animal de fermă, de către stăpîni/paraziţi ascunşi în spatele maşinăriilor instituţionale complexe. El denunţa picături din oceanul minciunii, schelăie victimos, bombăne contra unor „abuzuri”, cere dreptate, rezistă prin cultură şi se compensează psihic cu placebo-ul evaziunii interioare sau prin cura protestului cuminte… Neglijează dimensiunea normativă a existenţei colective, care îi determină de fapt viaţa – dezertînd din arena luptei politice. Chibiţează acum săţios despre probabilităţile de contagiere cu coronavirus (încît critica poate fi uşor stinsă de o creştere a curbelor de mortalitate – reală sau falsificată), în loc să tune că nici un risc medical nu justifică uciderea libertăţii umane şi capturarea individului într-un muşuroi programat. Oamenii mor – inevitabil, dar pînă atunci ei trăiesc plenar – dacă nu devin rotiţele unei maşinării, celulele unui organism care îi satelizează, anihilîndu-le autonomia. Chiar dacă Covid-19 ar/va face prăpăd (cum au mai făcut atîţia înaintea lui), nu ar trebui ca în numele fricii să se permită împingerea civilizaţiei spre modelul „1984”. Modul impropriu în care mulţi critică azi gestiunea „crizei medicale” îmi aminteşte de protestele privind exploatarea de la Roșia Montană, care s-au cantonat în zona ecologicului, pentru a nu stîrni periculos problematica jefuirii resurselor naţionale. Are şi civismul trucurile lui…
Să luăm cîteva exemple de reacţii timide care denotă o transformare antropomorfică a nemulţumitului înjugat, victimă care nu mai reacţionează cum ar face-o un om rămas liber.

  1. „Alte ţări au mers pe imunitate şi nu a fost mai rău.” Hîrîială inofensivă, la care se poate răspunde: „Noi am ales soluţia contrară – a izolării impuse, dar cu bună credinţă, pentru că multe ţări au făcut-o; nu aveam (şi încă nu avem) cum şti ce va ieşi din aceste abordări alternative”. Punct… Argumentele comparative, bazate pe mărunţişuri tabelate, legitimează de fapt ce se face cu noi, în numele similitudinii cu ce fac alţi stăpîni cu supuşii lor din alte ferme – deci nu sînt oportune/legitime şi convin de fapt perspectivei mondialiste. Hotărîm global cum să strănutăm fiecare? De ce să ne decidă soarta spectacolul trucat al lumii, montat mediatic de servicii secrete puse în slujba agendelor oculte, să se stabilească pe aiurea cum să locuim noi în propria casă/urbe/ţară? E inadmisibilă această globalizare/uniformizare decadentă – pentru că fiecare zonă organizată normativ are condiţii specifice (cum ar fi la noi: situaţia sistemului spitalicesc, situaţia creată de navetismul masiv în occident, situaţia creată de acapararea puterii de o reţea infracţională etc.) – deci optimizarea reală nu poate fi decît granulată local. Poate că alţii, muiaţi de o istorie mai blîndă, nu mai ţin prea mult la libertate, preferînd un slugărit relativ comod. Dar pentru noi, care am plătit „eliberarea” din 1989 cu distrugerea întregii economii naţionale, cu acapararea avuţiei de către mafia securicomunistă, care a vîndut-o străinilor pe nimic, satelizînd ţăra – a pierde libertăţile elementare, cîştigate atît de scump, întorcîndu-ne în 1948, pentru că a apărut un virus (probabil fabricat), înseamnă a rămîne în gol… fără mască şi fără aer. Cuminţirea prizonierilor altor „democraţii” nu ne poate servi de model – dimpotrivă , ne pune în gardă. Să se răfuiască fiecare cu tiranii lui. De ce am uita că democraţia operează numai în cetate? Cei dinăuntru se conformează, dacă tot ei decid. Uzurpatorii statului român, care pretind că ne reprezintă, răspund pentru ce ne fac nouă şi nu trebuie lăsaţi să se derobeze invocînd experienţe exterioare irelevante.
  2. „Ni se incalcă drepturile constituţionale – prin abuzuri normative.” E adevărat, nelegiuitorii şi-au permis derogări crase de la constituţie, prin găselniţe coapte mai demult, ca „starea de urgenţă” sau „starea de alertă” – legiferări liberticide abuzive şi invocate abuziv. Dar nu e vorba aici de „drepturi” acordate de constituţie ci de libertăţi fireşti – consfinţite de ea. Omul e născut liber şi legea lui fundamentală, veşnic legitimă, e să-şi apere viaţa şi interesele. Pentru ca să poată trăi în societate, el acceptă/suportă contractul social/constituţional – cu condiţia ca acesta să-i respecte/garanteze interesele existenţiale, cele cu care se naşte – în pădure sau în temniţă. Singura derogare acceptabilă fiind apărarea libertăţii altora – ceea ce nu inseamnă că aceştia ar putea decide exterminarea mea, pentru ca să se protejeze de cine ştie ce risc potenţial. Intr-o astfel de circumstanţă, va trebui să mă apar, revenind la interesele mele ne-mediate de norme colective. „Libertăţile” menţionate în constituţie nu vin de la putere (care plămădeşte instrumentul normativ de care are nevoie şi , dacă ar putea, ne-ar lega în lanţuri) ci sînt impuse implicit de oamenii prinşi sub normă – care altfel nu au de ce se angaja în a respecta legalitatea. Aşadar, încălcarea libertăţii fundamentale a persoanei atrage anularea contractului constituţional, eliberează victima agresiunii. Cît priveşte recursul la Curtea Constituţională – ca singura cale pe care s-ar mai putea stăvili dictatura făţişă (ce pare a se reinstaura acum, în locul falsei democraţii) – sînt sceptic şi atrag atenţia că nu ar trebui validat monopolul aceastei sinistre oficine, pe care s-a bazat menţinerea Sistemului Criminal. Trebuie să fim respectaţi atunci cînd denunţăm tirania, de frica răfuielilor potenţiale (dacă puterea e răsturnată), nu pentru că aşa concede un instrument al puterii – ca C.C. Care ştie numai de frică – de Ei sau de Noi. Nu inspirăm teamă? Şi-a pus puterea la punct aparatul mercenar – administrativ, normativ, represiv, mediatic, economic – încît nu riscă nimic dinspre supuşi? Atunci e gata. Vom avea drepturile găinilor din coteţ…
  3. „S-au luat măsuri excesive pentru o viroză ca atîtea altele.” Acest mesaj trebuie reformulat în formule atent completate, ca: „S-au luat măsuri excesive pentru o viroză, pretinzîndu-se ca ar fi vorba de o pandemie de nivelul ciumelor ce au decimat planeta, care impune întreruperea temporară a normalităţii”. E important de subliniat caracterul excepţional în numele căruia am fost supuşi la acest arbitrar „culcat, salt înainte!”. Căci altfel, se riscă continuarea procesului de aservire, concedîndu-ni-se perfid: „Da, a fost o viroză dură- nici nu am susţinut altceva. După atiţia ani de negligenţă, alături de întreaga lume civilizată, am trecut la lupta cu acest gen de fenomene ce lovesc periodic umanitatea. De acum- le vom trata pe toate la fel…”. Şi să te ţii – între stări de urgenţă şi stări de alertă – an de an, gripă de gripă, sub tirul întreţinut al microbilor de laborator. Şi dacă tot am mai emancipat un pic civilizaţia, cine ştie ce măsuri similare se pot lua şi pentru o prevenire a bolilor cronice, accidentelor de maşină etc. Şi în fine, tot în gama luptei cu contagierea, vînarea viruşilor contestatari, împiedicarea prin mijloace adecvate (pînă la vaccinare) a răspîndirii urii faţă de stăpîni. Securitate înainte de toate! Valoarea „enormă” a fiecărei vieţi, în numele căreia vom fi tranchilizaţi (în timp ce se va promova avortul şi hosexualitatea), va fi dezumflată – numai în caz de război… Atunci ni se va aminti brusc că nu e mare lucru să mori eroic – pentru a apăra stăpînii de paraziţi concurenţi, rezolvînd şi excedentul demografic. Distopie? Deja implementată. Majoritatea face ce i se spune, supunindu-se docil, cu o frica jalnic acoperită cu credinţa (simulată) că puterea ne îngrijeşte patern. Omul care nu mai are nimic sălbatic, devine descurcăreţ în lanţ… are inteligenţă de cuşcă – o treaptă spre inteligenţa artificială şi transumanism.
  4. „Nu s-a ţinut cont de părerea unor specialişti (cercetători, medici) ci s-au luat orbeşte decizii politice.” Aşa este – dar nu cred că e cazul nici să dăm cecuri în alb predicatorilor în halate albe, să întreţinem iluzia „ştiinţei” medicale şi să încurajăm dictatura castei medicale, complăcîndu-ne sub straturile groase de propagandă care întreţine o farsă rentabilă. Cei ce au sesizat jocul semantic între „au murit de COVID” şi „au murit cu COVID” (dublat de jocul statistic şi de cel al reţelelor de autoritate care fabrică industrial „adevăr” consensualizat) ar trebui să extrapoleze experienţa îndoctrinării medicale, percepînd mecanismele civilizaţiei amăgirii, care cufundă totul în minciună şi iluzie. Nu a venit momentul, acum cînd puterea medicală îşi dă în petic, setoasă de o pradă ce umflă dividende mari şi mici, ca „poporul” să afle că împăratul „ştiinţific” e gol, că medicina a rămas o bîjbîială, devenind şi o odioasă mega-afacere ce susţine o uriaşă schemă parazitară? Iţindu-ne fascinaţi la curbele falice ale creşterii si descreşterii îmbolnăvirii/mortalităţii, să nu rămînem cu fundul descoperit, că ne poate pătrunde viroza pînă în suflet… Iute şi din toate părţile te poate penetra lumina Orwelliană în epoca telecomunicaţiilor de înaltă frecvenţă şi joasă calitate. Sper că oamenii au aflat măcar ce înseamnă „spital” în România – o redută a incompetenţei şi cupidităţii clocăind de microbi perfectaţi – de care cel internat nu scapă uşor (de unde frica legitimă de spitalizare pe temei de COVID – pe care tot spitalele l-au propagat). Dacă te duc forţat acolo, nu prea mai ai speranţe. La noi se moare cu zile – de aceea sînt şi mai penibile măsurile de „apărare a sănătăţii publice”.
  5. „Masca nu ne protejează şi nu e sănătoasă, ascunzînd o afacere.” Probabil – dar să nu intrăm în capcana detaliilor discutabile, în loc să întrebăm: cine işi permite să-mi plaseze o botniţă pe faţă, interzicîndu-mi chiar să procur mîncare – daca nu o (su)port? Şi nu e vorba numai de un atac al fiinţei tale, ci şi al colectivităţii din care faci parte. Pe stradă au apărut „rinocerii” lui Ionescu! A da statului dreptul de a te silui, în numele protejării tale, ţine de iditotizare – deci rămîne în discuţie doar pretenţia că astfel ar fi apăraţi alţii – de tine. Dar o astfel de chestiune se poate pune – la limită – numai dacă s-a dovedit că eşti bolnav şi că poţi contagia. Să lăsăm americanilor privilegiul de a măcelari „preventiv” (că ruşii nu au avut niciodată nevoie de explicaţii)… Ideea de a fi marcat (cu botniţă, CIP sau cu altceva) sau de a fi urmărit peste tot – sînt din aceeaşi gama sinistră. Am luat-o către Coreea de Nord, via China. Nu ar trebui să cedăm din spaţiul nostru vital, căci nu vom mai avea un interior real al fiinţei. Cine vrea să verifice dacă mai ţin la demnitatea mea, şi ca atare nu pot să-mi pun cuminte stea galbenă pe faţă (ca semn de consimţămînt la domesticire) – ar trebui să primească răspunsul cuvenit. Dacă mai are de la cine… Şi aici intervine dimensiunea socială. Rezistenţii izolaţi nu pot decît să se sacrifice, de-mascarea cerînd agregare, întru formarea masei critice.
  6. „Trebuie cît mai multe teste”. Ideea e atractivă – pentru că pare a putea elimina carantinările inutile şi duce la concluzii statistice orientative. Din păcate însă, ştim că e vorba de o altă farsă, de un joc formal din care se mai fac nişte ghişefturi (din gama panseluţe, bordurici, săliţe de sport prin păduri, parculeţe în sate fără canalizare etc.). Şi de o nouă ocazie de încălcare a libertăţii de a nu te supune la siluiri/agresiuni – comise asupra ta, în numele binelui public. Să nu uităm nici acele ventilatoare care au servit la exterminarea temeinică a bătrînilor ajunşi pe mîinile experţilor în depopulare. Să mai observăm şi că la instituirea interdicţiilor, nu s-a facut nici un test celor ce intrau masiv în ţară din zone roşii/galbene (pe 12 martie, pdf-ul care cuprindea şi Spania în zona de izolare, a fost dat jos pe tăcute – de cei ce au nevoie de votul diasporei. „Poftiţi în ţară nestingheriţi, amorsaţi epidemia şi apoi… staţi în casă.”). Dacă autorităţile auto-alese ar fi fost măcar sincer speriate de COVID şi nu interesate de exerciţii pavloviene recomandate de aiurea, ar fi testat pe cei ce refulau în valuri din teritoriile lovite de molimă şi ar fi impus izolarea celor depistaţi pozitiv – la intrarea în ţară. În loc de asta… i-au trimis înapoi la produs, ducîndu-i grămadă pîna la scara avioanelor. Tot fără teste. Şi tot fără teste vor fi primiţi înapoi, cînd îi azvîrle euroboierul de pe plantaţiile exploatate cu români. Testările vor fi impuse masiv după ce bişniţa aferentă va fi pusă la punct. Căci la noi nici mafiotismul statal nu performează. Atuul paraziţilor este că sunt mulţi.
  7. „Sparangheliada e o ruşine, o probă de crasă incompetenţă, o dovadă de înaltă trădare.” E mai mult. E o aducere cu picioarele pe pămînt a celor ce vor să uite (pentru a se tîrî prin viaţă netorturaţi de scîrbă/furie/disperare) în ce situaţie ne aflăm de fapt – ca subiecţi ai dictaturii cuplată la neocolonialism. Torţionarii năpîrliţi postdecembrist, îmbogăţiti de tranziţie, fac orice din noi. Ne-a rămas ciuda neputincioasă, auto-amăgirea şi şansa de a intra spăşiţi în slujba lor – noi sau copiii noştri. Securitatea rămasă la cîrmă, revigorată de prada împărţită şi protejată de confraţii mondiali, ne vinde ieftin, face bişniţă cu ce a smuls avuţiei naţionale, se reproduce nestingherit, roteşte conducătorii prin partide de mucava, ne informează/educă. Trimite din buncăre neomiliţienii să ne dea amenzi dacă nu ne arătăm supuşi. Ne duc la treabă ca pe nişte sclavi, nu ne lasă nici să paştem îndestulător şi pretind linişte capitalistă în ferma de tranziţie. Au făcut zob sistemul economic, social, educaţional, medical – ceea ce arată cît de tare îi doare de sănătatea/bunăstarea românilor – în numele căreia execută acum numărul de dresaj (spre satisfacerea celor ce au transformat România în laborator-pionier de experimente sociale). Nu ne putem deci păcăli că ascultăm un regim de ordine, fie el şi dur – ştim că de fapt ne umilesc nişte ticăloşi înstăpîniţi pe ţară, de o mie de ori mai nocivi decît orice alţi microbi – pentru destinul unei Românii rămase fără anticorpi.
  8. „Se distruge economia, mai ales micile intreprinderi româneşti.” Sigur. Dar numai în măsura în care mai e ce pierde, prin paralizarea micilor servicii care şi le mai fac între ei marginalii. Căci majoritatea capitalului e deja acaparată/distrusă/înstrăinată şi monopolul mîinii invizibile e bine instalat. Majoritatea activităţilor ce produc uşor bani au devenit inutile/parazitare, lucru dovedit de faptul că le poţi opri oricît – fără mari efecte/pierderi. Iată că nu murim fără stadioane, concerte, cîrciumi, pseudo-şcoală, pseudo-spitale, pseudo-parlament etc. Pe lîngă nenumăratele forme de parazitism întreţinute de consumatori captivi au mai rămas cîteva oportunităţi de salahorie utilă, cel mai prost plătită. Dar mai e puţin şi vin roboţii… Asta e societatea de casino spre care sîntem „progresaţi” fatal. Pîna la urmă, care e problema, în această pseudo-economie naţională? Nu mai bine „stau acasă” – luînd salar – funcţionarii nuli pripăşiţi nepotist prin funcţii, decît să mai batjocorească oamenii prin birouri? Nu pot curge pensiile speciale spre bătrînii securişti „izolaţi” în viloaie şi merţane şi spre alţi cîini de pază ai sistemului? Nu ajung la uşă aduşi de bietul poştaş (dacă nu s-a finalizat capturarea bancară) firmiturile aruncate sărăcanilor traşi pe ajutor social şi pensiile genocidare ale „oamenilor muncii”? Nu găsesc cumpărătorii încolonaţi drumul spre supermarketurile străine (singurul pelerinaj lasat liber două luni…. ah, ar mai fi – la celălalt capăt – şi cei 8 care au voie să care/coboare coşciugul). Nu se pot face noi împrumuturi, înrobitoare pentru multe generaţii – la FMI, Banca Mondială etc. – cu alte dobînzi decît cele plătite de statele „sanatoase” ce ne-au primit fanariot în UE? Nu se pot extrage si exporta discret resturile de gaze, petrol, lemne, aur – cu răsplăţile de rigoare distribuite prin panamale? Nu se pot trimite badante si capşunari, cu avioane si trenuri speciale? „Economia” va merge înainte – noi vom rămîne pe jos.
  9. „Ne vaccinăm doar benevol şi dacă suntem asiguraţi în caz de efecte nocive – pentru că studiile nu sînt convingatoare.” Dar nu e nevoie de justificări, ca să rezişti transformării tale în animal de test. Nici măcar nu se poate susţine un interes legitim al altora: cei ce cred în vaccin se declară protejaţi de cei care nu-l fac. Dar dincolo de asta, sănătatea cuiva nu se trochează – decît de cei ce nu-şi mai pot vinde decît organele. Dacă nu ne considerăm în lagăr, nu ajunge un refuz blînd, faţă de o agresiune de nivel zero! Nu am dat nimănui dreptul la viaţa noastră. Cine sare cu seringa la tine, ar trebui să se aştepte la reacţii de legitimă apărăre. Animalele de fermă sînt vaccinate tot mai bogat – şi ştim la ce fel de metabolism rahitic au ajuns, în crescătoriile eficace de carne; la fel au evoluat şi plantele tratate cu „întăritoare” – pînă şi-au pierdut autonomia biologică şi au devenit un bun Monsanto. Deja am luat-o pe drumul artificializării vieţii, va creşte continuu doar doza ce trebuie injectată în noi ca să supravieţuim – şi preţul aferent. Nimic nou, ne-au vaccinat forţat şi comuniştii, doar că nu aveau interes să ne distrugă fizic sau să ne mulgă farmaceutic. Ăştia au. Dimensiunea afacerii „Big Pharma” – trebuie denunţată ca ghişeft genocidar, fără eufemisme. Nu ar trebui să admitem nici vaccinarea obligatorie gratuită, deşi formula asta ne-ar proteja cumva… căci nu ar mai vrea nimeni injectarea, dacă nu e cu ghişeft. Asta dacă nu ne vaccinează gratuit/asigurat… dar cu banii sifonaţi subtil din buget de către corporaţii „prietene” (după ce s-a scăpat de Institutul Cantacuzino şi de industria farmaceutică naţională). Ce se intîmplă acum ne obliga să ne uităm în spate ca să vedem cum am cedat pas cu pas, pentru ca să se lăfăie în huzur cîţiva iniţiaţi.
  10. „S-a trecut la cenzurarea mediei şi la dictatura informaţională.” Vai de mine! Operaţia asta avansează de mult şi e aproape gata. Nici nu se mai ascund. Intregul parlament a votat legi ca 217/2015, fără ca „avocatul poporului” să apere Constituţia şi fără ca românii să-şi apere libertatea. Securi-ziariştii sînt la posturi, „vectori de opinie publică” injectează consimţămînt aparent maselor idiotizate metodic. Ziarele sint cotropite, posturile tv sînt alocate cui trebuie, banaliştii ne menţin sub linia semnificativului. CNA funcţioneaza mai dihai ca cenzura comunistă, fără să sară nimeni în apărarea libertăţii de opinie – de care să mai ştie şi alţii. Internetul devine pe zi ce trece filtrul de care avea nevoie Ministerul Adevărului – sclavii intrînd fără lanţuri, călare pe „mouse” şi celulare, în ţarcul google-facebook-etc. Pun umărul la încarcerarea informaţională mercenarii IT, complet imuni la probleme de etică socio-tehnică, mulţumiţi de tainul bunişor. Nu întîmplator de vaccinuri se ocupă intens Bill Gates – cel care a reuşit performanţa de a priva toată omenirea de autonomie de calcul, băgîndu-şi DOS-ul (făţuit apoi ca Windows) ca intermediar inevitabil între hard si soft – o manevră de capturare a controlului prin intermediere monopolizantă care i-a adus averi colosale şi puterea aferentă. După ce a scos din joc şi proprietatea asupra artefactelor soft (înlocuită cu „licenţe”…) şi a atacat folosinţa locală (înlocuită cu „servicii” – creatoare de dependenţă), cum să nu încerce „Bill Gates” (adică cei din tagma sau spatele lui) şi capturarea sistemelor anatomice, implantînd în corpuri nanosisteme de operare imunitară, ca strat de interfaţare a relaţiilor organismului cu microbii… patentat şi controlabil de la distanţă… de cine trebuie? Informaticienii, care ştiu despre cine/ce e vorba – ar trebui să prezume astfel de intenţii, cuprinşi de fiori: ucigaşul autonomiei se ocupă acum de sănătatea publică!
  11. „Aşa cum arată doctorul X, profesorul Y, publicistul Z… este vorba de o conspiraţie mondială întru aservire şi exploatare.” Nu avem nevoie de informaţii îndoielnice (pe care nu le putem verifica, avînd în vedere monopolul puterii în gestiunea datelor „personale” şi „clasificate”) despre tot felul de acţiuni secrete/oculte, pentru a observa cum merge maşinăria socială înrobitoare şi alienantă. Ne expunem inutil eventualelor revelaţii că vreuna din susţinerile factuale încadrabile în „teoria conspiraţiei” e taxabilă ca „fake news”. Fenomenele politice degenerative sînt constatatibile direct şi interpretabile uşor din perspectivă libertară – fără risc de eroare. Nu vezi ce se întîmplă – numai dacă bagi capul în nisip, ca să-ţi poţi sluji stăpînii buni platnici fără disconfort moral. Tot ce face puterea mondială distribuită în lumina zilei (e drept, cu condiţia ca să nu fie stinsă lumina conştiinţei) – merge în direcţia transformării individului intr-o rotiţă supusă, lipsită de orice capacitate de reacţie/evadare. Şi e logic să fie aşa! Tratează omul altfel animalele şi plantele utile? Nu e istoria povestea domesticirilor în lanţ? De ce s-ar priva de sclavi umani profitorii postmodernişti, liberi de scrupule? Adevarata „teorie” fantezistă, difuzată continuu de trompetele sistemului, este cea a ne-conspiraţiei… Noi, care trăim capturarea vieţii şi domesticirea maselor nu avem nevoie de dovezi/detalii privind modul în care se pun la punct prin culise aceste operaţii – căci rezultatul lor e direct constatabil şi explicabil- chiar fără a presupune o organizare explicită a celor ce participă la jaf- e de ajuns să sesizeze oportunităţile. Este deci firească prezumţia că profitorii urmăresc controlul total, plata cu cardul, turnătoria, CIP-area, paşaportul medical, scanarea termică etc. – pentru că au interesul să-şi ţină în frîu victimele. Că ni se poceşte destinul – e secretul lui Polichinelle… Ce nu se vede/înţelege? Că am ajuns ca aceia care deţin instrumentul statal de exploatare a parcului uman să ne fixeze nivelul şi modul de viaţă, să ne închidă în casă cînd vor, să ne pună să ne omorîm unii pe alţii în războiale lor – dar să ne extermine dacă instigăm la vreun război al nostru de eliberare, să ne condamne pentru hoţie („evaziune”) dacă încercăm să-le scoatem gheara fiscală din buzunar, reducînd sifonarea bugetului spre „baieţii deştepţi” şi incomodînd schema împrumuturilor externe?
  12. „Indemnurile către creşterea distanţei sociale ne înstrăineaza de semenii noştri.” Şi mai putem tînji după o gregaritate ne-selectivă, observînd cum se compartă majoritatea acestora? Nu vedem că „semenii” îşi ascultă/sprijină domesticitorii, sau se declară „apolitici” – laşitate care împiedică formarea masei critice necesare pentru rezistenţă eficace? A venit momentul să vedem „integrarea” în turma obedientă ca pe un pericol pentru integritatea celui încă ne-dat pe brazdă. Mai bine ne-am găsi/ajuta între noi, supravieţuitorii contagierii, cei cărora nu le ajunge vieţuirea în jugul camuflat cu realităţi virtuale. Nu uitaţi „minerii”, „gospodinele” şi alţi „oameni de bine” – care au stat în calea eliberării României. Păzea! Oricînd pot pune pe noi neo-minerii, cu botniţe pe faţă şi în cuget. Integrare în iad? Şi în timpul comunismului unii intrau în jocul sistemului… ca sa facă un pic de bine dinăuntru… se bălăceau în socialitate degenerativă. Dar după 1989, am descoperit efectul participării, descurcării, adaptării. Gardienii lagărului au putut deschide larg uşile – evadarea a fost blocată de deţinuţii re-educaţi. În vremuri otrăvitoare, integrarea nu e deci cea mai buna formulă pentru a evita prăbuşirea la care se referă ultima pagină din „1984”: libertatea – ca necesitate înţeleasă, de a-l iubi pe Big Brother. Un pic de izolare morală faţă de descurcăreţii capturaţi în plasa sistemului nu ar strica. Apropierea de alţii trebuie să rămînă în sfera împlinirii dimensiunii noastre sociale, nu să devină calea de a fi scopiţi de dimensiunea noastră personală.
  13. „Vrem ridicarea restricţiilor privind accesul la biserici si cimitire.” Stranie cerere – pe care am lasat-o la urmă pentru ca e subtil expresivă. Are puterea politică dreptul de a reglementa viaţa spirituală a unei persoane sau a unei colectivităţi? Nu, desigur – dar iată că are puterea manipulatorie – atunci cînd slujitorii cultului sînt nişte mercenari traşi pe sfori, care prestează servicii religioase aşa cum alţii ridică gunoiul. Restricţiile de acest gen fiind nule de meta-drept, ar trebui aruncate la coş, călcate în picioare fără şovăire. Astfel de prevederi se refuză, nu se contestă. Căci un adevarat credincios nu poate da Cezarului ce aparţine Celuilalt – cu nici un preţ: ori pentru că îşi iubeşte nelimitat stăpînul inimii ori pentru că se teme de pedeapse mult mai grele decît cele de pe aici. Pentru un necredincios sau pseudo-credincios poate părea rezonabil să tratezi credinţa cum decid parlamentarii. Dar cel care ştie despre ce e vorba , chiar dacă nu e credincios, va sesiza enormitatea condiţionării trăirii mistice – o agresare crasă a conştiinţei. E deci momentul să ne arătăm solidaritatea cu prietenii religioşi, dacă împărtăşim cu ei morala creştină, ca temelie a piramidei de sensuri. E treaba celor care se supun la astfel de ucazuri dacă trădează sau nu religia autentică (începînd cu preoţii care acoperă cu sutana interese de funcţionari obedienţi). Dincolo de problemele cultului sînt însă problemele sufletului, care ne privesc pe fiecare: un om care nu se duce la mormîntul părinţilor decît cînd i se dă voie, mai are vreun strop de demnitate?

„Să nu permitem!” Dar am „permis” deja…

A consemnat Ioan Roşca via piatauniversitatii.com.

slab, puternic

Ești slab sau puternic?

Aceasta este marea întrebare la care fiecare dintre noi e necesar să răspundem. A venit vremea să afirmăm clar și răspicat dacă suntem slabi sau dacă suntem puternici. Acum nu mai este vorba de laudă atunci când spunem că suntem puternici, ci e vorba de afirmarea valorii. O valoare astăzi, mai întăi, se afirmă verbal și apoi în fapte. Trebuie să spunem: sunt puternic, sunt cel mai bun din domeniul meu! Dar aceasta fară teama de a ne înșela sau că suntem prea vanitoși. Privim la noi, în noi, și afirmăm ceea ce vedem. Mai apoi vine responsabilitatea – dacă ne îndeplinim capacitățile, dacă facem ceea ce am afirmat, dacă ne ținem de cuvânt. Așa se face apocalipsa, adică trierea prin această revelație, căci revelație este când descoperim la noi că suntem ori slabi, ori puternici. Ambele în același timp nu se poate. Nu poți trăi și cu Mamon, și cu Dumnezeu în același timp. Un izvor nu poate să dea și apa dulce și apa sărată din același loc, după cum spunea Sfântul Augustin.

Apoi aș vrea să mai spun că răspunsul la aceasta întrebare este rezultatul analizei sale. Analizând-o, deci, ajungem la concluzia că este o alegere. Unii dintre noi alegem să fim slabi, sau mediocri, să procrastinăm și să întârziem împlinirea sufletească și prosperitatea plenară, alții să fim puternici, însă în punctul matematic zero cu toții suntem ceea ce suntem: echilibru. Zero nu reprezintă acel nimic despre care se vorbește, sau gol, vacuum, vid, lipsa de materie sau de energie, de conștiință, ci din contră – este viața în mișcarea să continuă. Este conștiință binelui și a răului, negativului și a pozitivului, a faptului că există și plusuri, dar și minusuri. E punctul de convergență a tuturor forțelor. De aceea este rotund, ca un cerc. De fapt, cercul este cifra zero. T = 0, în care o luam de la capăt. Nu se pune problema învârtirii în cerc, deoarece nu despre munca în zadar este vorba, ci despre mișcarea perpetuă.

Și slăbiciunea este o forță, să știți, însă o forță de distrugere, de nimicire a capacităților umane. Este gestionată de entropie, acea lege a fizicii care egalizează totul. Este chiar efectul acestei distrugeri, o teribilă golire ca o senzație de scurgere și de oprire a funcțiilor noastre. Însă slăbiciunea nu ajunge niciodată să distrugă în întregime capacitățile acestea inerente ființei umane pentru că ele sunt eterne, nu au început și nici sfârșit, a fost, sunt și vor fi dintotdeauna, iar ceea ce este etern, constanta universală reală în totalitatea diversității forțelor care lucrează împreună și o compun, nu poate fi distrusă. Astfel că, distrugerea este un final, nu-i așa? Un sfârșit.. or ceea ce are sfârșit pesemne că a avut cândva și un început.

Oamenilor așa ne place, să credem că totul a început odată cu „Big Bang-ul” cosmic și vă sfârși răcindu-se, precum Soarele la un moment dat, și dispărând undeva ca și când nimic nu s-ar fi întâmplat. Ori nu Isaac Newton spunea la vremea sa că „nimic nu dispare, ci totul se transformă? Ce mare vorba a avut! Dar care ar fi, în cazul dispariției noastre de aici, de exemplu, urmele pe care le lăsăm? Oare aceste urme nu ar fi moștenirea noastră? Mă gândesc că cineva, alții ca noi, vor veni aici, vor descăleca pentru a trăi și ei cam cum am trăit și noi, căci nu cunoaștem altfel de viață în aceste lumi.

A venit vremea deciziei noastre cele de căpătai. Suntem slabi sau puternici? Însă, ce înseamnă să fii puternic? A fost cineva, oare, puternic vreodată? Bineînțeles și desigur! Au fost aceia pe care lumea s-a sprijinit precum globul pământesc și bolta cerească pe Marele Atlas din vechime, care și-a dus crucea lumii atât pentru pământeni cât și pentru oamenii cerești. Și ca el au mai fost și alții în toate culturile cărora, astăzi, nu le mai vedem nici apusul căci, din câte observăm, s-ar afla într-o noapte în care nu se mai zărește nimic. Dar să știți că ei nu au murit. Să nu-i enumerăm acum, ci doar să ne aducem aminte de moștenirea lor pe care încă o avem în conștiințele noastre. Credeați, cumva, că eforturile lor, lumina lor (căci este una singură pe care au strălucit-o cu toții la vremea lor și cu toții o avem, chiar dacă, din păcate, am ales să închidem ochii Sufletului pentru a nu o vedea, din teama de a nu ne distruge, sau de a nu ne deranja confortul lui „lasă, ca e bine și așa!”) nu au sat urme adânci în psihicul nostru colectiv? Se spunea, la un moment dat, că astfel de lumină umană, spirituală, a strălucit o clipă și apoi s-a diluat în mulțimi. Și se mai spunea, și încă a rămas scris, că mulțimile nu au înțeles-o.

Este o căutare continuă, să știți, stimați cititori, pentru lumina ce ne deschide căile, să putem trăi, să putem realiza lucruri și contrui viitorul, să putem clădi, să putem avea succes în viață, să putem iubi și apoi să ne putem retrage undeva într-un loc frumos, paradisiac, unde doar contemplăm creația și ne refacem sufletele „obosite” de atâta trudă. Dar această oboseală este nevoia de recreere. Dar această recreere cu toții o simțim atunci când se apropie vremea să plecăm de aici și să ne eliberăm, măcar pentru un timp, de forma densă fizică pe care o proiectăm în această lume. Credeți cumva că fizicul nu este un efort în plus? Oare nu se cheltuiește energie sufletească, nu se cheltuiește conștiință, pe îndeletnicirile de zi cu zi? Totul se plătește, nimic nu ni se dă gratis. Cu toții aspirăm la moartea tuturor acestor poveri.

Cu toții simțim că nu mai putem, iar când ne vine rândul să ne exprima durerile, păsurile, simțim eliberare, nu-i așa? Din păcate este doar temporara. Apoi vine entropia să ne apese. A face ceva este efortul de a ieși din a nu face nimic.

A venit vremea să spunem eu pot sau eu nu pot, și las pe altul capabil să o facă. Fie că suntem muncitori, croitori, măturători de strada, profesori, învățători, medici, avocați, ingineri, arhitecți ori oameni politici, lideri spirituali or oameni de afaceri, e necesar să ne asumăm răspunderea. Vom răspunde pentru faptele noastre, vom da socoteală, iar ceea ce am dat este ceea ce vom primi. Deja a început lumea să-și vadă capodopera, fiindcă Legea Divină nu doarme și nu se lasă datoare.

A venit vremea să afirmam, deci, valoarea noastră și să ne facem vocația.

Așa să ne ajute Dumnezeu!

A consemnat Patrick Matiș, „Fii Puternic!”, capitolul „Ești slab sau puternic?”.

mircea vulcanescu, a fi roman, ce inseamna sa fii roman, ispita romaneasca, ispita tracilor

Miracolul economic românesc gestionat de Mircea Vulcănescu

A fost un miracol economic unic printre ţările beligerante: rezervele de aur s-au dublat şi nivelul de trai a crescut. Este meritul combinaţiei de dârzenie şi abilitate a Mareşalului cu geniul economic al lui Mircea Vulcănescu. A fost unul dintre cei mai străluciţi intelectuali pe care i-a dat această ţară. Filosoful, sociologul, omul de litere, profesorul de Etică şi teologul Mircea Vulcănescu a fost şi un economist redutabil. A lucrat ca subsecretar de stat la Ministerul Finanţelor, între 27 ianuarie 1941 şi 23 august 1944, în guvernarea Antonescu.

Graţie inteligenţei sale, sprijinită de combinaţia de dârzenie şi abilitate cu care Mareşalul a manevrat în relaţiile cu Hitler, a reuşit performanţa uluitoare de a face din România o ţară mai prosperă decât era la începutul războiului. O ţară care şi-a dublat rezervele de aur (lucru nereuşit de nici un alt stat beligerant), care a reuşit să stocheze armament pentru recucerirea Ardealului de Nord, o ţară în care nu doar hrana a fost din abundenţă, ci a crescut şi consumul obiectelor de lux. Sărăcia, foamea, cartelele au venit odată cu ocupaţia sovietică.

Cum a fost posibilă o asemenea performanţă, unică printre statele beligerante, explică amănunţit Mircea Vulcănescu însuşi, în procesul celui de-al doilea lot al foştilor membri ai Guvernului Antonescu, în care a fost acuzat de „hitlerism” şi de „declararea şi continuarea războiului contra Uniunii Republicilor Socialiste Sovietice”.

Pledoaria sa din 15 ianuarie 1948, în faţa Curţii de Apel Bucureşti, Secţia a IX-a Criminală, care a durat patru ore, este un document excepţional. Aici se găsesc explicaţiile miracolului economic al României, pe timp de război şi sub ocupaţia germană de facto. Pentru documentare, am folosit Mircea Vulcănescu – Ultimul cuvânt, Ed. Humanitas, 1992.

„Statul sunt eu!”

Primul detaliu lămuritor este organizarea Guvernului, condus cu mână forte de Mareşalul Antonescu. Acesta impune să fie singurul care face politică efectivă, restul membrilor Cabinetului trebuind să fie experţi care să propună măsuri. Deciziile şi răspunderile şi le asuma exclusiv Antonescu.

mircea vulcanescu, economia romaneasca

Iată ce spune Mareşalul într-o şedinţă de Consiliu din 1941: „Când veţi fi chemaţi să răspundeţi de ceea ce aţi făcut, eu sunt acela care va răspunde pentru dvs. toţi. De aceea pretind să ştiu tot ce faceţi în sectoarele dvs. de activitate. Pentru că numai eu guvernez în ţara asta”. Pentru ca în şedinţa din 12 septembrie 1941, să repete: „Politică face Mareşalul!”.

Antonescu era un om orgolios, obsedat de disciplină, dar care ştia să asculte: „Îndrăznind să-l întrerup, într-un Consiliu de Miniştri în care expusese un lucru inexact, pentru a restabili adevărul, mi-am atras din partea lui replica aspră: «Când te-ai născut dumneata, ca să îndrăzneşti să tai cuvântul din gura mareşalului Antonescu?» Ceea ce remarc că, în speţă, era just. Faptul nu m-a putut însă împiedica să revin, îndată ce furtuna s-a potolit, pentru a spune ceea ce aveam de spus.”

Rezultatele economice excepţionale ale României se datorează şi unei grile de principii de colaborare cu Germania, aplicate cu străşnicie.

Principiile colaborării industriale cu partenerii străini

mircea vulcanescu, economia romaneasca

  1. „Nu se colaborează decât în domeniile unde dezvoltarea întreprinderilor româneşti nu este asigurată în timp de pace, fie din lipsa materiilor prime, fie din aceea a debuşeurilor.”
  2. „Nu se colaborează decât dacă partenerul străin aduce industriei româneşti: materia primă, utilajul tehnic, priceperea tehnică (specialişti, licenţe, brevete), finanţare sau comenzi – pe care industria românească nu şi le poate procura din interior”.
  3. „Şi numai dacă colaboratorul străin se angajează să formeze personalul tehnic românesc la dânsul în întreprinderi”.
  4. „Nu se alienează fondul bogăţiilor româneşti, în sensul că nu se cedează majoritatea acţiunilor întreprinderii”.
  5. „Nu se cedează conducerea generală a întreprinderilor din mâinile româneşti”.

Principiile colaborării economice

  1. „Nu se exportă nimic în Germania, decât după ce se rezervă cantităţile necesare consumului intern şi după ce se rezervă şi cantităţile de export necesare pentru acoperirea importurilor trebuitoare ţării, pe care aceasta nu şi le poate procura din Germania”.
  2. „Schimburile se fac în mod echilibrat, la preţuri fixe; fiecare spor de preţ dintr-o parte trebuie compensat de un spor corespunzător de cealaltă. Se admit depăşiri momentane într-un sens sau altul, dar ele trebuie să fie compensate în cursul anului contractual”.
  3. „În acoperirea exporturilor, se primesc mărfuri necesare pieţei şi investiţiilor statului; unelte agricole, maşini, piese de schimb, dar şi rente, averi mobiliare şi răscumpărări de datorii externe”.
  4. „Petrolul, materialul necesar războiului, se exportă pe armament”.
  5. „Efortul net de finanţare, făcut din interior pentru aceste schimburi, se acoperă cu aur şi devize libere”.

Tot Germania a fost scoasă datoare

Drept urmare, România nu a fost secătuită. Dimpotrivă. Exporturile au fost mult mai mici decât înainte de război. Astfel, dacă în perioada interbelică exportam între 100.000 şi 300.000 de vagoane de grâne anual, „în patru ani (1941 – 1944), România exportă în total 85.000 de vagoane (…) Pentru a ne da seama de situaţie, ajuge să spunem că, după 23 august 1944, în nouă luni, până la capitularea Germaniei, România a furnizat aliaţilor, oficial, 63.000 de vagoane de cereale”, arată Vulcănescu. Începuse „frăţia” cu URSS.

mircea vulcanescu, economia romaneasca

Exporturile de lemn în Germania sunt mai mici de 10% față de cele interbelice. La fel se întâmplă şi pentru produsele alimentare. În condițiile în care România trebuia să alimenteze maşina de război germană, exporturile au scăzut, de la 7 milioane de tone în 1936, la o medie anuală de 3 milioane. De notat, consumul intern creşte de la 1,7 la 2,5 milioane de tone anual.

În schimb, cresc importurile, care permit economiei româneşti să funcţioneze. Cu excepţia produselor coloniale, interceptate de blocada aliată, unde importurile scad cu o zecime, la ţesături şi pielărie – reduse cu un sfert, respectiv o treime – celelalte importuri cresc. Se înregistrează importuri record la cocs, fier în bare, vehicule etc.

Pâinea albă, zahărul, săpunul se vând la liber, fără cartelă. Toate produsele se ieftinesc. Doar la bijuterii sau ceasuri elveţiene se înregistrează creşteri de preţuri. Ceea ce spune multe despre nivelul de trai din România.

Dar abilitatea formidabilă a României a fost ca, în condiţiile acestui flagrant dezechilibru între importuri şi exporturi, să iasă cu balanţa financiară dreaptă. Cheia a reprezentat-o jocul preţurilor: preţurile medii ale produselor româneşti exportate au crescut de cca 5 ori la produsele de bază, în vreme ce, la import, preţurile produselor metalurgice şi materiilor prime (baza importurilor) abia s-au dublat faţă de 1938. Acesteia i s-a adăugat şi jocul decontărilor şi al sistemului de clearing (troc) care opera în paralel între cele două ţări. Astfel, la 23 august, tot Germania era datoare României, cu 56 miliarde de mărci germane.

„Să nu ne răzbunaţi!”

Mircea Vulcănescu fusese condamnat, pe 9 octombrie 1946, în primă instanţă, la opt ani temniţă grea.

Excepţionala sa pledoarie se dovedeşte inutilă iar în ianuarie 1948, Curtea de Apel menţine pedeapsa. Strălucitul spirit enciclopedist, sufletul grupării Criterion, în care fusese coleg cu Mircea Eliade, Cioran, Mihail Sebastian, Vasile Voiculescu, Sandu Tudor, Eugen Ionescu, Dan Botta, Emil Botta, Petru Comarnescu, Haig Acterian, Eugen Jebeleanu și Constantin Noica, se vede aruncat din nou în temniţă, ca urmare a trei legi ticăloase (312/1945, 455/1946 şi 29/1947) semnate de Regele Mihai la presiunea comuniştilor, şi cărora le-a căzut victimă toată floarea intelectualităţii româneşti.

Cu câţiva ani în urmă, acelaşi Rege îl decorase pe același Mircea Vulcănescu.

Devine deţinutul K9320 de la Aiud, „Puşcăria Intelectualilor”. Acolo avea să moară, la numai 48 de ani, după o trecere pe la Jilava, care îi va fi fatală.

Pe 28 octombrie 1952, cu puțin timp înainte de a închide ochii pentru totdeauna, a lăsat ca testament zguduitoarele cuvinte: „Să nu ne răzbunaţi!”

O situație unică

mircea vulcanescu, economia romaneasca

În perioada 1941 – 23 august 1944, România a reuşit să-şi răscumpere creanţe din străinătate şi să-şi procure, tot din străinătate, aur şi devize convertibile în aur de cca. 11 vagoane (din care 8 ½ din Germania). Ca urmare, stocul de aur al BNR s-a dublat, de la 13 ½ la 24 ½ vagoane.

„Este o situaţie unică, nemaiîntâlnită în nici o altă ţară, chiar victorioasă, cum e cazul Angliei, care nu a putut să-şi acopere nevoile decât cedând din aurul şi portofoliile străine pe care le poseda în alte ţări, rămânând şi îndatorată”, arată Vulcănescu în faţa instanţei.

Ca urmare a acestei realităţi, prin rezervele acumulate, prin cantităţile importate de armament german importate şi netrimise pe front, România devine o bază importantă de aprovizionare a aliaţilor pentru războiul dus în Vest, după 23 august.

Într-un raport realizat de Institutul Românesc de Conjunctură – condus de comunişti, printre care Lucreţiu Pătrăşcanu – se arată: „Convenţiile economice, aparent defavorabile, au jucat, în realitate, în favoarea României.”

Însuşi Hitler i-a reproşat asta lui Antonescu, la ultima lor întrevedere (5-6 august 1944): „Contribuţia economică a României către Axă a fost meschină.”

În raportul unei Legaţii neutre (neprecizată), interceptat de serviciile secrete româneşti şi citat în instanţă, se spune: „Ceea ce România a izbutit să obţină de la nemţi în cursul negocierilor economice cu Germania ţine de domeniul miracolului.”

regele mihai, principesa ana

Marius Albin Marinescu - Dialog cu profesorul Corvin Lupu despre principesa Ana și fostul rege al României

„Voi nu reprezentați poporul român!”

Viaceslav Molotov.

La moartea principesei Ana de Bourbon-Parma. Controverse ale domniei și ale exilului regelui Mihai

L-am invitat pe dl. profesor Corvin Lupu, titular de catedră la Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu, la o discuție privitoare la unele aspecte ale vieții și activității fostului rege al României, Mihai I. La rugămintea unor cititori ai interviurilor trecute, dl. profesor este de acord să-i publicăm o adresă poștală electronică: corvinlupuro@yahoo.com

Marius Albin Marinescu: Domnule profesor, vă invit să reluăm discuțiile noastre săptămânale, propunându-vă să schimbăm tema despre evenimentele din Turcia, promisă cititorilor noștri data trecută, cu „tema zilei”, respectiv cu problemele Casei Regale a României, mult discutate în aceste zile, datorită decesului principesei Ana de Bourbon-Parma, soția fostului rege Mihai I.

Corvin Lupu: S-ar putea să fim criticați pentru că vorbim despre Casa Regală în aceste momente în care un membru al ei este condus pe ultimul drum, dar accept pentru că atunci când este vorba despre personalități devenite deja istorice, lucrurile se pun altfel și astfel de discuții se poartă. De altfel, la noi, la istorici, nu poate să funcționeze nici dictonul creștinesc „Despre morți, numai de bine!” La Istorie nu merge! Istoria cuprinde și analizează mult mai mulți morți decât vii. Dacă este să-i vorbești pe toți morții numai de bine, creștinește, nu mai realizăm nimic.

M.A.M.: Cum apreciați faptul că decesul principesei Ana de Bourbon-Parma, la 92 de ani, a captat majoritatea agendei mass-media din țară, în aceste zile?

C.L.: Da, într-adevăr decesul principesei este tratat ca un eveniment național de primă mărime, chiar dacă ea nu a jucat nici un rol în istoria României, dar, în exil, căsătorindu-se cu Mihai, a devenit în ochii regaliștilor români o prezumtivă viitoare regină și a fost tratată ca atare. Mie mi se pare exagerat să i se acorde doliu național și să i se acorde atenție ca unei personalități cu mari realizări, când, de fapt, domnia sa nu a făcut decât să-și crească fetele, fără să-i lipsească nimic. De altfel, ea este numită impropriu „regină a României”, ceea ce nu a fost niciodată. Am apreciat formulările corecte pe care le-ați folosit dumneavoastră, spre deosebire de alți jurnaliști, inclusiv de cei de la radioul și televiziunea publică, de la care ar trebui să avem mai multe pretenții de profesionalism. Privitor la amploarea care s-a dat decesului principesei, poate că aceasta se datorează nevoii românilor de a avea modele înalte. La români, există cultul lui „Vodă”, iar regii și reginele noastre, cu deosebire Carol I, Elisabeta, Ferdinand și mai ales Maria, au fost adorați de români și au avut, cei patru amintiți, prestații înalte, decisive pentru istoria României. În fața realizărilor cu totul excepționale ale celor patru, lipsurile nici nu s-au mai contabilizat cu atâta exigență, cel puțin la nivelul opiniei publice. Cu Carol al II-lea, lucrurile sunt diferite. Chiar dacă a condus România într-o perioadă de dezvoltare economică și mai ales cultural-științifică, faptul că a practicat terorismul de stat la scară largă și a eliminat din viața politică a țării, prin abuz, Mișcarea Legionară, cea care întruchipa aspirațiile naționale înalte ale românilor, faptul că a venit pe tron printr-o lovitură de stat dată împotriva Regenței constituționale care conducea în numele propriului său fiu, faptul că a dizolvat partidele politice în 1938 și, mai ales, faptului că a cedat fără luptă Basarabia, Bucovina de Nord, Ținutul Herța, Ardealul de Nord-Vest și Cadrilaterul, Carol al II-lea nu a fost postat nici de istoriografie și nici de conștiința publică în rândul marilor regi ai României, menționați mai sus. Cultul românilor pentru „Vodă” a fost și este foarte important. În această perioadă istorică, când România are un statut colonial la periferia Uniunii Europene, nu s-au ridicat decât foarte puține valori, în toate domeniile de activitate, iar puținii care s-au ridicat în acest regim ne-au părăsit, căutând mai binele material. La valorile multe și mari din perioada comunistă, societatea actuală nu se raportează din motive politice. Astfel, rămâne să ne raportăm la valori care vin din perioada interbelică, astăzi cu toții nonagenari și îi idealizează. Cred că poporul are nevoie de idoli, iar regele Mihai și familia sa, a devenit un idol al românilor. Problemele se complică atunci când îi analizăm științific, adică istoricește, juridic și militar. În aceste situații, mulți idoli cad de pe piedestalul virtual și se fac țăndări.

M.A.M.: Ce acoperire oferă cariera regelui Mihai pentru statutul de idol al unei părți importante a românilor?

C.L.: Pe Mihai îl recomandă în primul rând calitatea sa de urmaș al primilor regi ai României, cei cu mari realizări. El este cel care a confiscat, dacă pot să mă exprim așa, întregul prestigiu pe care domnitorii și regii l-au câștigat în ochii poporului român.

M.A.M.: Dar prestigiul deținut prin naștere trebuie să primească acoperire prin fapte, nu?

C.L.: Aici eu am un punct de vedere diferit atât față de detractorii regelui Mihai, cât și față de susținătorii săi. El are motivații istorice serioase pentru faptul că până la 23 august 1944 nu a făcut nimic important. La începutul lumii septembrie 1940, în plină revoluție legionară, când mulțimea revoltată în stradă îi cerea capul lui Carol al II-lea, acesta a acceptat să părăsească tronul și să-l lase fiului său Mihai, fără să abdice, dar l-a numit ca prim-ministru pe generalul Ion Antonescu, căruia i-a conferit, prin Decret Regal, calitatea de Conducător al Statului. Deci, Mihai nu prea avea prerogative. Apoi, trebuie să reamintesc cititorilor noștri că Ion Antonescu a fost cel care a salvat atât viața lui Carol al II-lea, refuzând să-l predea legionarilor și mulțimii din stradă care îl cerea, salvând și dinastia, prin acceptarea lui Mihai ca rege. Mai mult decât atâta, există dovezi și istoria a reținut că Ion Antonescu i-a atras atenția regelui Mihai că în timpul acelui cumplit război mondial trebuie să fie luate o serie de măsuri dure, unele discutabile din punct de vedere moral, din rațiuni militare, iar Casa Regală trebuie să fie menajată și să nu fie compromisă prin implicarea în acele măsuri. Practic, patriotul Ion Antonescu își asuma cu bună-știință măsurile pe care istoria le-ar fi putut clasifica drept nepotrivite, încercând să-l ocrotească pe rege.

M.A.M.: Și ce reține istoria din faptele regelui Mihai?

C.L.: La acest capitol, din păcate, stăm mai rău. Multe dintre faptele regelui Mihai sunt controversate și este greu de argumentat pro sau contra. Astfel, privitor la relațiile sale cu serviciile secrete inamice, respectiv sovietice, atât ale sale, cât și ale Reginei-Mamă Elena, familia le-a negat mereu și ele nu se pot dovedi științific, în lipsa documentelor din arhivele sovietice, respectiv ale Federație Ruse, ca să știm dimensiunea acestor colaborări nepotrivite cu inamicul. Legăturile strânse cu comuniștii, pe care de asemenea le-a negat, sunt însă dovedite. Este însă cert că în ziua de 9 mai 2010, la marea paradă militară de la Moscova, organizată la aniversarea a 65 de ani de la victoria rușilor în al doilea război mondial, fostul rege Mihai a fost invitatul de onoare și a fost permanent în preajma lui Vladimir Putin și a lui Dimitri Medvedev. Asemenea onoare, după 65 de ani de la evenimente, nu se acordă decât unui colaborator de primă mână. Revenind la ideea anterioară, nu vreau să spun că, în acel moment istoric, mai ales după ce România a fost învinsă în război, nu ar fi fost necesar ca regele să dialogheze cu comuniștii și cu sovieticii ca să salveze maximum posibil din ceea ce mai putea fi salvat. Da, a fost necesară colaborarea cu sovieticii și cu judeo-bolșevicii din România, dar atunci de ce a mințit o viață întreagă spunând poporului că el ar fi luptat împotriva comuniștilor? N-a luptat nici o clipă împotriva comuniștilor! Din contră, le-a facilitat preluarea puterii, a emis Decrete-Lege prin care a confiscat bunurile Grupului Etnic German, a permis deportarea sașilor în Uniunea Sovietică, i-a ajutat pe comuniști în multe feluri, iar ulterior, s-a declarat victimă pentru că i-au luat tronul, purtându-i însă de grijă și stipendiindu-l până în 1985. Indiferent de aceste discuții, istoria a reținut cu claritate că Mihai a fost singurul rege din Europa, al unei țări aliate a Germaniei, care a fost menținut pe tron, cu acordul lui Stalin, decorat de Stalin, premiat de Stalin și ocrotit de Stalin în momentul în care s-a proclamat Republica Populară Română și s-a produs acel divorț amiabil între rege și comuniști.

M.A.M.: Altfel nici nu l-ar fi lăsat să plece din țară cu averile cu care a plecat…

C.L.: Nu la plecarea din țară, în ianuarie 1948, a luat averi. Atunci a plecat cu puține bunuri și cu o parte din suita regală pe care a solicitat-o. În noiembrie 1947, înainte de a pleca la Londra să asiste la căsătoria actualei regine a Marii Britanii, Elisabeta a II-a, Mihai a trimis în străinătate o garnitură întreagă de tren cu bunuri regale pe care și le-a pus la adăpost. Trenul a fost trimis cu aprobarea lui Petru Groza și, foarte probabil cu știrea sau la cererea sovieticilor, posibil a vicepreședintelui Comisiei Aliate de Control, gl. Susaikov, cel care-l reprezenta la București pe președintele respectivei comisii, mareșalul Malinovski. Când Mihai a părăsit țara, tot la cererea sovieticilor, guvernul României s-a angajat să-i plătească pe viață o rentă lunară de 10.000 de $. Era o sumă enormă pentru acele timpuri, referindu-ne la valoarea dolarului din 1947. Istoricii au clarificat de mult aceste probleme, iar faptul că regele și anturajul său au negat mereu aceste realități nu schimbă datele problemei, doar că regele continuă să țină intoxicată opinia publică.

M.A.M.: Cât timp a plătit România rentă regelui Mihai? A fost renta condiționată de ceva?

C.L.: În schimbul rentei, regele se angaja să nu se pună la dispoziția forțelor românești din emigrație care luptau împotriva regimului judeo-bolșevic din țară. Renta i-a fost retrasă de Nicolae Ceaușescu în 1985. Este mai mult ca sigur că cineva din partid sau din Securitate i-a făcut această propunere. Nu știm dacă i-a făcut-o cu bune sau cu rele intenții, în orice caz, l-a determinat pe fostul rege să se implice în acțiuni antiromânești, dintre care cea mai urâtă a fost acceptarea cel puțin verbală a Declarației de la Budapesta, din 16 iunie 1989, prin care, sub semnătură, o serie de intelectuali din România și din emigrație, evrei, unguri dar și etnici români, au susținut necesitatea promovării unui multiculturalism în Transilvania și autonomia teritorială a acestei provincii, ceea ce însemna desprinderea Transilvaniei de România. O delegație s-a dus la Versoix, regele a primit-o și se spune că ar fi și semnat-o. E greu de știut exact, cu atât mai mult cu cât originalul declarației, din câte știu eu, se află în posesia serviciilor secrete maghiare.

M.A.M.: Dar familia regală a vorbit mereu despre greutățile materiale pe care le-a îndurat în anii exilului și faptul că fostul rege Mihai a fost nevoit să lucreze pentru a se putea întreține…

C.L.: Povestea cu sărăcia regelui este o poveste frumoasă, bună de adunat admiratori din rândul oamenilor modești. Este adevărat că, vreme de mulți ani, regele Mihai s-a judecat cu tatăl său pentru averile scoase din țară atât de unul, cât și de celălalt. Avocații au profitat la maximum și cei doi foști regi au cheltuit foarte mult judecându-se între ei. De fapt, au pierdut amândoi. De asemenea, mai trebuie să luați în considerare faptul că fostul rege Mihai avea două hobby-uri: pilotajul și mecanica auto. El s-a angajat la o fabrică de mașini unde-și satisfăcea hobby-ul făcând mai nimic și pe un slariu foarte mare pentru acele timpuri. Fabrica a câștigat foarte mult în imaginea publică pentru faptul că-l avea ca angajat pe regele României. Era ceva inedit. Apoi, trăind la Versoix pe un domeniu mare, cu servitori și procese de dus, este probabil ca cei 10.000 de dolari pe care-i primea ca rentă din România să nu fi fost îndestulători. Elveția era și atunci una din țările cu traiul cel mai scump din întreaga Lume. Altfel, nimic de zis, atât Mihai, cât și Ana de Bourbon-Parma au fost oameni care nu făceau excese de nici un fel, având comportamente decente, demne și de ținută regală reală. Din acest punct de vedere, chiar au fost niște exemple bune și nu au făcut România de râs.

M.A.M.: Dar să revenim la faptele regelui din timpul războiului.

C.L.: Cel mai controversat act al regelui Mihai a fost, desigur, lovitura de stat de la 23 august, când regele Mihai l-a arestat pe Conducătorul Statului, Ion Antonescu. În acest caz, se interpretează mult politic, neglijându-se aspectele juridice, militare și istorice. Analizând pe criterii politice, se poate orice… Poți să spui că „X” ar trebui să-l elimine pe „Y”, sau, altcineva să afirme că ar trebui invers, „Y” ar trebui să-l elimine pe „X”, al treilea să formuleze o altă părere etc. Politic se poate face orice afirmație și fiecare forță implicată își formulează argumentele. În general, trădătorii își argumentează contrafactual gesturile și ne spun ce urmări îngrozitoare ar fi fost, dacă n-ar fi trădat ei. Așa face și regele Mihai, așa face și generalul Iulian Vlad, privitor la decembrie 1989 și alți trădători care ne spun că dacă nu ar fi trădat ei s-ar fi întâmplat mari nenorociri și că ei sunt salvatorii etc. etc.

M.A.M.: Am văzut că generalul Iulian Vlad este foarte supărat că l-ați făcut trădător.

C.L.: Eu nu l-am „făcut trădător”, eu l-am dovedit trădător, prin toate dovezile pe care le-am adus în cartea Trădarea Securității în decembrie 1989, inclusiv prin documentele care au fost o vreme secrete, în care el recunoaște că a trădat. Dar asta este o altă discuție.

M.A.M.: Deci dumneavoastră îl considerați pe regele Mihai un trădător, cum l-a categorisit și președintele Traian Băsescu?

C.L.: Nu știu ce știe președintele Băsescu, deși, dacă vroia să știe multe, avea ce să citească. Cea mai valoroasă operă despre acele momente din istoria României este cea a savantului Gheorghe Buzatu, doar că este foarte vastă și nu știu dacă dl. Băsescu „le are cu cititul”, ca să mă exprim în stilul domniei sale. Cândva ne spunea că pe vapor nu citea, ci juca table, iar când cobora prin porturi nu fugea direct la bibliotecă, ci în alte locuri… Dacă mai sunt încă istorici și analiști care susțin că România trebuia să treacă de partea Uniunii Sovietice, în august 1944, acceptăm, deși ar trebui să acceptăm cu amendamente foarte importante. Dar regele Mihai a fost trădător cel puțin față de persoana mareșalului Ion Antonescu, cel care a salvat Casa Regală a României, refuzând să-l predea pe regele Carol al II-lea legionarilor. Aceștia doreau să-l judece pentru miile de legionari asasinați în mod barbar în întreaga țară din ordinul regelui. Totul s-ar fi fost încheiat prin această ieșire din istorie a regalității române, la judecata străzii. Armata îl asculta pe Antonescu. Când regele Carol al II-lea i-a cerut comandantului Garnizoanei București, generalul Coroamă, să reprime cu foc de armă revoluția legionară, acesta a refuzat categoric. Tinerii legionari din stradă nu se comportau violent, nu acționau împreună cu forțe armate sau servicii secrete străine, ci manifestau împotriva regelui și a cedării Ardealului fără luptă. Ei nu vroiau să folosească forța și respectau legea. Generalul Coroamă avea motive să refuze să execute un ordin ilegal. Primind toată puterea de Conducător al Statului prin Decret Regal al lui Carol al II-lea, Antonescu avea motive să nu-l accepte pe Mihai pe tron, pentru că regele nu a semnat un act de abdicare, ci un act prin care îl lăsa pe Mihai pe tron, fără clarificarea cadrului juridic. Antonescu i-a ocrotit viața lui Carol al II-lea, punându-i la dispoziție un tren blindat cu care a fugit din țară, cu ajutorul căruia a scăpat ca prin urechile acului de atentatul pregătit de legionari în gara Timișoara. Recunoștința din partea Casei Regale va veni prin arestarea lui Antonescu și predarea lui către inamicii judeo-bolșevici. Nici o faptă bună nu rămâne nepedepsită!

M.A.M.: Deci, oricum, regele l-a trădat pe Antonescu, dar România nu a trădat-o?

C.L.: A trădat și România și haideți să ne rezumăm doar la ce nu poate fi contrazis de nimeni. În 23 august 1944, după amiază, regele împreună cu puciștii de la Palatul Regal, i-au arestat pe Ion și Mihai Antonescu și i-au predat comuniștilor, cu care regele era înțeles, iar comuniștii români, prin grija lui Emil Bodnăraș, viitorul înalt demnitar, i-a predat sovieticilor. Oare ce act este acela în care îl arestezi pe conducătorul statului și-l predai inamicului cu care ești în război, „pe viață și pe moarte”? Oare ce ar trebui să facă un rege pentru ca opinia publică să înțeleagă că a trădat? Dar haideți să amintim cititorilor noștri încă un fapt grav de trădare prin minciună regală. În seara loviturii de stat, regele a dat citire la radio unui Comunicat către Țară. Adresându-se poporului și armatei, regele Mihai a afirmat explicit că el a încheiat armistițiul cu puterile Aliate (SUA, Marea Britanie, URSS). Nici vorbă! Armistițiul avea să se încheie abia în noaptea de 12/13 septembrie 1944, la Moscova. În baza acestei minciuni regale, aprox. 180.000 de militari din armata României, aflați în luptă cu inamicul sovietic, au depus armele și au fost capturați de sovietici și internați în lagăre infernale. Unii soldați au fost uciși. Pe aceștia, pe toți, ar trebui să-i aibă pe conștiință regele Mihai. Acesta, oare, nu este tot un act de trădare? Când ești în fruntea statului, în situații dramatice pentru țară, fiecare minciună, aparent nevinovată, poate să producă dezastre naționale. Atunci, în noapte, Mihai a săvârșit minciuna, cu urmările pe care le-am arătat și au mai fost și alte urmări, de mai mici dimensiuni.

M.A.M.: Dar de ce nu încheiase regele Mihai armistițiul?

C.L.: Acel armistițiu s-a negociat cu Aliații timp de luni și luni de zile. Anul acesta am publicat cartea Eforturi politico-diplomatice românești de ieșire din al doilea război mondial în lumina arhivei diplomatice a S.U.A. Cartea abordează multe aspecte importante ale acelor evenimente dramatice. Cititorii interesați o găsesc deocamdată doar în librăriile lanțului național „Diverta”. Sunt vreo 30 de librării în toată țara, inclusiv două la Sibiu și vreo șase în București. Cred că se poate procura și pe internet. În discuția noastră mă rezum să spun pe scurt că, în dimineața de 23 august 1944, mareșalul Ion Antonescu a primit mesaj de la sovietici că acceptă propunerea lui de armistițiu, care oferea României condiții mult mai bune, decât capitularea necondiționată pe care Aliații au oferit-o reprezentanților opoziției române, dirijată din umbră de Iuliu Maniu. Antoneștii au cerut audiență la rege pentru a-l anunța că vor încheia armistițiul cu sovieticii și România va ieși din război, păstrând un teritoriu pe care sovieticii se angajau să nu-l ocupe cu armatele. Constanța, Galați, Brăila, București, Ploiești, Brașov și alte teritorii din centrul țării urmau să rămână sub controlul exclusiv al armatei române. Sovieticii urmau să acționeze militar împotriva inamicului german prin sudul și prin nordul acestui teritoriu care rămânea sub controlul guvernului și armatei României. Regele și complotiștii din jurul său nu au vrut ca armistițiul să fie încheiat de Antonescu și l-au arestat. Predând România sovieticilor, regele a devenit important și și-a menținut tronul și averile, iar complicii săi au ajuns în fruntea statului… Generalul Sănătescu, cel învinuit de a fi trădat în favoarea sovieticilor la Cotul Donului, a devenit prim-ministru, trădătorul Grigore Niculescu-Buzești a devenit ministru de Externe etc. etc. Dar, nu i-a ajutat Dumnezeu să fie fericiți cu trădarea lor, pentru că în spatele tancurilor sovietice veneu judeo-bolșevicii care aveau să preia puterea în România și „să-i curețe” de la conducere pe oamenii care au trădat la 23 august 1944 și să se așeze pe scaunele lor…

M.A.M.: Dar de ce au oferit sovieticii condiții mai bune de armistițiu mareșalului Antonescu decât negociatorilor regelui și lui Iuliu Maniu?

C.L.: Răspunsul la întrebarea dumneavoastră, domnule director Marinescu, l-a dat președintele Consiliului Comisarilor Poporului din U.R.S.S., Viaceslav Molotov, care, în septembrie 1944, la Moscova, în cursul discuțiilor cu delegația României pentru încheierea armistițiului, a fost întrebat de Lucrețiu Pătrășcanu cum se face că Uniunea Sovietică oferă României, devenită aliată a URSS, condiții mai grele de armistițiu decât i-a oferit mareșalului Ion Antonescu. Viaceslav Molotov a răspuns: „Mareșalul Antonescu reprezenta poporul român, voi nu reprezentați pe nimeni!”

M.A.M.: Spunând un creștinesc „Dumnezeu s-o ierte și s-o odihnească pe principesa Ana de Bourbon-Parma”, vă mulțumesc domnule profesor și vă mai aștept.

A consemnat Marius Albin Marinescu via justitiarul.ro.

Florin Colceag, Florian Colceag, matematica, profesor de matematica, modelare matematica, antrenor de genii, geniu

MODELUL DE ŢARĂ - Interviu cu profesorul Florian Colceag (III)

Modelul de Ţară al lui Florian Colceag seamănă izbitor, în privinţa expertizei istorice, a diagnozei sociale, a motivaţiei şi a reperelor de bune practici (preluate din experienţa sistemelor britanice) cu teoria Statului Organic a lui Mihai Eminescu. Modelul de Ţară nu este însă doar o teorie, ci şi (mai ales) un manual de lucru, Florian Colceag având avantajul instrumentelor de cercetare ale secolului XXI. „Modelul de ţară” este un fel de maşină pe care autorul ei te învaţă şi cum s-o construieşti, şi cum s-o utilizezi.

Paradigma caprei

…O ţară îşi poate reface economia pornind de la prestigiul unui brand, a unor valori de cunoaştere sau comunitare. Acestea din urmă, de pildă, denotă o bună organizare internă, ceea ce înseamnă că oamenii sprijină nu numai o persoană sau alta, ci ideile, principiile, soluţiile, invenţiile. În managementul crizelor – şi noi suntem în criză – singura soluţie o constituie programele de autoorganizare. Ca în chibuţurile evreieşti.

Ce sunt chibuţurile?

Chibuţurile sunt mici organizaţii în deşertul din Israel. Adică în jurul unei oaze s-au strâns câteva mii de oameni care au trebuit să supravieţuiască. Şi au făcut-o oferindu-şi unii altora serviciile, ajutându-se unii pe alţii. Venitul unui chibuţ e echivalent cu venitul naţional al unui stat mediu. 

În România s-ar putea realiza aşa ceva? Noi avem o problemă cu… „paradigma caprei”… Capra vecinului…

Să ştiţi că nu e naturală, e de import. Ni s-a inoculat această mentalitate. Ăsta a fost rolul statului comunist, să cultive nişte principii greşite la populaţie, să-i facă egocentrici, să n-aibă idei generoase, să nu-şi asume riscuri. Fiind egocentrici, erau uşor de manipulat… Acum ne aflăm în faţa unei situaţii care are aparent două soluţii. Una e falsă, perdantă şi, din păcate, este pe cale să fie preluată de sectorul politic. Şi anume ţinerea în mână a sistemului, ca pe vremea proletcultismului, când totul era controlat prin politruci. Dacă se va merge în aceeaşi direcţie, se va ajunge la explozii sociale grozave, la emigrarea în masă a populaţiei şi la schimbarea structurii etnice. 

Cum s-a ajuns la situaţia asta?

În ’90, când s-au format partidele politice, au intrat în ele şi oameni valoroşi – intelectuali de bună factură, specialişti în diverse domenii… N-au rezistat din cauza oportuniştilor. Mai devreme sau mai târziu, coaliţiile care s-au creat în interiorul partidelor pe bază de interese materiale şi pe dat tunuri i-au trecut pe cei buni în linia a doua, apoi în linia a treia, până când i-au făcut să dispară de tot.

În momentul de faţă există şi alţi oameni în România – oameni care au expertiză în politici publice, pentru că s-au luptat, în interiorul partidelor, să promoveze lucruri de calitate, principii de calitate, programe adevărate. Sunt cei rejectaţi de grupurile de interese dubioase.

Până acum, bătălia asta ne-a adus pe noi în situaţia pe care o cunoaştem: suma imensă de 1.500 de miliarde de euro care a fost, practic, furată din ţară, căderea şi colapsul economic din momentul actual, plus starea generală a naţiunii din acest moment (populaţie demotivată, neinformată, gata să fugă în altă parte ş.a.m.d.).
În toată acestă perioadă se punea greşit problema că iniţiativele de dezvoltare naţională nu merg. În realitate, nu exista voinţă politică. De fapt, interesul politic se vede în acest moment de bilanţ, prin banii care au fost furaţi pe căi aproape legale, dar nu şi morale, din România.

Deci, ne aflăm într-o situaţie mai mult decât critică, pentru că oportuniştii şi-au văzut doar propriul interes iar ceilalţi nu s-au putut organiza. Asta nu înseamnă că nu se pot reorganiza. Uite, de pildă, partidele mici, de buzunar, care nu sunt puternice, dar sunt legal constituite şi la care pot adera foştii membri refuzaţi de partide pentru că erau de calitate. Ei, având deja o experienţă, pot fi reactivaţi în sensul de a forma tineri pe criterii de competenţă.

De fapt şi la urma urmei, de ce au fost refuzaţi?

În primul rând pentru că nu erau şantajabili. S-a petrecut o selecţie ciudată, pe persoane. O selecţie foarte dură, numai cu persoane şantajabile, pentru păstrarea “legii tăcerii”… Pentru că partidele erau, de fapt, incubatoare de afaceri, nu incubatoare de politici publice cum ar fi trebuit să fie. Toate acestea au fost făcute sub protecţia partidelor, la limita legii. De fapt, legile au fost făcute în aşa fel încât să le meargă. Au fost legi făcute chiar şi pentru o singură persoană – o anumită persoană. De aceea era nevoie ca toţi cei implicaţi să fie şantajabili – ca să păstreze legea tăcerii.

Mai funcţionează această lege?

Asta-i problema. Legea tăcerii a fost ruptă şi nu mai poate fi dreasă. Pentru că s-au împuţinat resursele şi nu mai au cu ce să cumpere tăcerea. Au fost prea mulţi lupi la stână şi, în momentul actual, nu mai au ce fura. Din această cauză a apărut, în lupta politică, o disperare fără precedent. Sunt în stare să-şi scoată ochii să-şi dea în cap, să se ucidă, orice…

„Dacă o ţară nu-şi poate plăti datoriile, ea aparţine de drept Fondului Monetar Internaţional”

Pe ce se mai bat? „Ciolanul” nu mai are carne pe el….

Pe ultimii bani europeni. Pentru că Uniunea Europeană preferă să bage bani în România prin instituţiile statului, nu direct, la furnizorul de servicii. 

De ce?

Ei, aici e o problemă cu un mare semn de întrebare. În principiu, e limpede. Statul e garantul care poate fi executat de Uniunea Europeană. Pentru că e o instituţie, nu o reuniune de persoane. Un contract semnat cu o asemenea instituţie se face pe o garantare cu bogăţiile naţionale. O bogăţie este şi teritoriul. Şi atunci au interes să facă un shortcut pe linia politicului, astfel încât noi să vindem încet-încet şi ce ne-a mai rămas, ca să nu mai avem autonomie. Să luăm exemplul cu banii de le FMI. FMI-ul nu dă bani, ci împrumută. Împrumutul e cu garanţii. Garanţia înseamnă, până la urmă, ţara. Dacă o ţară nu-şi poate plăti datoriile, ea aparţine de drept Fondului Monetar Internaţional. Şi atunci se poate vinde, ca orice proprietate. E un amănunt pe care oamenii nu-l ştiu. Sunt destul de multe popoare care nu au ţară.

Adică Uniunea Europeană face un joc?

Da. E un joc. Şi trebuie să ţinem seama că resursele sunt limitate pe planeta asta. Una dintre resurse – repet – e teritoriul. La o populaţie care a explodat demografic şi cu o economie în declin, teritoriul contează. E clar că există tot soiul de bătălii şi de influenţe pentru obţinerea resurselor, inclusiv a unor alte teritorii…

„În curând vom deveni emigranţi în propria noastră patrie”

Vreau să ştiu dacă am înţeles bine: se poate pune problema teritoriului României, în jocul ăsta al Uniunii Europene?

Evident. Si nu e vorba doar de Uniunea Europeană, ci şi de o instituţie mondială sau de un alt stat. Uitaţi-vă la China, care deţine acum aproximativ jumătate din Africa şi cam un sfert din Statele Unite. Au cumpărat, pur şi simplu aceste teritorii… Pentru populaţia locală schimbarea unei forme de guvernământ nu e atât de dureroasă. Faptul că pe noi ne conduc români, sau nemţi, sau irlandezi, sau altceva, atâta timp cât avem ce mânca şi o oarecare bunăstare, nu deranjează foarte mult. Însă pentru ei, pentru cei care văd România ca pe o ofertă – ieftină şi uşor de cumpărat în momente de criză – acest aspect e important în ecuaţie. În acest moment apare promiscuitatea politicului care – oamenii politici, mai exact – se oferă să mai vândă ce se mai poate, pentru nişte beneficii personale sau de grup. De aici şi bătălia politică: cel care prinde puterea se alege cu câştigul. Problema noastră este că în curând vom deveni emigranţi în propria noastră patrie.

În ce sens?

Dacă nu plecăm noi, vin alţii. E foarte natural ca migraţia forţei de muncă – masivă în perioade de criză – să ducă la modificarea structurii etnice. Întreprinzătorii noştri nu vor mai putea lucra cu români, pentru că aceştia sunt plecaţi în altă parte, şi vor angaja chinezi, de exemplu, pe care-i cumpără ieftin. Şi care sunt mulţi. China a făcut o treabă extraordinară, ca politică proprie de stopare a crizei, prin plecarea celor care n-au de lucru. 

E un fel de invazie mascată…

Exact. Dar se petrece peste tot în lume, nu e numai la noi… Şi acum, ca să revenim, nici corupţia politică nu e o invenţie românească. Ea a fost gândită şi provocată, ca să poată fi folosită pe termen lung. Momentul cel mai propice al exploatării ei este criza… O a doua problemă, la fel de importantă, este faptul că a scăzut încrederea în administraţie şi în guvern deoarece, în acest moment, guvernul este finanţat de bănci, nu este un dirijor de programe de dezvoltare care să permită sustenabilitatea ansamblului. În aceste condiţii, cine finanţează decide.

În democraţiile adevărate deciziile se iau în urma consultării specialiştilor în politici publice (policy making), iar aceştia au tot interesul să întărească structura economică şi decizională a ţării.

(VA URMA)

 

constantin brancusi, petre tutea

O întâlnire cu Brâncuși povestită de Petre Țuțea

Mă servesc de amintire, această formă afectivă a memoriei, cum a definit-o Kierkegaard, după cât mi-amintesc, cu toate imperfecțiunile ei. De altfel,  istoria, memoriile și jurnalele, aceste alcătuiri din fapte și reflecții, nu sunt mai aproape de adevăr. Chiar ideea platonică, considerată arhetip, dacă nu este revelată, ci numai închipuită, este o plăsmuire mitică mai aproape de adevăr.

Într-o zi – înaintea ultimului război, căutam, cu prietenul meu Haig Acterian, un tip de om pe care să clădim poziția noastră în frământarea vremii. Căutam o certitudine spirituală. Am examinat toate tipurile, de la omul religios la omul tehnic, și n-am putut citi în om decât preaomenescul (folosind un termen al lui Nietzche) în care omenesul, neomenescul și supraomenescul se amestecau haotic. Am renunțat la căutarea certitudinii în om. Eram stăpâniți de ideea ordinii și de neliniștile devenirii. Așa am ajuns la termenii gnoseologiei: Divinitatea, omul, lumea, adevărul, eroarea, frumosul, urîtul, sacrul, satanicul, absurdul și sensul și la oglindirea lor în artă, unde purul inspirat se împletește cu forma și sensul, căutate în om și-n natură, sau în om, ca-n expresionism.

Așadar, căutam un artist, pentru a constata care sunt limitele artei în cunoașterea vieții și lumii, și dacă limbajul artistic alcătuit din imagini și semne este mai aproape de adevăr decât limbajul științei, alcătuit din semne neevocatoare. În treacăt fie spus, imaginea și semnul alunecă, în artist și-n omul de știință, peste obiect, artistul autonom nedepășind frumosul închipuit, iar omul de știință autonom nedepășind semnul util.

Atunci, Haig mi-a spus că Brâncuși se află în București și locuiește la hotelul „Bulevard”. Haig mi-a propus să mergem la Brâncuși, ca să constatăm, a spus el, cum se oglindesc în spiritul lui viața și lumea. Apoi a adăugat: desigur, trebuie să ținem seama că nu ne întâlnim cu un teolog, cu un filosof sau cu un savant, ci cu un mare artist.

Să mergem, i-am răspuns, fiindcă sunt curios să aflu conținutul acestor termeni: vocație, inspirație, sens, căutare, expresie, imagine și simbol. După câte știu, Brâncuși nu este un intuitiv, fiindcă tăcerea și infinitul, chiar prin coborîrea lor în cuvînt sau în materie, în sfera mijloacelor omului mărginit la jocul dintre imagine și simbol, nu-și pierd caracterul lor inefabil. Apoi, omul rămas aici, căutător de forme și sensuri, se poate situa arbitrar dincolo de bine și de rău, ca Nitzche. „Perspectivism estetic” (Charles Andler).

Un lucru este cert, a spus Haig, Brâncuși este un artist adevărat, în stilul căruia se oglindește sufletul neamului său.

Vom afla, am spus eu, dacă arta este nemesis, plăsmuire autonomă sau manifestare a inspirației. Omul, această creatură, este un dat primordial, care se desfășoară în timp și-n spațiu, în etape, ca un damnat, sau el stă sub semnul înnoirii, adică viața lui este constantă sau permanent neliniștită de cum trebuie să fie, cu alte cuvinte: totul se află în el din primordii  – fixism, sau evoluție ca desfășurare dintr-un început – sau evoluția este creatoare (Bergson)?

Prin viață, așa cum trebuie să fie, omul se mișcă în lumea valorilor, cum au fost definite aceste poziții comportamentale ale omului, determinate sau presupus autonome, am încheiat eu.

Haig acest eminent regizor, mi-a spus: vom merge la Brâncuși, fiindcă artiștii se mișcă liberi între cer și pământ, neconstrânși de limbajul științific sau comun.

Eu am adăugat: în poziția inactuală a artiștilor adevărați se pot întâlni: concretul, scopul, idealul, tristețea, bucuria, paradoxul, rătăcirea, absurdul, abisul, speranța, disperarea, ordinea, dezordinea, hazardul, trivialul și purul. Ca să aflăm esențele acestor stări, trebuie să mergem la acest mare artist. În fond, totul se reduce la semn, lucru, autonomie, eteronomie, etic, estetic, figurativ, nefigurativ, sugestie, evocare, inspirație și căutare. Așa ne putem apropia de conținutul și forma operei de artă.

constantin brancusi, petre tutea

Haig a aranjat întâlnirea. Când am ajuns la Brăncuși, seara, ne-a primit cu întrebarea: „De ce ați venit la mine?”

I-am răspuns eu: „Când vă aflați dumneavoastră la București, numai două primiri sunt deosebite: la palat și la dumneavoastră. Și apoi, noi dorim să aflăm de la un mare artist dacă arta trebuie să aibă mesaj și dacă mesaajul ei este mai aproape de adevăr decât comunicările științei”.

„Luați loc”, ne-a poftit Brâncuși.

Prima mea întrebare a fost: „Cum suportați captivitatea naturii?”

Brâncuși: „Nu mă simt captiv. De altfel, simt în mine o forță care îmi aparține. Eu admir alcătuirea pietrei și lemnului, pe care omul le desfigurează. Te-ai uitat vreodată cum sunt întocmite aceste lucruri?”

Eu: „În liceu, am văzut la microscop o lamă cu un preparat vegetal. Am privit-o cu indiferență.” Apoi am făcut o ușoară ironie: „eu pot fi satisfăcut că, nefiind artist, nu mi-am permis niciodată să desfigurez piatra și lemnul.”

Brâncuși s-a uitat curios la mine. Am citit în chipul lui expresia limitelor artei față de obiectele contemplate. Apoi i-am vorbit despre artistul captiv al ochiului și despre artistul inspirat. Haig a ținut să adauge că eu situez inspirația deasupra inițierii, în această din urmă formă fiind mult meșteșug.

Eu: „Neinspiratul se îneacă în semne și materie”.

Brâncuși: „Este foarte adevărat. Poate cineva să doarmă în cameră cu o statuie?”

I-am răspuns: „Și eu încerc, spiritual, să mă mișc între lumea vizibilă și cea invizibilă, dar neartistic.”

Arătând spre mine, Brâncuși l-a întrebat pe Haig: „Cu ce se ocupă?”

Haig: „Este un spirit care urmărește înlăturarea erorilor mintale și greșelilor morale, ale sale și ale altora”.

Brâncuși, către mine: „Și ai reușit?”

„Nu. Fiindcă omul singur nu ajunge la adevăr, mișcându-se între rătăcire și nimereală. De aceea, Socrate a vrut să caute un zeu, în dialogul Carmide, pentru a afla ce este înțelepciunea. Haig și cu mine dorim să discutăm cu dumneavoastră (despre) arta hieratică și arta voluptății.”

Brâncuși: „Vă ascult”.

A început Haig, afirmând că omul artist se mișcă liber între cer și pământ. Am continuat eu: „Artistul poate exprima voluptatea, fiind captivul clipelor, iar cel care practică arta hieratică este stăpânit de pasiunea purului și vrea să înlăture greșelile morale, să producă în contemplator și-n consumatorul de artă Katharsis-ul aristotelic, purificarea sufletului și moravurilor, împletind esteticul cu eticul.”

Am mai afirmat că „știința poate fi utilă, dar indiferentă moral. În știință se caută înlăturarea erorilor și descoperirea mijloacelor utile, în lupta de conservare și adaptare omul căutând prin cunoaștere să se stăpânească și să stăpânească natura.”

Apoi l-am întrebat pe Brâncuși: „Cum puteți evita, în geometrismul simplificator al dumneavoastră, decorativul?”

Brâncuși: „Opera singură exprimă răspunsul. Adică dacă spune sau nu spune ceva.”

Eu am citat o definiție a artei aparținând lui Charles Maurras: „Arta este jocul aparențelor”.

„Numai atât?!”, a zis Brâncuși.

Eu: „Nu, nu numai atât. Artistul se mișcă la confiniul dintre vizibil și invizibil. Oricâtă putere spirituală ar avea artistul, el nu poate realiza o artă pură. Arta nefigurativă sugerează, cea figurativă evocă. În ceea ce privește rostul acestor două stiluri, cred că decide mesjul. Să ne gândim la strălucitul Giotto. În arta sa se împletesc sugestia, evocarea și pasiunea idealului. Dar, petrecându-se aici, Giotto exprimă un joc în care dincolo este oglindit aici, ca ideea platonică, meșteșugul și mijloacele pământești menținându-l în calea spre perfecțiune. Arta lui Giotto ne sugerează că pământul este sediul trecător al omului, iar mijloacele oferite de natură servesc aspirația, care le depășește, deși nu poate fi atinsă. Orice mare artist este neliniștit fiindcă rămâne debitor idealului său.”

Apoi Haig a formulat scopul principal al vizitei noastre. Fiindcă noi venisem la Brâncuși să obținem un răspuns la o singură întrebare semnificativă și anume: care a fost ideea care a prezidat la înfăptuirea operei „Pasărea măiastră”. Când l-am întrebat, a răspuns:

„Am șlefuit materia pentru a afla linia continuă. Și când am constatat că n-o pot afla, m-am oprit. Parcă cineva nevăzut mi-a dat peste mâini.”

Vizita a luat sfârșit. I-am mulțumit lui Brâncuși pentru ospitalitate și pentru conversație și am plecat. Pe drum i-am spus lui Haig: „Mă gândesc la arta combinatorie a lui Leibniz întemeiată pe trei termeni: infinitul, continuul și limita, cum s-a spus. Răspunsul lui Brâncuși, gnoseologic și moral, exprimă limitele artei, un artist, chiar excepțional, neputând depăși mărginirea impusă de condițiile lumii de aici. Brâncuși este neliniștit de realul intangibil, ca orice mare artist care nu poate fi mulțumit de jocul ipotezelor.”

Petre Țuțeaa

maria balan, primul razboi mondial

Maria Bălan, eroina românilor din Primul Război Mondial

Colaboratorii serviciilor secrete românești au fost instruiți asupra categoriilor de informații care prezintă interes, de unde și cum să le obțină, modul de fixare, păstrare și transmitere, unii fiind dotați cu aparate foto și alte mijloace tehnice.

De asemenea, colaboratorii care aveau de îndeplinit misiuni dificile erau supravegheați în secret de ofițeri sau agenți calificați ai serviciilor.

A fost căsătorită cu un ofițer austro-ungar

Colaboratori de talia lui Spiridon Boiță, David Pop sau Aurel Moldovan au acționat ca rezidenți, care și-au creat nuclee informative în principalele orașe și puncte de frontieră.

În Banat, organele de informații românești au atras-o la colaborare pe Maria Bălan, care s-a căsătorit cu un ofițer de „ulani” din armata austro-ungară. A primit indicativul „B-9” și a cules informații din mediul ofițerilor armatei austro-ungare privind dispunerea trupelor inamice în Banat, lucrările genistice efectuate la granița cu România și despre acțiunile preconizate de spionajul austro-ungar împotriva României.

Ziarul „Paris Soir”, din 6 octombrie 1936, o evoca, la cinci zile după moartea ei: „faimoasa Maria Bălan, regina spionajului, o Mata Hari a Ungariei”. Cotidianul italian, „Tempo”, din 10 octombrie 1936, nota „Planurile serviciului de spionaj erau dejucate (…) de o spioană desăvârșită, pentru a cărei capturare austriecii erau gata să ofere sume fabuloase”.

Zveltă, frumoasă, „toc înalt și minte brici”, vorbitoare excelentă a limbilor sârbo-croată, maghiară, franceză și germană, fiica preotului român din Vârșeț a adus mari servicii, atât României, dar și Serbiei aflate în război cu Puterile Centrale. Căsătoria Mariei Bălan cu ofițerul austro-ungar, în fapt a fugit cu acesta de acasă la Timișoara, fusese prima misiune importantă primită din partea unui agent al serviciilor române.

Nu a ajuns la eșafod

Când a fost identificată și arestată, știrea a fost o lovitură de trăsnet pentru numeroși generali și ofițeri austroungari care-i fuseseră harnici curtezani. Nu a divulgat niciun nume. A fost condamnată la moarte prin spânzurătoare, sentința urmând a fi executată în zorii zilei următoare pronunțării, dar când trebuia dusă la eșafod, celula era goală.

Imediata ei apariție la București a dus la concluzia că spionajul român, cu concursul colaboratorilor și patrioților din Timișoara i-au organizat evadarea. A fost răsplătită, fiindu-i facilitată șederea la București și Paris sub o altă identitate până în anul 1928, când s-a întors la Vârșeț, localitatea natală. Pe data de 1 octombrie 1936, Maria Bălan a fost găsită moartă, otrăvită, la mormântul părinților.

„România stabilise în Transilvania o vastă rețea de spionaj”

Evaluând ansamblul acțiunilor serviciilor secrete românești pentru eliberarea Transilvaniei și realizarea unirii, Maximilian Ronge a concluzionat: „România stabilise în Transilvania o vastă rețea de spionaj. Serviciul de spionaj românesc a găsit în sânul populației din Transilvania multe simpatii. Această stare de spirit a fost exploatată în 1916 (…) când au găsit o sumedenie de oameni care informau asupra mișcării trupelor noastre (…) Pe de altă parte și un oarecare număr de preoți, institutori și avocați transilvăneni s-au dat de partea năvălitorului, sfătuind soldații să calce jurământul și să dezerteze” (soldații români din armata austro-ungară).

Anticiparea de către spioni invadării a fost incredibilă pentru autoritățile române

Pentru slăbirea bazei patriotice de sprijin, cca. 10.000 de români au fost ridicați și strămutați în apropiere de Szolnok, alți 400-500 internați în lagărele de la Taplosulye și Ostffyaszonayfaja, numeroși patrioți au fost întemnițați la Sopron, Seghedin și la Cluj.

În anul 1916 au fost judecați de instanțele ungurești pentru „trădare de țară” (n.n. trădarea Ungariei) 257 de români.

Atașații militari ai României la Berlin, Viena și Sofia – colonel Mircescu și căpitan Gheorghe Rozin, coloneii Traian Stârcea și Țenescu au furnizat informații exacte și deosebit de importante asupra intențiilor, planurilor, capabilităților și operațiunilor militare ce vizau România, dar generalul Zottu, șeful Marelui Stat Major le-a calificat „exagerate”, „îndoielnice”, ori adnota: „se dețin date care le contrazic”. După dezastrul de la Turtucaia, generalul Zottu s-a sinucis.

Au fost în mod exemplar la datorie Iancu Panaitescu, directorul Siguranței Generale, Romulus Voinesu, Inspectorul General al Poliției, comisarul Duca -Brigada Specială de Siguranță din Constanța.

Și unii oameni politici de marcă au considerat că este de datoria lor să susțină efortul informativ secret. Primul ministru I. I. C. Brătianu s-a angajat în dezinformarea ambasadorului german;

Titu Maiorescu, deși filogerman, nu a acționat împotriva intereselor statului român. Dimpotrivă, a cules și furnizat informații din anturajul ambasadorului Germaniei;

Nicolae Iorga s-a angajat în pregătirea contrainformativă a populației, semnând articole, precum „Cum ne putem lupta cu spionii?”. Ei, spionii Puterilor Centrale, scria Iorga: „(…) pot fi văzuți oriunde și oricând (…) o mare primejdie națională (…) să tăcem, să-i refuzăm”.

Asemenea lui Iorga au procedat Mihai Sadoveanu și Octavian Goga , toți trei colaboratori ai ziarului „România”, apărut după suspendarea presei corupte de inamic.

Dosare speciale ale Războiului Secret

Dosarul „Gunther”

Constantin Kirițescu în „Istoria războiului pentru întregirea României” consemnează: „Dosarul Gunther, precum și alte documente descoperite la sediul societății petroliere cu capital german, dar și la diferite bănci au lămurit multe afaceri de corupțiune săvârșite în timpul neutralității și au dovedit nu numai procedeele îndrăznețe ale corupătorilor germani, dar din nefericire și puțina rezistență sufletească a unei părți din pătura conducătoare a țării”.

Dosarul „Iwersen”

(Ziarul „Capitala” din 30 martie 1930)

Cine sau ce a fost Iwersen?

Agentul M. 255 („Farmacistul”): „N-ai să știi niciodată… Unii spun că a fost un om, alții că a fost o firmă. Eu nu știu cine a fost, tocmai pentru că l-am cunoscut sub forma a vreo patru personagii. Știu unde a stat Iwesen, om sau firmă… E în fața Legației germane pe strada Victor Emanuel. Pe atunci îi zicea strada Cosma. Aici, în această casă ștearsă… făcută anume să nu fie luată în seamă și să nu atragă atenția, a fost sediul acțiunii Puterilor Centrale în timpul celor doi ani de neutralitate românească. Un om care s-a schimbat de câteva ori și pe care îl chema invariabil Iwersen era patronul și șeful.

De aici porneau informațiile tenden țioase, articolele șablon răspândite la ziare, fotografiile de propagandă pentru reviste.

Aici se recrutau agenții. Se centralizau informațiile. Se cultivau ziariștii și se inspirau ziarele.

Din când în când, o siluetă se oprea o secundă în fața casei, privea la stânga și la dreapta, apoi dispărea prin portița modestă de lemn. Un om de legătură care mergea apoi cu acesta la redacții, parlamentari sau șefi politici”.

Referitor la procedeele folosite în operațiunile de influență, propagandă, contra propagandă și dezinformare:

„Se lucra cu toată gama mijloacelor. Cercurile conservatoare erau ațâțate contra Franței democrate și revoluționare, iar Germania era prezentată ca o forță feudală simpatică sentimentelor boierești.

Social-democraților și cercurilor de stânga, în loc să li se vorbească de o Franță democratică, li se denunța Rusia țaristă, ororile Ohranei și calvarul nihiliștilor din Siberia.

Femeilor li se vorbea despre oroarea războiului, care ucide soții și copii.

Fiecare sector de opinie publică își avea la oficina Iwersen raftul de farmacie cu doctoria propagandei potrivite. Iar la bază erau banii, banii și iar banii”.

Acestea fiind zise, duminică, 20 iunie 2020, vă invităm la turul ghidat Spy Stories in Bucharest, un tur al poveștilor despre spionaj care au marcat cele mai importante evenimente istorice din România, în special din București. Ne dăm întâlnire în Piața Revoluției, de la 10:00 a.m.

Evenimentul îl puteți găsi promovat pe facebook aici: https://www.facebook.com/events/884615442020090/.

florian colceag, romania, criza, curatenie, istorie, civilizatie

Florian Colceag - Istorie şi civilizaţie structurată

MOTO: „Natura poporului, instinctele şi înclinările lui moştenite, geniul lui, care adesea, neconştiut, urmăreşte o idee pe când ţese la războiul vremii, acestea să fie determinante în viaţa unui stat, nu maimuţarea legilor şi obiceielor străine. Deci, din acest punct de vedere, arta de-a guverna e ştiinţa de-a ne adapta naturii poporului, a surprinde oarecum stadiul de dezvoltare în care se află şi a-l face să meargă liniştit şi cu mai mare siguranţă pe calea pe care-a apucat. Ideile conservatoare sunt fiziocratice, am putea zice, nu în senzul unilateral dat de d-nul Quesnay, ci în toate direcţiile vieţii publice. Demagogia e, din contra, ideologică şi urmăreşte aproape totdauna realizarea unor paradoxe scornite din mintea omenească. Legile demagogiei sunt factice, traduse de pe texte străine, supte din deget, pe când ele ar trebui să fie, daca nu codificarea datinei juridice, cel puţin dictate şi născute din necesităţi reale, imperios cerute de spiritul de echitate al poporului; nu reforme introduse în mod clandestin, necerute de nimenea sau vulgarizate ca o marfă nouă sau ca un nou spectacol, ca eligibilitatea magistraturii, pe care nimeni n-o cere”. (MIHAI EMINESCU, „Timpul”, 1 aprilie 1882)

Procesul globalizării, aşa cum este în desfăşurare la momentul actual, este mai degrabă un război pe mai multe fronturi decât o integrare culturală cu respectul civilizaţiilor actuale. Tendinţa acestui demers este să aplatizeze culturile pe care le înglobează, ceea ce conduce la efecte de degenerare generală şi la multiple crize. Astfel, vechile civilizaţii reprezentate de naţiuni ajung să fie sub război cultural şi dominarea culturilor kitsch, se deznaţionalizează, pierd valorile culturale şi sunt transformate în populaţii dominate şi în coloniile marilor puteri atacatoare. Rezistenţa la acest tip de război este posibilă în contextul dezvoltării de mişcări complexe identitare, pe mai multe fronturi. Acestea vor fi descrise mai jos schematic şi explicate în detaliu:

Pe descrierea schematică se pot remarca axele de organizare ale unei civilizaţii:

– axa filozofie tradiţională-capacitate de inovare, în cazul României este dată de valorile culturale de sorginte Daco-Getică ce s-au conservat în cultură, dar care pot fi regăsite în capacităţile de inovare şi repliere necesare momentului actual. Rădăcinile unei civilizaţii rezistă în timp şi au capacitatea de regenerare în diferite contexte (verbul a avea).

– axa obiceiuri şi norme sociale-capacitatea de evoluţie, în cazul României este dată de setul de cutume ce asigură respectul faţă de oameni, valori culturale, toleranţa şi ospitalitatea, atitudinea pacifistă, precum şi alte comportamente ce pot evolua în diferite contexte. Această evoluţie permite realizarea şimenţinerea unei filosofii sociale proprii şi aunei înţelepciuni aplicabile practic în diferite situaţii (a se vedea legile belagine) (verbul a fi).

– axa adaptarea la noi condiţii-modele de acţiune, care în cazul României conservă prin tradiţie familială portofolile de soluţii transmise în cultură ce au menţinut până acum integritatea şi continuitatea culturii în diferent de situaţii, dificultăţi sau crize (verbul a face). Cele trei axe mai sus menţionate generează alte trei axe:

– programe comunitare-cultivarea gândirii complexe (verbul a proteja)brain drain-brain regain (verbul a deveni)educarea tinerei generaţii-selectarea pozitivă a liderilor (verbul a crea)

Aceste trei axe secundare sunt axele ce determină adecvarea culturală la situaţii noi şi generarea de potenţiale active ce permit menţinerea modelului de civilizaţie. Perturbarea axelor primare conduce la slăbirea forţei civilizaţiei, perturbarea axelor secundarea conduce la slăbirea energiei şi a potenţialelor de adaptare la situaţii noi, conflicte, crize etc.

florian colceag, istorie, civilizatie

Fig. 1. Descrierea schematică.

Sustenabilitate şi feedback

Rezistenţa la vicisitudinile istoriei a unei civilizaţii este dată de realizarea unui feedback permanent al populaţiei pe temele majore şi de conectarea organizaţiilor sau instituţiilor pe o schemă ce asigură sustenabilitatea ansamblului.

Săgeţile negre din figura de mai jos arată modul de conectare sustenabilă, iar diagrama portocalie arată linia de feedback şi comunicare dintre factorii implicaţi. Atunci când există organizaţii, instituţii sau mişcări care-şi coreleaza activităţile pe schema generaă a tuturor săgeţilor, se obţine o coeziune în eforturi pentru atingerea ţintelor propuse. Atunci când se creează un flux permanent de comunicare, pe linia portocalie vectorizată se dezvoltă un efect de sinergie întreţinut de informaţiile circulante. Acest efect se răspândeşte asupra întregii populaţii prin diverse mijloace de comunicare, chiar şi în situaţia embargoului mediatic.

De exemplu, filosofia tradiţională intră în educaţia tinerei generaţii şi a populaţiei adulte şi se aplică apoi în programe comunitare, întărind şi generând obiceiuri şi norme sociale, chiar dacă este necesar să ne adaptăm în principiu la noi condiţii de existenţă, în omentul în care suntem centraţi pe fiinţa naţională. Această capacitate de adaptare la noi condiţii poate fi atinsă crescând capacitatea noastră de evoluţie prin programul de „brain drain-brain regain” ce se răsfrânge asupra tinerei generaţii de către creierele instruite în afara ţării şi readuse în ţară.

florian colceag, istorie, civilizatie

Fig. 2. Sustenabilitate şi feedback.

Esenţială pentru realizarea acestei structuri coerente este existenţa actorilor ce-şi asumă rolurile menţionate în schemă. De asemenea, este esenţială crearea structurii de comunicare generală prin realizarea liniilor de comunicare şi colaborare dintre actorii apropiaţi („vectorii negri”) şi prin realizarea liniei generale de comunicare („circuitul galben”). Circuitul galben conţine două diagonale mari ale hexagonului ce corespund axelor „a fi” şi „a face”, ceea ce conduce la apariţia modelelor de comportament şi de acţiune ce se vor răsfrânge asupra temelor de comunicare de pe circuitul galben, chiar în condiţiile în care populaţia nu va mai fi centrată pe verbul „a avea”.

Teme de dezbateri, circuite de dezbateri şi acumulări de cunoştinţe

Structura de comunicare va genera în mod natural circuite locale de dezbateri asupra unor teme efectuate între actori învecinaţi. De asemenea se vor genera baze de date obţinute prin vehicularea de informaţii. Un exemplu de circuit local este dat de tematicile legate de capacitatea de evoluţie ce ifluenţează fenomenul „brain drain- brain regain”, acesta din urmă influenţând filosofia tradiţionala ce influenţează, la rândul ei, capacitatea de evoluţie. În urma aplicării acestui circuit se stabilețte care sunt valorile perene ale filosofiei naţionale, care sunt modalităţile de influenţare a fenomenului „brain drain-brain regain” și cum se poate modifica în bine capacitatea de evoluţie. Concluziile unor astfel de dezbateri locale vor circula atât pe linia de comunicare (galbenă), cât şi pe vectorii structurii de sustenabilitate (negri). Celelalte circuite locale de dezbateri sunt următoarele:

– adaptarea la noi condiţii ce necesită fructificarea filosofiei tradiţionale şi educarea copiilor şi a adulţilor ceea ce permite readaptarea la noile condiţii;

– obiceiurile şi normele sociale ce conduc la programe de economie socială ce se finalizează în programe comunitare ce modifică aceste obiceiuri;

– capacitatea de inovare ce se poate reflecta în programele de economie socială, cu consecinţe în selectarea pozitivă a liderilor inovatori;

– modelele de acțiune ce determină dezvoltarea gândirii complexe neliniare, cu consecinţe, de asemenea, în selectarea pozitivă a liderilor.

Bazele de date specifice necesare dezvoltării circuitelor de dezbateri vor fi pe temele următoare:

– capacitatea de evoluţie privită prin perspectiva filosofiei tradiţionale şi prin prisma modelelor de acţiune;

„brain drain-brain regain” privite prin perspectiva cultivării gândirii complexe şi prin prisma capacităţii de evoluţie. Concluziile unor astfel de dezbateri locale vor circula atât pe linia de comunicare (galbenă), cât şi pe vectorii structurii de sustenabilitate (negri).

Celelalte circuite locale de dezbateri sunt următoarele:

– adaptarea la noi condiţii ce necesită fructificarea filosofiei tradiţionale şi educarea copiilor şi a adulţilor ceea ce permite readaptarea la noile condiţii;

– obiceiurile şi normele sociale ce conduc la programe de economie socială ce se finalizează în programe comunitare ce modifică aceste obiceiuri;

– capacitatea de inovare ce se poate reflecta în programele de economie socială, cu consecinţe în selectarea pozitivă a liderilor inovatori;

– modelele de acțiune ce determină dezvoltarea gândirii complexe neliniare, cu consecinţe, de asemenea, în selectarea pozitivă a liderilor.

Bazele de date specifice necesare dezvoltării circuitelor de dezbateri vor fi pe temele următoare:

– educarea tinerei generaţii, privită prin perspectiva filosofiei tradiţionale şi prin prisma „brain drain-brain regain”;

– programe comunitare privite prin perspectiva educării tinerei generaţii şi prin prisma programelor de economie socială;

– obiceiuri şinorme sociale privite prin perspectiva adaptării la noi condiţii şi prin prisma programelor comunitare;

– programe de economie socială, privite prin perspectiva capacităţii de inovare şi prin prisma  obiceiurilor şi normelor sociale;

– selectarea pozitivă a liderilor, privită prin perspectiva programelor de economie socială şi prin prisma gândirii complexe;

– modele de acţiune privite prin perspectiva capacităţii de inovare şi prin prisma selectării pozitive a liderilor.

florian colceag, istorie, civilizatie

Fig. 3. Teme de dezbateri, circuite de dezbateri şi acumulări de cunoştinţe.

Direcţiile de colaborare dintre structurile de pe noduri

Figura 4 arată direcţiile mari de colaborare dintre structurile de pe diagramă. Vectorii marcaţi cu roşu, paraleli cu laturile hexagonului de bază, reprezintă programele de bază ce pun în comun două vârfuri alăturate ale hexagonului. Astfel, de exemplu, vectorul „valenţe noi la principii vechi” pune în comun nodurile „adaptarea la noi condiţii” şi „filosofie tradiţională”.

Vectorii marcaţi cu galben, paraleli cu diagonalele mari sau mici ale hexagonului, conectează nodurile de pe acea diagonală. Astfel, de exemplu, vectorul „conservarea valorilor culturale tradiţionale” conectează nodurile „filozofie tradiţională” cu „educarea tinerei generaţii”, apoi cu „programe comunitare” şi, în final, cu „obiceiuri şi norme sociale”. În aceste cazuri vectorulpermite alinierea eforturilor diferitelor organizaţii şi instituţii în vederea atingerii unor scopuri comune.

Aceste scopuri comune, ce dau coerenţă şi coeziune unei civilizaţii, dispar la nivelul unei populaţii destructurate, dar supraviețuiește încă, cu diferite grade de slăbiciune, atunci când cultura de bază este atacată de o cultură străină.

florian colceag, istorie, civilizatie

Fig. 4. Direcţiile de colaborare dintre structurile nodale.

Există însă şi procesul invers al restructurării unei civilizaţii, acest fapt fiind demonstrat de diferitele popoare ce şi-au revenit în urma unor agresiuni de diferite tipuri. De fiecare dată restructurarea s-a produs prin organizarea iniţilă a unei forme de rezistenţă internă, pornită de la filosofia tradiţională concomitentă, cu o mişcare de inovare. Aceşti doi poli au generat ulterior toate celelalte structuri, prin absorbţia unor organizaţii sau instituţii, sau prin crearea unora noi.

În aceste situaţii, structura de vectori s-a transformat într-o platformă cadru ce a permis răspândirea mesajelor în rândul populaţiei. Aceasta a condus la organizarea acţiunilor ulterioare ce au permis revitalizarea populaţiei, emanciparea culturii şi, în final, refacerea civilizaţiei.

octavian goga, fara tara

Octavian Goga - Fără ţară

Eu sunt un om fără de ţară,
Un strop de foc purtat de vânt,
Un rob răzleţ scăpat din fiară,
Cel mai sărac de pe pământ.
Eu sunt un mag de legea nouă,
Un biet nebun, orbit de-o stea,
Ce-am rătăcit să v-aduc vouă
Poveştile din ţara mea.

Eu sunt o lacrimă târzie
Din plânsul unei mii de ani,
Sunt visul care reînvie
La vetrele celor orfani.
Sunt o mustrare călătoare
De pe tărâmuri fără glas,
Şi dintr-o lume care moare
Sunt strigătul ce-a mai rămas.

Eu sunt oftatul care plânge
Acolo-n satul meu din deal,
Sunt ţipătul muiat în sânge
Al văduvelor din Ardeal.
Sunt solul dragostei şi-al urii,
Un visător de biruinţi,
Ce port blesteme-n cerul gurii,
Drept moştenire din părinţi.

Eu m-am desprins dintre morminte,
Din cripte umede şi reci,
De unde-aducerile-aminte
Ţin straje unui gând de veci.
Şi cu fiorul care poartă
Pe cei încrezători în fraţi,
V-am plâns la fiecare poartă
Durerea morţilor uitaţi.

Azi simt cum noaptea se coboară
Pe dimineaţa mea de ieri,
Cum cântul meu se înfăşoară
În giulgiul veşnicei tăceri…
Şi printre voi îmi duc povara
Stropit de râs şi de noroi,
Căci vai de cine-şi pierde ţara
Ca să şi-o ceară de la voi…