Lucian Blaga – Revolta fondului nostru nelatin

Lucian Blaga – Revolta fondului nostru nelatin

lucian blaga, 1 decembrie 1918

Lucian Blaga - Revolta fondului nostru nelatin

Un prieten îmi vorbea despre înrîurirea slavă asupra literaturii noastre; închinător îndîrjit la altarul latinităţii – clare şi măsurate – el nu îngăduia nici cea mai mică alterare sau spălăcire a acesteia prin „maximalismul sclav” […]. În entuziasmul de o clipă al învierii – sunt foarte mulţi cei ce împărtăşesc exclusivismului latin, care cu fineţea lui Anatole France nu vede în opera lui Dostoievski decît o monstruoasă ciudăţenie.

Se exagerează. Şi nu înţelegem de ce. Acest orgoliu al latinităţii noastre e moştenirea unor vremuri cînd a trebuit să suferim rîsul batjocoritor al vecinilor, care cu orice preţ ne voiau subjugaţi. Azi e lipsit de bun simţ. – Vorbim despre spiritul culturii noastre; vrem să fim numai atît: latini – limpezi, raţionali, cumpătaţi, iubitori de formă, clasici, – dar vrînd-nevrînd suntem mail mult. Însemnatul procent de sînge slav şi trac, ce clocoteşte în fiinţa noastră, constituie pretextul unei probleme, care ar trebui pusă cu mai multă îndrăzneala. Tinereţea ne îndeamnă să turburăm idealul lesnicios al celor mulţi îngîmfaţi, aruncîndu-le în suflete o îndoială. Să ni se ierte tinereţea. Se va zice că spunem mituri. Ei bine; numiţi-le basme. Avem însă convingerea că adevărul trebuie să fie expresiv – şi că miturile sunt prin urmare mai adevărate decît realitatea.

Cunoaştem experimentul încrucişării unei flori albe cu o floare roşie a aceleiaşi varietăţi. Biologii vorbesc despre aşa numitele dominante. Ce înseamnă cuvîntul acesta? Că în generaţiile nouă ce sa nasc din împreunarea celor două flori – însuşirile uneia din ele sunt stăpînitoare; bunăoara cele mai multe vor fi albe. S-a dovedit însă că din cînd în cînd cu oarescare ciudată regularitate reapar şi însuşirile curate ale celeilate flori. E o izbucnire din mister, cînd nici nu te aştepţi. Vechile însuşiri le-ai crezut pierdute pentru întotdeauna, ele se afirmă totuşi din timp în timp în toată splendoarea lor trecută. Într-o îndepărtată analogie cu experimentul acesta biologic – atît de convingător în simplitatea sa – se poate spune, că în spiritul romînesc e dominantă latinitatea, liniştită şi prin excelenţă culturală. Avem însă şi un bogat fond slavo-trac, exuberant şi vital, care oricît ne-am împotrivi, se desprinde uneori din corola necunoscutului răsărind puternic în conştiinţe. Simetria şi armonia latină ne e adeseori sfîrticată de furtuna care fulgeră molcom în adîncimile oarecum metafizice ale sufletului romînesc.

E o revoltă a fondului nostru nelatin. Nu e lucru nou: suntem morminte vii ale strămoşilor. Între ei sunt de aceia pe care îi ocrotim şi-i îmbrăţişăm cu toată căldura, din motive istorice şi politice; dar avem şi strămoşi pe cari îi tratăm ca pe nişte copii vitregi ai noştri. Atitudine lipsită de înţelepciune, deoarece cu cît îi ţinem mai multe în frîul întunericului, cu atît răscoala lor va fi mai aspră, mai tumultoasă – putînd să devină fatală “privilegiaţilor” de astăzi. Istoria noastră se proiectează mai mult în viitor decît în trecut. E bine să ne dăm seama de puterile potenţiale care ne zac în suflete – vulcani în fundul mărilor. De ce să ne mărginim numai la un ideal cultural latin, care nu e croit în asemănare desăvârşită cu firea noastră mult mai bogată. Să ne siluim propria natură – un aluat în care se dospesc atîtea virtualităţi? Să ne ucidem corsetîndu-ne într-o formulă de claritate latină, cînd cuprindem în plus atîtea alte posbilităţi de dezvoltare? – Întrebarea va nelinişti multe inimi. Din partea noastră, ne bucură cînd auzim cîte un chiot ridicat din acel subconştient barbar, care nu place deloc unora. Aşa cum o înţelegem noi – într-adevăr nu ne-ar strica puţină barbarie. Dacă privim în jur sau în trecut, întîlnim o apariţie simbolică: Haşdeu – misticul: un mare îndemn pentru viitor.

Cunoscutul ritm de linişte şi de furtună, de măsură şi de exuberanţă, ce-l găsim în viaţa altor popoare se lămureşte mai mult prin logica inerentă istoriei, prin alternarea de teze şi antiteze, cum le-a determinat un Hegel bunăoară. Acelaşi ritm are la noi rădăcini cu mult mai adînci în însuşiri temeinice de rasă. Deosebirea aceasta ne îngăduie frumoase perspective istorice.

Cei ce aparţin trecutului cu pozitivismul lor sec sau neastîmpărat vor mormăi în barba lor apostolică: e un romantic. Ca să nu le las nici o îndoială, mărturisesc: un romantic? – într-un singur înţeles, da. Şi anume întrucît am convingerea că adevarul trebuie să fie expresiv şi că miturile sunt prin urmare mai adevărate decît realitatea.

Lucian Blaga, în revista „Gîndirea”, I, 1921, nr. 10, p. 181-182

/0 Comments/by
Vasile Motrescu – „Vă spun răspicat că iubesc mai mult Libertatea decât viaţa”

Vasile Motrescu – „Vă spun răspicat că iubesc mai mult Libertatea decât viaţa”

vasile motrescu

Vasile Motrescu - „Vă spun răspicat că iubesc mai mult Libertatea decât viaţa”

„Stau prigonit de frații mei trădători care și-au vândut țara și sufletele lor dracilor din Rusia.”

„Credinţa în Dumnezeu a fost arma mea cea mai puternică” – Vasile Motrescu, Jurnal din timpul rezistenţei armate din munţi.

„Este un caz unic în istoria rezistenţei anticomuniste din România. Un ţăran bucovinean sărac, Vasile Motrescu, constrâns de comunişti să ia calea codrului, a pus mâna pe armă spre a-şi apăra libertatea şi viaţa. În acelaşi timp, în anii 1952-1954, el notează zilnic ceea ce face şi simte. Este singurul partizan anticomunist român de la care a rămas un ‘Jurnal’, în care a consemnat toate preocupările, suferinţele şi gândurile care îl frământau, toate evenimentele şi speranţele care i-au marcat viaţa de om liber în sălbăticia munţilor, ziua şi noaptea, vara şi iarna”, se afirmă în prezentarea lucrării „Jurnalul unui partizan: Vasile Motrescu şi rezistenţa armată din Bucovina, 1944-1958”, de Adrian Brişca (INST). Vasile Motrescu mai scrie şi nouă excelente scrisori, pline de patriotism şi curaj, pe care partizanul le-a trimis autorităţilor comuniste, precum şi şase poezii, compuse în aceleaşi condiţii vitrege. Vasile Motrescu, care s-a aflat şi alături de Gavril Vatamaniuc, are la un moment dat şi un joc cu Securitatea, dar doar pentru a salva în cele din urmă gruparea lui Ion Gavrilă Ogoranu, care afirma că autorul rândurilor de mai jos, în ciuda aparenţelor de simplu ţăran, era un literat şi un foarte bun cunoscător al istoriei naţionale.

Născut la 11 octombrie 1920 în comuna Vicovu de Jos, județul Suceava, Vasile Motrescu, după ce este capturat prin trădare, este executat la Botoşani, pe 29 iulie 1958, la orele 21:30. Dumnezeu să-l odihnească în pace!

Jurnalul unui învingător

Marţi, 25 noiembrie 1952

Eu, partizanul Vasile Motrescu, sunt executorul testamentului voievodului de la Putna, Ștefan Vodă când a lăsat cu limbă de moarte ţării şi urmașului său Bogdan aceste cuvinte: „Iar dacă vrăjmașul vostru vor (vă va) strâmtora prin rușinoase închinări, atunci mai bine muriți prin paloșul lui decât să (fiți) privitori împilării și ticăloșirii țării voastre, că Dumnezeul părinților voștri se va îndura de lacrimile slugilor sale și va scula dintre voi pe cineva care va pune pe urmașii voștri în libertate pe puterea de mai înainte”. Aceste cuvinte jur eu, partizanul Vasile Motrescu, că le voi ține până la cea din urmă suflare de viață. (…)

Vineri, 3 aprilie 1953 (Vinerea Paștilor)

Amărât și plin de gânduri am petrecut și această zi de cum m-am sculat, am ieșit la soare și citesc în Biblie și mă gândesc că vine Sfintele Paști și sunt aciulea.

Paști petrecut în necaz, sunt disperat și fără nicio nădejde și eu din mila Domnului, până se va îndura Dumnezeu și mă va strânge după pământul celor vii.

Stau la soare și mă gândesc la cei dragi de acasă, cum de Paști orice suflet cât de sărac și tot se bucură cel puțin de libertate și e la un loc cu toți oamenii. Numai eu stau pe pustii și îmi plâng păcatele singur și fără nicio mângâiere, flămând, trist, deznădăjduit, cu mintea încordată acuzând și iertând tovarășii de viață și pe toți vrăjmașii sufletului meu.

Cât necaz, câtă trudă, durere, suferință, oboseală și gânduri fără niciun rost am întâmpinat într-acești 4 ani, de prigoană, temniță și captivitate, trupul meu istovit și mintea mea obosită. Nu există ființă de om pe fața pământului să-și poată imagina viața mea de câine, pe care am trăit-o acești 4 ani, încă se împlinesc la 10 aprilie. Spre seară am mai dat o raită în jurul colibei, m-am suit în Gruet că zăpada pe față s-a pleșit.

În vârful Gruetului pe un fag am găsit scris numele meu, încă din 1944, toamna de când stam fugar pe aceste meleaguri de frica rușilor și atunci am trăit greu dar nu ca acum. Atunci eram prigonit de ruși, acum sunt de frații mei români. Da, stau prigonit de frații mei trădători care și-au vândut țara și sufletele lor dracilor din Rusia, pe un kgr de zahăr și un litru de ulei și au adus țara în suferință, căci acum simte și pruncul din fașă că trăiește în raiul bolșevic.

Peste noapte am tăiat lemnele m-am culcat la ora 24 și m-am sculat dimineața mi-am făcut mâncare, am mâncat și cu ajutorul lui Dumnezeu am pornit spre sat. Pe la ora 9 dimineața am plecat de la colibă și mergând spre Vicov totodată am mers și cu trasa poate văd ceva, am trecut pe cărarea Cracului pe la Pietrele Scursului până la glod și tot cu cărarea pe coasta Hacingului până la Sigarie de unde m-am suit Opcioca Hacingului am trecut în Pietroasa în Parc 40 și am mers cu cărarea roată pe fața dealului Slatinii până la Sleaga la Leon. Acolo am văzut două ciute dar la distanță și nu am putut trage în ele, am vrut să mă retrag, am vrut să mă trag mai aproape dar m-au simțit și au trecut în Gruetul Poni. De la Sleagan la Leon am venit prin Altonca Pataieta și în cot la Petrea lui Anton stau și scriu aceste rânduri uitându-mă pe țarina dezbrăcată de zăpadă, trist amărât, dau târcoale afară pe marginea satului așteptând să vină întunericul să mă duc să găsesc o bucată de pască și un ou roșu și tot noaptea să mă întorc înapoi și să mănânc cu lacrimi în văgăunile munților, acesta este Paștele anului 1953 al cincilea Paști petrecut în prigoană.

Timpul s-a răcit vântul rece, ora 3,30 dimineața când a înserat am pornit spre sat când a întunecat am fost la punctul IV, a venit F.2 și mi-a adus pască, făină, slănină, un urcior cu untură, zahăr, bomboane prăjituri și altele de ale mâncării și două cămăși curate și o izmană atâta bucurie am și eu la sufletul meu de Sfintele Paști, dacă am ce mânca și o cămașă curată parcă toată lumea e a mea simt și eu că sunt pe la Sfintele Paști. Numai a uitat să-mi aducă ou roșu, nu am mai avut răbdare să stau mult cu el când am văzut că mi-a umplut cu bunătăți rucsacul și o traistă, mi-am luat merindele și m-am dus pe groapa Ploștei și mi-am împachetat din nou și am mâncat și eu pe săturate pască, smântână mi-a adus și miere și săpun de spălat, acestea sunt cele mai bogate din cele cinci Paști petrecute în prigoană cred că acestea sunt cele din urmă.

Am pornit pe groapa Ploștei a început să plouă și e întuneric de nu vezi nimic, mă duc plută înotând prin glod, secând băltoacele și făcând salturi prin șanțuri și gropi, nu țin seama de acestea sunt fericit că sunt sătul și am două traiste cu mâncare în spate. La G.C. m-am dus de am băut apă și i-am făcut un semn pe fereastră, dormea creștinul așa că nu l-am mai sculat. De la el m-am dus la bordei la Ciuntu la Slatina să stau de ploaie cu creștinul acolo și m-am ferit să nu fac zgomot și am plecat mai departe spre Stânișoara mai poposind din loc în loc și clipocind pe sub copaci atâta era de întuneric că m-a trezit lângă Cosoaia din Pietroiu lângă gardul grădinii încet m-am retras să nu fac zgomot să nu mă simtă câinii. Foarte greu am ieșit de la deal de Onari în drum și am luat-o pe drum cu popasuri, la Găvan am stat o oră și m-am odihnit, am făcut foc și iarăși am mâncat căci se apropie de zi. S-a făcut ziuă am ajuns în Stânișoara. Aceasta este noaptea Învierii a Domnului nostru Isus Hristos – Paștele anului 1953.

Toată noaptea m-a plouat și am făcut salturi prin glod, sărituri și gropi. Dar totuși mă simt fericit când mă gândesc la cei de prin temnițe căci mulți ar dori să aibă fericirea aceasta cu toate căci eu nu o doresc nici vrăjmașilor mei.

vasile motrescu, arhiva sriDuminică 5 aprilie 1953 (Sfintele Paști)

Din Stânișoara mi-am continuat drumul pe Obcina Hacigului până la Arsița m-am coborât în vale la colibă cu toate că ploua și sunt obosit și nu mă lasă inima să mă duc și totodată nici nu e lucru curat cu cobilița de la A.H. căci când am trecut pe lângă ea, mi-a venit miros de tutun și astăzi în ziua de Paști și chiar în zori de zi și pe vreme așa de grea, e imposibil să fie cineva în pădure. Lucru hotărât că este post fix în preajma colibei, așteaptă să mă duc pe la ea, să-mi dea Hristos a înviat Securitatea.

Bănuiesc că ori a dat cineva de colibiță astă iarnă căci am făcut multă urmă pe zăpadă și tot în trecere am dat pe la colibă de am făcut foc și am stat câte o zi două. Să păzească până or înnebuni până la anul pe la Paști tot în coliba de la Arsița Haciumului să stea. M-am coborât pe la Preluca Grofului în cracii prislofului, e zăpadă mare și nu e nicio urmă așa că trebuie să ocolesc prin Scoru din Cracii Prislofului m-am suit în cărarea Grofului și merg pe cărare. A început să ningă îi dau zor, am trecut iarăși pârâului Prislofului pe unde am trecut și ieri. La ora 9 dimineața am ajuns cu Paștele la coliba Gruetul stâncii. Cum am ajuns am făcut foc și am mâncat și m-am culcat iar și am adormit până dimineața. Peste noapte am visat că m-a luat miliția într-o mașină, dar am scăpat și că soția mea mi-a ieșit înainte și mi-a spus că e bolnavă tare.

(…)

Astăzi am împlinit 4 ani de când sunt prigonit şi nu ştiu cum e viaţa liberă. La ora 10:30 am plecat spre Vicov să duc mai bine de jumătate din carnea de capră să o dau pe făină, vreau să mă duc la U.T. De la colibă am coborât pe drumul Prislopului şi am venit pe drum până la grădină, m-am suit în păr…. am trecut în Dealul Slateni şi fiind seară, am mâncat, mi-am făcut rugăciunile de seară şi când a înserat am plecat către sat. Pe drumul din Criveţe peste toloaca ca la o ½ oră după ce am înnoptat am ajuns la U.T., m-a primit cu bunăvoinţă, m-a dus în casă la căldură. Dar nefiind obişnuit cu căldura a început să mă doară capul, mi-a spus noutăţi, veşti şi încurajare, i-am dat carnea de capră şi în schimb mi-a dat 10 kg de făină, 5 ouă, o bucată de slănină, mâncare de drum, poame uscate şi cartofi aşa că am făcut o încărcătură de peste 20 kg. La ora 24 am plecat de la U.T. Cum am ieşit de la el a început să plouă, e foarte întuneric, cad în gropi şi şanţuri, şi sec bălţile de apă în Criveţe am stat sub un brădănel, dar tot mă plouă, am plecat mai departe şi pe Dealul Babii am tras de am stat de ploaie la un bordei părăsit, într-un sopron şi m-am băgat într-o grămadă de gunoaie şi nu ştiu ce gângănii se suiau pe mine şi mă înţepau de parcă stau în furnicar. Înspre ziuă a venit şi un dihor şi s-a cuibărit lângă mine, dar când m-a simţit a fugit speriat şi revoltat că i-am ocupat locuinţa. (…)

Oare de ce nu am fericirea să trăiesc cel puţin în sat sau să mai am pe cineva cu mine, să nu fiu singur, să stau în pustiu împreună cu fiarele pădurii, să duc viaţă de pustnic la vârsta de 32 ani, să mă conformez regulilor partizanatului,…greu de suportat? Căci sunt foarte greu de imaginat toate lipsurile, suferinţa, durerea sufletescă şi trupească căci nici bolnav n-am timp să fiu. Frigul, foamea, lipsa de îmbrăcăminte şi toate cele ce are nevoie un om… pentru cine le suferi? (…)

A.C.N.S.A.S., Fond Informativ, dosar nr. 2448, vol. 13.

Fragmente din Studiul „Existenţa cotidiană a unui ‘bandit’: cazul Vasile Motrescu, de Theodor Bărbulescu și Liviu Ţăranu – CNSAS” publicat în „Mişcarea armată de rezistenţă anticomunistă din România. 1944-1962”, coord. prof. univ. dr. Gheorghe Onişoru, Bucureşti, Editura Kullusys, 2003, pp. 281-299, din cartea „Jurnale din rezistența anticomunistă – Vasile Dobrescu, Mircea Dobrea”, Editura Nemira, 2006, prefață de Ion Gavrilă-Ogoranu, ediție îngrijită de Liviu Țăranu si Theodor Bărbulescu, și din „Jurnalul unui partizan: Vasile Motrescu și rezistența armată din Bucovina”, de Adrian Brișcă, lucrare apărută în 2005 la Institutul Național pentru Studiul Totalitarismului (INST), București.

Existenţa cotidiană a unui „bandit”: cazul Vasile Motrescu

vasile motrescu

Studiul de faţă îşi propune prezentarea unui aspect mai puţin analizat în studiile care au abordat tema Rezistenţei anticomuniste, şi anume existenţa cotidiană a unui „bandit”3 , a unui membru din acele numeroase grupări care, cu credinţa în venirea şi eliberarea de către americani a României de sub ocupaţia sovietică, au încercat să reziste, cu arma în mână4 , noilor autorităţi instalate cu susţinerea şi din interesul Moscovei5.

Alimentate de chemările la luptă lansate prin intermediul unor posturi de radio occidentale precum „Europa Liberă” sau „BBC”, „bandele” anticomuniste au menţinut, timp de mai bine de un deceniu, o anumită teamă în rândul conducerii comuniste, locale şi centrale, care se vedea subminată în eforturile sale de a-şi consolida pe deplin puterea, aceasta şi datorită unui climat de incertitudine existent în rândul populaţiei, sensibile la zvonurile vehiculate6 de cei care se înrolaseră în lupta împotriva noului regim7 şi care propovăduiau o iminentă sosire a americanilor8 în Balcani. Această sosire s-a lăsat însă mult aşteptată şi a depăşit pe alocuri posibilităţile biologice de supravieţuire ale celor din Rezistenţă. Capturaţi de Securitate, judecaţi în tribunale militare, condamnaţi (cu sentinţe bazate pe „unanimitate de voturi”)9 la moarte sau la ani grei de închisoare şi la confiscarea tuturor bunurilor, membrii „bandelor” nu au putut accepta că americanii i-au uitat pe români10 sub mantaua sovietelor şi nici că ei sau urmaşii lor nu vor fi salvaţi de marea putere de la apus.

Puţine sunt mărturiile care ne oferă o perspectivă asupra vieţii de zi cu zi a unui membru al Rezistenţei, existenţă care nu a fost una nici fericită şi nici lipsită de griji. Memoriile unor supravieţuitori publicate după 199011 oferă anumite informaţii despre universul cotidian al grupărilor din munţi, percepţiile fiind însă rarefiate de trecerea timpului şi de distanţarea mentală de evenimente. Cu caracter de unicat12 datorită condiţiilor în care a fost scris, a momentelor zugrăvite, dar mai ales a faptului că evenimentele sunt descrise de unul din ultimii membri ai Rezistenţei (prins şi încarcerat de către Securitate şi, apoi, pedepsit cu moartea de justiţia comunistă), jurnalul lui Vasile Motrescu, de fapt fragmentele de jurnal care se regăsesc în dosarul de la Securitate – pentru că nu avem nicio garanţie că ele au fost capturate şi păstrate în întregime – oferă una din perspectivele cele mai reale şi dureroase, totodată, a vieţii de anticomunist.

Născut la 11 octombrie 1920 în comuna Vicovu de Jos, judeţul Suceava, într-o familie de ţărani simpli, Vasile Motrescu a absolvit 6 clase primare şi, până la începutul celui de-Al Doilea Război Mondial, s-a îndeletnicit cu agricultura. Finalul războiului avea să-i aducă în pofida aşteptărilor o existenţă deosebit de zbuciumată.

Începând cu primăvara anului 1944 a intrat în componenţa primelor grupuri de partizani antisovietici – fosta grupare Macoveiciuc – aflate sub protecţia Comandamentului româno-german din Câmpulung Moldovenesc şi instruite în şcoala din comuna Sadova13. În toamna anului 1944 este nevoit datorită acestei activităţi să se ascundă de teama trupelor sovietice. Revine apoi în localitatea sa de baştină unde îşi întemeiază o familie având şi doi copii. În primăvara anului 1949 află că este urmărit de Securitate pentru acţiunile sale antisovietice din vara anului 1944 şi se refugiază din nou în pădurile din zona Rădăuţi. A făcut parte apoi din grupul Constantin Cenuşă, care luptase şi împotriva sovieticilor; Vasile Motrescu şi Constantin Cenuşă au fost condamnaţi în contumacie de către Tribunalul Militar Iaşi la un total de 31 ani de închisoare datorită „activităţii desfăşurate în spatele trupelor sovietice în primăvara anului 1944”14. În urma promisiunilor Securităţii s-a predat de bunăvoie şi este lăsat în libertate de către autorităţi în speranţa că îl vor putea prinde astfel şi pe Constantin Cenuşă ceea ce s-a şi întâmplat ulterior. Vasile Motrescu a fost utilizat ca element acoperit infiltrat în grupul condus de Ioan Gavrilă, care acţiona în Munţii Făgăraş, având misiunea de furniza informaţii referitoare la locul unde se afla această grupare şi de a crea condiţiile necesare capturării membrilor acesteia15. După cum mărturiseşte chiar Ioan Gavrilă, Vasile Motrescu a dejucat în ultimul moment planul Securităţii avertizându-i pe cei în cauză de iminenta lor capturare16. Este recuperat de către organele Securităţii şi folosit în altă operaţiune de deconspirare a unui fost membru al Rezistenţei – Macoveiciuc Silvestru – în a cărui celulă de la Penitenciarul Botoşani este introdus Vasile Motrescu17. Şi în acest caz se deconspiră în faţa celui vizat de securişti. În urma acestor „eşecuri” este judecat şi condamnat la un total de 23 de ani şi şase luni pentru tâlhărie, instigare publică repetată şi asociere contra liniştii publice. În urma acestei sentinţe, la 29 mai 1952, pentru a treia oară, se refugiază în pădure, având asupra sa şi o armă Z.B. din timpul războiului. O lună mai târziu, se alătură lui Gavrilă Vatamaniuc (fugar din 1948) şi fraţilor Chiraş Ioan şi Gheorghe18 – aceştia din urmă împuşcaţi ulterior, în timpul unei ciocniri cu trupele de securitate aflate pe urma lor. Alături de ceilalţi membri ai grupării din care făcea parte, Vasile Motrescu, a răspândit manifeste şi a contribuit la întărirea ideii, în rândul populaţiei din regiunea Bucovinei, că un nou război este în pregătire şi că Occidentul va răsturna regimul nou instalat de către sovietici. De asemenea, a participat alături de alte grupări din zonă, la acţiunile întreprinse contra autorităţilor, ameninţând pe cei care se alăturau noului regim. A iniţiat mai multe atacuri împotriva unor cabane ale lucrătorilor forestieri – cunoscuţi ca activişti comunişti – sau a unor stâne pentru a procura provizii şi diverse alte lucruri necesare existenţei în munţi, lăsând în aceste locuri scrisori de ameninţare la adresa regimului. Securitatea răspândeşte zvonul că Vasile Motrescu este agent al său, cu scopul de a distruge unitatea grupării Vatamaniuc în care era încadrat şi Motrescu. Datorită persecuţiilor, familia nu-l mai poate ajuta cu alimente, iar cei mai mulţi dintre consăteni refuză să o mai facă de teama represaliilor19.

În toată această perioadă, (1952-1958), Vasile Motrescu20 trimite autorităţilor o serie de scrisori în care arată motivele pentru care s-a refugiat în munţi, prezentând totodată şi starea de nemulţumire existentă în rândul ţărănimii din Bucovina, în faţa colectivizării forţate. El cere graţierea deţinuţilor politici şi eliberarea, în special, a lui Constantin Cenuşă, promiţând că dacă aceste cereri vor fi îndeplinite, el va ieşi din clandestinitate. Un caiet, de 38 de pagini, cu însemnările şi poeziile sale, din anul 1953, este depus la Miliţie21. În toamna anului 1954, grupul Vatamaniuc construieşte un bordei bine aprovizionat, în pădurea Bercheza de la Bâtca Corbului, în care Gavril Vatamaniuc şi Vasile Motrescu îşi petrec cea mai mare parte din iarnă. Descoperit fiind alături de Gavril Vatamaniuc la 18 ianuarie 1955 de soldaţi ai trupelor de securitate, Vasile Motrescu nu a ezitat să tragă în cei doi ostaşi care i-au tăiat orice posibilitate de fugă22. Aceştia au murit la scurt timp şi figurează şi astăzi ca eroi pe placa comemorativă de la Muzeul Jandarmeriei Române. În bordeiul părăsit de către partizani s-au găsit, alături de alimente, arme sau muniţie şi două caiete cu însemnări, precum şi un petic de hârtie cu un text intitulat „Către călăii Neamului Românesc”, semnat „partizan V. Motrescu”. După acest moment, Vasile Motrescu s-a despărţit de restul grupării, preferând să acţioneze singur şi să fie astfel mai greu de depistat şi capturat de către Securitate. Între 1955-1958 se ascunde prin pădurile Bucovinei sau pe la unii dintre consătenii săi, precum Calancea Gheorghe sau Marciuc Vasile care l-au găzduit şi i-au furnizat alimentele necesare.

La 30 ianuarie 1956 este condamnat pentru a treia oară – la moarte prin împuşcare pentru „crima de acte de teroare” – fiind considerat de Securitate drept şef al grupării Vatamaniuc. În perioada cât a fost fugar (1944-1958) s-au pronunţat trei sentinţe de condamnare a sa: pentru tâlhărie, agitaţie publică şi port ilegal de armament. Trădat de către Toader Şfichi a lui Ilie a Măţului, la mijlocul lunii ianuarie 1958 este arestat de către organele Securităţii, într-una din nopţile în care se ascundea la una din gazdele sale din anii 1955-1958: Gavril şi Valeria Şfichi din Gălănești23. Aceste gazde, pe lângă faptul că i-au oferit adăpost, i-au furnizat şi hârtie sau rechizite de scris necesare pentru redactarrea propriului jurnal. Este internat la Penitenciarul Botoşani, este anchetat, dar nu mai este judecat fiind considerată valabilă sentinţa din 1956 prin care era condamnat la moarte. I se respinge recursul şi cererea de graţiere. Execuţia a avut loc la Botoşani la 29 iulie 1958, orele 21:30.

În cele ce urmează, vom încerca să prezentăm câteva momente semnificative din viaţa de fugar a lui Vasile Motrescu, pentru a ilustra astfel două laturi ale existenţei acestuia – şi a partizanilor în genere – o zi obişnuită şi momentul cu semnificaţie aparte (Sfintele Paşti), având în vedere şi deosebita credinţă care îi însufleţea în general pe toţi cei care au luptat în Rezistenţă.

Primul fragment aduce în atenţie lipsurile acute cu care Motrescu trebuia să se confrunte zilnic. Procurarea hranei şi grija de a nu fi descoperit reprezentau aspectele principale ale traiului în munţi şi, nu rareori, datorită condiţiilor vitrege, alimentele erau insuficiente sau lipseau cu desăvârşire. Frigul, umezeala, singurătatea erau alţi factori nelipsiţi, în special în timpul nesfârşitelor luni de iarnă.

Marţi 24 martie 1953

M-am sculat de dimineaţa am mâncat, am luat o bucată de mămăligă şi trei cepe şi am plecat cu ajutorul lui Dumnezeu după vânat căci am terminat alimentele de o bună bucată de vreme, ne chinuim mai mult cu mămăliga friptă, cir şi ceapă căci zăpadă pe unele locuri trece de un metru. De la bordei de la grădină am plecat la Stâncile Sfredelului pe faţă căci se vedea gol. Aceste rânduri le scriu chiar pe Stânca Sfredel la soare, cântă sturzul şi păsări de primăvară. Astăzi am auzit sturzul întâi şi chiar când scriu aceste rânduri pe stâncă un fluturaş roşu saltă jucăuş în jurul meu povestindu-mi bucuria primăverii. De la „Stâncile Sfredel” spre făgetul pârâului Pădureţ e cald şi frumos, adevărată zi de primăvară, când scriu aceste rânduri aud bătând un ţap pe coasta Pădureţului, mă face atent că el e gata de pus în oală, cum am plecat de la stânci spre făget, am simţit cerbul, am găsit urma trecută în Ursoaia tot la Sfredel în pădure am tras un foc de armă pe la orele… dimineaţa într-o pricăjită de căprioară fiindcă nu am avut vizibilitatea bună şi fiind prea dorit de carne nu am lovit-o. Din Făget am trecut în Ursoaia în slag la Tcaciuc m-am pus în faţa soarelui m-am dezbrăcat de cămaşă şi haina de blană goală şi mi-am uscat rufele fiind ude, e cald, e frumos, zăpada se topeşte. După ce mi-am uscat rufele am plecat în Gruetul Pădureţului unde stau la soare şi scriu rânduri de la orele 12 ziua, după ce mi-am uscat rufele am plecat de-a lungul pârâului Pădureţului pe coasta cu trasul în al doilea Gruet, am mai făcut vreo trei ore de pândă, urma este mult, am găsit o păsărică îngheţată de frig din astă iarnă. Din Pădureţul am plecat la Ursoaia, am găsit o urmă de bocanci suspectă pe calea coborâtă în vale de pe râul Ursoaiei, am plecat de unde venea urma m-am dus cu ea până la baraca Ursoaia unde lucrează feciorii lui Ifrim a Babii din Voivodeasa am făcut pândă puţin să văd ce mişcare este în baracă, m-am scoborât în marginea pârâului Ursoaia unde trage lemne Negru, am făcut pândă la marginea pârăului până ce au trecut cu lemnele la vale fără să mă arăt la ei, foarte obosit m-am dus de am dat târcoale la baracă la Negru fiindcă îngheţasem de frig vărsam venin verde şi mă durea grozav capul, m-am dus de la baracă fără să mă mai simtă cineva flămând, bolnav şi amărât, am început să plâng şi în acele momente eram bucuros să [mă] şteargă Dumnezeu de pe pământul celor vii, de la baraca de la Negru m-am dus pe coasta Ursoaiei şi fără nimic am făcut puţin foc de m-am încălzit la picioare. Pe lângă tot necazul şi durere mea am mai ars şi pătura. După ce m-am încălzit pe la 24 noaptea am plecat mai la deal, îmi era frică să nu se vadă focul din drum, nu puteam să stau jos căci mă duceam pe coastă la vale, puţin mai la deal mai făcui puţin foc, am tras zăpada şi având lemne pe foc şi obosit am adormit pe zăpadă ca căprioara fără foc până în zori de zi 24.

Singurătatea, dorul de casă şi lipsurile cu care se confrunta Vasile Motrescu erau amplificate cu prilejul fiecărei sărbători creştine. Jurnalul său reprezintă o mărturie cutremurătoare a gândurilor ce-l frământau în preajma Sfintelor Sărbători ale Paştilor din anul 1953.

Joi 2 aprilie 1953

M-am sculat de dimineaţă, am făcut mâncare şi rugăciunile obişnuite şi am plecat de am stat în preajma urmei, m-am suit într-un fag de m-am uitat în poiana Haneagului, încă se văd pete de zăpada, încă nu s-a luat toată nici pe aici. Până la amiază am citit în Biblie 25 iar după amiază mi-am adunat lemne şi mi-am aranjat cobiliţa. Timpul se menţine înnourat spre seară s-a arătat puţin soare. Seara am mai făcut un şir, am mâncat apoi m-am culcat tot fără foc 26.

Ca bun creştin, Vasile Motrescu, ţinea post negru de vineri seara până sâmbătă la apus, timp în care nu lucra şi nici nu mergea la vânătoare. De altminteri, morala creştină a constituit un factor primordial în cadrul luptei anticomuniste. 27

Rezistenţa anticomunistă din România a apărut ca urmare a nemulţumirii generalizate, existente în rândul populaţiei faţă de puterea impusă cu ajutorul tancurilor sovietice. Aceasta s-a manifestat pe multiple planuri şi a cuprins toate clasele sociale, fără nicio deosebire. Rezistenţa armată a avut loc pe aproape întreg teritoriul ţării: în Oltenia, Banat, Apuseni, Maramureş, Bucovina, Neamţ, Făgăraş, Vrancea, chiar şi în Deltă sau în zonele de câmpie. Ea era constituită din câteva mii de oameni, retraşi de obicei în grupuri mici în zonele greu accesibile.

În Bucovina, acţiunile de luptă ale partizanilor contra Armatei Roşii invadatoare au început în aprilie 1944, sub coordonarea Comandamentului româno-german. Acestea au constat în misiuni de patrulare, de recunoaştere, în ambuscade, diversiuni, acţiuni în spatele liniilor sovietice etc. După 23 august 1944, acţiunile s-au diminuat considerabil, o mare parte din partizani revenind la viaţa de dinainte de război. Începând însă cu anul următor, datorită noilor instrucţiuni venite de la centru, foştii luptători încep să fie urmăriţi pentru războiul purtat împotriva Uniunii Sovietice. În această situaţie mulţi reiau lupta, refugiindu-se în munţi pentru a-şi apăra viaţa şi libertatea. Desigur că, disproporţia forţelor implicate în conflict, lipsurile de tot felul pe care trebuiau să le suporte partizanii şi nu în ultimul rând acţiunile de trădare au dus în cele din urmă la anihilarea grupurilor armate, membrii acestora fiind executaţi sau condamnaţi la ani grei de închisoare. În mod individual sau constituiţi în grupuri, aceştia s-au opus cu arma în mână abuzurilor, instaurării şi consolidării comunismului. Între aceştia, Vladimir Macoveiciuc, Constantin Cenuşă, Gavril Vatamaniuc sunt conducătorii unora din principalele nuclee de rezistenţă.

Arestarea şi executarea lui Vasile Motrescu, în 1958, reprezintă unul din ultimele episoade ale luptei armate din Bucovina.

Bărbulescu Liviu Ţăranu

Publicat în „Mişcarea armată de rezistenţă anticomunistă din România. 1944-1962”, coord. prof. univ. dr. Gheorghe Onişoru, Bucureşti, Editura Kullusys, 2003, pp. 281-299.

Testamentul partizanului bucovinean Vasile Motrescu

„Eu, Motrescu P. Vasile, am executat testamentul lui Ştefan Vodă, şi urmaşilor mei le poruncesc să-l execute ori de câte ori va veni vrăjmaşul să le calce ogorul şi va râvni la avutul ţării, la libertatea lor, ori de câte ori va veni restriştea peste ţara lor, să nu plece capul în faţa vrăjmaşului şi a străinului ori de ce naţie şi ori de ce neam ar fi.

Mai bine lăsaţi să vă cadă capul lovit de sabie decât să fiţi laşi şi trădători, căci sunteţi urmaşii străbunilor daci care v-au lăsat în moştenire petecul de pământ apărat de ei cu ghioaga şi stropit cu sânge, lacrimi şi sudoare din belşug.”

Frunză verde matostat

Frunză verde matostat
Oare cin’ m-a belstemat
De nu pot trăi în sat
Numa-n codru înarmat?

Să-mi câștig pâinea cu-amar,
Să stau prin păduri fugar?
Pentru Sfânta Libertate,
Prin păduri umblu, măi, frate,
Ca melcul cu casa-n spate!

De robia comunistiă
Am lăsat copii, soție
M-am lipsit de libertate
Și m-am dus în haducie

Cine spune că mi-e bine
Să vină-n codru cu mine
Să șadă numai trei zile
Să vadă cât mi-e de bine.

Să mănânce din mâncare
Câștigată cu sudoare,
Udată cu lăcrămioare,
Să vadă și-al meu somn dulce
Cu mâna pe țeava puștii
Și cu capul pe cartușe.

Poteca haiducului

Stând pe marginea poienei
Ascult, cântecul Ilenei
Ea cantă și strânge fân,
Mie-mi curg lacrimi în sân.

Ea cântă și pologește,
Iar eu n-am nici o nădejde.
Cine-ar putea să-mi descrie
Traiul meu, viața pustie
Ce-o trăiesc în haiducie
Pe coastă la Sihăstrie?

Frunză verde, floare deasă
De trei ani sunt dus de-acasă
Haiduc în păidurea deasă,
Traiul mi s-a părut greu,
Dar viata-i tare frumoasă
Mi-i somnul pe floricele,
În cântec de păsărele.

De cum mă scol pân-mă culc
Păsări cântă și un cuc.
Mi-am trăit zilele mele
Prin poieni cu floricele,

Cântând în frunză de jele.
De n-aveam pușca în codru
Aș fi-nnebunit cu totul.

Păsările, țapii, pușca
Îmi sunt mângâierea mea.
Vara-mi cântă păsari, cucul
lana-mi urlă-n prislop lupul,
Vara dorm pe floricele
Și iarna strâng din măsele.

În pământ zac sub o stâncă,
Și urâtul mă mănâncă
Pe marginea codrului,
La piciorul porcului,
M-a ajuns o supărare
Uitându-mă-n sat pe vale.

De la vale de Portiță
Am dormit într-o căpiță
Într-o căpiță de fân
Cu genunchii strânși la sân.

Codrule drag

Mi-a cântat o păsărea
Că vin câini pe urma mea.
Nici n-apucai să mă culc
Și trebuie să mă duc
De pe coastă la Haciung,
La poiana Mese-n fund.

La Vicov și prin poieni
Stau la pândă milițieni.
Mă păzesc când vin în sat
Să-mi iau ceva de mâncat.

Mănânc fragi, frunze de fag
Și la sat eu nu mă trag.
Dacă vin la sat, la vale,
Îmi iau crucea în spinare.

Frunză verde trei smicele
La preluca din Pormele
Strânge-o fată floricele.
Fata strange viorele
Și eu cânt doină de jele.

Dumnezeul vieții mele,
Codrule, sub umbra ta
Mi-am trăit viața mea.

Când sta lumea-n închisori
Tu mi-ai fost de ajutor
De-acasă când am fugit
De comuniști hăituit.

La tine când m-am suit
Tu mi-ai zis „Bine-ai venit!”
Tu mi-ai dat pat de dormit,
Cetină de-acoperit
Și locuri tari de trăit.

De dușmani m-ai ocrotit
Și de lume m-ai ferit.
Codrule, scump frățior,
Tu mi-ai dat când a fost dor
Cărniță de țăpușor,
Apă rece din izvor.

Cât îi Pietroasa de lată
Nici o palmă nu-i lăsată
De-al meu picior necălcată.
Cât îi Ascunsu de lung
Din Măgură la Haciung
Nu-i rămas metru pătrat
De-al meu picior necălcat.

Nu există brădănel
Să nu fi dormit sub el,
Nu-i izvor, nici sforăcel,
Să nu fi băut din el,
Nici un țap să fi lăsat
Ca să nu-l fi împușcat,
Ori să văd vreun godăcel
Și să nu mănânc din el.

Când îmi era dor de sat
Mă suiam pe-un fag înalt.
De pe vârf, la Bâtca Mare,
Mă uitam în sat, pe vale,
Pe Măgură la izvor.

De necaz am vrut să mor!
De miliție hăituit
Măgura când am suit
Că deam jos de obosit
În zăpadă m-am trântit
Și-acolo am adormit.
Somnul din cotul cărării
Mi-a mâncat șira spinării.

Pentru libertate

De mult ce-am iubit libertatea cu drag,
De spaima-nchisorii, de-al Rusiei jug,
Lăsat-am pustiu al căminului prag
Și sapa ruginii și coasă și plug.

Lipsit m-am lăsat și plin de amar,
Când pruncii micuți i-am strâns lângă piept
În mână-am luat al soartei pahar
Și al vieții destin pe nedrept
Și sus către munte, pe-a codrului cale,
Acuma cinci ani plecat-am de-acasă.
În urmă-am lăsat suspinuri si jale,
Nevastă, copii şi mamă duioasă
Ei fără să știe de-a lumii-împărțire
De grele necazuri ce vin,
Ei fără să ştie de-a mea despărţire
De milă-au rămas şi de chin.

În gheara mizerii, se-zbat copilaşii,
Nevastă şi fraţi, părinţi chinuiţi
Din dreptul vieţii ne-a şters vrăjmaşii
La moarte cu toţii suntem osândiţi.

Prin codrii-am trăit cu greu şi în chinuri,
Cu foame, viaţă amară şi gol.
Prin ploi şi prin geruri umblând cu suspinuri
Pe creste făcut-am al ţării ocol.

De casă-am avut copacii, tufişe
Şi cetina verde sub mine pe geruri,
Iar hrana mi-au dat-o creştinii miloşi,
Nădejdea, credinţa la Tatăl din ceruri.

Cu trupul sleit de puteri
Ajuns-am la mijloc de viaţă
Prin gând mi-au trecut străbune-amintiri
Şi lacrimi sudoare pe faţă.

Prin undele morţii trecut-am pe drum
Frumoasa şi tânăra viaţă,
Mă uit la ea şi nu e acum
Decât un fir subţire de aţă.

Ce-mi poartă osânda şi haina durerii
Şi zilele-mi negre, le leagă de brazi
Privind mereu spre locul tăcerii
Cu gândul la soarta şi ziua de azi.

Cu greu am trecut al vieţii nou an
Cu moartea de mână, cu-amar, cu necazuri,
Păşit-am acum pe al şaselea an,
Prin grele furtuni şi talazuri.

Căci nu ştiu, vedea-voi cu ochii-mplinită dorinţa
Şi liber cu lumea în sat să trăiesc
De nu mi-o curma un duşman suferinţa
Şi viaţa în chin aşa să-mi sfârşesc.

Căci nu e viaţă mai scumpă la mine.
În care-am trăit lipsit de noroc.
Decât libertatea ce o port pe coline,
Pe a munţilor creste, iubită cu foc.
Legământ am făcut cu al ţării pământ.

/0 Comments/by
Gheorghe Piperea – Comportamentul bazal al omului este determinat de nevoile sale naturale

Gheorghe Piperea – Comportamentul bazal al omului este determinat de nevoile sale naturale

gheorghe piperea

Gheorghe Piperea - Comportamentul bazal al omului este determinat de nevoile sale naturale

Comportamentul bazal al omului este determinat de nevoile sale naturale – acesta este numitorul comun, repetabil și previzibil, al oricărui om. Tocmai de aceea foamea, frica, privarea senzorială sau tortura fizică au fost mereu metode aproape infailibile de control și remodelare a omului.

Comunitatea de valori, apartenența la grup, cooperarea și altruismul, adică identitatea de grup, înseamnă primul rezervor de surplus comportamental (ceea ce se adaugă comportamentului de bază). Este ceea ce ne diferențiază ca membri ai unei comunități – familie, națiune, echipă, grup, confrerie, companie etc.

Asperitățile, diferențele și alegerile personale, individuale, adică identitatea individuală, se constituie într-un al doilea rezervor de surplus comportamental, cu mult mai vast și mai adânc decât primul. Datele cu caracter personal sunt indicatori de surplus comportamental, semnale infinitezimale ale comportamentului nostru individual, care ne diferențiază de ceilalți. Emoțiile, afecțiunile și opțiunile noastre, starea de sănătate, autoaprecierea, culoarea pielii, nuanța ochilor, vârsta, educația etc., sunt date cu caracter personal care sunt indisolubil legate de persoana noastră (și nu ar trebuie să fie în proprietatea nimănui, tocmai pentru că sunt identitatea noastră, adică noi înșine).

Poate părea de neînțeles sau de neimaginat, dar surplusul comportamental poate fi recoltat. Când ne manifestăm identitatea de grup, emitem semnale ale surplusului nostru comportamental. Când ne punem datele noastre cu caracter personal la dispoziția colectorilor, fie că o facem de bună voie sau forțat, fie că suntem conștienți sau nu de auto-exproprierea noastră, cu titlu gratuit, de aceste fracțiuni ale identității noastre, plămădim și dospim uriașul cozonac al surplusului comportamental pe care îl recoltează colectorii. Pe baza acestui surplus comportamental, analizat de algoritmii și inteligențele artificiale ale colectorilor atât în succesiunea ipostazelor noastre din ultimii 20 de ani (colectorii acestor date nu omit nici un detaliu al experiențelor noastre și nu uită nicio întâmplare sau eveniment din viața noastră, în timp ce noi avem memorie selectivă și afectivă, ierarhizată în privința valorilor și omisivă cu detaliile), cât și în comparație cu indivizii similari nouă, colectorii efectuează estimări și chiar predicții comportamentale. Având la dispoziție imense baze de date și capacități gigantice de procesare, colectorii surplusului comportamental pot estima, cu o precizie diabolică, ce alegeri și achiziții vom face, ce decizii vom lua mâine, peste 2 săptămâni sau până la Crăciun. Ceea ce fac colectorii de surplus comportamental nu este meteorologie – estimările lor sunt exacte pentru că au ajuns să ne cunoască mai bine decât ne cunoaștem noi înșine. Hazardul și incertitudinea, inerente lumii materiale, sunt țintele predicțiilor comportamentale, ținte care trebuie anihilate, pentru a se instala certitudinea în descrierea comportamentului așteptat de la noi. Ceea ce fac colectorii de surplus comportamental nu este profeție care se împlinește prin simplul fapt că este rostită – predicțiile lor sunt matematic exacte și descriu un viitor determinat, în care liberul arbitru este anihilat. Prin aceste predicții comportamentale, voința noastră este canalizată, consimțământul ne este fabricat, iar personalitatea noastră este remodelată. Produsul lor predictiv suntem noi, și nu serviciile pe care le vând. Noi suntem marfa. Construind și perfecționând permanent un avatar informatic, pe modelul surplusului nostru comportamental, colectorii transformă omul din persoană în cifră și îl reduc la cel mai mic numitor comun. Suntem cum ni se sugerează să fim, cum suntem înghiontiți să fim (nudge), cum ni se dictează să fim – corectitudinea politică, valorile comunității, politicile de sănătate publică, suspiciunea omniprezentă că am fi teroriști, spălători de bani, corupți, conspiraționiști, infectați deciși să îi infecteze și pe ceilalți, ratingul de cetățean etc. sunt andrelele cu care păpușa vodoo care ni se construiește informatic, golemul nostru tehnologic, sunt condiționate și canalizate comportamental.

Evident, din această recoltă rezultă continente de bani – mai important este, însă, controlul pe care îl poate asigura. Colectorii surplusului comportamental sunt capitaliști de supraveghere, campionii „revoluției” digitale, care și-au impus modelul de „biznis” prin intermediul alianței fructuoase cu serviciile secrete, împreună cu care au generat un Big Brother planetar, atotprezent și atotputernic.

Deși nu au trecut nici 20 de ani de atunci, mulți nu își mai amintesc de vremurile legendare ale unicului corsar al oceanului virtual, cel plin de infinite resurse de surplus comportamental – mă refer la acel google originar, din anii 2001-2008, primul capitalist de supraveghere, contractant al statului sau al armatei, aliat cu serviciile secrete și cu deep state – ul american, creatorul primului mandat de președinte ale lui Barack Obama. După evenimentul din 11 septembrie 2001, când deep state-ul american era disperat să ofere o soluție la apariția acelei lebede negre (America era atacată la ea acasă, pentru prima dată de la intrarea sa în cel de-al doilea război mondial), iar google era în pragul falimentului (împreună cu tot sectorul dotcom, cum se numea atunci), a apărut ideea extracției și a procesării surplusului comportamental, ceea ce, așa cum am arătat mai sus, oferă precizie diabolică în predicțiile comportamentale, cu condiția colectării unei baze de date gigantice. Statul profund american, inclusiv armata și serviciile secrete, au descoperit că nu mai este nevoie de bugete enorme pentru monitorizarea anti-tero, pentru că există google search și personal identity profile, după care au apărut google maps, google street, google play etc.

După ce google a pus pietrele de hotar, a aparut facebook – și oceanul s-a împățit în două, iar deep state-ul american a adoptat și facebook ca un asset (chiar mai bun în monotorizare și control decât google).

Apare amazon și oceanul se împarte în trei. Apple înțelege că nu poate sta departe de acest tip de economie de scală bazată pe predicțiile rezultate din colectarea permanentă a surplusului comportamental al clienților, și oceanul se împarte din nou, de data asta în patru.

Cele 4 mari întreprinderi tehnologice formează clubul gafa (google, apple, facebook, amazon) și fac trecerea la statutul a-național, care nu mai ține cont de legislația și fiscalitatea naționale, creându-și propriile legi si precepte morale (terms and conditions, comunity values), care nu mai sunt aplicate de instanțe sau de arbitri telurici, ci de instanțe hieratice, anonime, compuse de indivizi selectați de proprietari și din verificatori voluntari ai „adevărului” (fact checkers).

Microsoft cumpără, în 2016, linkedin, adică cca. 500 de milioane de utilizatori, și își creează cortana, care integrează toți utilizatorii softurilor și ai platformelor de e-mail din proprietatea Microsoft (peste 1,2 mld.), astfel asigurându-și intrarea în clubul capitaliștilor de supraveghere. Verizon cumpără yahoo, adică 1,2 mld. utilizatori, și intră în club.

Urmează, desigur, twitter, tik tok, rețelele chineze de socializare, emulii gafam din SUA și Europa, inclusiv Rusia, iar oceanul virtual al surplusului comportamental devine cam aglomerat la nivelul lui 2019.

Rezerva de date cu caracter personal, odinioară infinită, nu numai că era împărțită în zeci de fracțiuni, arhipelaguri și insulițe izolate, dar amenința cu limitarea. În plus, intervine redundanța și, deci, plafonarea economiei de scală.

Pentru că biznisul capitaliștilor de supraveghere nu poate supraviețui decât în condiții de abundență a resurselor de surplus comportamental, a fost nevoie să se inventeze ceva care să spargă acest plafon și să readucă pe „piață” resurse nelimitate de date cu caracter personal.

Măsurarea pașilor, a bătăilor inimii, a nivelului apei în organism, a caloriilor consumate/arse, a ritmului și volumului respirație etc., tratamentele, procedurile medicale, invazive sau non-invazive, interacțiunea cu ceilalți, inclusiv cea din familie și din intimitate, totul a fost pus la treabă pentru a reîmprospăta stocul de surplus comportamental.

Nici asta nu a fost suficient. A fost nevoie de o pandemie pentru a impune telemedicina, telemunca, educația și justiția digitalizate, testele obligatorii, carantina sau izolarea, supunerea față de reguli, oricât de stupide, respectul față de autorități, oricât de populate cu proști, infractori și impostori, adeziunea la ideologiile sau „știința” oficială, vaccinarea și segregarea pe criterii de (ne)vaccinare.

Iar certificatul de vaccinare, pașaportul de libertate, adeverința verde – cum vreți să le spuneți – vor pune la dispoziția colectorilor surplusului comportamental date cu caracter personal care nu mai provin din surse exclusiv externe și/sau vizibile, ci direct din corpul și din măruntaiele noastre.

Cândva, colectorii surplusului comportamental vor ști ce vrem să facem, înainte ca măcar să ne gândim să trecem la fapte. Aveți grijă, că va veni vremea pedepsirii crimăgânditului. Țidula „verde”, digitală, adoptată de UE, este drumul inexorabil către această distopie.

A consemnat pentru dumneavoastră av. Gheorghe Piperea via facebook.com.

/1 Comment/by
Spiru Blănaru, scrisoare către Atanasie Berzescu – „Îmi este dragă ţara noastră, neamul nostru românesc. Aş dori ca odată să fie liber, mare şi unit”

Spiru Blănaru, scrisoare către Atanasie Berzescu – „Îmi este dragă ţara noastră, neamul nostru românesc. Aş dori ca odată să fie liber, mare şi unit”

spiru blănaru, spiru blanaru

Spiru Blănaru, scrisoare către Atanasie Berzescu - „Îmi este dragă ţara noastră, neamul nostru românesc. Aş dori ca odată să fie liber, mare şi unit”

Având în vedere că suntem pentru cercetarea istorică, dreptul la liberă exprimare, dreptul la a avea o opinie cu privire la subiectele de interes public și pentru că nici o publicație nu poate fi suprimată conform Constituției României, în acest episod vom vorbi despre ultima scrisoare a lui Spiru Blănaru adresată lui Atanasie Berzescu.

Ultimele cuvinte adresate de comandantul luptătorilor anticomunişti din Munţii Banatului, Spiru Blănaru, fratelui său de luptă Atanasie Berzescu au fost următoarele:

„Îmi este dragă ţara noastră, neamul nostru românesc. Avem obligaţia morală faţă de copiii noştri să le lăsăm moştenire dreapta credinţă a strămoşilor noştri şi răspunderea faţă de străbunicii noştri, crescuţi în legea creştină”.

„De când stau aici în grup cu aceşti oameni, hotărâţi să lupte până la unul, am observat un lucru extrem de important în felul lor de comportare. Deşi suntem, ca apartenenţă politică, diferiţi, ne înţelegem ca fraţii. Nu facem diferenţă între noi. Aici, după cum ştii, sunt mulţi legionari, ţărănişti, liberali şi militari. Suntem de atâta timp la un loc, nu i-am auzit o dată să facă deosebire între ei după apartenenţă politică. Toţi suntem români şi trebuie să fim uniţi în faţa duşmanului. Deşi cel mai mare păcat al românilor este lipsa de unitate, noi aici am reuşit să realizăm, în ciuda păcatului, unitatea între noi.

În faţa primejdiei, noi ne-am adus aminte de Dumnezeu. Cu toţii ne rugăm ca să scăpăm din drăceasca încleştare între bine şi rău. S-a realizat o prietenie, liantul fără de care nu va fi niciodată biruinţă.

Aş dori ca, la momentul potrivit, să ştie şi ai mei, de acasă, familia mea, prin ce am trecut şi care au fost condiţiile de viaţă şi şansele de biruinţă asupra comunismului. Ne-am împăcat cu gândul că va trebui să murim până la urmă. Eu, frate Tase, am certitudinea că voi muri şi-ţi încredinţez ţie aceste gânduri ale mele, nu ca pe un mesaj, ci ca unele frământări ale mele ca om. Fiul meu, dacă va mai apuca să scape cu viaţă, la fel şi soţia mea, aş vrea să cunoască prin ce am trecut.

Îmi este dragă ţara noastră, neamul nostru românesc. Aş dori ca odată să fie liber, mare şi unit. Dumnezeusă fie cu el.

Dezmembrările de partid să dispară. Poporul român s-a născut creştin. Avem obligaţia morală faţă de copiii noştri să le lăsăm moştenire dreapta credinţă a strămoşilor noştri şi răspunderea faţă de străbunicii noştri, crescuţi în legea creştină. Fă acest lucru, fratele meu, şi este de-ajuns pentru mine. Cei care vin după noi să ştie ce-am făcut şi ce-am gândit şi noi, în ‘toiul beznelor adânci’”.

Spiru Blănaru (născut în 1919 în Crăieşti, Judeţul Covurlui, azi judeţul Galaţi – decedat în 25 iunie 1949 în Pădurea Verde, Timişoara) a fost unul din liderii mişcării armate anti-comuniste din Munţii Banatului.

S-a născut lângă Tecuci. Spiru Blănaru a absolvit Facultatea de Drept din Iaşi şi s-a stabilit în Banat după terminarea studiilor, în comuna Domaşnea. Aici se apropie de familia lui Nicolae Horăscu, şeful garnizoanei Mişcării Legionare din zonă. Ulterior, Spiru Blănaru se va căsători cu fata acestuia, Maria Horăscu.

La facultate, Blănaru este şef de cuib, iar în 1938 devine şeful Frăţiilor de Cruce din Oradea. Datorită profesiei de avocat şi afilierii politice legionare, Blănaru intră în vizorul Securităţii, după acapararea puterii în România de către comunişti.

Intuindu-şi arestarea iminentă, deoarece comuniştii începuseră să-i vâneze pe legionari, Spiru Blănaru fuge, în 1948, în munţii Banatului. Se asociază cu notarul public Gheorghe Ionescu şi cu comandorul de aviaţie Petre Domăşneanu într-un grup care va fi cunoscut sub numele de „Grupul de la Teregova”, care avea legături cu altă grupare a rezistenţei din Munţii Banatului, cea a colonelului Ioan Uţă, fost prefect al judeţului interbelic Severin.

Grupul lui Blănaru era alcătuit din membri ai tuturor partidelor politice, nefăcându-se deosebire între ţărănişti, liberali, militari sau legionari. Scopul lor comun era să lupte împotriva ocupării ţării de către bolşevici.

Pe 12 ianuarie 1949, doi dintre partizani, Grigore Ianosiga-Ionescu şi Moise Anculia-Păsule, au fost arestaţi şi duşi la Postul de Miliţie situat în incinta primăriei Teregova. În aceeaşi seară, temându-se că vor fi denunţaţi prin tortură de cei arestaţi, conducătorii partizanilor, Spiru Blănaru, Gheorghe Ionescu, Anculia Petru şi Nicolae Ghimboaşe, decid atacarea postului de miliţie şi eliberarea celor doi.

Atacul începe în seara (noaptea) de 12 spre 13 ianuarie. Partizanii aruncă grenade şi Spiru Blănaru deschide foc de mitralieră, iar miliţienii şi paznicii fug din incintă. Doi partizani, Iacob Cimpoca şi Martin Copăceanu, intră apoi în postul de miliţie şi îi eliberează pe Anculia şi Ianosiga, după care partizanii se retrag.

Ca ripostă la acţiunile grupului condus de Gheorghe Ionescu şi Spiru Blănaru, Direcţia Generală a Securităţii Poporului a înfiinţat la 22 ianuarie 1949 un Comandament Unic cu sediul la Caransebeş, sub comanda generalului Ion Băjenaru, cu misiunea să vâneze „bandele” de partizani care acţionau în munţii Banatului, acesta fiind singurul organism abilitat să conducă „operaţiunile de lichidare”.

La ordinul Comandamentui Unic, în ziua de 23 ianuarie sunt trimise spre zona muntoasă a Banatului două batalioane de la Regimentul de securitate Braşov. Comandamentul Unic a ordonat atunci ocuparea permanentă a satelor. Practic toată zona muntoasă a Banatului se afla sub asediu. Suplimentar, regionalele Timişoara şi Craiova ale Securităţii cooperau la organizarea „unei reţele informative în regiunea munţilor”.

Pornind de la informaţiile obţinute prin tortură sau de la informatori, Securitatea a iniţiat, în noaptea de 7 spre 8 februarie 1949, o operaţiune militară împotriva partizanilor anticomunişti. A fost identificat sălaşul partizanilor conduşi de colonelul Ioan Uţă. Peste 45 de militari din Batalionul 9 de Securitate, conduşi de maiorul Corapciu, s-au aşezat în dispozitiv de încercuire a poziţiei partizanilor, în jurul orei 06.45. Dinspre sălaşul partizanilor s-a deschis foc de arme automate, căruia trupele de securitate i-au replicat cu tiruri şi aruncări de grenade. În schimburile de focuri au fost ucişi mai mulţi partizani, printre care şi colonelul Uţă.

Acţiunile Securităţii s-au intensificat, bazându-se şi pe trădările unor locuitori din zonă sau chiar ale unor persoane din grupurile de sprijin ale partizanilor.

În seara de 9 martie 1949, Spiru Blănaru, Ion Caraiman, Petre Berzescu şi Iacob Cimpoca au coborât în satul Feneş, la casa lui Caraiman, pentru a încerca să se aprovizioneze. Au fost trădaţi de socrul lui Ion Caraiman, ucis în lupta scurtă care a urmat. Deşi şi-a golit încărcătorul armei automate şi a aruncat o grenadă în timp ce încerca să fugă, trupele de Securitate l-au rănit şi capturat pe Spiru Blănaru.

În lotul lui Spiru Blănaru au fost judecaţi 11 partizani. Prin Sentinţa nr. 1091/21 iunie 1949, cinci dintre acuzaţi au fost condamnaţi la moarte prin împuşcare şi confiscarea averii: Spiru Blănaru, Petre Domăşneanu, Petre Puşchiţă, Romulus Mariţescu şi Ion Tănase, iar restul la pedepse grele de muncă silnică şi confiscarea averii. Prin Decizia nr 1201/1949 au fost respinse cererile de graţiere, iar sentinţa a fost executată pe 16 iulie 1949, la ora 03:30, în poligonul de tragere din Pădurea Verde, Timişoara. După citirea sentinţei, condamnaţii au fost imobilizaţi cu spatele la plutonul de execuţie şi legaţi la ochi, iar plutonul a deschis focul. După constatarea decesului cadavrele au fost „înmormântate fără nici o ceremonie”.

Pentru a cinsti memoria partizanului anticomunist, Primăria Timişoara a numit o arteră din municipiu „strada Martir Spiru Blănaru”. În plus, pe 2 august 2014 a fost sfinţit şi inaugurat Monumentul Rezistenţei Anticomuniste din Banat Este ridicat în Pădurea Verde, aproape de locul în care au fost executaţi Spiru Blănaru şi camarazii săi. Asociaţia Foştilor Deţinuţi Politici din România a ridicat monumente la Teregova şi Caransebeş în amintirea partizanilor anticomunişti. Numele lui Spiru Blănaru este menţionat pe ambele.

/1 Comment/by
Herodot despre geții care caută nemurirea

Herodot despre geții care caută nemurirea

Herodot

Herodot despre geții care caută nemurirea

Mai departe, Herodot ne relatează în Istorii despre geții care caută nemurirea, care se consideră pe ei înșiși nemuritori conform învățăturilor domnului lor Zalmoxis. Să vedem:

„XCIII. Înainte de a ajunge la Istru, [Darius] îi supune mai întâi pe geții care practică ritualuri de nemurire, căci tracii care au în stăpânirea lor Salmydessos și care locuiesc la miazănoapte de Apollonia și de orașul Mesambria – numiți skyrmiazi și nipsei – i s-au închinat lui Darius fără nici un fel de împotrivire. Geții însă, care luaseră hotărârea nesăbuită [de a-l înfrunta], au fost robiți de dată, măcar că ei sunt cei mai viteji și cei mai drepți dintre traci.

XCIV. Iată în ce chip se fac ei din muritori nemuritori: ei consideră că nu mor, ci că cel care piere se duce la Zalmoxis – divinitatea lor – pe care unii îl cred același cu Gebeleizis. Tot în al cincilea an aruncă sorții, și întotdeauna pe acel dintre ei pe care cade sorțul îl trimit cu solie la Zalmoxis, încredințându-i de fiecare dată toate nevoile lor.

Trimiterea solului se face astfel: câțiva dintre ei, așezându-se la rând, țin cu vârful în sus trei sulițe, iar alții, apucându-l de mâini și de picioare pe cel trimis la Zalmoxis, îl leagănă de câteva ori și apoi, făcându-i vânt, îl aruncă în sus peste vârfurile sulițelor. Dacă, în cădere, omul moare străpuns, rămân încredințați că zeul le este binevoitor; dacă nu moare, atunci îl învinuiesc pe sol, hulindu-l că este un om rău; după ce aruncă vina pe el, trimit pe un altul. Tot ce au de cerut îi spun solului cât mai e în viață. Când tună și fulgeră, tracii despre care este vorba trag cu săgețile în sus, spre cer, și își amenință zeul, căci ei nu recunosc vreun alt zeu afară de al lor.”

„Herodot, Cele mai frumoase istorii”, Editura Humanitas, București, 2018.

/0 Comments/by
Herodot despre Zalmoxis, zeul tracilor

Herodot despre Zalmoxis, zeul tracilor

Herodot

Herodot despre Zalmoxis, zeul tracilor

Relatăm în acest articol câteva pasaje din Istorii cu privire la Zalmoxis, zeul tracilor și marele legislator, și la originea sa spirituală. Să vedem:

„După câte am aflat de la elenii care locuiesc în Hellespont și în pont, acest Zalmoxis, fiind om ca toți oamenii, ar fi trăit în robie la Samos ca sclav al lui Pythagoras, fiul lui Mnesarhos.

Apoi, câștigându-și libertatea, ar fi dobândit avuție multă și, dobândind avere, s-a întors bogat printre ai lui. Cum tracii duceau o viață de sărăcie cruntă și erau lipsiți de învățătură, Zalmoxis acesta care cunoscuse felul de viață ionian și moravuri mai alese decât cele din Tracia, ca unul ce trăise printre eleni și mai ales alături de omul cel mai înțelept al Elladei, lângă Pythagoras, a pus să i se clădească o sală de primire unde-i găzduia și îi ospăta pe cetățenii de frunte; în timpul ospețelor, îi învăța că nici el, nici oaspeții lui și nici urmașii lor în veac nu vor muri, ci se vor muta numai într-un loc unde, trăind de-a pururea, vor avea parte de toate bunătățile.

În tot timpul cât își ospăta oaspeții și le cuvânta astfel, pusese să i se facă o locuință sub pământ.

Când locuința fu gata se făcu nevăzut din mijlocul tracilor, coborând în adâncu încăperilor subpământene, unde statu ascuns vreme de trei ani.

Tracii au fost cuprinși de părere de rău după el și-l jeliră ca pe un mort. În al patrulea an se ivi însă iar și în fața tracilor și așa îi făcu Zalmoxis să creadă în toate spusele lui.”

/0 Comments/by
Călin Marchievici – Cum a devenit presa o inchiziție externalizată a serviciilor

Călin Marchievici – Cum a devenit presa o inchiziție externalizată a serviciilor

coruptie, presa, mass media

Călin Marchievici - Cum a devenit presa o inchiziție externalizată a serviciilor

Începând din 2001, lumea a fost ostatica atentatelor de 11 septembrie, evenimentul care a dat startul secolului 21, și a Războiului împotriva Terorismului. Dacă actualul război cu pandemia nu va reuși să țină lumea ostatică la fel de mult, în America se pregătește un nou război, unul intern. Va fi un război împotriva „extremiștilor interni” sau a „teroriștilor interni” și un război împotriva disidenței politice. În Europa de Est, acest război este deja vechi – războiul împotriva corupției –, dar dă semne că poate îmbrăca haina nouă a războiului împotriva disidenței geopolitice.

De la un „război”, presa s-a degradat, și-a abandonat misiunea și a ajuns să-și pună cu mândrie în piept insigna de ajutor de șerif oferită de serviciile secrete. Mai jos, prezentăm fragmente dintr-un material publicat de Matt Taibbi despre cum ziariștii americani au devenit adevărați agenți ai serviciilor pe care, în urmă cu doar zece ani, le atacau pentru acțiunile lor ilegale. Din nefericire, înlocuirea termenilor „extremist” sau „terorist” cu cel de „corupt” ar face din această analiză americană una valabilă și în România.

Wikileaks, Assange, Cablegate – o lume dispărută

În urma cu 11 ani, pe 25 iulie 2010, Wikileaks a publicat 75.000 de rapoarte militare secrete despre războiul din Afganistan. The New York Times, The Guardian și Der Spiegel au publicat mai departe aceste documente, care au avut un efect devastator asupra comunității de informații din America, dezvăluind abuzuri precum masacrarea civililor și existența unui detașament de asasini despre care nu știau nici aliații apropiați ai SUA.

Dosarele războiului din Afganistan au apărut într-o perioadă în care încă se făcea jurnalism adevărat, când publicații precum Le Monde, El Pais, Der Spiegel, The Guardian, The New York Times și altele au intrat în parteneriat cu Wikileaks. Au fost expuse secrete la o scară nemaivăzută din anii 1970, iar reporterii au început să studieze 250.000 de telegrame diplomatice, dosare secrete despre deținuții de la Guantanamo, mii de alte documente despre războiul din Irak, despre mușamalizarea unor catastrofe ecologice, documente care, printre altele, au ajutat la declanșarea Primăverii Arabe.

E existat și o tentativă de ripostă – companii precum Amazon, Master Card, Visa, Paypal au interzis Wikileaks, iar Pentagonul a inundat siteul Wikileaks cu o mulțime de atacuri cibernetice. Însă scurgerile au continuat. Edward Snowden, angajat cu contract la NSA, a fost inspirat de aceste dezvăluiri și a expus public un program de urmărire a populației pe plan intern, iar această dezvăluire i-a adus premiul Pulitzer pentru documentare Laurei Poitras și reporterilor Glenn Greenwald și Jeremy Scahill. În 2014, Congresul a cerut demisia șefului CIA, John Brennan, și a șefului comunității de informații, James Clapper, după ce s-a constatat că ambii au mințit Congresul.

Apogeul acestei perioade a fost atins când fondatorul eBay, miliardarul Pierre Omidyar, a lansat site-ul The Intercept, în februarie 2014. Era un site care își propunea să scotocească în arhiva lui Snowden, iar prima relatare a fost despre cum NSA și CIA au comis multe erori de geolocație atunci când își identificau țintele ce urmau să fie lovite de drone. Câteva luni mai târziu, Michael Hayden, fost director al CIA și al NSA, recunoștea că „ucidem oameni bazându-ne pe metadate”.

Presa, inundată de colaboratori foști ofițeri ai serviciilor

Au trecut de atunci șapte ani. Julian Assange este în spatele gratiilor și ar putea să moară în închisoare. Snowden este în exil în Rusia. Brennan, Clapper și Hayden au fost reabilitați și sunt colaboratori plătiți ai MSNBC sau CNN, parte a unui val de ofițeri de informații care au inundat undele și paginile editorialelor, inclusiv fostul șef al contrainformațiilor Frank Figliuzzi și fostul director adjunct al FBI, Andrew McCabe.

Încă o dată, platformele de internet, companiile de carduri de credit, precum Visa și MasterCard, și procesatori de plăți ca Paypal au pus umărul la urmărirea și/sau blocarea activităților „extremiștilor”. De această dată, au fost de aceeași parte cu foștii aliați din lumea presei ai Wikileaks și ai lui Snowden, publicații care, după alegerea lui Donald Trump, și-au schimbat cursul.

Aceste publicații au început prin a distrage atenția de la abuzurile serviciilor de informații, vorbind despre sperietori precum trumpismul, dezinformarea și amestecul Rusiei, iar apoi au început parteneriate cu site-uri care nu fac decât să publice documente aprobate la Langley, precum Bellingcat, un soi de Wikileaks cu semn schimbat, care expun fărădelegile regimurilor din Rusia, Iran și Siria, mai puțin din SUA și din statele aliate. Fostul șef pentru operațiuni în Europa și Eursasia al CIA a spus următoarele despre activitatea acestui grup: „Nu vreau să par dramatic, dar ne place ce facem”.

După protestele de la Capitoliu de pe 6 ianuarie, Războiul împotriva Terorismului a ajuns pe tărâm american, iar „extremiștii interni” au luat locul inamicilor combatanți. George Bush a lansat o campanie menită să distrugă toate sanctuarele teroriștilor. Noua campanie este menită să reducă posibilitățile de comunicare, ceva ce Juliette Kayyem, analistă de securitate a CNN (fost oficial în Departamnentul Securității Interne), descria drept o rețea online „care îi lasă pe extremiștii interni să vorbească doar între ei”.

Reporterii au ajutat la asta căutând mai degrabă probe de comportament nepotrivit în spațiul online decât ascunzători fizice. Am văzut cum The Guardian a scris despre „marile riscuri ale podcastului”. Am văzut că ProPublica a criticat politica confidențialității de la Apple, acuzând că a contribuit la protestele de pe 6 ianuarie. Apoi, reporterii de la Vice sau The New York Times au început să scormonească în chat-urile online pentru a găsi dovezi despre eventuale intenții periculoase ale cetățenilor. Ca într-un fel de omagiu pentru nebuniile Războiului împotriva Terorismului, un reporter a ajuns să discute cu autorul discursului „Axa Răului” al lui George W. Bush despre cum ar trebui închis postul Fox News.

Mai multe publicații au anunțat planuri pentru urmărirea „extremiștilor”, inclusiv prin cooperarea cu autoritățile.

Micul pas de la diseminarea propagandei serviciilor la a face munca serviciilor

Poitras și Greenwald, fondatori ai The Intercept, au părăsit publicația. The Intercept a închis arhiva Snowden, motivând că „se concentrează pe alte priorități editoriale”. La scurt timp, compania mamă a publicației, First Look Media, a anunțat un parteneriat cu „PassionFlix” al cărui motto este: „Tranformă-ți romanele de dragoste preferate în filme și seriale”. Săptămâna trecută, The Intercept a anunțat un nou proiect în acord cu noul curent din presă: „Donald Trump nu mai este la Casa Albă, însă nu vă lăsați înșelați: adepții supremației albilor, cei care cred în QAnon și în teoria conspirației despre fraudarea alegerilor reprezintă încă o amenințare gravă la adresa democrației și siguranței noastre”.

Greenwald a părăsit The Intercept după ce șefii i-au cerut să abordeze „subiectul dezinformării” într-un articol despre laptopul lui Hunter Biden, o referire la faptul că 50 de ofițeri de informații au spus că această relatare „are caracteristicile unei campanii de dezinformare a Rusiei”. Greenwald a considerat că publicarea poziției serviciilor este contrară istoriei The Intercept. „Este foarte mic pasul de la diseminarea propagandei CIA la a face munca de poliție a agențiilor de Securitate ale statului, iar The Intercept și managerii lui răsuflați din New York au făcut acest pas”, a scris Greenwald.

„Publicația înființată pentru a se lupta cu supravegherea în masă a cetățenilor obișnuiți și pentru a apăra dreptul la intimidate a ajuns acum să caute prin datele furate de la cetățeni pentru a-i expune public și pentru a-i pedepsi pentru opiniile lor și pentru disidența ideologică. Este ironic și grotesc deopotrivă”, spune Greenwald.

Cine este acum The Intercept? Compania se luptă să atragă suficientă finanțare pentru a rămâne la statutul de organizație caritabilă, deși este deținută de al 81-lea cel mai bogat om din lume, și se plânge că nu are acces la superbogați atunci când le solicită donații.

Publicațiile au renunțat până și la falsa lor afirmație că le-ar interesa abuzurile comise de serviciile secrete.

Săptămâna trecută, CNN explica că Departamentul Securității Interne studiază posibilitatea colaborării cu entități nonguvernamentale pentru a recurge la o supraveghere a „potențialilor teroriști interni” mai agresivă decât ar permite legea. „Legea nu permite Departamentului Securității Interne să-i urmărească pe cetățeni fără justificare și asumându-și identități false pentru a intra în aplicațiile de mesagerie folosite de grupările extremiste. Planul a fost discutat în cadrul Departamentului și ar permite ocolirea acestor prevederi legale”.

CNN a adăugat că, „dacă parteneriatul public-privat pentru urmărirea cetățenilor va fi finalizat, Departamentul Securității interne ar putea aduna informații care ar fi importante și pentru FBI, care i-ar putea monitoriza astfel pe cetățenii SUA fără să obțină un mandat sau fără să aibă pretextul unei investigații în desfășurare”. CNN a mai adăugat: „CIA și NSA au și ele limite impuse de lege în culegerea de informații interne”.

Informația cum că guvernul se gândește să folosească simpli cetățeni pentru a ajuta la operațiunile de informative ale FBI, CIA, NSA – ocolind cândva mult lăudatele reguli liberale – nu a provocat nicio reacție în editorialele din presa liberală. Ținta acestor operațiuni sunt adepții supremației albilor, se spune, iar ei sunt la fel de urâți acum cu era Al-Qaeda în trecut. De ce ne-ar mai păsa?

Programe din Războiului contra Terorismului, adaptate pentru uz intern

Toate astea se întâmplă în timp ce o serie de programe ale Războiului împotriva Terorismului sunt adaptate pentru uz intern. Cu o lună în urmă, The New York Times a scris: „Casa Albă discută despre decrete pentru actualizarea criteriilor pentru listele de suspecți de terorism, pentru a-i include și pe extremiștii din țară”. Politico a relatat că Departamentul Securității Interne ia în calcul „analizarea preferințelor de călătorie” ale suspecților de extremă dreapta, încercând să extindă lista celor cu interdicție pentru curse aeriene, pentru a-i include pe „extremiștii interni” și pentru a-i opri pe aceștia la frontieră și a le verifica telefoanele și laptopurile (cunosc un afroamerican care nu este deloc extremist și nici conservator, căruia i s-a întâmplat deja așa ceva).

Acțiunile presei pentru urmărirea „extremiștilor interni” vor produce un soi de listă auxiliară. Haideți să ne amintim ce s-a întâmplat ultima dată cu aceste liste. În 2019, serviciile secrete au scăpat „din greșeală” o listă cu 1,1 milioane de nume, listă care a ajuns la universități, spitale, potențiali angajatori. Asta a făcut ca mulți să-și piardă locul de muncă, să le fie refuzate serviciile bancare, să le fie restricționată libertatea de circulație.

Listele cu interdicții pentru zboruri, la fel ca și listele cu cei ce urmau să fie asasinați în Războiul împotriva Terorismului s-au confruntat cu probleme similare, probleme care au aceeași cauză: lipsa supravegherii activității serviciilor și absența criteriului ca persoanele de pe aceste liste să fi comis sau să fie suspectate în baza unor dovezi clare că ar urma să comită o infracțiune.

Subiecte precum supravegherea în masă a populației și asasinatele cu drone nu au mai fost vânate de presă, odată ce serviciile de informații au început să le servească jurnaliștilor povești senzaționale (și de multe ori false) despre conspirația dintre Partidul Republican și ruși. Iar, mai cu seamă după 6 ianuarie 2021, parteneriatul FBI-CIA-presă a devenit unul foarte apropiat. Materialele pregătite de serviciile secrete au intrat în centrul atenției presei. Fie că este vorba despre „un atac la adresa democrației noastre” sau despre „semănarea discordiei”, presa este bucuroasă să retransmită propaganda serviciilor.

Acum, avem două noi „evanghelii” scrise de servicii și publicate de presă. Prima spune că cea mai mare amenințare la adresa Americii nu este Al-Qaeda, ci extremiștii din țară, despre care FBI spune că sunt „inspirați din străinătate, însă nu primesc ordine de la organizații teroriste străine”. A doua „evanghelie” spune că serviciile secrete nu-i pot combate pe acești indivizi din cauza „legilor slabe”. Astfel că The Washington Post a început să scrie că „terorismul intern este o problemă națională, deci ar trebui să fie infracțiune federală”, iar ProPublica scrie: „Terorismul intern – o amenințare urgentă, însă legile sunt slabe”.

Serviciile secrete scăpate de sub control ucid statul de drept

În Războiul împotriva Terorsimului am învățat că până și cele mai antipatice personaje urmărite de servicii nu reprezentau o amenințare mai mare decât serviciile secrete însele, în special când erau încurajate să acționeze fără supraveghere. Serviciile au dovedit asta de-a lungul timpului, prin răpiri, tortură, rețineri fără mandat, interceptare ilegală, liste negre. Iar acum o demonstrează prin tratamentul aplicat unor avertizori de integritate precum Assange, Snowden, Chelsea Manning. Abuzurile pleacă de la îngrijorările legitime ale serviciilor, însă, daca nu sunt atent monitorizate, aceste agenții ajung la soluții în afara legii și care reprezintă o amenințare mai mare la adresa statului de drept decât amenințarea originară.

În primul Război împotriva Terorii, în momentul în care spaima era la apogeu, politicienii i-au convins pe americani să accepte modificări majore în contractul stat-cetățean. Oamenii nu le-au mai cerut președinților să ceară permisiunea de a porni un război, oamenii au renunțat la ideea că orice, de la fișa de la bibliotecă și până la dosarul medical, va rămâne o chestiune privată, au renunțat treptat la ideea că statul are nevoie de un mandat pentru a putea să le intercepteze convorbirile și au început să accepte ideea că SUA au dreptul să asasineze sau să rețină fără judecată oameni din toate țările lumii.

În războiul intern cu terorismul care stă să înceapă, scopul va fi acela de a-i face pe americani să nu mai țină cont de conceptele juridice de vinovăție sau nevinovăție. Nu mai contează că ai comis sau nu, că ai planificat sau nu comiterea unei infracțiuni: câtă vreme ești judecat după o mulțime de criterii confuze, vei ajunge să nu mai ai voie să postezi pe internet, să nu te mai poți urca într-un avion, să nu mai poți folosi servicii bancare, să nu mai poți cumpăra publicitate etc. Calitatea vieții unei persoane va depinde de decizia unei alte persoane – poate că din presă – de a-i asocia numele cu termenul „supremația albilor” sau „terorist intern”. Așa arată noul vis al lui Michael Hyden: „Ruinăm băzându-ne pe metadate”. Cu siguranță, există mulți extremiști în America, însă nici luați la un loc nu reprezintă un pericol la fel de mare precum includerea întregii populații pe lista celor urmăriți.

În loc să se ocupe de asemenea probleme, presa preferă să-și pună în piept insigna de ajutor de șerif și să spioneze viețile oamenilor obișnuiți, în căutarea unor păcate secrete. Acesta nu este jurnalism, este un soi de inchiziție externalizată de către serviciile secrete, iar ziariștii își vor da prea târziu seama la ce demers au aderat. Oameni ca Brennan și Clapper nu au de ce să se teamă vreodată de o asemenea presă.

A consemnat pentru dumneavoastră Călin Marchievici via cotidianul.ro.

/0 Comments/by
Tudor Urse – DECLASIFICARE – Cazul Pacepa (prima parte)

Tudor Urse – DECLASIFICARE – Cazul Pacepa (prima parte)

ion mihai pacepa

Tudor Urse - DECLASIFICARE – Cazul Pacepa (prima parte)

Vă redăm mai jos, un articol extrem de bine prezentat și comentat de către DENNIS DELETANT din data de 21 februarie anul curent, despre un schimb de e-mailuri cu însuși generalul Pacepa pe cazul și motivele trădării sale.

Articol venind într-un timp extrem de propice cu anunțul morții sale la vârsta de 92 de ani.

Personal, după mult timp de cercetat în arhive, surse de tot felul, plus analiza cărții generalului, devenită fenomen în SUA cât și în țară („Orizonturi Roșii” – n. red.), mai ales după 1990, acest articol reprezintă cea mai bine documentată sursă de până acum. Și am stat vreo patru ani doar pe cazul de față.

Mai ales știind cât de mult s-a scris, vorbit și analizat pe tema Pacepa, deja a devenit un subiect extrem de complex (de parcă nu era deja) cu adevăruri dar și cu gogoși bine zaharisite de către niște băieți deștepți, în special după 1990.

Se dorea un caz senzațional, evident era, dar de care să profite noii cârmuitori ai țării și nu poporul care are dreptul la o informare corectă în subiectul de față. Mai ales că încă tragem ponoasele pe breșa de securitate din 1978! Și s-a profitat și speculat la maxim.

Articolul de față va face parte dintr-o serie de episoade noi despre Pacepa pe care le veți putea urmări pe pagina noastră care să vă ajute să înțelegeți mai bine și corect acest caz.

Păi și de ce acest articol să fie adevărat? Oare nu este altă minciună bine plasată? A-ți putea spune…

Bun, cum noi încurajăm cititorii noștri să investigheze singuri, pornind de la o primă declasificare, vă invităm ca de fiecare dată, să citiți, să ne scrieți, și să analizați devenind proprii voștri detectivi.

Ion Mihai Pacepa – O perspectivă personală

Dennis Deletant – 21 februarie 2021

După ce am văzut știrile din presă, comentariile și postările pe internet pe tema morții generalului Ion Mihai Pacepa, m-am gândit că cititorii dvs. ar putea găsi interesante rezultatele propriilor mele cercetări cu privire la circumstanțele fugii sale. Îmi bazez această afirmație pe faptul că generalul m-a contactat în 2005 pentru a-și exprima admirația tardivă pentru cartea scrisă de mine „Ceaușescu și Securitatea” publicată în Statele Unite și Marea Britanie în 1995. În același timp, el a subliniat problemele cu care se confrunta în eforturile de a-și asigura reabilitarea în România.

În afară de un scurt schimb de e-mailuri, nu am mai auzit nimic de la dânsul până în 2015 când s-a oferit să-mi descrie circumstanțele fugii sale în Statele Unite în iulie 1978. Mi-a explicat că a ales să facă acest lucru pentru că are încredere în mine că voi folosi aceste informații într-un mod imparțial.

I-am propus să întocmesc o listă cu întrebări la care ar putea alege sau nu să răspundă, după caz. Am reprodus răspunsurile sale mai jos, textual, în engleză, deoarece aceasta a fost limba în care s-au desfășurat corespondența noastră. Această corespondență a continuat până în 2018, când starea de sănătate l-a determinat să-i pună capăt. L-am întrebat de două ori dacă ne putem întâlni, însă a refuzat politicos pe motivul unor probleme serioase pe care le-ar avea cu vederea.

Încep prin a vă oferi câteva informații biografice pe care mi le-a dat însuși generalul. Este posibil ca aceste informații să nu fie în concordanță cu documentele despre trecutul său publicate în România după moartea acestuia, însă le ofer ca o contribuție istorică.

În octombrie 1959, Pacepa a fost numit de Alexandru Drăghici, ministrul de interne la acea vreme, șef al departamentului tehnic al Direcției I, adică șef al spionajului industrial românesc. La fel ca toate activitățile de informații externe românești, acest tip de spionaj era coordonat de Direcția de Informații Externe a KGB, iar Pacepa își primea instrucțiunile de la consilierul tehnic sovietic al lui Drăghici, un anume colonel Boris Alexeivici Kotov, conform spuselor lui Pacepa.

Când Kotov, împreună cu ceilalți consilieri KGB, au fost retrași la cererea lui Gheorghiu-Dej la sfârșitul anului 1964, a devenit clar că prioritatea în domeniul spionajului industrial va fi acordată nevoilor românești, nevoi dictate de Ceaușescu.

În aprilie 1972, Direcția I a fost redenumită Departamentul de Informații Externe (DIE), iar șeful acesteia, colonelul general Gheorghe Nicolae Doicaru, a devenit consilierul pe probleme de securitate națională al lui Ceaușescu. Pacepa a fost numit adjunct al lui Doicaru în 1973 și, din această calitate, a supervizat cea mai mare parte a activităților de informații străine românești, iar pe unele le-a și descris în cartea sa „Orizonturi Roșii”, însă a evitat cu atenție să specifice care a fost rolul său în ele.

Ca urmare a fugii lui Pacepa, și a informațiilor oferite de acesta, întreaga rețea DIE a fost compromisă, inclusiv partenerii externi ai României în activități clandestine, Ceaușescu fiind făcut de râs pe plan internațional.

Pacepa s-a dovedit, de asemenea, a fi o bombă cu ceas pentru Ceaușescu. Dezvăluirile publice, făcute zece ani mai târziu, în cartea Orizonturi Roșii, despre presupusele implicări directe ale lui Ceaușescu în crimă, șantaj, contrabandă cu droguri și răpire (? – necesită clarificări), au risipit orice urmă rămasă a respectabilității internaționale pe care liderul român a încercat să o păstreze ca potențial succesor al lui Tito, sau ca purtător de cuvânt al țărilor nealiniate.

În același timp, serializarea cărții la Radio Europa Liberă în 1989 a servit ca o confirmare a suspiciunilor pe care românii le aveau asupra comportamentului criminal al lui Ceaușescu și a familiei sale și a destrămat complet miturile umflate ale cultului personalității.

Motivul fugii lui Pacepa a fost mereu subiect de speculații. Generalul însuși oferă următoarea explicație:

„A fost mai mult o acumulare de factori, decât o combinație a acestora, care m-au determinat să iau acea decizie [de a dezerta, nota mea]. 

Să vă explic. Am devenit ofițer al Securității în ianuarie 1951, când prima generație de ingineri și economiști români instruiți sub conducerea comunistă (? – poate socialistă, opusă politic comunismului..) urma să absolvească. 

Pe atunci aveam 22 de ani și, la fel ca mulți tineri intelectuali români care crescuseră sub influența fervorii patriotice de după război, eram dispus să fac orice pentru a ajuta să-mi refac patria. Odinioară al doilea cel mai mare exportator de petrol și cereale din Europa, România era înfometată în acele zile.

Patru ani de război de partea Germaniei storseseră țara ca pe un burete și ce mai rămăsese fusese expediat în Uniunea Sovietică – Armata Roșie „eliberatoare” a distrus pământul mai rău decât o invaziei de lăcuste.

Primii trei ani i-am petrecut ca ofițer de securitate (locotenent) în cadrul direcției interne pentru contra-sabotaj, unde aveam sarcina de a proteja industria chimică a României. În următorii trei ani am fost șef al biroului de spionaj al României din Germania de Vest, a cărei sarcină principală era adunarea de informații științifice și tehnologice.

În 1960, am devenit șeful serviciului de spionaj industrial din România, numit S&T de la Știință și Tehnologie. La acea vreme, produsul intern brut al țării (43,9 miliarde de dolari) era ridicol, mai ales prin comparație cu cel al Poloniei (116,9 miliarde de dolari) sau chiar cel al Germaniei de Est (96,5 miliarde de dolari) – care avea jumătate din populația României. În capitolul 26 din „Orizonturi roșii” (pp. 392 – 408), publicat când Ceaușescu era încă în plină glorie, am descris o întâlnire a Biroului Politic care a analizat activitatea mea de la ST. Vă sugerez să aruncați un ochi peste acel capitol. Este relevant.

În 1972 am devenit șef adjunct al DIE și mi-am dat seama treptat că, mai devreme sau mai târziu, va trebui să-mi găsesc curajul de a mă rupe de acea societatea malefică. Desprinderea propriu-zisă  însă, s-au dovedit una mai dificilă pentru mine decât cea mentală. În primul rând, mi-a fost frică pentru ce s-ar fi ales de viitorul meu: Ceaușescu m-ar fi condamnat la moarte și apoi ar fi șters orice urmă care ar fi putut aminti oamenilor că a existat vreodată un general Pacepa. Mai mult, cuvântul „defector”, acel cuvânt folosit de guvernul SUA pentru un oficial al blocului sovietic care a ales libertatea în Occident, a acționat, de asemenea, ca un lanț în jurul gleznelor mele, deoarece cuvântul se afla într-o înfricoșătoare apropiere de cuvântul trădător.

Nu în ultimul rând, aveam o viață privilegiată în vârful societății românești: aveam vila mea din București cu piscină și saună, terenul meu de tenis, mașinile cu șoferii, casa mea de vară la Marea Neagră, cabana de vânătoare din munții Carpați.

Însă perspectiva de a fi implicat direct în crime politice a fost picătura care a făcut să cedeze, în cele din urmă, barajul indeciziei mele. La 23 iulie 1978, la o zi după ce Ceaușescu a dat ordin către  DIE să-l asasineze în secret pe Noel Bernard [directorul al secțiunii românești a Radio Europa Liberă, nota autorului], zburam la Bonn, unde trebuia să transmit un mesaj secret de la Ceaușescu către cancelarul vest-german, Helmut Schmidt. În acea duminică, muzica s-a oprit brusc în avionul Tarom către Viena, unde urma să iau un avion austriac pentru restul călătoriei mele. A urmat vocea unei femei cu un anunț în română și germană: ‘Doamnelor și domnilor, avionul nostru va ateriza la Aeroportul Schwechat în câteva minute. Căpitanul Georgescu și echipajul vă doresc o ședere plăcută la Viena și sperăm că veți zbura din nou în curând TAROM.’

În timp ce mă îndreptam înspre salonul VIP al aeroportului, am aruncat o ultimă privire peste umăr spre avionul alb BAC 1-11 cu steagul românesc vopsit pe coadă. Știam că am zburat pentru ultima oară cu TAROM (1).”

Au fost sugerate și alte explicații pentru fuga lui Pacepa. Una din teorii presupune că Pacepa se temea că va fi tras la răspundere pentru eșecul său de a negocia cumpărarea de avioane Fokker din Germania de Vest și că va fi retrogradat (2). O altă teorie susține că Pacepa era pe punctul de a fi arestat ca agent KGB, iar o a treia teorie vehiculează ideea că acesta se afla în vizorul departamentului de contraspionaj al Securității, ca unul dintre mai mulți ofițeri superiori implicați în contrabanda cu mărfuri occidentale precum aparatele și casetele video, alcool și țigări, acestea fiind aduse în România folosind camioane de transport internațional românești (Tir-uri).

Această ultimă anchetă ar fi fost declanșată, potrivit unei surse, pe baza informațiilor furnizate de unitatea de contraspionaj a DIE care monitoriza mișcările ofițerilor (3).

Potrivit unei alte relatări, investigația ar fi pornit de la o scrisoare anonimă a unui oficial din Ministerul Finanțelor care l-a determinat Ceaușescu să ordoneze o anchetă, una condusă de o echipă care lucra sub supravegherea generalului Constantin Olteanu, unul din consilierii militari ai liderului român.

Temându-se că lațul se strânge în jurul său, se spune că Pacepa i-ar fi cerut lui Gheorghe Oprea (1927-1989), membru al Biroului Politic, permisiunea de a merge la Köln în legătură cu negocierile Fokker, iar permisiunea a fost acordată.

Pacepa ar fi aranjat cu prietenul său, generalul Teodor Sârbu, ca acesta să-l alerteze în cazul în care casa lui s-ar afla pe lista celor ce urmau a fi percheziționate. Pacepa, ajuns la Viena, se spune că i-a telefonat lui Sârbu la ora convenită, 22 ora Bucureștiului.

Cu toate acestea, Sârbu nu s-a întors acasă decât la 22:30 și, prin urmare, a ratat apelul. Pacepa a interpretat acest lucru ca pe un semn că casa lui a fost percheziționată și a decis să fugă. (5)

Pacepa descrie circumstanțele fugii sale astfel:

„Întregul meu proces de dezertare în Germania de Vest a durat patru zile, nu săptămâni, așa cum susține Wippl (6).

Am ajuns în Germania de Vest pe 23 iulie 1978. A doua zi dimineață am solicitat azil politic la Ambasada SUA. La 27 iulie 1978, m-am îmbarcat într-un avion militar american la baza Forțelor Aeriene Rhein-Main din Germania, iar la 28 iulie 1978, am aterizat pe aeroportul prezidențial al SUA lângă Washington D.C. (7).

Între 24 iulie 1978 (când am cerut azil politic) și 27 iulie 1978 (când am plecat în SUA), NU am fost interogat de serviciile de informații germane sau americane, contrar celor susținute de Wippl. M-am întâlnit doar de două ori [a ținut să sublinieze Pacepa] cu același ofițer CIA (voi folosi doar numele său de cod „Pete”) – și niciodată într-un bar. Prima întâlnire a avut loc pe 24 iulie, când am cerut azil politic la Ambasada SUA la Bonn. Acolo am vorbit doar cu „Pete” în zona super secretă a CIA.

După câteva ore, „Pete”, care intrat și ieșea constant din zona securizată pentru a discuta cu șeful său și cu ambasadorul SUA, mi-a spus că doar președintele Carter ar putea aproba cererea mea de azil, din cauza pozițiilor mele foarte înalte în statul Român. „Pete” m-a informat, de asemenea, că procesul ar putea dura câteva zile și am stabilit o altă întâlnire pentru 27 iulie, la ora 22 PM, la Hotel Dom din Köln.

Au urmat patru zile lungi de așteptare, timp în care am avut mai multe întâlniri oficiale ca reprezentant al lui Ceaușescu. În aceeași zi de luni, l-am întâlnit pe Hans-Jürgen Wischnewski (numărul doi al guvernului Germaniei) pentru a-i transmite un mesaj secret din partea lui Ceaușescu și mi-am petrecut restul zilei în „bula” protejată acustic de la ambasada României, în compania șefului stației DIE, generalul Stefan Constantin.

Marți am zburat la Bremen cu șeful Agenției Comerciale Române pentru discuții cu Fokker.

Miercuri m-am întâlnit cu Frederick W. Smith, președintele și proprietarul Federal Express, care dorea să cumpere 100 de avioane comerciale care urmau să fie produse în România în colaborare cu Fokker. Pe 27 iulie am avut o altă întâlnire cu Hans-Jürgen Wischnewski, iar seara am participat la cina oferită în numele meu de ambasadorul României, Ion Morega, în saloanele ambasadei. În același 27 iulie, la ora 22, am avut a doua întâlnire cu „Pete” la Hotel Dom din Köln.

Acesta mi-a înmânat o telegramă clasificată „strict secret” semnată de amiralul Stansfield Turner, directorul serviciului central de informații, care spunea că președintele Carter mi-a acordat azil politic, protecție de securitate și ajutor pentru începerea unei noi vieți în America. De asemenea, acesta mi-a spus că un avion militar american aștepta la Baza Forțelor Aeriene Rhein-Main din SUA pentru a mă duce la Washington D.C. 

Un convoi de patru mașini ne-a dus pe Pete și pe mine la baza Forțelor Aeriene Rhein-Main. Am fost plăcut surprins că am găsit în avion o grămadă cu haine gravate cu sigiliul Casei Albe, întrucât singurele mele haine erau cămașa și pantalonii de pe mine. 

Am vrut să-mi încep noua viață fără poverile din trecutul meu. De aceea, singurele lucruri pe care le-am luat cu mine au fost pașaportul, un aparat foto care conținea câteva instantanee cu fiica mea, Dana, și un ceas de mână pe care l-am primit de la regele Hussein al Iordaniei pentru că i-am salvat viața dintr-un complot organizat de Yasser Arafat. Mi-am lăsat toate celelalte lucruri în camera mea de la hotelul Intercontinental din Köln” (8).

Știrea despre dispariția lui Pacepa a apărut la 8 august în publicația Die Welt, iar confirmarea faptului că a dezertat a venit două zile mai târziu de la Washington.

Un lucru, însă, pare clar. Pacepa nu a fost angajat în spionaj pentru Statele Unite înainte de dezertarea sa. Pentru a deveni cetățean naturalizat al Statelor Unite, un cetățean străin trebuie să îndeplinească mai multe standarde legale: solicitantul trebuie să intre legal în țară și să obțină statutul legal de rezident permanent. După ce a devenit rezident legal, un cetățean străin trebuie să locuiască continuu în Statele Unite timp de cinci ani (sau trei ani pentru soții cetățenilor americani).

Conform prevederilor legii Public Law 110, cunoscută în mod obișnuit ca Legea Agenției Centrale de Informații din 1949, naturalizarea accelerată este acordată cetățenilor străini despre care se consideră că au servit interesele de securitate ale țării.

În acest context ar trebui să interpretăm acordarea cetățeniei americane după doar doi ani dezertorului polonez colonel Ryszard Kuklinski (1930-2004) care, pe parcursul a nouă ani, a transmis către CIA informații vitale cu privire la planurile militare sovietice și poloneze și, de asemenea, despre Pactului de la Varșovia, și a fost extras din Polonia în 1981.

În mod similar, Mircea Răceanu, un diplomat român de rang înalt, care a transmis informații către CIA mai bine de un deceniu, dar care, spre deosebire de Kuklinski, a fost prins în ianuarie 1989, a primit cetățenia în puțin peste doi ani de la sosirea sa în Statele Unite în mai 1990.

Pacepa, pe de altă parte, a fost considerat de autoritățile SUA ca parte a nomenclaturii și membru al guvernului român și a trebuit să aștepte zece ani pentru ca naturalizarea să îi fie acordată. Și-a primit cetățenia la 28 iulie 1988, la exact zece ani de la data la care i s-a acordat azil politic în Statele Unite.

Teoria conform căreia Pacepa a fost agent sovietic mi se pare foarte puțin probabilă. Am avut norocul să am ocazia să văd documente care provin din interogatoriul său cu CIA, din care reiese clar că a furnizat informații detaliate despre coordonarea serviciilor de informații între țările din Pactul de la Varșovia. Desigur, doar accesul la arhiva rusă relevantă ar putea confirma sau respinge această teorie.

În același timp, implicarea sa în supravegherea traficului de contrabandă folosind camioane Romtrans pentru a aduce mobilier, alcool și țigări din țările din Orientul Mijlociu a fost confirmată de un alt operativ american și, prin urmare, nu pare a fi „o invenție a Securității”, așa cum au afirmat unii autori.

Un ultim punct. Reticența autorităților americane de a dezvălui detalii sensibile despre dezertori se explică prin faptul că ofițerii CIA depun un jurământ de credință care, dacă se consideră că a fost încălcat, se pedepsește cu închisoarea.

„Istoria este o minciună pe care nimeni nu o contestă.”

Napoleon Bonaparte.

Note:

  1. Comunicare prin e-mail către autor de la Ion Mihai Pacepa pe 4 noiembrie 2016 și citat cu permisiunea acestuia.
  2. Liviu Țăranu (ed.), Ion Mihai Pacepa în Dosarele Securității. 1978-1980 (București: Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității), 2009, p.36.
  3. Sursă privată. Ofițerii de contraspionaj, având posibilități limitate de călătorie, erau geloși pe colegii lor din DIE care erau implicați în transporturile în străinătate. Cu permisiunea lui Ceaușescu, ofițerii de contraspionaj au creat o acțiune de supraveghere.
  4. Liviu Țăranu (ed.), Ion Mihai Pacepa în Dosarele Securității, p.46.
  5. Informație privată.
  6. Pacepa se referă la un interviu acordat de Joe Wippl, fost ofițer CIA, cu privire la defecțiunea lui Pacepa; vezi http://www.news.ro/social/exclusiv-ofiterul-cia-care-a-supravegheat-fuga-lui-mihai-pacepa, accesat la 31 octombrie 2016.
  7. Idem.
  8. Comunicare prin e-mail către autor de la Ion Mihai Pacepa pe 28 octombrie 2016 și citat cu permisiunea acestuia.
  9. Radio Free Europe Research. Romanian Situation Report/22 (8 September 1978), p.13.
  10. Comunicare personală către autor de Mircea Răceanu și citată cu permisiunea acestuia.

Al vostru,

Urse Morega Tudor Alexandru

/0 Comments/by
Octavian Goga – Criza parlamentarismului

Octavian Goga – Criza parlamentarismului

octavian goga, fara tara

Octavian Goga - Criza parlamentarismului

Nu ştiu dacă e justă impresia mea, dar mi se pare că ecoul Parlamentului devine din ce în ce mai slab în opinia publică la noi şi că un strat de indiferenţă tot mai evidentă începe să se aştearnă împrejurul Adunării deputaţilor. Camerele de după război în orice caz şi-au diminuat prestigiul şi demonetizarea lor crescândă echivalează astăzi cu o reală criză a parlamentarismului.

Sunt de sigur multe şi complexe motivele acestei dureroase eclipse.

Pricina iniţială este a se căuta, poate, în actuala perioadă de tranziţie bruscă dela sistemul electoral cenzitar la regimul votului universal. Masele de alegători cu nepregătirea lor sunt isvorul orbecăirii din Parlament. Este un reflex din intunecimea mulţimii, lăsată decenii dearândul în părăsire, care se proiectează astăzi subt cupola Camerei.

Supralicitarea demagogică, la care s’au dedat toate partidele politice pentru a intra în graţiile milioanelor nepricepute, a scos la suprafaţă elemente triviale, a creat odioasa tagmă a siluitorilor de conştiinţe şi-a îngreunat peste măsură contactul temperamentelor cinstite cu poporul.

O serie întreagă de figuri au ieşit în astfel de împrejurări din obscuritatea lor şi s’au pomenit din bun senin mandatari ai naţiunii, compromiţând printr’un ruşinos analfabetism politic respectul tradiţional pentru Adunarea ţării.

La această vină organică fatală a începutului se adaugă manopera alegerilor din urmă, operaţia brutală care a prezidat la actul de naştere. Oprobriul public a venit în mod firesc să răzbune felul de constituire a Camerelor, ca orice zămislire de pat nelegiuit. Cu cât trece vremea şi se atenuiază pasiunile, rămânând în urmă judecata potolită, cu atât mai grozavă apare în monstruozitatea ei comedia electorală care-a dat naştere actualului Parlament. Suntem destui cari n’am uzat de nici o violenţă în aprecierea ei, fiindcă nu ni se părea oportun pentru consolidarea noastră de stat să aşezăm în plină lumină toate urâciunile ascunse după o faţadă strălucitoare, actul în sine însă rămâne pur şi simplu abominabil. Parlamentul eşit din gluma grotescă a urnelor a fost năvălit de către copiii de casă ai potentaţilor politici, în vreme ce oamenii chemaţi care întrupau sentimentul public au fost sustraşi dela opera legislativă. Cu deosebire provinciile alipite au trebuit să înghită din belşug epilogul amar al înfrăţirii.

Ca o consecinţă a acestor erori de compoziţie am avut vertiginoasa scădere a nivelului intelectual din Cameră. Tribuna şi-a pierdut dintr’odată semnificarea ei de demult. Odinioară conta ca o busolă de îndrumare pe seama conştiinţei obşteşti, ca un examen al cerebralităţii. Splendide pagini de oratorie au rămas pe urma întrecerii nobile a talentului şi-a bunului simţ. Astăzi, e secetă de talente, iar bunul simţ s’a exilat departe. Tribuna a devenit în zodia nouă un piedestal pentru dervişi urlători. Ai impresia că democraţia, înainte de-a se instala cu toate binefacerile ei în mijlocul nostru, şi-a trimis drept avangardă bufonii ei. De altfel ce s’ar putea aştepta din partea atâtor retori de cârciumă, acrobaţi electorali, cari din gimnastica corzilor vocale au ajuns să câştige binişor pentru bucătărie? Ei să ne prindă în vraja cuvântului după graiul înflorit al lui Delavrancea sau după logica lui Maiorescu? Şi ce-ar putea scoate din guşuliţa bine hrănită de porumbei domestici mamelucii cavaleri de urne, dacă nu duioase murmure aprobative sau cascade de tonuri nearticulate? Rezultatul e că dintr’o asemenea manifestare Parlamentul apare degradat şi incapabil d e-a-şi mai asigura veneraţia cetăţenilor.

Lovitura de graţie însă o dă Parlamentului ca instituţie în ochii mulţimii ideia că înfăptuirile lui nu se ţin şi rămân fără sancţiuni.

Falsul în executare omoară orice principiu de legalitate. Maşina de legi produce zilnic cantităţi enorme care se nasc moarte, fiincă bunul plac al stăpânitorului rămâne intact cu toate capriciile lui. În asemeni circumstanţe supraproducţia legiuirii e un balast inutil pentru spiritele juridice şi-o tristă descurajare pentru lumea noastră morală.

Aşa fiind lucrurile să ne mai mirăm că o unanimă sila de vorbărie a început să stăpânească societatea şi că mentalitatea simplistă a mulţumii se doreşte după o mână tare care face mai multă treabă şi mai puţine legi? Este un fenomen interesant la noi care se pretează la felurite interpretări. Cinci ani abia dela introducerea sufragiului universal suntem puşi în faţa unei penibile crize a parlamentarismului care, desigur, nu e decât un prolog al frământărilor viitoare.

Ce va răsări din această decepţie generală, nu ştiu…

Pentru moment însă văd că porţile Parlamentului se deschid din nou, într’o complectă lipsă de atenţiune ca la un teatru îmbătrânit unde se joacă o piesă veche. Vecinul încă nici nu înregistrează ştirea dela gazetă şi-l zăresc cum întoarce foaia grabnic să citească starea valutei sau mersul trenurilor…

Octavian Goga,

revista „Țara Noastră”, anul V, nr. 5 din 3 februarie 1924

/0 Comments/by
Gheorghe Piperea – Jungla umană în care cel mai puternic are dreptate și privilegii, iar restul doar dreptul de a slugări la stăpân

Gheorghe Piperea – Jungla umană în care cel mai puternic are dreptate și privilegii, iar restul doar dreptul de a slugări la stăpân

gheorghe piperea

Gheorghe Piperea - Jungla umană în care cel mai puternic are dreptate și privilegii, iar restul doar dreptul de a slugări la stăpân

Rezervorul social de individualități capabile de judecăți morale și de auto-determinare este o condiție sine qua non a democrației. Cu cât e mai secătuit acest rezervor, cu atât mai riscant pentru democrație e golul care se creează.

Cele două fenomene sociale care caracterizează lumea de azi – acutizarea inegalităților economice și sărăcirea clasei de mijloc – au ca efect primordial pernicios uniformizarea valorilor, printr-o reducere la cel mai mic numitor comun a individualităților. O chinezărie*.

Din ce în ce mai puțini oameni se califică pentru activități calitative, creative, artistice, pe care să le exercite din vocație și cu pasiune, și nu numai pentru banii primiți (mulți dintre ei maculați de corupție, conflicte de interese, inechitate, cinism fascist ori privilegii comuniste). Din ce în ce mai mulți oameni sunt obligați să presteze munci stereotipice, consumând irațional pentru a-și satisface nevoi nenaturale sau dorințe manufacturate de marii feudali digitali. Iar apariția și recrudescența mașinilor de gândit, de învățat și de muncit au determinat deja crearea unei neașteptate clase de „inutili sociali”, care nu își mai pot găsi loc în societatea sclavilor (fericiți că pot contribui la bunăstarea hedonistă a feudalilor care, mai nou, caută să își cumpere amortalitatea) și a vătafilor lor.

Diviziunea muncii, văzută de Emile Durkiem ca principala caracteristică a revoluției industrială (sec. XVIII – XIX), va fi înlocuită de diviziunea de clan și de feudă, cu consecința că ne vom fi întors în Evul Mediu – în acele vremuri „întunecate”, măcar credința în Dumnezeu dădea oamenilor un sens al vieții, acum total pierdut. Aceasta este consecința inevitabilă a privatizării științei, a segregării pe criterii de avere și de rețea de sens a marilor universități, a concentrării capacităților de angajare în cele 20-30 de mari corporații globale IT, Pharma și Finance și a uniformizării în jos a muncitorilor cu sapa și lopata. Revoluția digitală, unde algoritmii și inteligențele artificiale înlocuiesc și îndobitocesc oamenii, va completa cercul. De fapt, plandemia ne arată că cercul s-a închis deja.

Cu titlu de exemplu verificabil, vă invit să contemplați falia creată în societatea noastră prin concentrarea sistemului de învățământ pe IT și pe vârfurile antrenate pentru olimpiade și pentru exportul în alte sisteme economice și politice, la universități prestigioase. Acest fenomen social malign a dus la trivializarea restului sistemului nostru de învățământ și la exodul masiv al cetățenilor acestei țări, pentru lipsă de perspective, în „țările ca afară”. Dacă nu vedeți disprețul față de „românica” și admirația religioasă pentru „expații” la care slugărim, e timpul să le priviți acum, în plină plandemie, căci această națiune se destramă – iar ceea ce s-ar pune în loc este infinit mai rău decât ceea ce avem și nu știm să prețuim și să valorizăm. Observați, vă rog, evacuarea treptată din școli și din societate a istoriei, geografiei, muzicii, artei, tradiției, pentru a fi înlocuite cu educație sexuală, hedonism ideologico-sanitar și religii junk, new age sau scientologice. Această involuție va duce la distrugerea coeziunii sociale pentru orice proiect, inclusiv pentru proiecte sanitare, anti-corupție, anti-terorism, anti-rasism, corectitudine politică etc. Va duce la anarhie, adică la lipsa oricăror reguli și autorități, adică la jungla umană în care cel mai puternic are dreptate și privilegii, iar restul doar dreptul de a slugări la stăpân.

În final vă invit să mai reflectați la ceva. Ieșirile noastre publice, fie în mediul digital, fie în realitatea materială, se concretizează în două tipuri de „texte” – unul public, vizibil (content, poze, filmulețe, meme, dezbateri sau urlete publice), și unul ascuns, o umbră a textului public, un text vizibil doar controlorilor platformelor digitale și algoritmilor lor. Acest text din umbră este intangibil și incomprehensibil pentru omul de rând, ca și textele religioase de dinainte de apariția tiparului și a protestantismului, ca și misterele antice sau textele ezoterice. Nu le putem cunoaște, nu avem acces la ele. Sunt despre noi, dar nu sunt pentru noi. De fapt, aceste umbre ale noastre suntem chiar noi – recolta de produse predictive care rezultă din stocarea și prelucrarea acestor umbre suntem noi, pentru că voința noastră este remodelată de controlori și de algoritmii lor. Nu e nevoie de prea multe exemple verificabile – observăm cu toții că google ierarhizează rezultatele search-ului, ne pune în față ceea ce algoritmul „consideră” că trebuie să vedem, cenzurând ceea ce nu îi convine lui google; feisbuc ne „oferă” în news feed, doar ceea ce consideră relevant, „fapte verificate”, opinii corecte politice sau postări plătite (sponsored), cenzurând sau ștampilând ca incorect politic, fake news, eretic etc. tot ceea ce feisbuc consideră că încalcă așa-zisele valori ale comunității. Aceste mici vrăjeli pentru „îmbunătățirea experiențelor” sunt oarecum scuzabile. Grav și de neiertat este, însă, faptul că aceste platforme digitale ne manufacturează consimțământul, ne determină (direct, indirect, pașnic, violent) alegerile, ne aplatizează pretențiile, ne face supuși „valorilor comunității”, într-un glorios marș către dictatura de tip chinezesc, cu zâmbetul pe buze.

Și când te gândești că stăpânii și cenzorii internetului se pretind atei, care nu cred decât în știință (ceea ce le contrazice credința fiind deja catalogat „antiștiință”, teoria conspirației, negaționism, incorectitudine politică etc.)… Și, Dumnezeule, câți pământeni îi urmează și li se supun orbește, for the greater good…

*Totul este mult, de slabă calitate, fără diferențe calitative semnificative; ceea ce iese din acest tipar este incorect politic – legendarii, dar complet anonimii, fact-checkers indexează orice ieșire din pluton și cenzurează, diabolizează și ostracizează autorul ofensei aduse măreților conducători.

A consemnat pentru dumneavoastră av. Gheorghe Piperea via facebook.com.

/0 Comments/by