mircea eliade, mantuire, politica, istorie

Mircea Eliade - Convertirea la românism

Hebdomadarul naționaliștilor tineri reproduce în ultimul său număr două articole de ale subsemnatului, anunțând că ele dovedesc „convertirea” mea la românism. M-am întrebat, cu destulă seriozitate, dacă am încetat cândva de a fi român. Oare faptul că am militat, alături de atâția alții, pentru experiență și pentru spiritualitate, pentru o cultură autentică și o creație personală – a însemnat că nu mai eram român? Oare „aventura” înțeleasă ca gest decisiv, cu riscuri, dar și cu imense posibilități (de adâncire, de creație, de organicitate) – suprimă condiția etnică și socială a celui care o încearcă? Dimpotrivă am crezut întotdeauna că numai experiențele, autenticitatea, cultura – pot limpezi substanța etnică a unui ins, îl pot conduce la deplina înțelegere de sine, la deplina stăpânire a tuturor forțelor etnice.

Există o condiție (umană, cosmică) a românilor, așa cum există pentru fiecare alt popor. Dacă cineva îi relevă greșelile, nu înseamnă că e un „rău român”; după cum cineva care îi constată meritele nu înseamnă că s-a „convertit” la românism. O convertire e ceva factice, exterior, ineficace. Oamenii sunt așa cum sunt, nu pot fi altfel.

După câte îmi amintesc, lucrurile acestea simple nu le-am uitat niciodată. Erau implicate în orice am scris și orice am gândit. Este penibil să discut aici o chestiune personală, dar mi se pare că se fac prea multe cofuzii în publicistica noastră contemporană. De pildă, se crede că fiecare tânăr cu gândire articulată, trebuie să aibă o „atitudine politică”. Asta e o confuzie; există o istorie care se face, și altă istorie care se consumă. Numai în privința istoriei care se consumă e necesară o „atitudine politică”. Dar sunt atâția tineri care cred, însă, în primatul spiritualității, care cred că e mai necesară și mai fecundă activitatea pur spirituală – decât una politică. Oamenii aceștia au despre istorie o concepție mai largă, mai umană. Ei știu că ideile și experiențele „spirituale” au nevoie de decenii ca să se poată actualiza în contemporaneitate, să se poată consuma.

A crede în primatul spiritualității nu înseamnă a fi un om abstract, un ins mort. Dimpotrivă, singura viață concretă, pliabilă, ce se poate necontenit depăși – este această spiritualitate. Care nu înseamnă abstracțiune, sicitate, erudiție, lașitate, anarhie – ci singura posibilitate de a avea priză asupra realului, singura posibilitate de a trăi în concret. Firește, nu pretind că toate lucrurile acestea se pot discuta într- un articolaș de ziar – dar e bine să fie menționate, cel puțin.

…În ceea ce privește „românismul” nou, nu l-am dezis niciodată. Este drept, am suferit pentru el de câteva ori; când studenții români creștini au zădărnicit o conferință de la „Fundație” – și când am cetit cum au fost expulzați doi mari savanți: Moses Gaster și Lazăr Săineanu.

Mircea Eliade, „Cuvântul”, An IX, Septembrie 22,1933, nr. 3021, pag. 1.

gheorghe piperea

Gheorghe Piperea - România are urgent nevoie de un amplu și ferm susținut proces de de-prostificare

România are urgent nevoie de un amplu și ferm susținut proces de de-prostificare a funcției publice și a demnităților obținute prin alegeri „democratice”, de zeci de ani controlate de serviciile secrete.

De ani de zile, regresul cognitiv al celor care ocupă funcții sau demnități publice este neabătut. Establishment-ul politic, birocrația și tehnocrația din România se prostifică în mod continuu. De aceea, este pe deplin justificată afirmația din 2020 a lui Andrei Marga, conform căreia trăim într-o prostocrație, adică într-o tiranie a proștilor. Este de adăugat și un flux neîntrerupt de impostori care se ratașează parazitar la banul public, covârșind cu sinecuri, conflicte de interese și corupție tot ceea ce nu au reușit să preia ostil multinaționalele (și să transforme totul în rente, privilegii și monopoluri).

De doi ani trăim într-o țară a fărădelegii. Proștii s-au străduit să lupte cu plandemia, impostorii s-au prefăcut că luptă cu plandemia, păpușarii au făcut melearde din plandemie, iar profitorii, sute de meleoane. Între timp noi, ceilalți, am suferit, am păgubit, am falimentat, ne-a luat depresia, am fost segregați, diabolizați, pedepsiți pentru delict de opinie și am fost aruncați extra muros, ca niște primitivi și sălbatici ce aflăm, ca niște nesupuși care nu înțeleg minunatele beneficii ale „progresului”.

Ca să nu credeți că cele de mai sus sunt poezie, vă dau câteva exemple:

(i) în România nu a fost niciodată oficial declarată epidemia; în cei doi ani de plandemie s-a mers pe credința lui Arafat & co. în recomandarea OMS, care a zis că e pandemie, în condițiile unei rate de morbiditate de sub 2% și de mortalitate de sub 0,1%; printr-o hotărâre a CNSU din august 2020, s-a „certificat” existența pandemiei și în România, la 5 luni de la declararea stării de urgență; acea hotărâre a CNSU a fost anulată de justiție, deci nici măcar acea penibilă „certificare” nu mai există; nicio restricție sau anulare de drepturi și libertăți pe acest „temei” nu a fost și nu este justificată, cel puțin din perspectiva art. 53 din Constituție și a art.15 din CEDO;

(ii) absolut toate cele 24 de hotărâri de guvern de prelungire a stării de alertă au fost anulate în justiție; nimic din ceea ce s-a impus, dispus, restrâns, cumpărat fără licitație, amendat, închis (spitale, clinici, asimptomatici), mutat, angajat peste mână și pe sinecuri, recompensat (cu salarii, bonusuri, sponsorizări, eroificare la tv sau în rețelele de socializare), sancționat ca delict de opinie etc. nu a afost legal și nici legitim;

(iii) cel puțin 5 dintre hotărârile CNSU au fost constatate în justiție ca inexistente, pe motiv că nu erau publicate în Monitorul Oficial; peste 100 de astfel de hotărâri au fost în această situație – acte inexistente d.p.d.v. legal și constituțional, pe motiv de nepublicare; am fost conduși pe acte normative confidențiale, ca în dictaturile militare;

(iv) ultra-notoriul „șef” al DSU nu este șeful DSU, pentru simplul fapt că nu a existat un act de numire a sa în această funcție, semnat de un premier; recenta hotărâre a Curții de apel Alba Iulia, autoritate judiciară de rang înalt a României, a constatat că așa-numitul „comandant al acțiunii” nu este reprezentantul legal al DSU, neavând dreptul să semneze acte juridice în numele și pe seama acestei instituții (cu consecința că, pentru semnăturile de până acum pe asemenea acte, respectivul este pasibil de închisoare pentru fals și uzurpare de calități oficiale); cu toate acestea, DSU, prin semnătura acestui impostor, care a uzurpat chiar și atribuțiile MS în domeniu, a făcut cheltuieli de miliarde de euro cu dispozitive sanitare (măști neconforme, izolete izolate și uitate prin magaziile statului, ventilatoare nerecepționate), cu tot felul de active (elicoptere, avioane, camioane, spitale de campanie niciodată utilizate) și cu tot felul de sinecuri (peste 8000 de inși au fost suplimentar angajați în structura DSU);

(v) bețivul și infractorul dovedit (de justiția americană) Cîțu, în afară de faptul de a fi îndatorat România și generațiile viitoare cu 60 de miliarde de euro pentru a „lupta” cu acest „virus nenorocit”, uitând să declare epidemie, a pre-cumpărat 120 de milioane de doze de ser experimental, din care a utilizat cca 10 milioane, a aruncat (pentru că au expirat) 2 milioane, a vândut 2 milioane și a donat 0,5 milioane; diferența, complet inutilă, urmează a fi achitată până în 2023 – articolul din linkul anexat vorbește de suma de 1 miliarde de euro, dar costul va fi mult mai mare; în afară de faptul că acești bani vor fi achitați, cel mai probabil, în urma unui proces la ICSID (unde corporațiile câștigă nu numai prețul, ci și despăgubiri care dublează prețul, plus costuri judiciare de zeci de milioane de euro), dozele care au fost livrate și au rămas neutilizate trebuie distruse ecologic (nu se pot arunca, pur și simplu, la tomberon), cu costuri extrem de mari; așadar, suma de 1 miliard estimată de ziariști este optimistă – eu cred că va fi triplă.

O întreagă populație a fost prostită, culmea, de niște proști și impostori, cu priză la păpușari. Dar totul a avut o motivație mult mai enervantă. Din toată această nebunie totalitară, au câștigat profitorii și intermediarii. Credeți că cele 120 de milioane de doze au costat doar prețul expus de ziariști? Păi, au fost costuri de depozitare și stocare la minus 80 de grade, costuri de transport și distribuție, costuri cu aranjamentele financiare și, desigur, costuri cu intermedierea și consultanța. Zeci sau chiar sute de milioane de euro suplimentari.

Desigur, au fost mulți naivi, idioți utili și chiar proști de-a binelea și în rândurile populației. De exemplu, unii au crezut că serurile acestea experimentale sunt gratuite. Unii, auto-pictați ca elite progresiste și persoane dăștepte, au susținut chiar că primitivii/medievalii care refuză minunatul ser (injectat „gratis”…) să facă bine să achite costurile spitalizării în caz de boală. Asta în condițiile în care noi toți, inclusiv noi, medievalii și primitivii, achităm taxe, impozite și contribuții din care s-au achitat (și se vor achita) serurile „gratuite”.

Ca să poată proștii fuduli și influencerii să își procure codul QR, chestia aia totalitară care le dădea acces la fast food-ul din mall (unde să se poată așeza la masă, printre pădurile de scaune goale, pentru a plescăi fericiți și cu zgomot din buze, pentru a le face în ciudă ne-înțepaților…) am plătit și vom plăti noi înjecțiile cu ser „gratuit”. Dar, ce să faci, așa e când te uiți în oglindă și nu vezi un prost și un infatuat, ci un erou care luptă pentru supraviețuirea bunicului, salvarea planetei și pedepsirea exemplară a putinismului.

Știu că e lung și greu textul de mai sus. Așa că rezum: România are nevoie urgent de de-prostificare.

A consemnat pentru dumneavoastră av. prof. Gheorghe Piperea.

alexandru cel bun

Marian Ureche - Alexandru cel Bun, un model exemplar de diplomat și administrator statal

La începutul anului 1400, fiul lui Roman Mușat, ajutat de prietenul și ruda sa, Mircea cel Bătrân, îl înlătură din domnie pe Iuga, luat prizonier de domnitorul muntean. Preluarea domniei a avut loc exact într-un moment în care relațiile dintre Ungaria și Polonia erau deosebit de tensionate. Momentul preluării puterii a fost ales cu grijă și rigoare, cunoscându-se neputința celor două state vecine de a reacționa […].

Pe data de 25 mai 1411, la Roman se încheie un tratat între Moldova și Polonia. Cu câteva zile înainte făcuse același lucru și Mircea cel Bătrân. Scopul acestui tratat: realizarea unei apărări comune împotriva Ungariei. Este un tratat de ajutor reciproc.

În tratat se prevedea că, dacă Ungaria ar ataca Polonia, Moldova este obligată să atace Ungaria. Și invers, dacă Ungaria ar ataca Moldova, în acest caz Polonia ar fi urmat să atace Ungaria. Tot în aceste împrejurări Vladislav, în ziua de Paști a anului 1411, dă un hrisov prin care recunoaște că a mai rămas dator lui Alexandru o mie de ruble de argint frâncesc și se obligă să le plătească în termen de doi ani. Dacă nu le plătește, atunci „domnul Moldovei are dreptul să ocupe a noastră cetate Sneatin și Colomea și țara Pocuției și să le stăpânească până când se va achita datoria.”

Ce-l determină pe Vladislav să lămurească acum, printr-un hrisov, această problemă a unor datorii „uitate” din 1388? […] Comportarea exemplară a lui Alexandru față de litera tratatelor fusese impecabilă. Din interese politice și diplomatice, din dorința de a avea stabilitate și liniște în Moldova, el îngropase securea războiului, „uitând” precedentul nefericit de detenție și suferință al tatălui său, Roman Mușat în închisorile poloneze. După 11 ani de domnie a sa, Vladislav îl considera pe Alexandru un partener autentic, corect și loial.

alexandru cel bun

În toată această perioadă, domnitorul moldovean, bun organizator și administrator, înțelege că este necesar să eficientizeze activitatea instituțiilor statului. În acest scop, după modelul Țării Românești, instituțiile existente sunt mai bine și mai riguros articulate. Pe lângă rețeaua de cetăți construite și refăcute, pentru a face față unor pericole externe, Alexandru revede și reașează și dregătoriile statului pe coordonate de specificitate și eficiență […].

Fără să fi existat reglementări cu caracter special care să clarifice și să legitimeze asemenea activități, în afara poruncilor domnești cu caracter personal, adresate unor dregători sau altor persoane, produsul acestor preocupări, informația verificată se regăsește în cea mai mare parte a sa în starea generală de liniște, stabilitate și progres economic a Moldovei lui Alexandru cel Bun. De notat totodată că prin această întreagă activitate a sa efectuată cu calm și răbdare, Alexandru cel Bun a reușit să-și întărească autoritatea față de marii boieri, reușind să întroneze în țară un climat de deplină ascultare și de ordine. În mod cert Alexandru a rămas în istorie cu supranumele de „cel Bun” și pentru faptul că, dispunând de suficiente informații, în plan intern, a știut să le valorifice la timp pentru a nu ajunge în situația ca nemulțumiții să facă adepți, iar nemulțumirile să prolifereze. În aceste condiții, liniștea și siguranța, importanți vectori generatori de încredere, stabilitate și credibilitate în general, devin, în egală măsură, veritabile puncte de sprijin ce fac posibile contactele interumane, deschiderea ca și obținerea de informații.

Aceste informații i-au determinat domnitorului și alți pași importanți în plan politic și economic cum ar fi, de pildă, acordarea de privilegii. Astfel, la 6 octombrie 1408, Alexandru este domnitorul care emite primul privilegiu comercial. El este eliberat la Suceava pentru sfetnicii și orășenii din târgul Liovului (Lvov), fiind valabil însă, de asemenea, pentru toți negustorii din țara Rusiei și a Podoliei.

alexandru cel bun

La rândul lor, negustorii moldoveni își extind activitatea în Polonia, ajungând până la Cracovia. Mai mult, obțin și dreptul de cetățenie în acest oraș.

Interesul domnitorului de a stimula negoțul intern și cel de tranzit, ca și dezvoltarea exportului au servit comandamente de ordin economic și financiar reflectate în creșterea veniturilor vistieriei.

De reținut, în același sens, că drumul cel mai scurt din nordul Transilvaniei la cetatea Bistriței, din Maramureș, și din nordul Ungariei la Dunăre și la Marea Neagră trecea prin Moldova.

Se făcea negoț și cu Transilvania, cu orașele Bistrița și Brașov. Știm că Alexandru a acordat negustorilor din acest ultim oraș un privilegiu astfel încât nepotul său, Ștefan cel Mare, întărea, la 13 martie 1458 „același așezământ și același drept pe care l-au avut de la moșul nostru, voievodul Alexandru”… Niciodată până în această vreme, nu mai fusese o mișcare comercială atât de vie în Moldova. Șiruri întregi de care cu marfă străină sau localnică, străbăteau drumurile țării. Paza o făceau negustorii care se întovărășeau mai mulți, ei și argații lor, înarmați, dar și străjile domnești care însoțeau în locurile mai primejdioase, înspre Nistru, aceste caravane. Pe aceleași drumuri existau călăuze care cunoșteau limbi străine, inclusiv latina.

alexandru cel bun

Un episod semnificativ în legătură cu eficiența acestor străji ni-l oferă cazul ambasadorului francez Gillbert de Lannoy care, după ce s-a întâlnit cu Alexandru cel Bun în satul Cozia, de lângă Prut, își continuă drumul spre Cetatea Albă. Înainte de a ajunge însă în oraș, noaptea, este jefuit de hoți, lăsat numai în cămașă și legat de un copac. Francezul reclamă jaful și apoi povestește: „Nouă hoți au fost prinși și aduși în fața mea cu ștreangul de gât să-i spânzure. Fiindcă mi-au înapoiat banii le-am scăpat viața” […].

Un alt act ce definește înaltul spirit de înțelegere și toleranță al domnitorului moldovean și care evidențiază deschiderea sa, generatoare de credibilitate și simpatie, îl constituie admirabila sa atitudine în legătură cu viața religioasă […].

Pentru catolici a încuviințat, în 1413, întemeierea unei noi episcopii, la Baia, pe lângă cea veche de la Siret, iar pentru dominicanul polonez, Ioan de Ryza, a clădit o impunătoare biserică de piatră.

Pentru armeni emite, încă din 1401, un hrisov prin care recunoaște ca episcop al lor, cu scaunul la Suceava, pe Ioan care îi fusese recomandat de către fostul patriarh al Constantinopolului, Antonie, și de către Vitold, marele cneaz al Lituaniei.

Cât despre husiți, persecutați în Ungaria și Polonia de către ierarhii catolici, el le-a îngăduit așezarea în Moldova, în târgurile Trotuș, Bacău, Roman – și în satele din jurul acestor două din urmă centre – Târgu-Neamț, Cotnari și Ciubarciu. Ba, mai mult, a dat și o poruncă în scris să nu fie tulburați de nimeni în exercitarea cultului lor […].

În plan diplomatic principala preocupare a lui Alexandru a constituit-o relația cu Polonia și Ungaria, și urmărirea atentă a evoluției relațiilor dintre ele, moment în care, de pildă, deținând informații despre situația de mare încordare dintre legăturile acestora, a decis să acționeze, în anul 1400 pentru înlăturarea din scaun a lui Iuga.

Având în vedere situația internă și raportul de forțe existent între Moldova și Polonia, Alexandru a înțeles că este nevoie de menținerea și consolidarea alianței cu Vladislav. Nu a contat orgoliul personal, conjunctura, ci doar supunerea la rigoarea concluziei și căii politice pe care trebuia să o urmeze […].

În 1420, turcii fac o expediție în Țara Românească, împotriva lui Mihail, fiul lui Mircea cel Bătrân. Mihail moare în aceste lupte. Turcii îndreaptă către Cetatea Albă. Alexandru cere ajutor Poloniei. Nu-l obține, dar reușește să respingă atacul turc. Fortifică apoi Cetatea Albă. […]

În ianuarie 1429 are loc congresul de la Luck, la care participă și boieri moldoveni. Sigismund cere ca Alexandru să fie scos din domnie printr-o acțiune militară, iar țara să fie împărțită. Vitold este de acord. Vladislav nu. El adaugă faptul că, în 1426, armatele polone și moldovene se prezentaseră la Brăila, pentru expediția împotriva turcilor, iar Sigismund n-a venit. Diplomația moldoveană înregistrează un veritabil succes. După întâlnirea de la Luck, Alexandru află, în ianuarie 1429, despre intenția avută de Sigismund și Vladislav Iagello de a împărți Moldova. Intenția de împărțire a Moldovei între Sigismund și Vladislav Iagello i-a fost comunicată lui Alexandru cel Bun de către Vitold, cneazul Lituaniei, imediat după întrevederea de la Luck din ianuarie 1429. Este data de la care Alexandru cel Bun abandonează canalele diplomației producând ruptura cu Polonia.

La 27 noiembrie Vitold, marele cneaz al Lituaniei, moare. În locul său este ales Swidrigailo, fratele lui Vladislav. Swidrigailo dorește să despartă Lituania de Polonia și să devină rege. Vladislav îl înlocuiește cu fratele său Sigismund. Lituanienii se aliază cu teutonii. Lor li se asociază Alexandru. În iulie 1431 pornește războiul. Alexandru, ajutat de tătari, ajunge la Liov și Camenița reușind să obțină o pradă bogată. N-a mai apucat finalul războiului, întrucât a murit la 1 ianuarie 1432.

A consemnat pentru dumneavoastră general Marian V. Ureche, „Istoria serviciilor secrete românești până la 1944”, vol. I (fragment).

dan puric

Dan Puric - „M-am întors” - Spectacol extraordinar la Teatrul Național din București pe 27 martie 2022

„M-am întors!” – ne spune maestrul Dan Puric, care a susținut duminică, 27 martie, un spectacol extraordinar cu sala plină la Teatrul Național din București, în care ne-a vorbit despre umor, despre esența poporului român, despre sufletul românesc și despre viață.

Poporul român, un popor grâu, care supraviețuiește în amforă sute de ani și poate încolții oricând, a ieșit dintotdeauna din năpastele care s-au așternut peste lume de-a lungul veacurilor și prin umor care este o calitate sufletească izvorâtă din fibra conștiinței românești.

Maestrul Dan Puric s-a întors la TNB și ne-a încântat vorbindu-ne despre umor și despre tradiția teatrului românesc, o comoară pe care încă o mai putem asculta și astăzi, în pofida tuturor vicisitudinilor. Cum spunea Gheorghe Cozorici odinioară: „Ce ușor este să faci comedie! Trebuie doar să te împiedici”, atunci când îl studia spectacolele de comedie ale lui Birlic, atunci când se împiedica pe o banană și cădea, sau orice făcea în piese stârnind aplauze și râsete de fiecare dată. I-a fost greu actorului de drama să joace comedie tocmai pentru că altfel îl percepea publicul și reacționau diferit față de cum reacționau la Birlic, era Gheorghe Cozorici.

„Teatrul e ca viața, trăiește și moare ca viața.” Spunea Luigi Pirandello, marele dramaturg italian. Iar Dan Puric ne-a povestit diverse etape din viața sa, cum a intrat la UNATC, profesorii pe care i-a avut, evoluția sa în teatru și în viață.

Vizionare plăcută!

platon chirnoaga, generalul platon chirnoaga

Platon Chirnoagă s-a născut la 24 octombrie 1894, în localitatea Poduri, județul Bacău. Familia Chirnoagă, Gheorghe învățător și Olimpia casnică, a fost binecuvântată cu 8 copii. Platon urmează liceul în Iași, apoi Școala militară de artilerie și geniu (1913-1915).

În Primul Război Mondial este sublocotenent de artilerie în Regimentul 17 Obuziere. Ajunge cu frontul în Transilvania și Moldova (1916-1918), apoi în 1919 participă la operațiunile din Ungaria. După încheierea războiului urmează Școala de aplicație a artileriei și Școala Superioară de Război (1923-1925). În 1928 este cooptat în cadrul Marelui Stat Major. Va activa ca profesor (1938-1939) și comandant al Școlii de aplicație a artileriei (1939).

Al Doilea Război Mondial îl găsește în poziția de sub-șef al Statului Major al Armatei a III-a. Luptă în campania din Rusia, 1941-1944, ajunge cu frontul în Bucovina, nordul Basarabiei, Nistru, Transnistria, Sevastopol, Crimeea, Kuban și la Cotul Donului. În timpul războiului devine Comandant al Brigăzii 4 de Artilerie, din Diviziunea 4 de Infanterie, și, primește gradul de General.platon chirnoaga, generalul platon chirnoaga

Imediat după 23 august 1944, primește comanda Diviziei a IV-a Infanterie. La 20 octombrie 1944, cea mai mare parte Diviziei va fi capturată de trupele germane, la Szolnok (Ungaria). Între prizonierii de război se numără și Generalul Chirnoagă. Acesta va fi purtat pe la diverse comandamente ale armatei germane. La fiecare interogatoriu luat de autorități, Generalul își afirmă aversiunea față de bolșevici și dorința de a lupta împotriva lor. În octombrie 1944 ajunge în lagărul de prizonieri Lückenwald, în apropiere de Berlin, lagăr rezervat ofițerilor români prizonieri.

Generalul Chirnoagă scrie următoarele despre tratativele care se duceau cu sovieticii pentru încheierea armistițiului și caracterizarea actului regal de la 23 august 1944 în cartea „Istoria Politică și Militară a Răsboiului României contra Rusiei Sovietice”:

„În tratativele care se duceau pentru încheierea armistițiului, lunile iulie și august au însemnat o perioada de stagnare atât la Stockholm cât și la Cairo. La Stockholm nu s-a mai căutat nici un contact din nici o parte, iar la Cairo s-au înregistrat doar telegramele lui Iuliu Maniu prin care cerea un răspuns din partea occidentalilor. Cuvântarea de la 2 August a lui Churchill a fost cunoscută nu numai de ministrul Nanu, ci și de cei doi delegați români de la Cairo.

Dacă Nanu a reacționat imediat printr-o scrisoare lămuritoare adresată ministrului afacerilor străine de la București, delegații de la Cairo n-au făcut nimic. Nici cel puțin nu l-au înștiințat pe Maniu sau pe rege despre declarația primului ministru britanic, declarație care nu mai lasă nici o îndoială că occidentalii îi trimeteau să trateze cu rușii, adică calea tratativelor de la Stockholm. Așa se explică că Maniu a mai dat încă o telegramă la 7 August la Cairo – deci la cinci zile după discursul lui Churchill – prin care cerea un răspuns urgent din partea aliaților.

La 18 August, văzând că nu mai primese nici o indicație de la reprezentanții celor trei puteri aliate, delegații de la Cairo au dat o telegramă regelui și lui Maniu, prin care le propunea să înceteze unilateral răsboiul, pentru că rușii nu vroiau să semneze un armistițiu, ci preferau să intre învingători la București. La 20 August, începând marea ofensivă rusă de pe frontul românesc, regele cu Iuliu Maniu și ceilalți șefi ai opoziției, împreună cu generalii cari făceau parte din complotul în contra mareșalului, au luat toate măsurile pentru anunțarea ieșirii României din alianța cu Germania pentru 26 August.

Maniu a telegrafiat imediat la Cairo, comunicând că opoziția, în strâns contact cu regele, vrea să încheie tratativele și cerea să se trimită, cât mai curând posibil în România trupele aero-purtate.

Cum la 20 August nu se putea ști dacă ofensivă rușilor va reuși să rupă frontul germano-român așa fel încât să oblige apărarea la o retragere adâncă, Maniu s’a adresat aliaților din occident să trimită la București trupe, că să-l poată înlătura pe Antonescu.

Una din condițiile puse de rege și de blocul opoziționist – ofensivă puternică rusă era realizată. Prin această ofensivă, toate forțele luptătoare ale națiunii fiind angajate în bătălie, la București rămânea câmpul liber pentru răsturnarea mareșalului cu ajutorul forțelor occidentale aeropurtate.

Când s-a ales data de 26 August pentru ieșirea României din alianța cu Germania, s-a avut desigur în vedere timpul necesar sosirii acestor trupe.

În seară de 22 August, Maniu și Mihalache au avut o întrevedere cu mareșalul Antonescu îndată după întoarcerea acestuia de pe front. În legătură cu operațiile în curs, s-au discutat posibilitățile încheierii unui armistițiu.

Mareșalul a declarat că nu poate încheia un armistițiu. A două zi dimineață – la 23 August – a fost vizitat de Gh. Brătianu care, în numele partidelor național-țărănesc și liberal, a încercat să-l convingă pe Antonescu să facă un armistițiu. Aceste partide s-au declarat prin șefii lor, gata să ofere tot sprijinul lor politic.

Cum de asta dată mareșalul s-a arătat înclinat să încheie un armistițiu, Maniu a comunicat această Regelui și s-a hotărât o audiență a lui Antonescu pentru după amiază acelei zile.

După Gh. Brătianu, mareșalul l-a văzut pe ministrul german Clodius (căruia i-a explicat necesitatea în care se găsea România de a înceta răsboiul în contra Rusiei. El vroia că guvernul german să fie informat de schimbarea foarte gravă pe care România era obligată să o facă ieșind din alianța cu Germania.

Tot în dimineață de 23 August, Mihai Antonescu a trimis un curier la Stockholm. Această ducea ministrului Nanu un document prin care i se dădea sarcina de a se întâlni cu ambasadoarea Kolontay, și dacă Moscova menținea condițiile admise la 29 Mai și 2 Iunie, să, se aleagă locul și dată începerii negocierilor. Mareșalul Antonescu era gata să se retragă, dacă se va consideră acest act că o necesitate pentru a favoriza condiții mai bune și va da mâna liberă lui Mihai Antonescu să încheie armistițiul. Când curierul a ajuns la Stockholm la 24 August, era prea târziu.

Deci mareșalul Antonescu luase hotărârea de a încheia un armistițiu în seară de 22 August, după ce-a văzut pe cei doi șefi ai partidului național-țărănesc și probabil, în raport cu informațiile venite de pe front în cursul serii.[…]”

Generalul Chirnoagă decide să ceară nemților dreptul de a forma o divizie română, care să lupte împotriva sovieticilor. Dar statutul său era acelea de prizonier și nici nu știa cum să intre în legătură directă cu autoritățile germane.

Mihai Antonescu

Mihai Antonescu

Între timp comunismul se instaurase oficial în România. Imediat după 23 august 1944, Horia Sima, aflat la Viena, ia decizia alcătuirii unui guvern român în exil și a unei armate române care să lupte împotriva bolșevicilor. În urma mai multor discuții și întâlniri cu autoritățile germane, acestea hotărăsc să susțină decizia lui Horia Sima. Acesta mobilizează toți legionarii aflați în exil și alături de ei încearcă să capteze cât mai multe energii românești care ar putea ajuta la formarea Guvernului. Eforturile lui Horia Sima conincid cu sosirea Generalului Chirnoagă în prizonierat.

Pe 7 septembrie 1944, generalul Rodion I. Malinovski, comandantul Frontului 2 Ucrainean, a ordonat subordonarea marilor unități ale Armatei române celei sovietice, fără să precizeze raporturile de drept dintre cele două armate, modalitățile de cooperare în luptă, de asigurare materială, de conducere.

După semnarea Convenției de armistițiu, procesul de integrare a Armatei române sub comandament sovietic s-a adâncit tot mai mult, privând Marele Stat-Major român de orice atribuții operaționale.

Marele Stat-Major a rămas în țară cu atribuții de evidență, completarea pierderilor, instrucția trupelor din interior, ca organ de execuție a dispozițiunilor Comisiei Aliate (sovietice) de Control, ceea ce l-a determinat pe șeful Marelui Stat-Major, generalul de armată Gheorghe Mihail să demisioneze, în semn de protest.

La 15 octombrie, în capul de pod de la Szolnok, realizat de trupele sovietice au început să treacă unităţi din Divizia 4 Infanterie română, care au înlocuit Divizia 409 Infanterie sovietică, aflată în capul de pod.

Divizia 4 infanterie, cu forţele împărţite pe două eşaloane separate prin râul Tisa (6 batalioane şi Divizionul 3 Aruncătoare din Regimentul 10 Artilerie în capul de pod şi 2 divizioane, Divizionul 1 şi 2 din Regimentul 10 Artilerie şi formaţiile de spate la est de Tisa) s-a instalat în apărare pe front larg.

Regimentul 1 Artilerie Grea al Corpului 4 Armată se afla în poziţii de tragere la est de Tisa, în zona Rakoczyujfalu pe liziera de vest şi de sud-est a localităţii. Regimentul avea misiunea să sprijine împreună cu Regimentul 10 Artilerie unităţile Diviziei 4 Infanterie.

În dimineaţa zilei de 19 octombrie, aproximativ două divizii blindate inamice au executat o puternică contralovitură la joncţiunea dintre trupele sovietice şi Divizia 4 Infanterie.

Bateriile Regimentului 10 Artilerie erau dispuse pe malul estic al Tisei la vest de localitatea Rakoczyujfalu. Divizionul de obuziere a fost încercuit de către autotunurile germane dar tunarii acestui divizion au continuat să lupte cu îndârjire şi să reziste cu bărbăţie.

O fâşie de 3 kilometri neasigurată din pricina unui front prea mare de acoperit de militarii Diviziei 4 Infanterie (30 km lungime) a fost locul pe unde inamicul a ripostat într-un contra-atac care a dezechilibrat serios poziţiile româno-sovietice.

Vasile Iașinschi

Vasile Iașinschi

Mare parte din divizie a fost înconjurată, în ciuda ripostei şi a apelurilor disperate pentru ajutor în blindate şi aerian, infanteriştii români au constatat că o rezistenţă fără tunuri anti-car nu poate rezista.

Pierderile au fost mari, mulţi căzând prizonieri la inamic. Comandantul unității, generalul Platon Chirnoagă, a devenit singurul general român căzut prizonier pe Frontul de Vest.

Generalul a fost co-optat în guvernul României din exil, de la Viena condus de şeful Mişcării Legionare, Horia Sima, ca ministru de război şi a comandat militarii români căzuţi prizonieri la germani pe Frontul de Vest până la capitulare.

La acuzele extrem de dure ale mareșalului Rodion I. Malinovski, care a acuzat o trădare și trecerea voluntară în masă la inamic, generalul de corp de armată Nicolae Macici, comandantul Armatei 1 române, în componența căreia se găsea Divizia 4 infanterie, a întocmit un raport, în care menționa faptul că „începând cu ziua de 19 octombrie, germanii au atacat puternic acest cap de pod cu unități blindate de la V, de la NV și de la Szolnok spre S, pe malul de est al Tisei”. 

„În aceste condiții sumar descrise, era fatal ca Divizia 4 infanterie, în acest cap de pod de mică adâncime, fără rezerve la vest de Tisa, fără mijloace anticar, fără poduri peste Tisa, era fatal, zic, să nu poată rezista atacului decât 2 zile. (…) Divizia 4 a fost angajată în punctul cel mai expus al Armatei 27 sovietice, fără să se țină seama de oboseala oamenilor sosiți după foarte îndelungate marșuri, fără niciun repaos și fără putință a fi reorganizați”, menționa generalul de corp de armată Nicolae Macici, comandantul Armatei 1 române.

Sovieticii nu considerau România un aliat credincios, după felul în care părăsise alianţa cu Germania. Dovezile privind loialitatea proaspătului aliat nu erau în măsură să îndepărteze suspiciunile.

Generalul Carl Clodius

Generalul Carl Clodius

Suspiciunile au fost alimentate şi de inamic, în special germanii care au speculat îndoielile comandamentului sovietic faţă de noul aliat, România.

De altfel, Germania şi Ungaria se pregăteau pentru o contra-ofensivă care să răstoarne deznodământul aşteptat al cursului războiului în Europa.

Conform unor istorici dintre care dl. Corvin Lupu se detaşează prin, citez:

„Una dintre cele mai importante acţiuni de rezistenţă de după 23 august 1944 a fost cea purtând numele de cod ‘Deşteptarea primăverii’ (‘Frühlingserwachen’). Ea a fost iniţiată la începutul anului 1945 şi a constat dintr-un complot antisovietic al unor conducători ai armatei române şi al unor politicieni de la Bucureşti, desigur, cu sprijin masiv din partea Germaniei. În martie 1945, conducătorul Grupului Etnic German, Andreas Schmidt, capturat de sovietici şi anchetat, i-a menţionat ca membri ai complotului pe generalul Gheorghe Avramescu, comandantul Armatei a 4-a române, pe generalul Dumitru Coroamă, fost mareşal al Palatului, pe generalul Enache Borcescu, şef de birou în Marele Stat Major şi secretar general al Ministerului de Război, generalul Vasile Mitrea, fost prefect al Poliţiei Capitalei, generalul Corneliu Dragalina, fost comandant al Corpului VI al armatei române pe Frontul de Est şi guvernator al Bucovinei, generalul Constantin Sănătescu, prim-ministru al României în primele luni după lovitura de stat de la 23 august 1944, generalul Şerbu Lambru, comandantul şcolilor de artilerie din România, generalul Petre Dumitrescu, comandantul Armatei a 3-a pe Frontul de Est şi generalul Radu Korne, comandantul Diviziei Blindate române. Legionarii sperau să atragă în complot şi pe prim-ministrul României, generalul Nicolae Rădescu şi pe subşeful Marelui Stat Major, generalul Ştefan Bardan.

Mişcarea de rezistenţă a antrenat un număr de 61 de personalităţi militare, generali, amirali, comandori, colonei, dar şi ofiţeri cu grade mai mici şi generalul de brigadă, Platon Chirnoagă, comandantul Diviziei 4 Infanterie a fost acuzat de sovietici că făcea parte din acest complot care urma să întoarcă armata română împotriva Moscovei.

Cert este că Armata Română a luptat cot la cot cu aliatul sovietic până la înfrângerea definitivă a Germaniei şi aliaţilor săi şi a fost mai puţin dispusă la compromisuri care i-ar fi îngreunat situaţia.”

La 1 noiembrie 1944, Generalul primește în lagăr vizita lui Vasile Iașinschi care îl pune la curent cu planul lui Horia Sima. Chirnoagă își dă acordul de colaborare de la această primă întâlnire, urmând să plece la Viena pentru o discuție directă cu Horia Sima de îndată ce autoritățile rezolvă ieșirea sa din lagăr. Câteva zile mai târziu cei doi stabileau la Viena structura viitoarei Armate Naționale.

Horia Sima

Horia Sima

În data de 10 decembrie 1944, Horia Sima proclamă înființarea Guvernului Național Român de la Viena sub conducerea sa. Generalul Platon Chirnoagă este numit Ministru de Război în cadrul nou constituitului Guvern și Șef al Armatei Naționale de la Viena. Armata comandată de Chirnoagă se va constitui din prizonieri de război români, din legionarii aflați în exil, din elevi ofițeri și subofițeri aflați în școlile din Germania. Armata va lupta pe front împotriva bolșevicilor, dar se hotărăște ca aceasta să nu fie trimisă niciodată să lupte împotriva românilor.

Chiar în ziua proclamării Guvernului se emite decretul de înființare a Armatei Naționale de la Viena. Instrucția unităților se face la centrul Döllersheim, așezat la 90 km nord-vest de Viena, sub atenta supraveghere a Generalului. La câteva zile după constituirea Guvernului Național Român, primul regiment organizat la Döllersheim, format din câteva sute de membri, a depus jurământul de credință. De la înființare și până în decembrie 1944 regimentul număra peste 8000 de luptători!

În lunile ianuarie și februarie 1945 s-a format al doilea Regiment al Armatei Naționale și s-a început organizarea celui de-al treilea. Pentru funcționarea corespunzătoare a Armatei se organizează școli militare speciale. Cea dintâi scoală specială s-a înființat la Breithenfurt, cea de-a doua la Korneuburg, ambele fiind în apropiere de Viena.

Primul regiment (Döllersheim) plecă să lupte pe front pe 15 februarie 1945, în luptele de pe Oder, unde va rezista cu brio până la 8 mai 1945 când Germania capitulează. După acest act se destramă și Armata Națională. Generalul Chirnoagă se refugiază la Bad Gastein. În 25 septembrie 1945, o parte a corpului diplomatic al țărilor din Est a fost arestat și internat în lagărul pentru „criminali de război” de la Glasenbach, o localitate lângă Salzburg. Între cei arestați se află și Generalul Chirnoagă care va rămâne în acest lagăr până în aprilie 1947, când va fi eliberat. Arestarea a fost făcută la solicitarea Tribunalului Internațional de la Nürnberg care demarase procesele criminalilor de război. Eliberarea lui și a celorlalți s-a făcut după ce Comisia Instructorie de la Nürnberg a scos din cauză entitățile legate de Mișcarea Legionară: Guvernul Național și Armata Națională.

Generalul va locui inițial în Austria, apoi în Franța, în 1968 stabilindu-se definitiv în Germania, la Stuttgart. În perioada 1947-1974, Platon Chirnoagă se va evidenția ca o personalitate luminoasă a exilului românesc, participă la toate manifestațiile românești, scrie și publică articole și cărți. Între acestea se remarcă drept lucrări de referință „Istoria Politică și Militară a Răsboiului României contra Rusiei Sovietice” și „Istoria Daciei și Continuitatea Daco-Romană”.

În 24 martie 1974 sufletul Generalului începe să urce vămile văzduhului. A fost înmormântat în Neuer Friedhof Buchrein în apropiere de Stuttgart, slujba fiind oficiată de preoții Dumitru Emanoil Popa, Vasile Zăpârțan și Florian Muller.

Regimul socialist nu iartă „trădarea” Generalului și mai ales asocierea lui cu Mișcarea Legionară și Horia Sima. În 21 februarie 1946, Platon Chirnoagă este judecat în lipsă de Tribunalul Poporului București și condamnat la moarte. În același proces, Mitropolitul Visation Puiu primește aceeași sentință. Chirnoagă, Puiu și ceilalți inculpați (11 la număr), vor fi etichetați drept „criminali de război”, etichetă pe care o poartă și astăzi, din păcate.

(Nota redacției: Pe această etichetă se bazează acuzațiile lansate iarăși asupra Mișcării Legionare și implicit asupra lui Corneliu Codreanu drept „criminali de război”, etichete folosite încă în spațiul public de către intelectualii trădători de astăzi, jurnaliști și unii istorici de-o potrivă, din categoria celor „politic corecți” și a neoconservatorilor.)

Statul român – aproximativ liber și democrat doar cu numele – nu a fost capabil să anuleze încă din 1990 până în prezent aceste sentințe politice, dictate de bolșevici. Mai mult, din 2015 avem și legea 217 care readuce în actualitate și legitimează sențintele politice date de comuniști.

Adaptare după activenews.ro, romania-actualitati.ro și cersipamantromanesc.wordpress.com

Al vostru,

Urse Morega Tudor Alexandru

reteaua profesionistilor renastem, iuliean hornet

Rețeaua Profesioniștilor „Renaștem” - Unificarea centrului politic românesc împreună cu cetăţenii (Comunicat de Presă)

Inventatorul român Iuliean Horneţ, sprijinit de Rețeaua Profesioniștilor Renaștem, a inițiat un proiect care vizează consolidarea centrului politic românesc: „Ne-am propus să inventăm o culoare politică potrivită axei de Centru Vertical, pe care o construim, în mod creativ, profesionist şi transparent, împreună cu cetăţenii.”

În prima parte a zilei de sâmbătă, 12 martie 2022, a avut loc o conferinţă iniţiată, organizată şi condusă de Iuliean Horneţ preşedintele PRP (Partidul Românilor de Pretutindeni), cu intenţia de a aduce împreună partidele neparlamentare româneşti, cu scopul de a se angaja într-un proces oficial de negociere, consultare tehnică şi dezbatere politică referitoare la 20 de teme strategice pentru România, în perioada aprilie-octombrie 2022. Au fost prezenți preşedinţi şi alţi reprezentanţi ai acestor partide, jurnalişti, profesori, cercetători, inventatori, oameni de ştiinţă, oameni de afaceri, grupuri civice informale, forumuri cetăţeneşti. Evenimentul a fost transmis live, pe canalul FRPTV, iar cetăţenii au putut asista la un număr important de discursuri şi prezentări.

Exerciţiul propus, fără precedent în România, este menit să conducă la întocmirea unui proiect de ţară inovativ, atât la nivel ideologic, cât şi la nivel tehnologic, atât de necesar României. Sâmbătă, 2 aprilie 2022, vor debuta oficial activităţile, în acord cu obiectivele descrise în Memorandum-ul din 12 martie 2022, focalizate pe contopirea programelor politice ale tuturor partidelor participante, de o manieră agreată unanim, simultan cu o consultare publică. Pentru asigurarea unui mediu cât mai democratic şi transparent de dezbatere, lucrările vor fi difuzate în timp real pe reţelele de socializare, iar cetăţenii români din ţară şi din străinătate pot contribui cu idei şi propuneri, respectând ordinea de zi, folosind adresa de e-mail: romania@renastem.ro.

De asemenea, în orice moment al lucrărilor, organizaţiile non-guvernamentale şi non-profit, formale şi informale, formate din cetăţeni români de toate etniile, localizate în România sau în afara graniţelor, pot deveni co-semnatare ale Memorandum-ului din 12 martie 2022 şi pot participa la aceste lucrări în mod oficial, prin transmiterea, la adresa de e-mail mai sus menţionată, a următoarelor date: (1) o scurtă descriere a componenţei şi a obiectivelor organizaţiei, (2) câteva metode de identificare a organizaţiei/grupului în spaţiul public: website, pagină şi/sau grup de Facebook, cont Twitter, LinkedIn etc., (3) datele de contact a celor doi reprezentanţi agreaţi (votaţi) de organizaţie/grup să participe la aceste lucrări în numele lor și (4) o copie a procesului verbal care atestă că cele două persoane au fost alese prin vot democratic intern.

Ce și cum vom face?

Poziţionarea propusă, a viitoarei platforme politice (fie de alianţă, fie de fuziune), ca referinţă în sistemul politic clasic, este „de centru”. Proiectul îşi propune, însă, să creeze o „culoare”politică realmente inovatoare, ieşind complet din „schema clasică” obişnită, prin evidențierea unei verticalităţi scoase din abstract şi perfect măsurabile, pe înţelesul şi cu accesul cetăţenilor, plecând de la cetăţeni şi prin instrumente democratice de un nivel superior, care nu vor mai permite corupţia.

Inventatorul Iuliean Horneţ este convins că România are nevoie de o diluare semnificativă a „politicianismului”, generator de conflicte de interese şi de o amplificare a transparenţei instituţiilor publice, depolitizarea acestora, generând administrare obiectivă, corectă, a ţării, aşezând în centrul tuturor preocupărilor interesul naţional şi nu interesul de partid. Una dintre etapele prin care se poate realiza această performanţă o reprezintă admiterea şi validarea originii societăţii româneşti în întreaga ei complexitate, mai precis implicarea bine organizată şi democratică a seniorilor cetăţeni în procesul de preselecţie a tuturor candidaţilor. Pentru aceasta, se constituie entitatea democratică a Senatului Local (sau consiliul seniorilor, sau sfatul bătrânilor – înțelepților, cum era pe timpuri în fiecare localitate, în raza tuturor secţiilor „moderne” de votare). Aceasta devine o metodă solidă de prevenire a fraudării votului şi un pas coerent, fără riscuri, înspre tranziţia României către o formulă adaptată de Democraţie Directă. Aşadar, partidele, sindicatele, ONG-urile şi celelalte entităţi reprezentante ale societăţii civile româneşti, co-semnatare ale Memorandum-ului, participante la procesul de organizare a unui proiect de ţară concentrat pe 20 de capitole strategice, pe durata a 7 luni, nu îşi vor putea desemna propriii candidaţi, în noua listă comună, ci candidaţii vor fi evaluaţi, agreaţi şi votaţi, mai întâi de Senatul Local. Această primă evaluare, va fi una riguroasă, cu scopul de responsabilizare cetăţenească.

reteaua profesionistilor renastem, iuliean hornet

Recomandarea inventatorului Iuliean Horneţ este ca fiecare Senat Local să se constituie prin libera iniţiativă a populaţiei, în raza Secţiilor de Vot, în toate oraşele şi satele ţării, să fie compus din minimum 11 seniori cu vârsta de 60 de ani împliniţi, dintre care minimum 5 doamne, ales prin votul a minim 100 de seniori de aceeaşi vârsta. Membrii Senatului trebuie să fie domiciliaţi pe teritoriul Secţiei de Vot, iar relaţiile sociale dintre ei să nu fie de rudenie de gradul 1. La componenţa Senatului Local se pot adăuga membri care îndeplinesc aceleaşi criterii de vârstă, rezidenţi temporari în afara României, având însă adresa din cartea de identitate românească în acelaşi perimetru administrativ-teritorial, menţionat mai sus.

Senatul local se poate constitui şi pe criterii etnice, pentru identificarea şi evaluarea cât mai corectă a valorilor umane şi profesionale pe care fiecare grup etnic al României doreşte să le promoveze, făcând un pas responsabil, democratic, spre o cooperare inter-etnică mai bună, pe baze de respect reciproc şi comunicare inter-culturală îmbunătăţită, promovând pacea şi cooperarea între etnii, cu respectarea diferenţelor culturale şi agrearea unei agende comune de lucru. Din această perspectivă, inventatorul Iuliean Horneţ este decis să încurajeze un model de bune practici la nivel de cooperare intra- şi inter-etnică, în toate domeniile, în mod special în relaţia cu romii, fiind cea mai abuzată minoritate etnică din România, din toate timpurile, conform datelor istorice. De menţionat, este un grup etnic unic în Europa, deosebit de vulnerabil şi neglijat, şi anume, comunitatea hâdârilor din jud. Constanţa (romii de origine turcă), încă nerecunoscuţi oficial, în ciuda apelurilor legitime repetate, de peste 3 trei decenii, ale unor activişti patrioţi, născuţi şi crescuţi în România, dar care îşi cer dreptul lor la identitate patrimonială).

Noul proiect încurajează activ formarea şi promovarea unui dialog inter-cultural constructiv şi o participare cât mai activă la procesele cu adevărat democratice din România a tuturor minorităţilor etnice istorice, care fac parte, de sute de ani, din fibra poporului român, dar au fost mai degrabă ignorate şi marginalizate până acum, deseori chiar au căzut victime ale unor instrumentări politice fără scrupule: romii, maghiarii, saşii, tătarii, machidonii, turcii, ucrainienii, lipovenii etc. Toate aceste culturi fac parte nu doar din patrimonial naţional, contribuind în mod concret la bogăţia culturală, umană, economică şi politică a României, ci ele fac parte şi din patrimoniul universal al omenirii, faţă de care avem o datorie importantă.

Soluția propusă de inventator permite implicarea tuturor cetățenilor României în acest proiect, printr-un mecanism realist, verificabil, transparent, umanist, centrist, de încurajare a valorilor reale şi a cooperării inter-generaţionale, inter-etnice şi multi-disciplinare, integrand elementarul cu complexul, modernul cu tradiţia, idealul cu realismul, teoria cu practica, în interes naţional, pe înţelesul tuturor şi pentru binele tuturor.

Principalele obiective ale Senatului Local sunt:

(1) analiza permanentă a situaţiei locale, din punct de vedere politic, social şi economic, cu prezentarea unor rapoarte/articole trimestriale, pe care le vom publica într-o publicaţie dedicată, gratuită, online, trimestrială;

(2) identificarea activă a talentelor locale (a „deştepţilor” locali) şi propunerea acestora ca potenţiali candidaţi la funcţii, nu doar politice, ci şi administrative, evaluaţi de senat ca fiind: cinstiți, harnici, competenţi, patrioți, stabili din punct de vedere psiho-emoţional.

După această preselecţie, candidaţii propuşi intră într-o a doua fază de evaluare, de care va răspunde Reţeaua Profesioniştilor Renaștem, condusă de domnul Iuliean Horneţ, compusă din 50 de personalități din toate domeniile ştiinţifice. Se vor forma paneluri de selecţie pe domenii, care vor tria candidaţii propuşi de Senatele Locale, pe baza unor criterii de competenţă foarte clare, anunţate public. Lista finală a candidaţilor va fi validată în cadrul unui congres.

Ştiri şi documente cu privire la lucrările aprilie-octombrie 2022 vor putea fi urmărite pe platforma de web https://proiectrpr.wixsite.com/proiect-tara.

ion coja, contrarevolutionari, roman, romanii, romani, trianon

Ion Coja - Cele cinci porunci ale crezului naționalist rămase de la Petre Țuțea

Într-o plimbare filosofică pe Calea Victoriei, discuția alunecând ușor spre subiectul care pasiona întreaga suflare interbelică – viitorul României, Petre Țuțea o fost întrebat de Nae Ionescu „Care trebuie să fie însuşirile unui adevărat cetăţean român?” Răspunsul lui Petre Ţuţea a fost prompt.

Românul chemat să facă istorie, românul la care merita să se gândească orice voitor de bine pentru Neamul Românesc, românul care putea să dea substanță și organicitate oricărui „Proiect de Țară” românesc, acel român ideal trebuia:

1. Să fie creştin, conştiinţa religioasă fiind definitorie pentru om;
2. Să fie dispus a-şi da viaţa pentru România fără regret;
3. Să nu înşele pe nimeni;
4. Să nu necinstească nicio fecioară, pentru a nu ofensa obrazul Maicii Domnului;
5. Să-şi cunoască limitele şi să respecte ceea ce poate face altul şi nu poate face el.

Memorabila plimbăreală prin metropola dâmbovițeană trebuie să fi avut loc prin anul 1937, dacă-mi aduc bine aminte.

Povestindu-ne acea amintire, Petre Țuțea insista pe cea de a cincea poruncă a crezului său naționalist: ca român, să te bucuri când ai norocul să întâlnești un român mai deștept decât tine, mai înzestrat, mai talentat, mai capabil. Să te bucuri că ți se ivește ocazia să-l sprijini, să-l ajuți să se împlinească pe deplin, să-și valorifice întregul potențial cu care bunul Dumnezeu l-a înzestrat, căci acele daruri Dumnezeu le-a hărăzit de fapt întregului neam românesc, iar câteodată, nu rareori, acel român este un dar pentru întreaga omenire. Să te bucuri când altul este mai bun decât tine! Să nu te doară succesul altuia dacă este bine meritat!…

Personal, aflând această minunată poveste la o vârstă când încă mă mai coceam, pot spune că am făcut o regulă de comportament din a sprijini munca și talentul Celuilalt. Nu am reușit totdeauna, dar am încercat măcar. Am scos la viața mea câteva cărți. Fiecare carte este o bucurie, o mulțumire de sine. Dar cel mai mult m-am bucurat când am putut să ajut să apară cărțile altor autori! Când am putut să recomand textele altora! Bucuria aceasta am simțit-o și la Alexandru Graur, atunci când m-a publicat pe mine, student în anul al II-lea, în compania academică cea mai selectă…

Ani buni după aceea m-am mirat nespus să aflu că mulți profesori universitari se trec co-autori pe lucrările studenților și colaboratorilor mai tineri. Când m-am întâlnit cu colegul meu de liceu și șef de promoție TOMA EMIL și acesta mi-a mărturisit că va rămâne în străinătate cu prima ocazie, am încercat să-l abat de la intenția sa, atât de păguboasă pentru știința medicală românească în care el începea să se afirme. Mi s-a plâns: șeful său, ministru adjunct al Sănătății la acea dată, își punea cu nerușinare numele pe toate lucrările lui EMIL TOMA, ca prim autor… Îl chema cumva Păun sau mă înșel?!

A consemnat pentru dumneavoastră Ion Coja.

ernest bernea, simplitate

Ernest Bernea - Omul vremurilor noastre

Omul vremurilor noastre s’a angajat mult într’un prezent însetat de progres material. A alungat trecutul ca şi când înaintaşii noştri nu ar fi fost oameni şi nu ar fi avut aspiraţii. Omul vremurilor noastre a pierdut legătura cu tradiţia, cu tradiţia vie în sens de valoare permanentă. De aci pare că ţine şi problema ierarhiei lucrurilor, nu numai istoricitatea lor. Să nu mai vorbim de transcendenţă şi sete de absolut!

Căderea omului

Omul încrezător în propriile sale forţe, ceea ce bine orientat poate fi rodnic, s’a risipit în diversitatea unei lumi de senzaţii şi aparenţe. Lipsite de un orizont spiritual cuprinzător, lipsit de profunzime, el este lipsit de discernământ şi putere de alegere. Natura intimă, şi mai ales sensul lucrurilor, îi scapă.

Acest om se frământă zadarnic, în năzuinţa de a-şi creea un nou univers, deoarece el cade victimă unor aparenţe derutante şi tentaţiilor de tot felul. Universul spiritual şi uman ce trebuie astăzi creat din nou, un univers care să-i valorifice calitatea, nu se poate construi pe tehnică şi confort, cu atât mai puţin pe apetit.

Criza gravă de azi, care e în primul rând o criză a omului, dovedeşte neputinţa sa de a-şi reorganiza viaţa pornind numai de la date empirice, într’o lume ce pare că tinde la entropie, dar în ceea ce priveşte metodele, uzina nu-i poate da nici un răspuns în această problemă.

Criza de azi s’a produs prin intrarea a o seamă de noi elemente în istorie, dar mai ales prin dezertarea omului, a lipsei sale de răspundere în faţa istoriei. O nouă formulă de viaţă, o nouă scară de valori, un nou principiu generator pe marea linie a permanenţelor şi destinului uman care trebuie împlinit; iată de unde trebuie pornit.

(7.V.1966 – Bucureşti)

Cine face bine

Cine face bine colaborează la înfrumuseţarea universului. Viaţa are căi multiple; poţi merge într’un fel sau altul, dar eşti om deplin printr’o atitudine afirmativă. Cine face bine, manifestă partea divină din el. În om sau în lume stăruie permanent ceva din prospeţimea aurorei, dar nu toţi sântem conştienţi pentru a o putea valorifica. Binele este fiul Soarelui, a luminei care biruie, al drumului deschis.

(6.V.1965 – Bucureşti)

Calitatea omului

Prin calitatea noastră materială, sântem la nivelul tuturor făpturilor terestre; facem parte din aceeaşi lume, ne naştem şi murim după aceleaşi legi care întreţin economia universului. Prin calitatea noastră spirituală, noi putem fi sub nivelul celorlalte făpturi, ca o condiţie dată definitiv, pentru că avem deschis drumul negaţiei, dar putem fi şi deasupra lor pentru că ne este deschis drumul creaţiei. Prin puterea spiritului, însăşi natura materială, prezentă în noi sau dincolo de noi, se amplifică, se încarcă de alte semnificaţii, în aşa fel încât ea poate deveni prilej de plenitudine şi bucurie.

(4.XI.1965 – Tohan)

Dragostea

Omul tinde să se regăsească, să fie cuprins şi să cuprindă, până în splendida unitate care îl consolidează. Calea care deschide înţelegerea, care aduce bucuria împlinirii, este dragostea.

Dragostea înseamnă om deschis, şi om deschis înseamnă disponibilitate. Dragostea mai înseamnă plinătate, şi plinătate înseamnă dăruire, revărsare spirituală. Când vine dragostea, totul se transformă într’un îndemn la creaţie şi frumuseţe.

(31.XII.1965 – Bucureşti)

Cum se câștigă laurii

La vremea lor, Socrate a fost ucis, Dante prigonit, Pascal acuzat şi Pasteur ignorat pentru că n-au corespuns mentalităţii din vremea lor şi au încercat să aprindă o nouă lumină în orizontul atât de afumat al contemporaneităţii; mai târziu, istoria le-a dăruit lauri.

Avem o mentalitate care nu trădează niciodată propria noastră măsură.

(12.IV.1966 – Bucureşti)

Afirmație

Oamenii mici, cei meschini, trăiesc tot timpul sub sentimentul spaimei că ceva de dincolo de ei, ceva mai puternic şi mai frumos decât sânt, poate surveni şi anihila făptura lor împuţinată. Dimpotrivă, oamenii puternici prin gândirea şi spiritul lor apar întotdeauna mai buni şi mai generoşi. Lumea îndepărtată şi înconjurătoare le apare ca o afirmaţie permanentă, risipă de energie şi frumuseţe ce trebuie experimentată. De aceea, nimic din ceea ce nu le aparţine, nu îi deranjează şi nu-i umileşte; pentru aceşti oameni totul pare că e făcut să-i stimuleze şi să-i bucure. A exista şi a dura înseamnă afirmaţie!

(31.XII.1965 – Bucureşti)

Unde e omul?

Omul crede că umanitatea lui începe odată cu puterea politică, cu banii şi confortul. Dar omul se lasă purtat de aparenţe înşelătoare: acolo se isprăveşte, dacă rămâne numai la ele. Umanitatea începe cu dragostea, cu setea de absolut şi creaţia pe care durează întreg universul.

Unde e omul pe care îl vrem cristal, stea a cerului şi crin al pământului, acel om – mândrie a creaţiei?

(23.IV.1966 – Bucureşti)

Meditație și acțiune

Înţelesul vulgar al meditaţiei este acela de lipsă de activitate. Omul meditativ este privit de către activişti ca suferind, într’un anume fel, de o infirmitate.

Această interpretare vine de la constatarea că există tipuri umane ce se complac într’o stare de reverie, de plăcută (douceur) evadare din realitate, stare caracteristică unui vag romantism, care a avut o mare trecere în veacul trecut. Dar nu numai înţelesul meditaţiei a fost falsificat, ci şi acela al activităţii. În general, este socotit activ numai omul care se ocupă de lumea exterioară, am putea spune chiar, materială. Activitate înseamnă, după părerea obişnuită, muncă şi sforţare transformatoare a realităţii imediate înconjurătoare; este nota caracteristică a unei epoci industriale, care a influenţat toate domeniile de activitate ale omului. Meditaţia este mai puţin apropiată de reverie şi mai mult apropiată de sforţare; ea este o gândire în act.

Meditativul se apleacă mai mult asupra lumii interioare, a spiritului; el trăieşte în intimitatea naturii lucrurilor. Meditativul este un înamorat al sensului şi formelor originare. Acţiune, în înţelesul cel mai adânc şi cuprinzător al termenului, este sforţare, este experienţă şi creaţie. Acest lucru apare ca posibil, în primul rând, în ordinea spiritului. Omul de acţiune este cu atât mai puternic, mai influent, cu cât porneşte de aci.

Că acesta este adevărul, ne-o spune însăşi istoria, nu numai prin exemplul marilor inspiraţi ai religiei şi artei, dar şi prin oamenii de acţiune revoluţionară, care au fost tipuri de meditaţie şi vastă experienţă interioară.

Nu cei ce se sforţează şi stăpânesc lumea din afară, cu toate aparenţele ei, ci acei care sânt puternici interior, meditativii, determină prefacerile capitale în istoria umanităţii. Aceasta pentru că adevărata revoluţie este o naştere din nou a lumii noastre, în plin contact cu realitatea originară, cu misterul creaţiei.

Meditaţie şi acţiune, în acest fel, nu mai par atât de apuse, ci dimpotrivă, ele nu pot fi despărţite decât în chip artificial şi nerodnic.

(25.IV.1966 – Bucureşti)

Cel ce ajută

Cât de ciudat e alcătuită lumea aceasta! Cel ce-şi apropie suferinţa altuia, cel ce porneşte la drum pentru îmbucurarea fratelui, cel ce se roagă pentru frumuseţea lumii noastre, acela e supus tuturor încercărilor. Uneori cu încrâncenare, alteori cu blândeţe resemnată, el trebuie să dea plata dăruirii propriei sale fiinţe. Priveliştea lumii noastre este uneori cu adevărat foarte tristă. Aceasta nu ne îndreptăţeşte să cedăm.

Viaţa omului cunoaşte în cursul ei multe lacrimi, dar să nu uităm că prin filtrul lor cade lumina ca razele soarelui în curcubeu, după o ploaie de vară.

(27.IV.1966 – Bucureşti)

Prezența răului

Răul este prezent în lume şi noi trebuie să-l răscumpărăm pentru noi şi pentru tot ceea ce există. Modelul este Hristos; acesta e sensul prezenţei lui în lume. Răul este activ şi insinuant, cuceritor prin înşelăciune şi elegant în convingere. Pasul lui e sigur într’o lume nesigură.

(2.V.1966 – Bucureşti)

Înflorire

Omul bun, omul adevărat, caută pretutindeni numai binele. În cugetul şi în fapta sa, acest om caută o zonă stabilă, pură şi durabilă, caută un punct de sprijin de nesdruncinat şi caută, mai ales, să treacă dincolo de ceea ce se împlineşte într’un sfârşit şi nu într’o permanenţă. Setea de absolut îl poartă în sensul unei desăvârşiri mereu cuceritoare, până în locul unde prezenţa principală a lucrurilor respiră. Efortul de înflorire a spiritului este calitativ definitoriu omului.

(3.V.1966 – Bucureşti)

Principiu suveran

Mintea omului necuprinzătoare nu poate să se dispenseze de ideea de absolut. În căile cunoaşterii, omul caută un principiu suveran al existenţii şi de aci către isvorul universal şi ultim din care îşi trage substanţa ce-i face cu putinţă realizarea în lume.

Noi, oamenii, nu ne putem salva fără un principiu generator şi afirmativ, cu care trebuie să păstrăm un contact mai mult decât intelectual. În acest fel, ne putem adânci propria existenţă şi sensul creator al vieţii.

(3.V.1966 – Bucureşti)

Scara umană

Câtă deosebire de la om la om! Cât de mare este scara vieţii umane! De la existenţa banală şi plată a omului cotidian, de la luciferismul sticlos şi până la sublimul de aderenţă divină, scara vieţii noastre este imensă, plată, subterană şi armură cerească deodată. De ce nu sânt toţi oamenii buni?

Azi, mai mult ca oricând, omenirea e bolnavă; omul s’a părăsit pe sine pentru alte cuceriri şi a întemeiat o religie a urii (răului).

(6.V.1966 – Bucureşti)

Lumea care vine

Lumea care vine nu este încă bine conturată; este aşa cum e o lume a crizei. Pentru a închide criza şi pentru ca civilizaţia umană să poată dăinui, omul trebuie să aspire mai mult la cunoaşterea esenţei lucrurilor decât a aparenţei lor; el va trebui să practice mai mult creaţia decât cuceririle. Întemeiată pe puterea ce ţine ordinea şi armonia existenţei, lumea care vine va trebui să dea un loc important sensului şi spiritului, care bine îndrumate vor putea îmbogăţi tezaurul universului uman, şi vor face din viaţă o bucurie.

(6.V.1966 – Bucureşti)

Scop

Orientarea unui om e bună sau rea, după calitatea scopurilor ce le urmăreşte. Dar pentru a fi cu putinţă împlinirea unui scop nobil, este necesar ca fiece moment să-l reprezinte şi întreg cuprinsul faptelor noastre să-l anticipeze.

(17.IV.1967 – Bucureşti)

Femeia modernă

Femeia anilor trecuţi, prinsă încă în datele tradiţiei, îşi găsea liniştea şi împlinirea în căsătorie şi maternitate. Supusă unor condiţii de stabilitate şi virtute, ea cunoştea dragostea şi jertfa până în limitele creaţiei spirituale; ea nu cunoştea setea de aventură.

Femeia modernă, atrasă de mirajul unei vieţi de larg tumult, încearcă să aibă iniţiativa unui destin propriu. Dar respingând dragostea conjugală şi maternitatea ca pe nişte forme ale unei vieţi de mult perimate, a alunecat pe cel mai instabil teren, acela al frivolităţii şi apetitului. Făcând figură de om liber, femeia de azi apare ca o flotantă a celei mai triste şi dureroase condiţii, dincolo de structura şi vocaţia ei.

(20.VIII.1967 – Tohan)

Gând și faptă

Când gândeşti, gândeşte corect, un gând şi un lucru, un gând şi o faptă. Când gândeşti, nu te lăsa purtat de înclinaţii sau deprinderi; lasă-te purtat de setea pentru adevăr.

Când făptuieşti, făptuieşte curat, din îndemn lăuntric, din sete de creaţie. Când făptuieşti, colaborează la opera divină; totul să fie afirmaţie sublimă.

(28.VI.1967 – Bucureşti)

Unde e leacul?

Omul îşi caută leacul tristeţii lui în ordinea lucrurilor materiale; e un apetit continuu care, odată satisfăcut, lasă un gol şi mai mare.

Nu ştim noi ce ştia Socrate, că filosofia spiritului primează în faţa filosofiei naturii. Cunoaşte-te pe tine însuţi! Nu ştim cine sântem şi nici ce vrem. Merge omul pe înclinări şi pe ce îi place, adică pe ce e mai periferic în fiinţa lui şi mai uşor în act. Cândva nu era bine; lumea a progresat, dar acum e şi mai puţin bine. Făt Frumos din lacrimă!

(15.VII.1967 – Bucureşti)

Mister

Omul supune cu inteligenţa lui o bună parte din existenţă; ea nu o poate reduce toată. În faţa cuceririlor omului, creşte tot mai mult misterul; cuceririle sânt făcute parcă pentru a-l mări şi mai mult. Poate că de aceea Pascal a crezut în puterea de creaţie a sentimentului.

(15.IV.1967 – Bucureşti)

Cuceriri

Omul contemporan este mândru de cuceririle sale tehnice; cosmonauţii sânt craii vremii. Oamenii se duc în Lună, se duc în Marte şi tot mai departe, dar până unde? Oamenii cuceresc cosmosul, dar nu pot vindeca o gripă, nu pot înlătura înşelăciunea, nici calamnitatea războiului şi revoluţiei. La ce bun să mergem în lună şi în cosmos, când la noi acasă e atâta mizerie morală şi materială? Se spune: cuceririle tehnice schimbă faţa lumii; sântem siguri, dar numai despre schimbare e vorba? Schimbările se pot produce şi în rău. Unde e omul şi ce face el? Se bucură? E mai fericit? Aceasta este întrebarea. Tehnica şi confortul sânt bune, dar într’o lume în care morala şi spiritul nu au demisionat!

(5.IV.1968 – Bucureşti)

Așa sânt oamenii

Oamenii mediocri trăiesc mai mult din deprinderi. De vrei să-i faci mai buni şi să le stimulezi spiritul, se supără pe tine. Te socotesc un duşman pentru că-i scoţi din făgaşul mizeriei intelectuale şi morale.

Judecata, discernământul, nu mai funcţionează şi orice scoatere a lor din deprinderi, chiar dacă sânt rele, o socotesc un adevărat atentat la personalitatea lor. De e bine sau e rău, de e frumos sau urât, nu are importanţă; totul e să nu ştirbească cu nimic din ceea ce s’a depus prin vreme.

La cei mai mulţi oameni, lumea e aşa cum au apucat, o lume de deprinderi, închisă. Conştiinţa nu funcţionează şi spiritul nu e activ; nici un sbor în ideal, nici un pas ascensional spre o lume mai bună.

(15.IV.1968 – Bucureşti)

Instinctele

Instinctele sânt primare, deci puternice. Dacă ele nu pot fi înlăturate, pot fi sigur dominate şi spiritualizate. În acest fel, numai, pot deveni isvor de elan creator.

Dragostea, această putere universală a vieţii, este capabilă să prelucreze şi să transfigureze fondul nostru obscur şi tendinţele pornite de aci, păstrându-le forţa, dar nu şi sensul. Freud şi adepţii săi au confundat zonele naturii umane, împotriva luminii spiritului şi formele sale superioare.

(9.VI.1968 – Tohan)

Omul vegetativ

Trebuie să suferim pentru ignoranţa oamenilor. Rezistenţa în faţa vieţii, pentru cei mai mulţi, vine din lipsa de probleme.

E tristă întâlnirea cu omul plat, omul lipsit de aspiraţii nobile, omul vegetativ, redus la funcţiuni primare, date care nu-l pot defini ca existenţă spirituală, fără univers propriu umanităţii noastre. Această stare nu ţine nici de ştiinţă de carte, nici de treaptă socială; ea poate apare pretutindeni.

(9.VI.1968 – Tohan)

Conștiința

Sânt oameni care vor să acţioneze pe înclinări şi alţii care vor să acţioneze inteligent, printr’un calcul bine întocmit, dincolo de un for de judecată critic, dincolo de conştiinţă. Mergând pe aceste căi, omul străbate toate treptele viţioase ale moralei, de la egoism şi cinism până în luciferism. Scăpaţi de sub imperiul forţelor obscure, nici inteligenţa nu ne poate salva; inteligenţa este funcţie de ceva şi acest ceva nu este decât conştiinţa, aceea care instrumentează un întreg sistem de valori, toate bunurile spirituale ale umanităţii. Nu putem simula, prin gesturi şi maniere, o ordine morală. Oricât de rafinate ar fi mijloacele ce le folosim, fără o conştiinţă superioară nimic bun nu putem reuşi.

Omul care aspiră

Omul care e curat şi aspiră mereu către forme superioare de viaţă are bucuria frumuseţii ce o experimentează interior, are bucuria marilor sale idealuri, dar niciodată el nu poate fi un om fericit. Viaţa exterioară, pe care prin situaţia lui în lume nu o poate ignora, îl supune unor probe dureroase şi unor contradicţii care, de cele mai multe ori, nu pot şi învinge. În raporturile sale cu oamenii, cu lumea care îl solicită în tot felul, omul trebuie să răspundă. Aparenţele îl înşală deseori, dar şi ele spun ceva, spun lucrurile aşa cum sânt, bune sau rele. Mai greu e atunci când spiritul subteran lucrează şi natura intimă a omului este alterată.

Legea unității

Bărbat şi femeie sânt doi poli în tensiune. Soţ şi soţie sânt o unitate de existenţă, o unitate generatoare, armonioasă. Din egoism şi proastă orientare, oamenii îşi consumă Paradisul. Nu poţi exista în celălalt şi nu-l poţi asimila, atâta vreme cât îţi centrezi viaţa într’un instinct primar, fie el cât de puternic. Legea unităţii noastre aduce, cu ea odată, ceva din armonia cosmică, şi este o adevărată biruinţă a spiritului. Cine ignoră aceste dimensiuni ale dragostei pierde calea prin care partea devine întreg.

(6.VII.1968 – Bucureşti)

Păcatul

Păcatul are trei isvoare: lipsa de conştiinţă, egosimul şi sensualitatea. Lipsa de conştiinţă face ca orice să fie cu putinţă şi răul să se instaleze, când vrea. Egoismul, sau dragostea de sine, aduce până la sfârşit dispreţul faţă de celălalt. Sensualitatea, sau dragostea de lucruri, face ca instinctele să lucreze în dauna spiritului creator, până la alterarea imaginei divine în om. Omul are posibilitatea de a se salva, dar numai dacă se supune unei discipline care seacă cele trei isvoare de mai sus.

(17.VII.1968 – Bucureşti)

Între credință și părere

Oamenii spun că au o credinţă, atunci când în realitate au numai o părere. Părerile pot exista independent de starea morală şi de adevăr, ceea ce nu e cu putinţă atunci când e vorba de credinţă; aceasta apare numai atunci când se stabileşte o deplină concordanţă cu raţiunea şi înălţimea sentimentelor, ceea ce constituie calitatea persoanei umane. În plus, credinţa nu este numai un produs al cugetării, ci şi al faptei.

Tragicul modern

E ceva trist în viaţa noastră, ceva foarte trist, până la un consum tragic; noi, oamenii de azi, nu putem împăca lumea noastră, lumea aceasta în care toate lucrurile trec, nu o putem împăca cu lumea permanenţelor, aceea a eternităţii. Cine trăieşte azi aceste două dimensiuni, este un nefericit. Medievalii, prin unitatea şi armonia naturalului cu supranaturalul, erau mult mai echilibraţi şi mai fericiţi decât noi.

E ceva trist în viaţa noastră, ceva tragic ce ne consumă într’o aspiraţie a spiritului, care nu se poate împlini; azi, doar marii poeţi şi artişti mai pot fura eternităţii o clipă şi pe fondul ei se înalţă!

(14.XII.1968 – Tohan)

Care om?

Nu omul care mănâncă, doarme şi se reproduce, nu omul în pasul lui tremurat, stăpânit de un impuls generat din străfunduri necontrolate, ci omul care crede, care aspiră la o condiţie superioară, care este un luptător pentru spirit. În acest fel, cele mai instinctive dintre actele noastre sânt străbătute de un fior nou, fascicol de lumină ce le transformă şi le dă un sens, o nouă calitate.

Toate funcţiunile noastre vegetative, ca şi cele reproductive, pot fi depăşite şi condiţia noastră reabilitată. Cugetul nostru, căutător în zonele pure ale spiritului, ne poate înălţa şi transfigura cele mai elementare date ale naturii umane.

(26.XII.1968 – Bucureşti)

Democrație și aristocrație

Se vorbeşte mult despre democraţie, dar nu ştiu încă mare lucru despre acest fenomen, care e mai mult decât politic. În primul rând, democraţia nu poate fi creată prin uniformizare, prin acte de nivelare, care nu creează, ci distrug. Unitatea creatoare este diversitatea armonizată, este pluralitate funcţională în sens convergent.

Adevărata democraţie nu distruge personalitatea, ci eliberează omul de orice constrângere şi obstacol care l-ar opri să-şi dezvolte toate însuşirile, toate virtuţile. Democraţia, în acest fel înţeleasă, se transformă într’o aristocraţie liberă pe o selecţie a valorilor care, de fapt, este o aristocraţie spirituală, singura care mai poate salva civilizaţia, în derută azi!

(28.XII.1968 – Bucureşti)

Oamenii, așa cum sânt

E bine să iubim oamenii, dar din nefericire nu toţi sânt oameni. Unii sânt dominaţi de instincte şi au un caracter brutal, iar alţii de un spirit negativ şi au un caracter viclean; amândouă categoriile, în felul lor, sânt destructive. Ceea ce numim noi „om civilizat”, de cele mai multe ori ascunde un neevoluat, un primitiv sau un evoluat în sens luciferic. Eleganţa vestimentară şi bunele maniere, nu sânt deloc o garanţie a calităţii omului; nu ştim ce este dedesubt şi când apare. Formele exterioare se pot însuşi uşor; efortul spiritual, în genere, nobilele sentimente se produc mai greu. Tehnica şi confortul, nici chiar ştiinţa, nu pot salva omul şi civilizaţia sa. Filosofia scopurilor şi disciplina interioară ne lipsesc. O nouă concepţie, o nouă formulă de viaţă, care să fundamenteze real şi virtual natura umană, este necesară.

(7.I.1969 – Bucureşti)

Din „Meditații filosofice. Note pentru o filosofie inactuală”, Editura Predania, 2010.

george cosbuc, noi vrem pamant

George Coșbuc - Vestitorii primăverii (poem)

Dintr-alte ţări, de soare pline,
Pe unde-aţi fost și voi străine,
Veniţi, dragi păsări, înapoi
Veniţi cu bine!
De frunze şi de cântec goi,
Plâng codrii cei lipsiţi de voi.
În zarea cea de veci albastră
Nu v-a prins dragostea sihastră
De ce-aţi lăsat? Nu v-a fost dor
De ţara voastră?
N-aţi plâns văzând cum trece-n zbor
Spre miazănoapte nor de nor?
Voi aţi cântat cu glas fierbinte
Naturii calde imnuri sfinte,
Ori doine dragi, când v-aţi adus
De noi aminte!
Străinilor voi nu le-aţi spus
Că doine ca a noastre nu-s?
Şi-acum veniți cu drag în ţară!
Voi revedeţi câmpia iară,
Şi cuiburile voastre-n crâng!
E vară, vară!
Aş vrea la suflet să vă strâng,
Să râd de fericit, să plâng!
Cu voi vin florile-n câmpie
Şi nopţile cu poezie
Şi vânturi line, calde ploi
Şi veselie.
Voi toate le luaţi cu voi
Şi iar le-aduceţi înapoi!

istoria incomoda

Istoria incomodă, partea a treia - Interviu cu istoricul Corvin Lupu

„Dacă vrei să știi cine te stăpânește, află pe cine nu ai voie să critici”,

afirmă profesorul universitar Corvin Lupu

În rândurile ce urmează, vom dezlega din nou expresia „Istoria este scrisă de învingători (înșelători)” într-un interviu de excepție. Astfel, l-am rugat pe profesorul universitar Corvin Lupu, istoric cunoscut, printre altele, pentru faptul că scrie și spune adevăruri ascunse sau ocolite de regimul politic actual și de numeroșii săi propagandiști-manipulatori deghizați în profesori, jurnaliști, cercetători, analiști etc. să ne ajute cu anumite clarificări privind falsificarea istoriei, răspunzând la o serie de întrebări ale noastre. În ultima vreme, la nivelul opiniei publice, inclusiv în rândul cititorilor publicației noastre, se discută mult și se fac diverse aprecieri la adresa Mișcării Legionare, a naționalismului românesc și a unor patrioți naționaliști români, ca și la adresa regimului condus de generalul Ion Antonescu.

Citiți și partea a doua pentru continuitatea informațiilor.

Tudor Urse: Ce ne puteți spune despre proiectul de țară al domnului Călin Georgescu, denumit „Hrană, Apă, Energie”, mai ales în contextul ultimelor afirmații cu privire la măsurile pe care le-ar lua din punct de vedere economic față de marile jafuri comise din banul public, mai ales în perioada ultimilor doi ani de pandemie?

Corvin Lupu: Mie, proiectul domnului Călin Georgescu mi se pare foarte bun. El este dezvoltat în cartea „Cumpăna României”. Pe întinderea a 180 de pagini este prezentat proiectul cadru. Din câte știu, dl. Călin Georgescu gândește continuu și se documentează pentru detalierea întregii problematici a proiectului de țară. Este pasionat de această problemă și se și pricepe.

Desigur, că problema marilor jafuri comise din bani publici în perioada de după lovitura de stat din decembrie 1989, care continuă, este una dintre marile probleme cu care s-ar confrunta orice regim politic responsabil și iubitor de țară și dornic să scoată România din starea colonială mizerabilă în care se găsește. Nu vorbesc în numele domnului Călin Georgescu, la care s-a raportat întrebarea dumneavoastră, ci vă spun câteva păreri ale mele. Eu cred că, practic, în România nu s-a acționat decât sporadic pentru combaterea corupției în sine. Majorității corupților care au ajuns să fie condamnați definitiv, li s-a făcut dosar și au fost pedepsiți pentru că au supărat sistemul politic, au supărat serviciile secrete, fie fiindcă au finanțat structuri politice neagreate de sistem, fie pentru că le-au fost vizate afacerile pentru a putea fi ele acaparate de serviciile secrete sau de oameni din interiorul lor, sau de familii ale acestora, sau de străini influenți, sau au fost înlăturate pentru a nu face concurență unora mai puternici. Lupta declarată de autorități ca fiind împotriva corupției a fost adeseori o interfață a poliției politice represive practicată tot mai mult, pe măsură ce ne-am îndepărtat de anul 1989. Cu cât trec anii peste regimul politic autointitulat „democratic”, „uman”, „civilizat”, „purtător al valorilor (?) occidentale”, libertățile se împuținează (mai ales cele colective), adevărul se răspândește tot mai greu și manipularea opiniei publice este tot mai intensă. Pe timpul comuniștilor, în ultimii ani ceaușiști, televiziunea ajunsese să facă propagandă 2 ore pe zi, cât dura programul. Astăzi, zece televiziuni aservite sistemului ticăloșit manipulează 24 de ore din 24. Și mint de sting, fie prin informații false, fie prin denaturarea istoriei, fie prin omisiune.

În unele cărți ale mele, am arătat cum a fost jefuită România de ofițerii fostei Securități, imediat după decembrie 1989. Deși jaful de atunci al României a fost de dimensiuni uriașe, nimeni nu a dat socoteală, președinții și guvernanții români nu au deconspirat fraudarea României de către securiști, ca și fenomen, iar unii făptuitori au ajuns cei mai bogați oameni din România, după ce gestionaseră conturile în care se găseau banii proveniți din traficarea produselor românești de export, plătite modest întreprinderilor producătoare, refacturate și vândute la valoarea lor reală de către întreprinderile Securității, în frunte cu colosul ICE „Dunărea”. Exemplul a devenit molipsitor. Securiștii au făcut „pui”, i-au înmulțit, iar „puii” lor au făcut ce au văzut la mentorii lor. Din 1990 încoace a fost o adevărată cursă a obținerii de bani, cu orice preț, prin orice mijloace, patronată de oameni din serviciile secrete și de politicieni.

În numele luptei împotriva corupției s-au făcut mari abuzuri. Sunt convins că aceste chestiuni, ca și multe altele legate de corupție vor preocupa nu numai pe domnul Călin Georgescu, dar și pe mulți alți oameni și, sper eu, demnitari ai statului, practic, pe majoritatea cetățenilor acestei țări.

Tudor Urse: Ce se întâmplă cu istoricii, privitor la acoperirea istoriei acestei perioade importante? De ce tac?

Corvin Lupu: Sunt foarte puțini istorici ai epocii contemporane și care abordează marile probleme ale istoriei recente în lumina adevărului și fără să ocolească problematica dureroasă pentru regimul politic aflat temporar la putere în România. În general, mulți istorici tineri, post-decembriști, s-au format în spiritul și sub presiunea extraordinară a propagandei declanșată în universități și institute de cercetări pentru a acredita ideea că regimul politic globalist euro-atlantic reprezintă „binele suprem”, iar întruchiparea „răului” îl reprezintă fostul regim politic ante-decembrist, pe de o parte și regimurile politice adverse celui globalist, respectiv regimurile suveranist din Federația Rusă și comunist din China. Or, indiferent de părerile diferite care există în societate, multe dintre ele formate în conștiința cetățenilor în funcție de situația individuală a fiecăruia, într-o abordare științifică, în istorie nu există regimuri politice „bune” și regimuri politice „rele”, ci fiecare regim politic însumează aspecte pozitive și aspecte negative, întreprinde acțiuni de toate felurile, și bune și rele, depinde din ce unghi de vedere le privești, din punctul cui de vedere le privești, ce interese iei în calcul. Abordând istoria contemporană și recentă în acest fel, automat, cu sau fără voie, conștient sau inconștient, acești falși istorici s-au transformat automat în propagandiști de duzină, iar lucrările lor, finanțate și promovate, care umplu astăzi librăriile de balast, nu vor fi în viitor bune decât dacă vor fi trimise la topit, la Scăieni, pentru a se face hârtie igienică din ele.

În anii regimului euro-atlantic, o mulțime de proiecte de cercetare istorică și politică au fost finanțate de fundațiile lui George Soros, una din uneltele familiei Rothschild, cea mai puternică familie de pe Glob, și ale fundațiilor altor structuri internaționale, servicii secrete globalizate etc., care promovează interesele politice și ideologice ale globaliștilor. Or, această finanțare este condiționată de ajungerea respectivelor lucrări de „cercetare” la concluziile dorite de finanțatori. Mulți tineri istorici din universități și din institute de cercetare din România au aflat repede că se pot câștiga niște bani frumușei dacă se înrolează în corul propagandistic al globalizării occidentale, cea despre care președintele SUA, Donald Trump, a declarat că este „gogorița băgată forțat pe gâtul popoarelor!”

Iată, domnule Tudor Urse, de ce acest regim politic produce puține lucrări valoroase de istorie contemporană și recentă. Unii mari istorici ai acestei perioade, în frunte cu Gheorghe Buzatu și Florin Constantiniu, formați mult înainte de 1989, au trecut în eternitate, iar domnului profesor Ioan Scurtu, de asemenea o mare valoare a istoriografie românești, i s-a băgat pumnul în gură, în momentul în care a clarificat științific ilegalitatea desemnării Forumului Democrat al Germanilor din România ca și urmaș legitim al Grupului Etnic German, nazist, situație care i-a conferit Forumului German dreptul de a revendica toate fostele posesiuni germane din România, pe care le-au deținut germanii de când au fost aduși aici de regii Ungariei. Dl. profesor Scurtu a pierdut procesul pe care i l-au intentat sașii, a fost amendat, iar instanța, prin sentință definitivă și irevocabilă i-a interzis să mai abordeze în scris aceste aspecte de istorie! A fost obligat să plătească procesul și daune morale sașilor. Vă dați seama cât de neconstituțională este această sentință? Din păcate, pe prea puțini români îi mai interesează aceste adevăruri atât de crude din societatea românească. Dacă sunt lăsați în pace să circule pe unde vor și să se uite în telefon, li se pare că este libertate și democrație. Nu privesc mai departe de metrul de lângă ei. Dar cine-și închipuie că acest regim politic colonialist euro-atlantic „ticăloșit” (Băsescu) și statul român „eșuat” (Johannis) nu vor fi judecate de istorie și aruncat la groapa de gunoi a acesteia, se înșală.

Tudor Urse: Revenind la Mișcarea Legionară, v-aș întreba: Dacă Legiunea nu a fost acuzată ca mișcare extremistă până în ‘89, cine a avut interesul după ‘90 de a o cataloga ca fiind extremistă, fascistă, nazistă, criminală etc.? De ce au făcut treaba asta?

Corvin Lupu: Interesul a fost și este al globaliștilor conduși de kazari și de evrei. Suveranismul național este singura linie politică în stare să blocheze eforturile lor de acaparare a tuturor resurselor acestei țări, ca și a altora, de a domina întreaga sferă de influență pe care a obținut-o SUA prin negocieri cu Rusia și Marea Britanie și, dacă se poate, chiar și mai mult. Lăcomia extraordinară a marilor bancheri de pe Wall Street, „întâmplător” toți de aceeași etnie, este cauza sărăcirii popoarelor și a îngenunchierii lor. Or, o mare parte a poporului român trece printr-o perioadă istorică în care este nepăsător față de interesele României profunde, a intereselor colective ale etniei române și ale românismului, ale culturii și civilizației lui tradiționale și ale viitorului istoric al națiunii noastre. Așa sunt doriți românii de către stăpânii străini ai României euro-atlantice: să li se acorde libertăți individuale ieftine, după concepția „patria este aceea și acolo unde îmi este mie personal bine”. În această viziune, ceilalți nu contează, nu contează nici ce se întâmplă cu bogățiile țării care sunt porțiile copiilor și nepoților noștri, nici cu pământul și pădurile țării și mă opresc, pentru că sunt prea multe de spus și vreau să scurtez discuția. Această mentalitate antipatriotică face mult rău poporului român, privit în ansamblul său, de peste trei decenii.

Ca să finalizez răspunsul la întrebarea dumneavoastră, afirm că Mișcarea Legionară fiind o mișcare patriotică menită să emancipeze etnia română, s-o dezvolte, să-i consolideze laturile sale morale, să o apropie cât mai mult de Biserica Ortodoxă și de cultul străbunilor eroi ai neamului, nu poate fi agreată de kazari și de evreii care ne conduc din umbră, autoritar și împotriva intereselor României profunde. De aceea, Mișcarea Legionară este supusă unei mari presiuni politice și astăzi, la peste șapte decenii de când a fost desființată. Ultimii legionari sunt nonagenari sau chiar centenari, majoritatea legionarilor sunt morți, unii de mulți ani, dar kazarii și evreii „noștri” de la institutul antiromânesc Wiesel se luptă și cu stafiile morților și câștigă bani buni din asta. De la poporul român, care muncește să-i plătească pe ei. Ca să reprime Mișcarea Legionară, stafiile acesteia și pe câte un cercetător interesat de adevăr, intervin legile represive, intervine poliția politică evreiască a institutului Wiesel și al altor organisme care acționează continuu pentru îngenunchierea românilor și reprimarea spiritului patriotic național românesc.

Mulți români, ca să folosesc o expresie neacademică „pun botul” la această mizerie, la acest antiromânism. Acum îmi amintesc de un post de televiziune din Cluj-Napoca, cu denumirea de NCN, nu știu ce reprezintă acronimul, unde, în ziua de 18 februarie 2002 s-a făcut aprecierea complet falsă și manipulatoare, potrivit căreia marele savant român Nicolae Paulescu, legionar, ar fi „militat pentru exterminarea evreilor”. Vă dați seama că, la nivelul extrem de scăzut al învățământului românesc, al programei școlare de istorie intenționat distrusă, a numărului mic de ore de istorie, a manipulării colosale, aceste minciuni prind la numeroși tineri ignoranți de astăzi, care nu citesc nimic și sunt generația telefonului. Dacă le iei telefonul, devin o masă amorfă, de plâns… Sunt morți! Acea afirmație complet falsă a fost produsă de un cetățean pe nume Dan Ielciu. Nu-l cunosc, n-am auzit de el. Totuși vreau să afirm un lucru. Situația aceasta gravă pe care am prezentat-o se îndreaptă în ultima vreme într-o direcție bună. Tot mai mulți tineri au început să înțeleagă ce li se întâmplă și cum, cu subtilitate și mijlocare ascunse li se ia tot mai mult libertatea și li se jefuiește tot mai mult țara.

Tudor Urse: Despre Horia Sima se fac multe afirmații. A fost acesta cu adevărat agent al Moscovei infiltrat în Legiune pentru a o rupe de crezul original, sau este această afirmație o minciună? Au fost agenți NKVD infiltrați în Mișcarea Legionară?

Corvin Lupu: Dosarul lui Horia Sima se află în arhiva secretizată a SIE. Acolo se află toate răspunsurile la toate întrebările care i-au frământat ani de zile pe toți legionarii și pe toți patrioții români, care au deplâns distrugerea mișcării naționale românești. În ianuarie 1990, când a luat ființă SIE, din arhiva Securității au fost transferate toate dosarele persoanelor aflate în străinătate, sau a celor care, prin legături de familie, puteau reprezenta un interes operativ pentru serviciul care reprezenta continuitatea fostului Centru de Informații Externe al Departamentului Securității Statului. Horia Sima trăia atunci în exil, în Germania, la Augsburg. Ce pot eu să vă spun este că el a făcut serviciul militar obligatoriu la Statul Major, fiind repartizat la serviciul de informații. Și alți legionari au fost înrolați acolo pentru că autoritățile statului român doreau să penetreze informativ Mișcarea Legionară, pentru a putea fi subminată din interior. Ceea ce pot să vă spun în acest moment, este că arhiva SSI a încăput pe mâna noii Securități judeo-comuniste, conduse de consilieri sovietici, mai întâi de Dimitri Gheorghievici Fedicikin, apoi de celebrul general Alexandr Saharowski, care avea să devină șeful Directoratului I al KGB, serviciul de spionaj extern al URSS, care coordona activitatea tuturor spionilor KGB din întreaga lume. Toată agentura SSI, cu excepția celor care au fugit din țară și s-au pus la dispoziția altor servicii occidentale, a fost recuperată de judeo-bolșevici și activată în slujba noului regim. Dacă Horia Sima a fost colaborator al SSI, atunci a fost, în mod sigur și colaborator al Securității, chiar și numai formal. Eu vă spun procedura implementată atunci, când s-a înființat Securitatea judeo-bolșevică, cea în frunte cu Timofei Bodnarenko (Gheorghe Pintilie), cu Nikolski adjunct și cu ceilalți evrei de la comandă. Toți de la comandă erau evrei… Cei care au dorit de-a lungul istoriei să stăpânească pământul românesc, sau să-l jefuiască, și-au ales aliații, respectiv mâinile lor lungi, negre și murdare, îmbrăcați în costume albe, din rândul minorităților naționale…  

De altfel, Horia Sima nu s-a ferit niciodată de Securitate. Nu i-a fost frică de ea, nu s-a ascuns, a primit în vizită mulți călători din România, unii dintre ei agenți și colaboratori dovediți ai Securității. Nu i-a fost frică nici în perioada în care unii cetățeni români fugiți în Occident erau răpiți din Germania Federală, trecuți în Germania Democrată, prin colaborare cu Stasi și apoi duși în România să dea socoteală. Amintiți-vă de marele istoric turcolog Aurel Decei, dar au fost și alții răpiți și aduși în România. Horia Sima ar fi putut să fie o țintă, dar nu a fost. De ce nu s-a dat ordin, nu știu. Ofițerul care i-a gestionat dosarul lui Horia Sima mi-a spus că mai are de așteptat un număr de ani pentru a respecta un jurământ special, după care va putea vorbi și public, nu doar la ureche. Horia Sima a fost mult contestat în rândul multor legionari. El a fost abia al 13-lea sau al 14-lea în ordinea succesiunii la comanda Mișcării Legionare, dar a preluat conducerea ei ca urmare că toți cei din fața lui au fost asasinați fără judecată de regimul criminal al regelui Carol al II-lea, pe care mulți români neinstruiți îl consideră „democratic”, model de regim drept de urmat, iar după 1996, unii politicieni modești ai României au încercat, prin „darea înapoi a ceasului istoriei”, să resusciteze acel regim. Bineînțeles că n-a ieșit nimic, doar că România a mai făcut niște pași înainte coborând. Da, domnule Tudor Urse, România merge înainte, pentru că istoria nu se întoarce, chiar dacă multe fenomene ale ei se repetă, merge doar înainte, dar contează momentele în care merge urcând, nu coborând, cum face în acest moment istoric.

Tudor Urse: Se mai poate face ceva concret privind lămurirea acestei istorii false astăzi, mai ales pentru copiii noștri care, trăind într-o lume a manipulării, au mare nevoie să afle Adevărul?

Corvin Lupu: Da, se poate. În primul rând dumneavoastră, presa liberă, așa puțină cum este ea, poate să conștientizeze tinerii asupra importanței cunoașterii istoriei adevărate a României, care este legată mult de tot de ceea ce se întâmplă astăzi. Dumneavoastră și noi, profesorii, trebuie să-i învățăm pe tineri să nu se lase manipulați și să-și iubească țara, nu doar să se iubească pe ei înșiși, cum îi învață sistemul ticăloșit.

Iată, dumneavoastră ați făcut deja și astăzi ceva, publicând aceste câteva adevăruri pe care le cuprinde discuția noastră.

Vă doresc succes și în continuare.

Tudor Urse: Vă mulțumim frumos pentru informațiile oferite în acest interviu. Sperăm să ne mai auzim în viitorul apropiat pe o altă temă la fel de „încinsă” care necesită lămuriri pentru cititorii noștri. Mă refer la războiul din Ucraina.

Corvin Lupu: Cu plăcere, dar nu acum, întrucât am o lucrare de finalizat, de tradus și de trimis la tipar, în regim de termen fix de finalizare. Eventual să ne auzim în aprilie.