LECȚIA DE ISTORIE - 7 martie: Alegerea lui Iancu de Hunedoara ca voievod al Transilvaniei
La data de 7 martie 1441, Iancu de Hunedoara, personalitate de seamă a istoriei românilor din veacul al XV-lea, devine voievod al Transilvaniei.
Trebuie amintit că Iancu de Hunedoara cunoscut şi ca Ioan de Hunedoara sau Ioan Corvin a fost mai întâi ban al Severinului, apoi Comite de Timișoara, iar din 1441 voievod al Transilvaniei, dar și guvernator al regatului Ungariei între 1446-1453 și căpitan suprem al Ungariei şi al Transilvaniei între 1453-1456.
Iancu de Hunedoara s-a născut în jurul anului 1407, tatăl său fiind un cneaz român din Țara Hațegului, pe nume Voicu, ce a fost înnobilat de către regele Ungariei cu domeniul și castelul de la Hunedoara, drept răsplată pentru faptele sale de arme în luptele cu turcii.
Iancu a urmat cariera militară a tatălui său și după ce a fost doi ani în slujba ducelui de Milano și și-a însușit cele mai noi elemente de tactică şi strategie militară, a fost luat de regele Ungariei Sigismund de Luxemburg, în serviciul său datorită calităților sale de foarte bun comandant de oști.
După moartea lui Sigismund de Luxemburg în 1437, a intrat în slujba noului rege Albert de Austria, care l-a numit pe Iancu, ban al Severinului. După instalarea sa în funcția de ban al Severinului, Iancu se va preocupa intens de întărirea cetăților Severin, Orșova şi Mehadia conștient fiind că turcii ocupau poziții tot mai avansate la Dunăre şi amenințau cu cucerirea cetatea Belgradului.
După moartea regelui Ungariei în 1439, Iancu de Hunedoara facilitează instalarea pe tronul Ungariei a regelui polonez Vladislav al III-lea Jagello, care îl numește pe Iancu voievod al Transilvaniei ca răsplată pentru serviciile aduse.
Odată cu preluarea funcției de voievod al Transilvaniei, Iancu începe a reorganiza şi a pregăti țara în fața pericolului reprezentat de armata turcească, armată pe care o învinge la Semendria în apropiere de Belgrad în septembrie 1441.
În primăvara anului 1442 turcii întreprind o campanie împotriva Transilvaniei și aproximativ 12.000 oameni au trecut pe la Turnu Roșu, apoi pe valea Mureșului şi s-au îndreptat către Alba Iulia. Bătălia dintre Iancu de Hunedoara și trupele turcești are loc la 18 martie la Sântimbru şi s-a terminat cu victoria lui Iancu de Hunedoara. Acest succes avut drept urmare o reacție şi mai mare din partea turcilor care intră în Țara Românească cu o armată de circa 80.000 de oameni, cu gândul de a ataca şi de a supune Transilvania. Iancu nu așteaptă ca aceștia să se organizeze, iar în septembrie 1442 trece munţii şi atacă pe turci pe valea Ialomiței, pe care îi învinge, apoi trece Dunărea şi atacă cetatea otomană de la Vidin şi se reîntoarce victorios prin Serbia.
Victoria lui Iancu de pe râul Ialomița, precum si cea de la Vidin, a provocat o reacție de admirație în toată Europa, iar la apelul Papei, principii europenii pornesc o puternică ofensivă diplomatică pentru un război mai mare împotriva turcilor, cu scopul de a-i scoate definitiv din Europa.
Țări precum Serbia și Ungaria sunt cele mai mari susținătoare ale campaniei antiotomane, astfel că se decide organizarea unei campanii antiotomane în Balcani sub conducerea regelui Vladislav al Ungariei, rege care cu ajutorul substanțial a lui Iancu de Hunedoara, obține o importantă victorie în luna a decembrie a anului 1443.
În urma entuziasmului provocat de succesul campaniei din 1443, deja în luna aprilie 1444 în Dieta ungară se propune organizarea unei noi campanii antiotomane şi se hotărăște atacarea otomanilor, fără a mai aștepta participarea celorlalţi principi creștini. Astfel, la Varna regele Vladislav va lansa un atac împotriva turcilor fără să-l aștepte pe Iancu de Hunedoara și forțele sale, iar în urma bătăliei regele Vladislav al III-lea avea să fie învins si ucis pe câmpul de luptă.
În ceea ce privește pe Iancu de Hunedoara trebuie amintit că în februarie 1446 Dieta Ungariei l-a ales pe Iancu regent al Ungariei, iar în 1448 Papa Nicolae al V-lea i-a acordat lui Iancu titlul de „Prinț al Creștinătății”.
În anul 1456 sultanul Mahomed al II-lea, cuceritorul Constantinopolului, și-a îndreptat atenția asupra cetății Belgradului, organizând o campanie de cucerire a acestui important punct strategic ce ducea spre centrul continentului european. Cu toate pregătirile pe care le-a făcut Mahomed al II-lea și în ciuda uriașei armate de care dispunea acesta, Belgradul nu a fost cucerit, deoarece a fost apărat de Iancu, care și-a demonstrat din nou calitățile de bun conducător militar obținând o răsunătoare victorie la data de 22 iulie 1456.
Dar, peste numai câteva săptămâni de la victoria de la Belgrad, la data de 11 august, Iancu de Hunedoara va muri în urma izbucnirii unei epidemii de ciumă, în tabăra sa de la Zemun. El va fi înmormântat în catedrala catolică de la Alba-Iulia, iar pe piatra lui de mormânt va fi scris: „s-a stins lumina lumii”, aceste cuvinte demonstrând faptul că Europa și lumea creștină au pierdut atunci pe unul dintre cei mai importanți luptători ai săi.
A consemnat pentru dumneavoastră Lecția de Istorie.
Lucian Ciuchiță - Noaptea Internaţională a Demonilor
Undeva, într-un zgârie-nori, ce-ar fi trebuit să sperie un ins venit dintr-o ţară în care un bloc cu 12 niveluri însemna maximum de performanţă în construcţii, la ultimul etaj, adică 80, se afla un apartament gigantic, diferit de celelalte, cu pereţi din sticlă fumurie, şi o suprafaţă suficient de mare pentru a găzdui, din când în când, finala Cupei Davis, cu spectatori cu tot.
Deşi părea un spaţiu nelocuit, rece ca vremea în care dinozaurii au făcut toţi un pas înapoi în raport de OM, un tip îmbrăcat sport, cu o crosă îndoită de multele rateuri, încerca să trimită o minge de golf într-o gaură mai mică decât speranţa de viaţă a efemeridelor.
Arată un calm plat, în care puteai cu uşurinţă citi nervozitatea unei nerăbdări gata să se consume.
În sfârşit, se deschise o uşă largă, iar glasul majordomului perie ciucurii tensiunii cu un semnal demult aşteptat:
– Domnule, mesagerii aşteptaţi, au sosit…
Un ultim rateu, mingea trimisă de crosă la fel de bătrână ca săbioara Excalibur, desena o curbă largă, ignorând maiestuos gaura primitoare. Elegantul ratangiu nu reacţionează violent, priveşte curios traiectoria, zâmbeşte palid, ca un aristocrat resemnat să piardă în faţa unor burghezi cu degete groase, de pe care inelele dobândite în urma unor tranzacţii dubioase, alunecaseră în poşetele ponosite ale unor domnişoare care ştiau să spună oricărui precupeţ, „milord”!
Omul misterios revine în cotidian şi ordonă scurt:
– Pofteşte-i în salon, conform „protocolului”…
Protocolul nu ţinea nici de costumaţie, nici de maniere elevate. Se referă la o scanare completă, atât a persoanei, cât şi a bagajelor. Nu intră şi nu ieşe nimic din ceea ce păre o ameninţare…
Nu există nume proprii, apelative, ori alt tip de identificare nominală. Simplu! Doamnă, domnul.
Marele X, Omul misterios, aproape invizibil, este şeful UNKARA.
Are un palat uriaş de sticlă şi oţel, un adăpost care îi oferă fie invizibilitate, fie posibilitatea de a apărea oricând, oriunde, şi de a dispărea la fel, când situaţia pare gravă. Şi atunci este îndrumat iute spre G.S.L. (Marele Laborator Secret).
Aspectul său fizic aduce mult cu o sabie otomană, slăbănog până la limita planşelor anatomice, o faţa inexpresivă, ochi apoşi lângă un nas cu nări largi, gata să aspire praful de pe covoarele palatului Windsor.
Un fel de covrig neîncheiat de o bucătăreasă grăbită, care a furat bobiţele de mac şi a fugit de teamă să nu fie acuzată de furt calificat. Cu siguranţă viu, ba mai mult, mai dinamic decât alţi aleşi ai săi, ascunde o istorie atât de bine păzită, încât mulţi ar da bani grei doar pentru cioburi, pentru mici informaţii care să-l facă om cu „O” mare şi să-l scoată din starea de etern mister al unor locuri rău-famate.
Dacă prezentul este bun, există şansa unei stabilităţi viitoare, şi asta îl face încrezător în deciziile pe care le va lua. Sigur, nu este un factotum, dar nici Marele Consiliu al Înţelepţilor nu este o entitate care să-şi permită să-l ignore…
Ei pot aproba sau nu, pot obiecta sau nu, dar, niciodată, nu vor putea refuza evidenţa. Unii îi zic ICI, înaltul… alţii MCI, marele… Toţi ştiu că este marele arbitru, cel ce poate colora albul, sau poate sculpta sunetul. Este un organism care se întruneşte numai în componenţă fixă, invitaţii, dacă sunt, trebuie trecuţi printr-un filtru riguros pe care foarte puţini îl trec…
Şi dacă îl păşesc, cei puţini, o fac cu preţul unor eforturi uriaşe, îi trec toate apele, au variaţii de tensiune arteriale, şi, invariabil, genunchii le par cuprinşi de o formă severă a bolii Parkinson.
Sanctuarul rece îi sperie şi mai mult…
Omul Misterios li se adresează cu falsă diplomaţie şi un umor negru:
– Domnilor, vă rog să luaţi loc. Ce noutăţi avem, ce mai spune Universul?
Un ins corpolent îşi aprinde cu stil „Cubana Cigars”, nu cere aprobare, ştie că pentru unii fumatul este permis, fie afară, fie în încăpere. Face doi-trei colaci, îi priveşte cu bucuria artistului căruia i-a reuşit numărul, apoi suflă spre un înalt din care speră să-i vină inspiraţia. Tatonează prudent, cu o frază neutră:
– Domnule, se anunţă o iarnă grea, poporul este la limita suportabilităţii. Foamea va arunca în stradă nu inşi, ci mulţimi…
„Misteriosul” rămâne rece, ca un fulg rătăcit atârnat de o căciulă îngheţată. Ştie că o grevă generală este imposibilă.
– Prieteni, lăsaţi notele de „lamento”. Să-i ferească Dumnezeu pe oameni de câte pot duce… Unii habar n-au!
Un slăbănog cu nasul plin de vinişoare roşii, trăind o veche şi constantă prietenie cu Bacchus, se repede să intre în Enciclopedia Filozofică:
– Unii nu, da’ noi da!
Cade în scaun la fel de brusc pe cât se ridicase. Îl simţea deja pe Aristotel dându-i târcoale, umil: o bere, şefu’?
Un semn al „Misteriosului” şi slăbănogul trece urgent la „cantităţi neglijabile”:
– E momentul analizării priorităţilor… Viitorul, d’aia e viitor, să mai aştepte… Hai să vedem cum stăm cu obţinerea formulei. Avem o mulţime de savanţi care stau în blockstarter ca sprinterii la Olimpiade. Le trebuie un semn de la omul nostru. Cum stăm?
Corpolentul se apleacă, lent, gâfâind, inelul de grăsime de sub ombilic pare o pernă de struţ îndesată de un elefant grăbit, împrăştie scrumul gros de trabuc într-un vas ceramic decolorat de chiştoace stoarse în ani de folosinţă, respiră bronşitic şi abia apoi silabiseşte, în ritm cu plămânul distrus:
– Omul a ajuns, destul de greu pe insulă, s-a instalat conform planului, acum porneşte pe urmele cercetătorului… Sper să-l dibuie în timp util. Deşi, ce dracu înseamnă timp util?
Mister X (Misteriosul) sare peste comentariul idiot al grasului:
– Timpul, prieteni, timpul! Nu avem alt duşman. Trebuie să accelerăm, oriunde putem, şi oricât de tare! Clar?
Fragment din romanul „Insula Purgatoriului”, de Lucian Ciuchiţă, 2013.