Undeva, într-un zgârie-nori, ce-ar fi trebuit să sperie un ins venit dintr-o ţară în care un bloc cu 12 niveluri însemna maximum de performanţă în construcţii, la ultimul etaj, adică 80, se afla un apartament gigantic, diferit de celelalte, cu pereţi din sticlă fumurie, şi o suprafaţă suficient de mare pentru a găzdui, din când în când, finala Cupei Davis, cu spectatori cu tot.

Deşi părea un spaţiu nelocuit, rece ca vremea în care dinozaurii au făcut toţi un pas înapoi în raport de OM, un tip îmbrăcat sport, cu o crosă îndoită de multele rateuri, încerca să trimită o minge de golf într-o gaură mai mică decât speranţa de viaţă a efemeridelor.

Arată un calm plat, în care puteai cu uşurinţă citi nervozitatea unei nerăbdări gata să se consume.

În sfârşit, se deschise o uşă largă, iar glasul majordomului perie ciucurii tensiunii cu un semnal demult aşteptat:

– Domnule, mesagerii aşteptaţi, au sosit…

Un ultim rateu, mingea trimisă de crosă la fel de bătrână ca săbioara Excalibur, desena o curbă largă, ignorând maiestuos gaura primitoare. Elegantul ratangiu nu reacţionează violent, priveşte curios traiectoria, zâmbeşte palid, ca un aristocrat resemnat să piardă în faţa unor burghezi cu degete groase, de pe care inelele dobândite în urma unor tranzacţii dubioase, alunecaseră în poşetele ponosite ale unor domnişoare care ştiau să spună oricărui precupeţ, „milord”!

Omul misterios revine în cotidian şi ordonă scurt:

– Pofteşte-i în salon, conform „protocolului”…

Protocolul nu ţinea nici de costumaţie, nici de maniere elevate. Se referă la o scanare completă, atât a persoanei, cât şi a bagajelor. Nu intră şi nu ieşe nimic din ceea ce păre o ameninţare…

Nu există nume proprii, apelative, ori alt tip de identificare nominală. Simplu! Doamnă, domnul.

Marele X, Omul misterios, aproape invizibil, este şeful UNKARA.

Are un palat uriaş de sticlă şi oţel, un adăpost care îi oferă fie invizibilitate, fie posibilitatea de a apărea oricând, oriunde, şi de a dispărea la fel, când situaţia pare gravă. Şi atunci este îndrumat iute spre G.S.L. (Marele Laborator Secret).

Aspectul său fizic aduce mult cu o sabie otomană, slăbănog până la limita planşelor anatomice, o faţa inexpresivă, ochi apoşi lângă un nas cu nări largi, gata să aspire praful de pe covoarele palatului Windsor.

Un fel de covrig neîncheiat de o bucătăreasă grăbită, care a furat bobiţele de mac şi a fugit de teamă să nu fie acuzată de furt calificat. Cu siguranţă viu, ba mai mult, mai dinamic decât alţi aleşi ai săi, ascunde o istorie atât de bine păzită, încât mulţi ar da bani grei doar pentru cioburi, pentru mici informaţii care să-l facă om cu „O” mare şi să-l scoată din starea de etern mister al unor locuri rău-famate.

Dacă prezentul este bun, există şansa unei stabilităţi viitoare, şi asta îl face încrezător în deciziile pe care le va lua. Sigur, nu este un factotum, dar nici Marele Consiliu al Înţelepţilor nu este o entitate care să-şi permită să-l ignore…

Ei pot aproba sau nu, pot obiecta sau nu, dar, niciodată, nu vor putea refuza evidenţa. Unii îi zic ICI, înaltul… alţii MCI, marele… Toţi ştiu că este marele arbitru, cel ce poate colora albul, sau poate sculpta sunetul. Este un organism care se întruneşte numai în componenţă fixă, invitaţii, dacă sunt, trebuie trecuţi printr-un filtru riguros pe care foarte puţini îl trec…

Şi dacă îl păşesc, cei puţini, o fac cu preţul unor eforturi uriaşe, îi trec toate apele, au variaţii de tensiune arteriale, şi, invariabil, genunchii le par cuprinşi de o formă severă a bolii Parkinson.

Sanctuarul rece îi sperie şi mai mult…

Omul Misterios li se adresează cu falsă diplomaţie şi un umor negru:

– Domnilor, vă rog să luaţi loc. Ce noutăţi avem, ce mai spune Universul?

Un ins corpolent îşi aprinde cu stil „Cubana Cigars”, nu cere aprobare, ştie că pentru unii fumatul este permis, fie afară, fie în încăpere. Face doi-trei colaci, îi priveşte cu bucuria artistului căruia i-a reuşit numărul, apoi suflă spre un înalt din care speră să-i vină inspiraţia. Tatonează prudent, cu o frază neutră:

– Domnule, se anunţă o iarnă grea, poporul este la limita suportabilităţii. Foamea va arunca în stradă nu inşi, ci mulţimi…

„Misteriosul” rămâne rece, ca un fulg rătăcit atârnat de o căciulă îngheţată. Ştie că o grevă generală este imposibilă.

– Prieteni, lăsaţi notele de „lamento”. Să-i ferească Dumnezeu pe oameni de câte pot duce… Unii habar n-au!

Un slăbănog cu nasul plin de vinişoare roşii, trăind o veche şi constantă prietenie cu Bacchus, se repede să intre în Enciclopedia Filozofică:

– Unii nu, da’ noi da!

Cade în scaun la fel de brusc pe cât se ridicase. Îl simţea deja pe Aristotel dându-i târcoale, umil: o bere, şefu’?

Un semn al „Misteriosului” şi slăbănogul trece urgent la „cantităţi neglijabile”:

– E momentul analizării priorităţilor… Viitorul, d’aia e viitor, să mai aştepte… Hai să vedem cum stăm cu obţinerea formulei. Avem o mulţime de savanţi care stau în blockstarter ca sprinterii la Olimpiade. Le trebuie un semn de la omul nostru. Cum stăm?

Corpolentul se apleacă, lent, gâfâind, inelul de grăsime de sub ombilic pare o pernă de struţ îndesată de un elefant grăbit, împrăştie scrumul gros de trabuc într-un vas ceramic decolorat de chiştoace stoarse în ani de folosinţă, respiră bronşitic şi abia apoi silabiseşte, în ritm cu plămânul distrus:

– Omul a ajuns, destul de greu pe insulă, s-a instalat conform planului, acum porneşte pe urmele cercetătorului… Sper să-l dibuie în timp util. Deşi, ce dracu înseamnă timp util?

Mister X (Misteriosul) sare peste comentariul idiot al grasului:

– Timpul, prieteni, timpul! Nu avem alt duşman. Trebuie să accelerăm, oriunde putem, şi oricât de tare! Clar?

Fragment din romanul „Insula Purgatoriului”, de Lucian Ciuchiţă, 2013.