Termenul de „capitulație” nu are nici o legătură cu sensul de „capitulare” și nu exprimă în nici un fel capitularea Țărilor Române în fața Imperiului Otoman. Din contră, prin semnarea de capitulații cu Țările Române, Imperiul Otoman le recunoștea ca entități statale cu drepturi și anumite obligații, mai ales în ceea ce privește orientarea politică externă, care era necesar să fie aliniată celei a Imperiului Otoman, și obligație de anu acționa în nici un fel la războaie împotriva Porții.

În general, argumentul forte pe care l-a folosit diplomația rusă/sovietică pentru a argumenta raptul de la 1812 a fost ideea că în acel moment istoric România nu exista încă în forma ei unificată și independentă, Principatul Moldovei fiind parte componentă a Imperiului Otoman. Dar analiza statutului acestui teritoriu românesc, locuit la acea dată de o majoritate zdrobitoare românească, este necesar să pornească cu câteva sute de ani mai în urmă, din perioada din jurul 1400 și următorii, când Principatul Moldovei era un stat feudal cristalizat, mărginit la nord și la est de Nistru, la sud de Marea Neagră și cursul Dunării până la Galați, iar la vest de Munții Carpați. În acel timp, Rusia încă nu exista, exista doar Principatul Moscovei, în jurul orașului cu acest nume. Principatul Moldovei a intrat sub suzeranitate turcească în anul 1513, plătind tribut anual în schimbul căruia Imperiul Otoman se angaja să-l ajute în războaie și să nu se amestece în treburile interne ale principatului. Moldova și-a păstrat suveranitatea, nu a fost parte a Imperiului Otoman.

Deci, Moldova era vasală, dar nu-și pierduse suveranitatea, iar Turcia nu putea înstrăina un teritoriu care nu-i aparținea, ci pe care, în schimbul unui tribut, era obligată să-l ocrotească. Această realitate a fost recunoscută de Turcia și consemnată în cadrul Păcii de la Carlowitz (ianuarie 1699), când turcii au argumentat această situație în fața delegației polono-lituaniene, invocând capitulațiile încheiate între Turcia și Moldova, în diverse epoci, începând din secolul al XVI-lea. Karl Marx a susținut și el justețea argumentelor românești în fața anexării ilegale a Basarabiei de către Rusia. El susține că: „Turcia nu putea ceda ce nu-i aparținea, pentru că Poarta Otomană n-a fost niciodată suverană asupra țărilor române. Poarta însăși recunoscuse acest fapt, când la Carlowitz, presată de poloni să le cedeze Moldo-Valachia, ea a răspuns că nu are dreptul de a face vreo cesiune teritorială, deoarece capitulațiile nu-i confereau decât un drept de suzeranitate.”

Capitulațiile, așa cum am spus, nu erau „capitulări”. Chiar dacă nu s-au păstrat până astăzi în forma lor originală, sunt documente fundamentale relativ la suveranitatea Țărilor Române în Evul Mediu. Unul din primii istorici care au sesizat importanța Capitulațiilor pentru lupta națională a poporului român a fost Nicolae Bălcescu. Acesta este și cel care, în lucrarea „Drepturile românilor către Înalta Poartă”, apărută în 1848, a reprodus și comentat două dintre Capitulații, cea semnată de Mircea cel Bătrân în 1393, la Nicopole, și cea semnată de Vlad Țepeș la Adrianopol, în 1460.

Este evident că, tocmai din această cauză, puterile înconjurătoare care au stăpânit provinciile locuite de români nu au avut de-a lungul secolelor interesul să evidențieze conținutul Capitulațiilor, să le recunoască existența, și au avut numeroase ocazii să intre în posesia documentelor originale și să le facă dispărute. Capitalele provinciilor românești au fost de multe ori ocupate de diverși cotropitori și toți au avut curiozitatea să răscolească prin toate sertarele țării. Apoi, tezaurul arhivistic al statului român, care cuprindea înțelegerile de stat ale românilor, depus în Rusia în decembrie 1916 și iunie 1917, nu a avut un inventar complet pentru ca cercetătorii să fie siguri că, printre importantele documente românești de la Moscova, nu se află și Capitulații. Or, Rusia țaristă și sovietică este principala țară care le-a contestat conținutul, întrucât întreaga lor „argumentație” a dreptului de a deține partea răsăriteană a Moldovei s-a bazat pe o presupusă lipsă a suveranității de stat a Moldovei la 1812.

Cu toate acestea, este necesar să menționăm că aceste capitulații sunt destul de controversate. Ele nu s-au păstrat în forma lor originală pentru a putea fi documentate și folosite ca argumente de necontestat. Lipsa originalelor i-a determinat pe ruși și apoi pe sovietici să le conteste conținutul, cu scopul de a susține dreptul Turciei de a ceda Basarabia la 1812. Chiar și unii reputați cercetători români le contestă parțial sau total.

În ciuda acestor păreri ale unor istorici, Turcia nu a contestat niciodată capitulațiile și nu le-a respins ca argument de drept internațional. Doar în anul 1856, în cadrul Păcii de la Paris, care a pus capăt Războiului din Crimeea, când delegația franceză a făcut referiri concrete privitoare la conținutul Capitulațiilor, delegatul Turciei a făcut mențiunea că Turcia nu deține originalele acestor documente, fără să le conteste nici existența, nici conținutul. Cu toate acestea, în anul 1858, când s-a încheiat un nou Tratat de la Paris privitor la Principatele Române, în Articolul 2 s-a consemnat:

„În virtutea capitulațiilor date de sultanii Baiazid I, Mahomed al II-lea, Selim I și Soliman al II-lea, care confirmă autonomia lor (a Principatelor Române, n.a.) reglementând raporturile lor cu Sublima Poartă și pe care mai multe hatișerifuri, în special cel din 1834, le-au consacrat; conform, de asemenea, articolelor 22, 23 din Tratatul încheiat la Paris la 30 martie 1856, Principatele vor continua să se bucure, sub garanția colectivă a puterilor contractante, de privilegiile și imunitățile pe care le au”.

Tratatul a fost semnat de reprezentanții tuturor celor șapte mari puteri europene, inclusiv de Mehmed Fuad, delegatul Turciei la congresul de pace. Conținutul capitulațiilor a fost prezentat în cadrul congresului de către reprezentantul Franței, care a dat citire documentului intitulat „Privilegiuiri și imunități ale Principatelor Române”, conținutul Capitulațiilor fiind completat cu propunerile diplomației franceze de unire a Munteniei cu Moldova.

Capitulațiile au fost traduse în limba franceză de Abdolonyme Ubicini (care semna cu inițialele M.A. alături de nume) și publicate la Paris în anul 1858.

În perioada 1492-1582, deci în 90 de ani, Rusia a purtat 40 de războaie de cucerire, majoritatea cu Polonia și cu Lituania, și și-a întins stăpânirile. În proximitatea Principatului Moldovei, Rusia a ajuns doar în anul 1792, când, obținând victorii împotriva Imperiului Otoman, în războiul ruso-turc din anii 1789-1792, prin Pacea de la Iași (1792), Rusia a ocupat de la Imperiul Otoman nordul Mării Negre, până la cursul fluviului Nistru, ajungând astfel în vecinătatea directă a Principatului Moldovei.

Cedarea ilegală, în 1812, a Basarabiei către Rusia, s-a produs într-un moment în care Turcia nu știa încă nimic despre vulnerabilitatea Rusiei, aflată în pragul invaziei militare a Franței napoleoniene care avea s-o zguduie din temelii. Lipsa acestei informații de importanță istorică s-a datorat trădării dragomanului Dumitrache Moruzi, care a ascuns informația pe care trebuia să o transmită sultanului, dragoman care a fost ulterior executat de turci pentru trădare în folosul Rusiei.

În aceste condiții, după victorii ale armatei ruse comandate de generalul Kutuzov, în anul 1812, după încheierea păcii cu Sublima Poartă, Rusia, încălcând dreptul internațional, și-a însușit teritoriul dintre Prut și Nistru, iar Sublima Poartă, încălcând și ea dreptul internațional, a acceptat anexarea de către Rusia a Basarabiei. Basarabia a fost răpită Moldovei prin forța celui mai puternic față de cel mai slab.

A consemnat pentru dumneavoastră Prof. Univ. Dr. Corvin Lupu.

Ioan Constantin Mihail, mai cunoscut ca Jean Mihail, s-a născut la data de 3 octombrie 1875 la Craiova și se trăgea dintr-o familie de negustori de origine macedoneană care au venit în România la jumătatea secolului al XIX-lea, stabilindu-se la Craiova. Tatăl său, Constantin Dini (Dinu) Mihail, odată venit în Oltenia, a început să investească în terenuri, intuind imensul potențial al agriculturii.

A urmat școala primară la Craiova, apoi liceul Carol I, Facultății de Drept la Bordeaux, unde a devenit doctor în drept la Paris.

Făcând studii la Viena, Dinu a cumpărat cu ajutorul surorii sale, Elena, şi a cumnatului său, Constantin Dumba, care deţineau unul din cele mai mari magazine de artă din Europa, o valoroasă colecţie de pictură universală, care e astăzi în patrimoniul Muzeului de Artă din Craiova.

În timpul mișcărilor țărănești din anii 1882-1884 a împrumutat bani de la diverse bănci și a cumpărat pământ la prețuri foarte scăzute, ajungând să dețină peste 100.000 de pogoane. Astfel, în 1906, Mihail senior era al doilea cel mai bogat om din România, după George Grigore Cantacuzino, zis Nababul.

Ioan C. Mihail a fost ales deputat din partea Partidului Conservator în anul 1911. Totuși, el a sesizat criza de identitate a Partidului Conservator. El știa că reforma agrară trebuia să fie una autentică. De aceea, în 1915 (izbucnise deja Primul Război Mondial), Ioan C. Mihail, cu o formație modernă, de factură liberală și francofilă, a devenit membru al Partidului Național Liberal, fiind ales deputat, apoi senator de Satu Mare. Discuțiile privind reforma agrară fuseseră suspendate, însă Ioan C. Mihail devenise prieten cu Ion G.Duca, Constantin Angelescu și promova deschis ideea unei reforme agrare care să ajute pătura cea mai defavorizată, aceea a țăranilor.

El afirmase că reforma urma să se facă prin despăgubire, iar el ca proprietar nu avea ce pierde, recuperându-și banii de la stat și fără bătăi de cap cu abuzurile administratorilor de moșii. Totuși, marii proprietari nu îi împărtășeau punctul de vedere. Ioan (Jean) Constantin Mihail a fost în refugiu la Iași, Muntenia și Oltenia fiind ocupate de germani. În 1917, în cadrul sesiunii parlamentare de la Iași, a votat în favoarea reformelor privind votul universal și împroprietărirea țăranilor. Comandatura (conducerea de ocupație) germană s-a instalat chiar în Palatul Mihail, din noiembrie 1916, până în noiembrie 1918.

Palatul Jean Mihail din Craiova, sediul Muzeului de Artă, a fost inaugurat în 1909

În 1899 s-a adresat arhitectului francez Paul Gottereau, cel care abia edificase Palatul Cotroceni, cerându-i să-i facă un palat și la Craiova, în stilul baroc târziu, lucrările fiind terminate în anul 1907. Palatul număra 38 de camere, avea un salon violet, unul roșu și altul de muzică și poezie, tapetat cu mătase de Lyon de culoare roșie, cu un mare candelabru cu ornamente din cristal de Murano. Palatul a fost inaugurat în 1909, fiind cea mai somptuoasă clădire din Craiova. Din nefericire, proprietarul nu s-a putut bucura de ea, pentru că, în 1908, Dinu Mihail a murit, lăsându-și averea urmașilor.

Recunoscându-l ca un simbol al judeţului Dolj şi al regiunii Oltenia, din punct de vedere cultural-istoric, şi considerandu-l o carte de vizită a zonei, Muzeul de Artă Craiova nu este doar o capodoperă de arhitectură, el este şi o reşedinţă permanentă a artei europene, dar mai ales a celei româneşti şi care, începând cu data de 20 martie 2015, şi-a redeschis porţile pentru publicul local şi nu numai, adept al artelor frumoase.

Executorul testamentar al lui Ioan Constantin Mihail, doctorul Constantin Angelescu a dorit ca în palatul de la Craiova să se înfiinteze un muzeu al Olteniei, în care să figureze şi colectia sa de tablouri şi monede. După 1936: locuit de preşedintele Poloniei, de Tito, de sovietici.

După moartea lui Jean Mihail palatul a fost închis, fiind vremelnic folosit de statul român pentru găzduirea unor oaspeţi de seamă.

În 1939, după înfrângerea Poloniei, şeful Cartierului General al armatei poloneze, mareşalul Eduard Smigly-Ryds, a fost găzduit la palat între 19 septembrie şi 5 octombrie, iar mai târziu, între 5 noiembrie şi 24 decembrie, în palat a fost găzduit preşedintele Poloniei, Ignacy Moscicki, cu familia şi suita sa. Deşi se refugiaseră în România, în urma atacării statului polonez de către trupele Germaniei hitleriste, găsind aici un adăpost temporar, insistenţele lui Hitler ca personalităţile politice poloneze să le fie predate au determinat statul român să sprijine organizarea refugierii acestora (prin Iugoslavia şi Grecia) la Londra.

Ca o ironie a sorţii, la sfârşitul verii anului 1940, în palat au avut loc tratativele româno-bulgare, în urma cărora, la 7 septembrie, ţara noastră a cedat Bulgariei Cadrilaterul. Între 24 şi 31 octombrie 1943, palatul a găzduit expoziţia „Săptămâna Olteniei”, patronată de regentul Mihai şi inaugurată de mareşalul Ion Antonescu. Cu această ocazie, craiovenii au putut să vadă pentru prima dată palatul, care a stat închis atât în timpul vieţii lui Jean Mihail cât şi după moartea sa.

Din septembrie 1944, la palat s-a instalat sediul Comandamentului sovietic al armatei a 53-a, care făcea parte din Frontul ucrainean, condus de generalul Manakarov. În toamna aceluiaşi an, la reşedinţa lui Jean Mihail a locuit timp de trei săptămâni Iosif Broz Tito; atunci, în septembrie 1944, s-a încheiat Acordul dintre Comitetul Naţional de Eliberarea Iugoslaviei şi Frontul Patriei din Bulgaria, acord prin care războiul dintre Iugoslavia şi Bulgaria înceta, iar trupele bulgare participau la lupta împotriva trupelor hitleriste de pe teritoriul Iugoslaviei. Iosif Broz Tito a condus de la palat operaţiunile de eliberare ale Belgradului, încheiate cu succes la 20 octombrie 1944. După această dată, palatul a adăpostit diverse instituţii, iar din 1954 a găzduit sediul Muzeului de Artă al Craiovei.

Despre familia Mihail

Istoria Mihaililor începe în Megarova secolului al XVIII lea, în vremuri în care în pitoreasca localitate macedoneană locuiau aproximativ cinci familii cunoscătoare de limbă slavă. Bande albaneze devastau satele de la poalele muntelui Grammos și mulți dintre aromânii linotopeni se refugiau la Megarova, trăind din comerț sau croitorie, din prelucrarea aurului sau creșterea de animale. Printre ei, regăsim și primii Mihaili, probabil făcând parte din ultima categorie, dacă simbolurile de pe frontonul Palatului lor de mai târziu, capetele de berbeci, reprezintă cu adevărat trecutul lor macedonean.

În 1900, înainte de a păși în secolul XX, Megarova avea aproape 4800 de locuitori vlahi, alături de care trăiau aproximativ 40 de familii albaneze trecute de partea creștinismului. Mihai Murărețu, autorul monografiei „Familia Mihail. Un secol de ascensiune financiară” scrie:

„Toate datele pe care le-am avut la dispoziție indică faptul că, încă dinainte de a ajunge la Megarova, primii Mihaili au avut strânse legături comerciale cu Moscopole, cel mai mare centru de cultură și civilizație aromână din Balcani, iar Megarova a fost punctul de pornire în migrarea lor spre tărâmuri mai sigure.”

O altă ramură a Mihaililor trăia la Siatista, în regiunea Kozani din Macedonia de vest, teritoriu grecesc, și un fapt inedit este acela că în perioada cât au trăit în Megarova neamul lor purta numele Tupâlu, nume schimbat odată cu mutarea la nord de Dunăre.

Primul Mihail, pe numele său Nicolae Tupâlu, născut la Megarova și a murit la Craiova, în 1871, a fost un puternic arendaș de moșii bisericești. Om cu un extraordinar simț al afacerilor, a fost un întreprinzător cunoscut, dezvoltându-se și în afaceri cu piatră cubică. A investit în agricultură, iar averea sa, în mare parte strânsă în perrioada 1838-1860, a fost rezultatul achiziționării constante de terenuri.

Familia nu era asimilată deloc de boierimea locală, fiind considerați parveniți, iar în zilele în care Tupâlu intra în casele unde se organizau licitații, nu mai avea competitori. Cumpăra mereu terenuri, păduri, heleștee. A reușit chiar să facă export de cereale, după ce a ridicat la Bistreț o schelă de încărcare la Dunăre, trimițând astfel cerealele rudelor din Imperiu. Tot aici, în mica localitate dunăreană, ridică o bisericuță, exact pe locul uneia mai vechi, de tipul bordei.

În afara terenurilor de la Bistreț, Nicolae Mihail a dezvoltat agricultura în sate din două județe, Dolj (Drănic, Gângiova, Geormane, Bârza) și Mehedinți (Poroina Mare, Rogova, Braniște), averea sa mărindu-se treptat considerabil, umbrind averile boierilor olteni. Invidia acestora este atestată documentar de depeșa telegrafică a ministrului Bolintineanu din 1864 care, la cererea domnitorului, ordona prefectului de Dolj, la vremea aceea colonelul Ioan Solomon, să formeze „pe dată o comisiune de persoane onorabile care să cerceteze de ce s-a povestit, ca să se sequestreze dl. Nicolae Mihail chiar de ziua domniei sale, pentru datoria din averi”.

Pentru a înțelege mai bine contextul reclamației trebuie să știm că la baza plângerii se aflau familii de olteni bogați Hagiadi, Vârvoreanu, Pleșea, Dumba, Otetelișanu care au cerut „poterași” pentru Nicolae Mihail, veneticul ce se dovedea genial în arta afacerilor.  Nicolae Mihai a murit la 1 septembrie 1871, lăsând o avere colosală fiului său, unicul copil de altfel, Constantin Nicolae Mihail.

Constantin Dini Mihail s-a dovedit a fi chiar mai vizionar decât tatăl său, rămânând în istoria secolul XIX ca unul dintre cei mai de succes afaceriști din zona Olteniei și chiar din toată România. În ultima parte a vieții era demult cel mai mare latifundiar craiovean, harta moșiilor sale desenându-se în sudul țării noastre. A conștientizat importanța educației, instruindu-se o perioadă la Viena și finalizându-și studiile la Stuttgart, cu diploma la prestigioasa Universitate din Hohenheim.

A investit enorm și în educație, ridicând, printre alte școli, la Bârza, o școală model în memoria tatălui său. Clădirea școlii a rezistat și se păstrează și azi, în partea ei nordică putând fi admirată inscripția care a finalizat controversele privind originile acestei familii. Dini a fondat numeroase instituții de învățământ, spitale, a ridicat biserici. Nu a uitat niciodată de educația celor doi băieți ai săi, deși de la un moment dat a intrat în lumea tulbure a politicii. În 1888 este președintele Consiliului Județean Dolj, un conservator fidel, simpatizant al junimiștilor lui Petre P. Carp.

În aceeași excepțională lucrare, „Familia Mihail. Un secou de ascensiune financiară”, Mihai Murărețu consemnează:

„Acțiunile sale ajungeau la aproape 200.000 de lei într-o vreme în care leul românesc era la aceeași paritate cu francul elvețian, peseta spaniolă, lira italiană și drahma grecească. Erau timpurile când cu mai puțin de 100 de lei se cumpărau bilet de tren și se plătea cazarea și intrarea la operă în orice destinație exclusivistă din Europa. Valoarea lichidităților deținute de Dini Mihail la începutul secolului XX era una cu adevărat impresionantă.”

Mihail senior a avut patru copii, primii doi murind la vârste fragede. Au supraviețuit Nicolae și Jean. Primul a trăit mai mult în Franța, în comuna Pau. Nicolae a manifestat o generozitate ieșită din comun, iar spre finalul vieții îmbrăcând haina monahală, murind sărac, pe 5 octombrie 1918, la vârsta de 46 de ani, din cauza unor complicații pulmonare, afecțiune care îi răpusese și mama.

Nicolae Mihail, primul fiu al lui Dini, s-a născut la 3 iulie 1874 la București și a fost foarte apropiat de mătușa Maria Coloni de la Deveselu, femeia care s-a ocupat îndeaproape de educația lui după ce frații Mihail au devenit orfani de mamă. După copilăria de la Craiova, a terminat liceul la Pau, în Franța, în aceeași perioadă cu fratele său mai mic, Jean. Nu a lăsat foarte multe urme documentare, Mihai Murărețu descoperind doar această descriere în „Almanachul Patria” din 1915:

„Suflet per excelentiam distins. Fratele domnului Jean Mihail e tot atât de bogat și tot pe atât de bun. D-sa nu-nțelege să-și acumuleze averea, fără a face și bine acelor cari sânt oropsiți de soartă. D. Nicolae Mihail nu face politică, ferindu-se de sbuciumul acestei vieți, și de aceea nu a fost ales până acum deputat. Fire blajină, d-sa este preocupat mai mult de opere sociale de caritate.”

A fost licențiat în drept la Facultatea de Drept de la Universitatea din Liege, Belgia. A fost probabil cel mai discret dintre Mihaili, trăind mare parte din viață departe de România, necăsătorindu-se niciodată. Ultimii ani de viață i-a trăit în solitudine, în Franța, unde a și murit la 5 octombrie 1918. Doi ani mai târziu, fratele său Jean îi va aduce în România rămășițele pământești și îl va reînhuma în necropola familiei de la Craiova.

Dini Mihail a murit la un an după răscoala din 1907, fiind înmormântat în Craiova, într-o criptă inspirată după templul Athena Nike de pe Acropole. La intrarea în capela familiei Mihail sunt și azi doi lei turnați la Atelierele Metalurgice Antoine Durenne din capitala Franței, de fapt replici ale leilor pe lângă locul de veci al lui Clement al XIII lea, două opere superbe aparținând lui Antonio Canova.

Astfel, Jean a rămas singurul moștenitor al averii dobândite de trei generații. La averea rămasă de la tatăl și fratele său, s-au adăugat și două moșteniri fabuloase primite de la două mătuși – și ele fără urmași.

Acestea însumau cu mult peste 10 milioane de lei, un conac la Deveselu, o vilă pe Calea Victoriei în București, o colecție impresionantă de tablouri, o casă la Florești și Castelul Zamora din Bușteni. În plus, Mihail a deținut moșii întinse, în șapte județe.

Nu s-a căsătorit și nu a avut copii. La fel de generos ca și fratele său, mai mult de jumătate din avere a împărțit-o la săraci, azile de bătrâni, orfelinate, spitale și biserici.

A salvat statul român de la faliment

Dar de Jean Mihail se leagă și un eveniment ce ar putea părea neverosimil în ziua de azi. În 1930 – în timpul marii crize economice ce a cuprins întreaga lume, între anii 1929-1933 – a salvat statul român de faliment. El a girat un împrumut extern cu averea sa, care era estimată la acea vreme la peste un miliard de lei și lichidități de peste nouă tone de aur. Astfel, România, în fruntea căreia abia venise principele Carol al II-lea, a putut obține împrumutul, reușind să treacă cu bine – deși, cu mari sacrificii ale populației – prin criză.

Că Jean Mihail era un filantrop desăvârșit o dovedește și propriul testament, prin care își lăsa toată averea Statului Român, însă în anumite condiții.

Testamentul lui Ioan C. Mihail putea schimba România

Nimeni nu știe de ce Jean nu și-a întemeiat o familie. La 14 februarie 1933, decide să-și facă testamentul, publicat ulterior în Monitorul Oficial nr. 300, din 28 decembrie 1936, prevedea ca întreaga lui avere mobilă și imobilă să revină României. Neavând moștenitori, Ioan lasă întreaga avere, mobilă și imobilă, statului român. Toate acestea cu o condiție: înființare unei fundații culturale care să îi poate numele. Așezământul urma să fie administrat de un consiliu compus din: Patriarhul României, Preşedintele Academiei Române, Ministrul Agriculturii şi Domeniilor, Ministrul Instrucţiunii Publice şi Ministrul Sănătăţii Publice. Iată câteva din dispozițiile cuprinse în testament:

• Moșiile sale să fie împărţite în loturi, iar ţăranii să primească loturi mici, de trei hectare, la preţuri accesibile.
• Sumele obţinute din vânzarea loturilor, urmau să formeze „Fondul Ioan C. Michail” din care statul să finanţeze acţiuni de utilitate publică (modernizarea școlilor, dotarea satelor cu biblioteci, ajutor material pentru copiii aflați în pragul abandonului școlar).
• Alocarea sumei de 500.000 lei pentru Fondul „Nicolae şi Victoria Michail” pentru a fi ajutaţi săracii şi bolnavii din orașul Craiova. Orașul Turnu Severin, din judeţul Mehedinţi, să primească 500.000 lei pentru înfiinţarea „Fondului Constantin N. Michail” din care să fie ajutaţi săracii, infirmii şi bătrânii.
• Casa Bisericilor să primească 200.000 lei pentru reparaţia şi pictarea Bisericii Ortodoxe din localitatea Drăgăneşti, judeţul Tecuci, aflate pe moşia lui Ioan C. Mihail.
• Înfiinţarea Institutului Maternităţii din Bucureşti, ce urma a fi organizat, dotat şi administrat în conformitate cu ultimele standarde existente atunci la Paris. În plus se dorea înfiinţarea unei secţii de puericultură. Suma alocată pentru ridicarea institutului, dotare, mentenanță și plata salariilor, se ridica la 10 milioane lei.
• Dacă, între data redactării acestui testament şi data morţii, se vor adăuga alte bunuri mobile sau imobile, acestea să urmeze linia generală a testamentului.

La doar trei ani după redactarea testamentului, Ioan C. Mihail moare pe 23 februarie 1936, la 60 de ani, cauza oficială fiind bronhopneumonie virală, marea problemă de sănătate a familiei sale.

S-a stins chiar în reședința din Palatul Jean Mihail, unde, se spune că ar fi murit singur, într-o cameră neîncălzită. Gurile rele au pus pe seama zgârceniei sale acest final tragic, lucru care, de ar fi adevărat, e cert că Mihail l-a aplicat doar pentru propria persoană, în rest fiind de o generozitate greu de egalat.

A fost înhumat, conform dorinței sale, în cavoul familiei sale din Cimitirul Ungureni din Craiova, iar în ziua funeraliilor, școlile nu au mai ținut cursuri.

La momentul respectiv, presa anunța că filantropul lăsa statului o avere de patru miliarde de lei. La câteva luni distanță avea să fie înființată Fundațiunea Culturală „Ioan C. Michail”, care a funcționat până în 1948 fără să își ducă la îndeplinire menirea.

După instalarea regimului stalinist, din averea lui s-a ales praful. Mai precis, toate proprietățile au fost confiscate, iar sumele lichide se pare că au ajuns în buzunarele unor lideri sovietici de la noi.

Așa s-a scris povestea lui Jean Mihail, ultimul membru din familia sa, cel mai bogat român din istorie, puțin cunoscut astăzi.

Acest material v-a fost adus via newsweek.ro, „Distrugerea și cucerirea României fără război”, Editura Mircea Vâlcu-Mehedinți, gazetapublica.ro, Uniunea Națională a Restauratorilor de Monumente Istorice pagină facebook, dailybusiness.ro, ziaruldevrancea.ro, matricea.ro, radiooltenia.ro.