Odată un păiajen ce viețuia la vie,
Țesu-ntr-o noapte plină de Mai, cu măiestrie
Și fără nici un greș,
O plasă uriașă, în chipul unei stele, pe-o creangă de cireș…

A două zi, din somnu-i când l-a trezit un cuc,
Păianjenul rămase cu ochii mari, năuc:
Privind ca-n aiurare la măestrita-i plasă,
El, tremurând, din minte aproape fu să-și iasă,
Că, ceia ce-avea-n față, i se părea minune
Și nimeni fericirea nu i-ar putea-o spune!…

Ce se-ntâmplase? Noaptea, pe plasa lui cea nouă,
Cernuse din adâncuri o pulbere de rouă,
Iar soarele-n văzduhuri când a putut irumpe,
Schimbase toată roua în colb de pietre scumpe!

Și, cum în ele cerul frângea potop de raze, –
Ardeau în a lui plasă rubine și topaze;
Îți îmbiau privirea, în ele să ți-o scalde:
Safire și-ametiste, opale și smaralde;
Încrucișau pumnale de focuri tot mai nalte
O spuză orbitoare de scumpe diamante
Și fiecare piatră, cu-o altfel de scânteie,
Întrețesea o pânză de mii de curcubee!…

Păiajenul, dând fuga pe fiecare lature,
Nu mai putea privirea de ele să și-o sature
Și, mândru peste fire, că are-așa comoară,
Trufia-n micu-i suflet pătrunse-ntâia oară
Și zise cu-ngâmfare: “De-acum e-al meu pământul,
„Că nu-i bogat ca mine nici Dumnezeu Preasfântul!…”

Cât despre celelalte sărmane vietăți,
Cu cari frăție bună dusese alte dăți, –
El le uitase iute: nici nu le știa de nume,
Nici c-au trăit vreodată alăturea pe lume, –
Și, de-ar fi fost să vină vreuna ca să-i ceară
Măcar o firmitură, -de foame să nu piară, –
Nu i-ar fi dat paingul, să-l fi picat cu ceară
Și, cu nespusă silă privea, într-un cuvânt,
Spre orice vietate a bunului pământ!…

Dar când acel păiajen credea mai cu tărie,
În marea lui putere, în marea-i avuție, –
O mierlă, nu știu ce fel, în zbor ușor s-abate
Și, ca la ea acasă,
Trecând prin acea plasă,
Îi spulberă comoara de pietre nestemate!…

Păianjenul, văzându-și pierdut al lui hamac
Și-nțelegând că iarăși e cum a fost, sărac, –
Și-a dat cu pumnii-n tâmple, nemaicurmându-și plânsul,
Și-apoi, căzând grămadă,
Abia putu să vadă:
Pămâtul plin de lacrimi și de săraci ca dânsul…

[…]

Voi ce clădiți din aur un Dumnezeu sub soare
Și-n viață strângeți banii cu mâinile-amândouă;
Să știți: comoara voastră e-așa de trecătoare,
Ca pânza de păiajen înveșmântată-n rouă!…

Fiu al lui Costache, lăutarul cu ștaif de la curtea lui Grigore Ghica Vodă, Angheluș Dinicu este cel care a compus faimoasa melodie românească „Ciocârlia”. „Umplea naiul său cu boabe de fasole ori mazăre uscată iar aplauzele deveneau adevărate ovațiuni”, spuneau istoricii. Participa la conferințe internaționale, cânta la curți imperiale de vază din Europa. Se stinge la 1905 și se odihnește în cimitirul „Pătrunjel”, azi, „Reînvierea”, din cartierul bucureștean Colentina.

Când Costache Dinicu, lăutarul, pornea a mângâia cea chitară a sa plămădită special de un maestru grec, paserile cerului se opreau din zbor. Grigore Ghica-Vodă, la curtea căruia odihnea, era un domnitor cetit, dătător de legi, fondator de Școli Filarmonice, știa cu ce se mănîncă un viers. Angheluș ăsta micu’, Angheluș Dinicu, puiul său, veni pe lume pe la 1838, într-un București ce avea atunci 81 de mahalale cu 10.601 case și 63.644 de locuitori. Prinsese timbrul naiului încă de la trei ani. Ședea non stop cu urechile ciulite la maeștrii tarafului Dumitrache, sorbea din priviri gesturile lui Năstase „Ochialbi”.

În 1889, pe la 61 de primăveri, participă la Expozițiunea Universală de la Paris. Se lasă cu concurs puternic, lăutari din toată lumea se bat pe un loc pe podium. Angheluș și taraful lui iau medalia de aur. E 29 iunie. Ziua în care Dinicu la nai dimpreună cu Sava Pădureanu la vioară, cântă ceva ce n-a auzit Parisul: „Ciocârlia!”. Chiar acolo, sub Turnul Eiffel! Unii zic că piesa e venită din Asia Centrală, dar Dinicu e cel care o „așează”, îi dă ritmul.

„Când scotea Angheluș din buznarul din dreapta al vestei lui boabele de fasole sau mazăre uscată să le împartă în țevile naiului său ca să zică o Ciocârlie, toată lumea adunată în localul unde cânta taraful lui încremenea cu paharul în gură, pentru ca apoi, la trilurile sfârșitului, să izbucnească în aplauze ce deveneau adevărate ovațiuni”, își amintește George Costescu, istoric literar român și scriitor. Parisul plânge! Dinicu și oamenii lui o reiau. De două ori!

Sunt invitați, apoi, la petrecerea de sărbătorire a ziarului „Le Figaro”. Cîntă „Deșteaptă-te române”, „Am un leu și vreau să-l beu”, „Doina” și, la final, atacă „Ciocârlia”. Delir total!

Redă perfect la nai trilul ciocârliei. E chemat la Poiana Stânei, la vizita oficială a împăratului Franz Josef al Austro-Ungariei. Nu se oprește doar la această capodoperă. Aranjează folclor românesc, îl păstorește. Publică în revista „Doina”, are trei fii, toți muzicieni: Dimitrie, Gheorghe și Nicolae. De asemenea, nepotul, Grigoraș, avea să devină un virtuoz violonist. Sare în noul secol și moare într-un început de noiembrie 1905.

E dus, la propriu, între Lizeanu și viitoarea Mașină de Pâine, un loc, la propriu, cu multă verdeață. De aceea i se și spune „La pătrunjel!” Toți marii lăutari aveau să vină, pe rând, aici…

Portalul se deschise

Și din el se ivise,

Prin lumina ce se strecura

Un tarabosteu cu coșmelie pătrundea.

Se apropie de Lupul Alb hotărât de întâlnire,

Să fie dimpreună la cumpănă în sfătuire.

 

Cei doi se întâlniră și se priviră,

Iar apoi se vorbiră:

– Pământul ne cheamă, frate!

Ești pregătit? întreabă Decebal.

– M-am născut pregătit! răspunde Lupul Alb.

Au amândoi bărbia sus, față către față,

Privirea ochi în ochi, între cei doi,

Ca adevărați Daoi.

 

– Război după război am luptat

Și ne-am vindecat, dar am pus rămășag

Întreaga ginte și neamul nostru dac.

Ne-am culcat sub munții vechi,

Unu și unu, soți neperechi,

Căci Matriarhele noastre Sacre

Au rămas sus veghiînd la racle,

Iar noi nu ne-am dezis o clipă,

Cunoașterea nu le-am dat-o din pripă

Și am păzit-o în veci pentru fiii

Și fiicele urmașelor făclii.

 

Zise dacul tarabosteu, rege și domn al tracilor, Decebal,

Fiul al lui Scorilo, stând demn și vertical.

 

– Cunoașterea e Totul, frate, Lumină din Înalt,

Că nu te-ai dezis de Ea ai făcut un Mare Salt,

Și că nu ai dat-o celor necurați și nedemni,

Pentru care ai promis solemn

Matriarhelor preasfinte,

Cele care ți-au spus să mergi înainte

Ascunzându-te sub munte,

În lăcașurile sacre cu străvechi oseminte,

Făcându-te către veacuri punte,

Ai pus într-o amforă un mic grăunte

Ce-a renăscut deja și-și îmbracă propriile veșminte.

 

Zise Lupul Alb, cel nordic, din marile ginți

Din ale blajinilor sorginți.

 

 

– Și ce va fi fost de voi,

Cei care ați venit după noi?

 

Întreabă regele dac,

Războinicul trac.

 

– Am căzut, ne-am ridicat,

Am coborât și am triumfat.

Ne-am luptat, dar n-am capitulat.

Însă am pus pecete

Pe capitulații șirete,

Iar neamul încă nu ni l-am salvat.

Jumate în țară,

Jumate pribegi pe afară,

Tot căutăm să ne trăim viața,

Altfel decât cum din străbuni ne era povața.

Am greșit, am alunecat, am zăbovit,

Ne-am rătăcit și am lenevit.

Nu ne-am culcat de odihneală,

Ci de adâncă lâncezeală.

Ne-am mocirlit prin viață greu,

Nemaiștiind ce este al tău și al meu.

Ne-am pierdut și proprietatea,

Sufletul cu lașitatea,

Slava, Puterea și Întâietatea,

Dar acum ne vom trezi,

Mințile, privirea și fapta ni le vom limpezi,

Căci prea mult am stat în timp,

Nimicind acel răstimp

În care puteam să fim,

Îmbelșugați, liberi și trezvii ca să răzbim,

Aceștia fiind noi, din neamul românesc

Iubitori de Spirit Strămoșesc.

 

La auzul acestor vorbe, puternicul Decebal,

Oftă și se întristă, dar îi spuse Lupului Alb:

 

– Ați dus pe umerii voștri, patimile celor mari,

Răzbind prin veacuri de durere ați devenit Suflete tari,

Ceea ce noi n-am reușit să fim nici în mii de ani de aur

Suflate cu lacrimi de cristal și frunze de laur,

Carnea de pe noi de ne-a fost scoasă cu sete,

Focul ne ardea în luptă vajnicile plete,

Iar la Apus ne cânta un cocoș negru viu

Un Cântec de Trezire ce nu pot să descriu.

Însă ne-a-mpins tot ‘nainte și iată-ne aici

Ca să ne împuternicim, ca să fim strașnici sfinți…

 

Dar voi ce-ați avut de nu ați putut răzbi?

Nu ați fost și voi, oare, Fiii Flăcărilor Vii?

 

– Trădări peste trădări, frate, și durere continuă,

Respirăm sânge și patimă cu severă durere,

Uitare în Cărare ce nu fost-a strămoșilor vrere,

Dar care ne-a blestemat în veac,

De-am ajuns un neam sărac..

Acum un neam, dar fără proprietate

Secătuit de mai marii din cetate.

Dar nădăjduim că ne vom trezi

Și va veni acea sfântă ziuă

În care vom înfăptui

Marea Adunare la toate a noastre ginți,

În numele și-ntru bucuria sfinților părinți,

Și vom fi iarăși vii,

Pentru a-i noștri fii

Și pentru ale noastre fiice

Bălaie și arzătoare ca ale grâului spice,

Și vom merge pe ogor, vom ara, vom semăna,

Vom cânta doine și vom recolta

Grâul cu soarele,

Lumina și popoarele.

Iată ce-mi doresc

Pentru neamul nostru strămoșesc,

Să am cu ce să-l domnesc,

Să nu mai rătăcim în a noastră țară,

Să nu ne mai iudim cu pricină de ocară,

Și să ne pregătim Spiritul ce va să zboară

Către Pietrele Străbune ce din străvechime se înălțară!

 

Așa grăit-a Lupul cel Alb

Sub al Portalului galb.

 

– Dară hai, dragul meu frate,

Să pornim prin cele șapte

Pasuri cu mii de stele,

Cu glasul bucuriei mele,

Până înspre Miazănoapte,

Ca să vezi ce ne așteaptă

În lumina Ei cea dreaptă,

Unde curg miere și lapte.

Unde vom fi noi cei drepți,

Neînfrânți și preaînțelepți,

Unde Moșii ne vor omeni,

Sfinții ne vor pomeni,

Căci am spart corola lumii,

Sticla fină a supușimii,

Și ne vom fi iar înălțat,

Și vom fi puri făr’ de păcat.

 

Și au pornit, deci, prin Portal,

Prin pulsații de cristal,

Ca lumin-au călătorit

În trecutul cel naimit,

Neam supus la existență,

Nicidecum trăind cu reverență.

Și-au strigat,

Din bucium au răsunat.

Codrii și munții s-au răsculat,

Pe toți la Oaste i-au chemat.

Dar ghiciți cine-au venit,

Căci cei vechi s-au primenit.

Au răspuns cei vii și bravi,

S-au trezit valahi, moldavi,

Și olteni cu miile,

Decenei cu liturghiile,

Zburând falnic cu avânt

Pe nori pășind ca și în gând,

Au venit la luptă dârzi,

Căci ei nu mai erau surzi.

Auzind buciumul grav,

Răsunând prin văi grozav,

S-au pornit la Drum din timp

Și-au luptat prin munți, pe câmp.

Au răzbit în sus și-n jos

Neamul de sub străini au scos.

L-au făcut falnic, semeț,

Seminție de mare preț,

Un botez adus în veac,

De mii de ani ne era leac,

Dar l-am uitat,

L-am ignorat,

Iar acum pe frunte ne-a fost însemnat,

Ca să călăuzim în zori

Pe argații zburători.

Și cu foc de legământ

Se sculară din mormânt,

Și-au trezit bastonul viu,

Pornit-au pe bidiviu,

Cântat-au cărările,

Luminat-au zările.

Vorba lor fuse blajină

Cu pace și multă lumină,

Adunat-au popoarele

Umplând trecătoarele,

Și au purces în Miazănoapte

Unde curg miere și lapte,

Și-au trăit toți fericiți,

Puri în suflet și neprihăniți.

Am consemnat

Al vostru devotat

Patrick Matiș