Cine este Daniel David? Este el, într-adevăr, un nou David biblic care înfruntă simbolic Goliatul Academiei Române, sau, mai degrabă, un personaj gonflat cu pompa mediatică, modelat după chipul și asemănarea sistemului? Întrebarea se impune, căci asistăm la o piesă de teatru prost regizată, în care protagonistul își asumă meritul descoperirii apei calde, în timp ce aruncă ironii și generalizări jignitoare la adresa unui popor pe care pretinde că-l înțelege.

Cum ajunge un personaj să fie propulsat în fruntea peisajului intelectual național cu pretenția de a fi unul dintre „cei mai citați” oameni de știință din lume?

Să lăsăm deoparte retorica facilă și să analizăm faptele. Reputația lui Daniel David pare construită pe un CV impresionant la suprafață, dar discutabil în profunzime. Titlurile afișate și rangurile academice dobândite printr-un sistem adesea criticat pentru opacitate generează mai mult scepticism decât admirație. Ce operă fundamentală susține aceste pretenții?

Daniel David este un produs al unui mecanism care nu mai operează pe baza meritocrației, ci pe criterii obscure, neclar definite. Ambiția sa nemăsurată se proiectează pe cerul academiei ca un soare fals, orbitor, ce ascunde sub razele sale lipsa de substanță. Cărțile sale, la fel ca titulaturile universitare, par mai degrabă ornamente decât dovezi ale unei opere serioase.

Privind imaginea sa oficială, te întrebi: inspirație sau scepticism? Figura lui nu îndeamnă la încredere, iar acest prim instinct devine firul care mă duce spre o anchetă jurnalistică. Cum se face că un om cu o operă modestă ajunge să fie comparat cu Freud sau Jung? Cum se explică promovarea lui în galeria intelectualilor de renume? Instituțiile strălucitoare din CV-ul său, la o privire atentă, par să fie mai degrabă niște vitrine de cartier, lustruite excesiv pentru ochii publicului.

Nu e doar o întrebare retorică: de ce Academia Română se pleacă în fața unor asemenea personaje? Este meritul evaluat doar prin numărul de citări și liste de lucrări, fără a considera substanța? În cazul lui Daniel David, răspunsurile sunt dezamăgitoare. Facultatea de psihologie din Cluj, despre care se proclamă că ar fi a doua din lume, e o afirmație ce sfidează logica, bazată pe criterii fabricate.

Este oare „Psihologia poporului român” un reper epistemologic sau doar un produs al unei edituri sistemice, care șlefuiește iluzii mai mult decât idei? Cartea sa despre psihologia românilor dezvăluie mai mult despre psihologia autorului decât despre popor. Este o improvizație, o construcție grăbită ce demonstrează nu doar o înțelegere superficială, ci și o lipsă de respect față de complexitatea unui astfel de subiect.

Există, fără îndoială, un merit în popularizarea psihologiei într-o societate în care educația științifică este insuficient promovată. Totuși, dincolo de acest merit marginal, evaluarea academică trebuie să fie bazată pe rigoare, nu pe strategii de PR. Spre exemplu, faptul că Daniel David este între „primii 2% cei mai citați oameni de știință” poate fi interpretat diferit, mai ales în contextul în care citările au devenit adesea un joc metric, mai degrabă decât o măsură a relevanței intelectuale.

Nu putem ignora nici rolul pe care l-a avut Universitatea Babeș-Bolyai în promovarea unor figuri precum Florian Coldea și Eduard Hellvig. Această legătură ridică întrebări despre echilibrul dintre știință și influență politică într-o instituție care ar trebui să fie un bastion al meritocrației academice. Critica nu se oprește aici: asocierea frecventă cu alți actori controversați ai vieții publice clujene sugerează mai degrabă o afiliere oportunistă decât un angajament față de valori autentice. Totuși, în ce măsură „Psihologia poporului român” poate cuprinde complexitatea unui popor? Asemenea tentative de reducere a unei colectivități la trăsături generale sunt periculoase prin însăși natura lor – ele perpetuează mituri și clișee mai degrabă decât să lumineze realități. Psihologia nu este un domeniu care poate fi redus la impresii generale, iar tentativa de a cristaliza o „psihologie națională” riscă să devină mai degrabă un exercițiu de narcisism decât unul de știință.

Din păcate, Daniel David pare să exemplifice tendința contemporană de a ridica mediocritatea la rang de excelență printr-un amestec de PR bine regizat și susținere instituțională. Într-o epocă în care gândirea critică este mai necesară ca niciodată, ascensiunea unor astfel de figuri subminează însăși esența culturii academice. România are nevoie de adevărați oameni de știință, nu de mituri fabricate pentru a răspunde unor interese de moment.

Rămâne o întrebare: cât de mult ne dorim să confundăm lumina reflectoarelor cu strălucirea autentică? Critica nu trebuie să fie o expresie a frustrării personale, ci un apel pentru revenirea la standarde intelectuale autentice, fără de care viitorul academic al țării va rămâne învăluit într-o ceață densă. Această poveste nu este singulară. În spatele fiecărei „legende” academice, de la Cluj sau de oriunde, se ascund strategii politice, ambiții personale și un întreg aparat de propagandă. Dacă Daniel David este candidatul preferat pentru Cotroceni sau doar o lecție de manipulare bine organizată, rămâne de văzut.

Daniel David este deja ministrul Educației, iar această realitate pare să confirme că însuși sistemul educațional suferă de tulburări profunde – o combinație de anxietate instituțională, depresie cronică și angoasă existențială. E o glumă amară, dar realitatea pare să reflecte absurditatea unei astfel de alegeri. Este acesta omul potrivit pentru a îndruma viitorul educației naționale?

Un psiholog în fruntea ministerului ar putea transforma școala românească într-un vast cabinet de terapie. Fiecare profesor ar fi privit ca un caz clinic, fiecare elev ca un potențial pacient. Pedagogia s-ar topi sub presiunea diagnosticelor, iar scopul educației ar deveni un experiment de gestionare a anxietății colective, în locul cultivării minții și sufletului.

Mai grav este spectacolul mediatic care îl înconjoară pe acest personaj. Promovat pe toate rețelele asociate cu filantropia globalistă, Daniel David este prezentat ca un fel de Mesia al unei epoci tulburi, un salvator providențial menit să resusciteze o educație aflată pe patul de moarte. Dar până unde poate merge această farsă? Cine mai are curajul să ridice întrebări despre competența reală a acestui „lider”?

Numirea unui psiholog în fruntea educației ridică probleme nu doar de competență administrativă, ci și de viziune. Educația nu are nevoie de terapii de grup sau de studii de caz, ci de reforme solide, de oameni care înțeleg profunzimea actului pedagogic, care respectă tradiția, dar au curajul de a inova. În schimb, ni se servește un candidat fabricat în laboratoarele PR-ului modern, cu o carieră mai degrabă teatrală decât academică.

Această situație este simptomatică pentru o societate manipulată, în care aparențele triumfă, iar adevărul devine irelevant. Alegerea lui Daniel David ca ministru al Educației reprezintă mai mult decât o eroare – este semnul unei capitulări totale în fața mediocrității bine ambalate și agresiv promovate. Este acesta viitorul educației noastre? Dacă da, nu ne rămâne decât să privim cum școlile se transformă în clinici și cum elevii devin cobai ai unei ideologii sterile.

Dacă acesta este viitorul, educația nu va mai forma caractere și minți, ci va deveni o simplă umbră a ceea ce ar fi trebuit să fie.

A consemnat pentru dumneavoastră Lucian Ciuchiță.

Potrivit psihologiei jungiene, subconștientul e legat de fizica cuantică și, totodată, subconștientul se reflectă în artă și cultură. Dacă e așa, prin datul firii umane, cuantica ar trebui să fi înmugurit în artă și cultură, surprinzător, încă înainte să fie descoperită științific. Dar singurul exemplu dat de dr. Carl Jung pe axa subconștient – cuantică – artă e al pictorului american Jackson Pollock (1912 – 1956), care a activat însă după ce fizicianul Louis de Broglie și-a făcut cunoscut celebrul experiment cuantic.

Am mușcat din fructul Inteligenței Artificiale pentru acest pictorial despre Creangă, Eminescu, Brâncuși, Nichita Stănescu, Sorin Vieru și despre formidabilul nostru contemporan Adrian Ghenie.
Acest eseu vizual, fiindcă studiu e prea mult spus, își propune să lanseze o explorare a caracterului efectiv luminos al culturii române, prin prisma experimentelor cuantice care reflectă paradoxala natură ondulatorie a fotonilor cât și a particulelor de materie.

O eventuală fundamentare ar releva un caracter special al culturii române în peisajul universal, propulsând-o pe un piedestal. Aceasta nu înseamnă că ar fi un apanaj exclusiv al culturii noastre.
Cum am cunoștiințe limitate despre cultura globală nu mă pot pronunța despre prezența, în alte culturi și limbi, ale simbolului celui mai misterios experiment fizic, și anume cel de la baza mecanicii cuantice. Mă refer să existe astfel de indicii înainte ca fizicienii să strige „Evrika!” pentru ecuațiile cuantice. Frumos ar fi să fie un atribut universal și să fie găsite astfel de străfulgerări apriori și în alte culturi, fiindcă doar ar întări această idee. Dar, deocamdată, am găsit ceva intrigant doar la pictorița suedeză Hilma af Klint (1862 – 1944) care a lăsat în urma ei și 150 de caiete cu scrieri despre gândurile ori inspirațiile ei aparte. Interesant e și faptul că pictorița abstractă Hilma af Klint a apelat la o serie de simboluri ce apar și în cultura „Cucuteni”, din Neolitic.

Nu am găsit aspecte cuantice, de pildă, la pictorul-poet William Blake, la scriitorul-pictor Johann Wolfgang von Goethe sau la pictorul-poet Guy Davenport. De ce e mai la îndemână să ne focusăm pe literații care au și abilități grafice? Nu doar fiindcă o imagine face cât o mie de cuvinte sau că însuși Goethe a spus că „Vorbim prea mult. Ar trebui să vorbim mai puțin și să desenăm mai mult”. Ci mai ales întrucât, potrivit lui Carl Jung, importantele simboluri produse de subconștient sunt vizuale și nu lingvistice.

Iar „Singura aventură care încă merită pentru omul modern se află în domeniul interior al psihicului subconștient”, a observat Marie-Louis von Franz, mâna dreaptă a lui Carl Jung, în cartea „Omul și simbolurile sale”.

Nu am dat peste indicii despre interfranjare nici în cartea „Omul și simbolurile sale” de Carl Jung deși e împănată cu picturi și sculpturi simbolice despre subconștient dintre care se remarcă cea despre pictorul abstract Jackson Pollock, un remarcabil introspect al micro-materiei.

O referință vagă se întrezărește în cartea non-ficțională „Porțile Precepției” unde autorul Aldous Huxley, vânând subconștientul colectiv, constată dar nu își explică de ce în istoria picturii, maeștrii lumii s-au concentrat pe pliuri, cute și falduri vestimentare. Aceasta deși acum ne putem da seama că ar fi vorba de simbolizarea undelor din care suntem esențial alcătuiți.

Dar să revenim la exponenți de prim rang ai culturii noastre.

Sper ca pe viitor să fie descoperiți, poate chiar de către cititori ai acestui eseu, și alți emisari ai culturii române în a căror subconștient să fi licărit cuantica, de preferință înainte de a fi surprinsă științific.

În epoca lui Creangă și Eminescu legile subconștientului nu erau cunoscute încă. Dar acum, bunăoară, găsim multe articole în limba engleză despre Adrian Ghenie și „subconștientul colectiv”, aceasta fiind cheia picturilor sale stil „om – spumă cuantică”, picturi care se bucură dealtfel de prețuri amețitoare.

O explicație, foarte îndrăzneață, a lait-motivului interfranjării din cultura română ar fi că e posibil să ne parvină din străvechime, din arhetipuri preistorice, prin subconștientul genetic și folcloric. Aceasta în condițiile în care arhetipurile sunt un element primordial al „subconștientului colectiv”, în viziunea lui Carl Jung.

Voi broda la final pe tulburătoarea posibilitate ca în Cultura „Cucuteni” interfranjarea să fi fost asociată cu momentul unic al apariției unei noi vieți, prin difracția sufletului părinte. Adică ar părea surprinzător ca o cultură „primitivă” să se dovedească a fi cel puțin egală culturii contemporane prin introspecție și intuiție.
Fiind vorba de subconștient, metaforele nu sunt cele cu care suntem obișnuiți, dar sper ca imaginea per ansamblu să fie mulțumitoare.

Uriașa machetă cuantică a lui Brâncuși

Despre intefranjarea luminii la Brâncuși, am publicat deja articolul „Să descifrăm cimilitura de la Târgu-Jiu a lui Constantin Brâncuși: Poarta Sărutului, Coloana Infinitului și Masa Tăcerii și Fizica Cuantică”. Merită notat, în completare, că Brâncuși a fost inclus, în 2014, alături bunăoară de Einstein, Bach, da Vinci și Marie Curie, într-o cuantică lucrare de artă compusă din 50 de portrete ale unor mari nume din istorie (artă, știință, literatură, cinema, arhitectură). În fapt este vorba despre o prismă cuantică realizată de pictor-sculptorul francez Servant-Ermes cu ocazia lansării curentului artistic contemporan „Quanticisme”, curent dedicat colaborării dintre cultură și știință în vederea progresului cercetării.

Și încă ceva, anume despre criticul Herbert Read, cel care e citat deseori în literatura română cu vorbele „Trei pietre de hotar măsoară, în Europa, istoria Sculpturii: Phidias – Michelangelo – Brâncuși…”. Herbert Read și dr. Carl Jung au scris împreună cartea „Psihologie și Alchimie”, fiind colaboratori strânși în ce privește studiul rolului subconștientului în artă. Deci profunzimea subconștientului la Brâncuși ar explica de ce Herbert Read l-a preferat pe maestrul de la Hobița în locul, de pildă, a maestrului Auguste Rodin.

„Ultima Thule” a lui Sorin Vieru, tot cu reflexii cuantice

Să trecem la filozoful și logicianul Sorin Vieru. Colaborator apropiat în filozofie al lui Constantin Noica, Sorin Vieru și-a ilustrat fiecare poezie din volumul „Ultima Thule” cu un desen propriu, majoritatea „fircăliturilor” sale părând că-i izvoresc din subconștient. Dar grafica aleasă pentru coperta volumului e una limpede și sugerează trei elemente definitorii ale experimentului interfranjării. Anume ochii personajului sunt dubla fantă prin care trec undele spiralate, apoi sprâncenele, bărbia sau gura au formă ondulatorie iar grila de interfranjare e prezentă pe haină, în plete și pe harfă, dealtfel instrument bazat pe unde acustice. Ca o paranteză, se poate distinge și o sugestie a coloanei infinite în zona gulerului. De asemenea, rolul observatorului e unul definitoriu în fizica cuantică, prin nedoritul dar inevitabilul său impact asupra experimentului.

Nu putem decreta dacă Sorin Vieru a simbolizat interfranjarea în mod voit sau în mod subconștient. Cert e că în același volum de poezii a dovedit în mai multe locuri interesul pentru mate-fizică. De pildă, poezia „Psalm”, începe cu strofa:

„Când atomii lin horesc
Psalmul lor dumnezeiesc
Și când ochii enigmatici
Din tocmiri de matematici
Izbucnesc în flăcări mute”.

Deci ochii enigmatici de pe coperta cărții „Ultima Thule” ar putea fi despre ecuații care „izbucnesc” energetic. De altfel singurul desen al lui Sorin Vieru completat cu o scriere este cel care are pe margini adagiul: “Știință normală și paradigme ratate”.

Apoi găsim o îmbinare între misterele luminii, subconștientul sufletesc și materia dură în prima strofă a poeziei “Au copleșit lumini inegalate” a aceluiași Sorin Vieru:

„Au copleșit lumini inegalate
Și sufletul în contemplări mi-l scald
Înscrise hotărârile curate,
Cum Tablele de Legi în dur bazalt”.

Iar în poezia „Din nopți în zori” avem strofa:

„Ieși-vor analitic din găoace
Șerpești porniri, celeste serpentine
Îmbrățișate și luptând tenace
Din zori în nopți, din nopți în zori, în tine”.

Observăm încă o dată că șerpeștile serpentine se integrează ondulatoriu în elementul uman. Regăsim acest fapt și la Eminescu.

Apă vie și apă moartă din strunga munților

Dar să vedem mai departe „căci cuvântul din poveste, înainte mult mai este”, vorba lui Ion Creangă. Momentul meta-fizic din basmul cult “Harap-Alb” este cel în care eroul omorât de Spân este readus la viață. Ingredientele sunt miraculoase: apa vie și apa moartă vin în zbor de acolo de unde se bat munții în capete. Deci e vorba de două unde opozante care vin dintr-o strâmtoare, adică fantă, pentru a se reuni și a-și desăvârși magia. Cum interfranjarea nu avea cum să-i fie cunoscută lui Creangă, putem vorbi doar de coincidență sau de subconștient.

Cert e că basmul „Harap-Alb” e indiscutabil un grăitor exemplu al „procesului individuării” așa cum Carl Jung a definit acest proces guvernat de armonizarea dintre conștient și sub-conștient.

Și fizicianul Presură arată cuantică la Eminescu

La Eminescu ar fi multe de notat. Dar în primul rând se cuvine citit articolul „Eminescu versus Einstein” scris în anul 2021 de fizicianul Cristian Presură pentru „Știință și Tehnică”. Întrucât ader total la acest articol care surprinde intuiții nu doar relativiste ci și cuantice la Eminescu, vin acum doar cu completări.

Poezia „Replici” începe cu „Tu ești o undă, eu sânt o zare” idee care e reluată în basmul „Fata-n grădina de aur” prin strofa „Ce-i omul de a căruia iubire. Atârni lumina vieții tale-eterne? O undă e, având a undei fire”.

Aceiași dualitate om-undă e accentuată în poezia „Unda spumă”, prin versurile personificatoare:

„Cum nu-s vântul ce aleargă
Pe oglinda largă,
Luciul apei de-l încruntă
Cu undă măruntă?”.

Și clar nu în ultimul rând, comuniunea ființă-undă e sugerată luminos și în „Luceafărul” prin:

„Și apa unde-au fost căzut
În cercuri se rotește,
Și din adânc necunoscut
Un mândru tânăr crește.”

„Omul-undă” poate fi o premoniție sau o subconștientizare a experimentului prin care Louis de Broglie a arătat, abia în 1924, că nu doar lumina ci și materia are, paradoxal, caracteristici de undă.

Apoi, și razele ca dungi, simbol subconștient al grilei de interfranjare, se regăsesc în mai multe creații la Eminescu:

– „Dungi de-argint în verzii codri” în poezia „Memento Mori”.
– „Iară bolta cea senină / Printre ramuri, printre frunză, /Aruncând dungi de lumină” în poezia „Zboar-al nopții negru flutur”.
– „Zboară razele ca dungi” în poezia „Mușatin și codrul”.
– „Și pătează umbra verde cu misterioase dungi” în poezia „Scrisoarea V”.
– „Aruncă dungi rumene pe stanurile munților” și „dungi de galbenă lumină prin aerul apăsat” în nuvela „Sărmanul Dionis”.
– „În dungi supte, în cordele / De argint, ele suspendă / Fluturări şi creţi în calea / Râului de-aer albastru, / Ce de cale îi serveşte / Mândrului geniu şi nalt / Al luminii” în poezia „Într-o lume de neguri…”.
– „Mergeau încet-încet… în lungi şiruri… dungi mişcătoare de umbre argintii…”, în basmul „Făt-Frumos din lacrimă”.

Scurte observații. Nu e vorba de razele obișnuite, liniare, pe care le observăm uneori filtrate prin nori sau frunzișuri. Eminescu intuiește că e vorba de „misterioase dungi”. Iar în „Într-o lume de neguri…” razele sunt „fluturări și creți”, adică ondulatorii, așa cum le-a surprins fizicianul Thomas Young în celebrul său experiment. Și cine a văzut vreodată raze ondulatorii sau „dungi rumene pe stanurile munților”? La o scară așa de mare precum a munților razele solare nu pot fi filtrate de nimic pentru a ne apărea ca dungi luminoase, ci eventual ca pete filtrate prin nori. Deci dungile lui Eminescu vin din subconștientul său poetic.

Nichita „îndoaie lumina despicând orizontul”

La Nichita Stănescu, intrăm în atmosferă prin „Lecția despre cub”, în care piatra „se lustruiește cu ochiul lui Homer, se răzuiește cu raze” dar sfârșește în imperfecțiune, la fel ca surprinzătoarele legi cuantice eșuate în probabilități.

În poezia sa „Îndoirea luminii”, Nichita Stănescu îndeamnă „Râzi, ochiule, despică-ți orizontul și fii încăpător și fii atent mereu”. Despicarea orizontului duce cu gândul la despicarea care obligă lumina sau micro-materia să interfranjeze. În aceeași poezie apare, de pildă, și versul „Lumina cădea în goluri rotunde despletită-n fiori și în unde”.

Ruperea în două, prin „carcere”, adică fante, găsim și în poezia „O călărire în zori (lui Eminescu tânăr)”:

„Soarele rupe orizontul în două
Tăria își năruie sfârșitele-i carcere.
Sulițe albastre, fără întoarcere,
privirile mi le-azvârl, pe amândouă,
să-l întâmpine fericite și grave.
Calul meu saltă pe două potcoave.
Ave, maree-a luminilor, ave!”

Sigur însă că la Nichita Stănescu, deși nu e foarte probabil, putem deja vorbi de un eventual contact cu fizica ondulatorie fiindcă teoria științifică era bine fundamentată la vremea maturității poetului.

Același lucru l-am putea spune și despre Ion Barbu, cu a sa poezie „Umanizare”, în care avem „spintecare” în loc de „despicare”.

„O, cum întregul suflet, al meu, ar fi voit
Cu cercul undei tale prelungi să se dilate,
Să spintece văzduhul și – larg și înmiit –
Să simtă că vibrează în lumi nenumărate.”

Nu intru în amănunte dar pentru curioși e bine de știut că un capitol scurt, concluziv, al cărții „Omul și simbolurile sale”, scrisă de Carl Jung și colaboratorii săi, e dedicat legăturii dintre subconștient și fizica cuantică. Merită menționat că remarcabilul fizician Wolfgang Pauli a colaborat cu dr. Jung privind această conexiune dintre subconștient și cuantică.

Civilizație cuantică antică…

Și acum să trecem la partea dificilă, provocatoare și, posibil, hazardată. Deci ce să caute interfranjarea luminii la Cultura Cucuteni, acum cinci – șapte milenii, ca să fie apoi moștenită prin generații și exprimată subconștient de genii? De acord că e o întrebare bulversantă.

Sigur, șapte milenii nu sunt puține, dar nu mai par așa multe dacă ne gândim la sutele de milenii de istorie ale Homo sapiens.

Iar Cultura Cucuteni pare una aparte. Cucutenienii erau preocupați de progresii matematice, poate chiar de Șirul așa-numit al lui Fibonacci. Au lăsat vase pe care par să fi sugerat Tuburile Falopiane, arătând astfel interesul lor pentru „creuzetul creației” mult înainte, bunăoară, ca Michelangelo să sugereze metaforic Tuburile Falopiene în Capela Sixtină.

Și au artifacte pe care se regăsesc destule simboluri abstracte inclusiv un „Yin-Yang” predecesor Taoismului, o cruce răsfrântă predecesoare Jainismului, Hinduismului și Budismului, multi-spirale enigmatice și chiar pre-simboluri ale Coloanei Infinite.

Da, e bizar la prima vedere să ne gândim la „Cucuteni” ca la o civilizație cuantică antică.

Dar de ce să nu fi existat „Eminești” în preistorie? Ce contează timpul dacă e vorba doar să simți, să percepi visceral și nu să exprimi interfranjarea în ecuații exacte?

Să ne amintim ce capacitate de introspecție a avut creatorul „Gânditorului de la Hamangia”, în urmă cu cinci milenii.

Deci cine are căderea să excludă intuiții cuantice încă din Neolitic?

Unii fizicieni străini s-ar putea simți răniți în sentimente dacă vor auzi de o așa ipoteză. Au primit mură-n gură de la Louis de Broglie experimentul cuantic și doar fiindcă l-au înțeles și dezvoltat poate sunt tentați să se creadă superiori altor civilizații.

Dar când contempli o expoziție „Cucuteni” parcă nu te mai uiți în străvechime.

Să lăsăm câteva imagini să vorbească.

Fără să fie sursa adevărului absolut paginile de Wikipedia atât în limba română cât și mai ales în limba engleză dedică spațiu pentru prezența încă din antichitate și chiar din Neolitic a fenomenului fizic „Camera Obscura”.

Iar în Galeria de imagini a paginii Wikipedia „Cucuteni – Trypillia” găsim un soi de „cameră obscură” plus interferența luminoasă din experimentul dublei fante. Cu mențiunea că interferența apare când fanta nu e suficient de îngustă ceea ce chiar e cazul artefactului de „Cucuteni – Trypillia”.

This slideshow requires JavaScript.

În articolul intitulat „Știa Michelangelo cum arăta un uter?”, revista Forbes analizează studiul „Simboluri ascunse ale anatomiei feminine în tavanul lui Michelangelo Buonarroti din Capela Sixtină”, publicat în 2016 de un grup de cercetări brazilieni coordonat de Deivis de Campos. Iar concluzia sceptică a articolului din „Forbes” e următoarea: „Legătura dintre simbolul bucraniului care datează din Neolitic cu o viziune asupra anatomiei feminine, care nu a fost cunoscută în mod obișnuit decât după moartea lui Michelangelo, este destul de dificilă”.

Iată însă că în Cultura Cucuteni din Neolitic chiar e destul de posibil să fi fost reprezentate simbolic Tuburile Falopiane. Iar cum ultimele două artefacte pot sugera o asociere între intefranjare și „creuzetul creației”, o astfel de  asociere ar conduce la o idee remarcabilă. Fiindcă în timp ce în științele reale unu cu unu fac doi, în biologie unul cu una fac trei. Iar dacă la Cucuteni s-a cuplat interfranja cu misterul apariției suflului unei noi vieți atunci primim o imagine a desprinderii unui suflet „pui” din sufletul părinte printr-un fel de difracție bio-fizică. Practic, experimentul dublei fante face tranziția de la obișnuitul „unu cu unu egal doi” la remarcabila sciziparitate „unu egal doi”.

Cert e că în Cultura „Cucuteni”, lipsită de morminte, nu se acorda atenție conservării trupurilor neînsuflețite, ca la egiptenii antici, în speranța unei Vieți de Apoi. Cucutenienii erau împăcați cu o reintegrare post-mortem în univers așa încât erau focusați nu atât pe dispariția vieții cât pe apariția ei.

Referinte:

„Cucuteni Culture Human Dissection” by Christian Horgos, 23 November 2024 – https://www.historyfiles.co.uk/FeaturesEurope/BarbarianCultures04.htm.

„Posibile disecții culturale pe om, în Cultura Cucuteni” Lohanul, magazin cultural – științific, nr. 65, Decembrie 2024 – http://lohanul.slizhusi.ro/Lohanul_Nr_65.pdf.

A consemnat pentru dumneavoastră Cristian Horgoș.