Marți, 10 decembrie 2024, Muzeul Național „Constantin Brâncuși” va găzdui vernisajul expoziției Bienala Internațională de Arte Grafice „Constantin Brâncuși”, ediția a II-a.

În contextul în care Ansamblul monumental „Calea Eroilor”, realizat de Constantin Brâncuşi la Târgu Jiu a fost inclus anul acesta în Lista Patrimoniului Mondial UNESCO, merită poate evidențiat un posibil răspuns matematico-fizic la atenționarea lui Brâncuși: „Voi nu știți ce vă las eu aici”.

Acestea sunt enigmaticele cuvinte ale creatorului trilogiei din Târgu Jiu.

Calcule pitite însă de Brâncuși sub zecimale meșteșugite pot pune ansamblul într-o nouă lumină. Concret, potrivit Wikipedia: Masa Tăcerii e înaltă de 0,45 + 0,45 metri, Poarta Sărutului de 5,13 metri și Coloana Infinitului, de 29,35 metri. Pătratul lui 5,13 este același cu produsul dintre 0,9 și 29,35. Adică avem egalitate, vorbind de înălțimi, între rapoartele Masa Tăcerii / Poarta Sărutului și Poarta Sărutului / Coloana Infinitului.

Acest raport geometrico-focal oglindește o lege de căpătâi a opticii. Iar faptul că Brâncuși a fost un creator luminos e relevat de mai multe dintre creațiile lui.

În plus, în cartea „Brâncuși sau cum a învățat țestoasa să zboare”, Moni Stănilă îl surprinde pe maestrul de la Hobița ca pe un om hâtru, căruia îi plăcea să joace renghiuri.

„Brâncuși își face de pe acum o filosofie de viață din derutarea oamenilor, pentru a înțelege el din ce material sunt făcuți”, atenționează Moni Stănilă.

Deci care ar fi tâlcul cimiliturii de la Târgu Jiu?

Iată indicii: strămutat la Paris, Brâncuși a fost aproape de izvoarele și creuzetul mecanicii cuantice. Așa încât nu-i surprinzător că monumentala sa tripletă poate fi privită ca o uriașă machetă a legendarului micro-experiment lansat de Thomas Young, dar fundamentat de ducele francez Louise de Broglie, contemporan cu Brâncuși.

Coloana Infinitului reprezintă fotonul, electronul sau altă particulă elementară de materie. Pe lângă sugestia de traiectorie, forma Coloanei formate din „mărgelele” dragi lui Brâncuși, cuprinde și aspectul unduitor, adică tocmai ceea ce Louise de Broglie postula la baza fizicii cuantice.

Poarta Sărutului e dubla fantă din experiment, adică cele două portițe prin care fărâma de materie sau fotonul trebuie să treacă pentru a i se evidenția caracterul ondulatoriu. Încă o dată Brâncuși pare că a fost pezevenghi, fiindcă, zicându-i și dându-i înfățișarea de Poartă cu o singură deschidere amplă, disimulează perechea de fante care sunt, de fapt, săruturile sculptate. Iar faptul că fantele duble sunt și înguste e taman ideea experimentului cuantic.

În fine, Masa Tăcerii e imaginea descompunerii, a „franjării” micro-particulei la misterioasa trecere prin fanta dublă. Aceasta în condițiile în care e notoriu în mecanica cuantică faptul că micro-particula trecută prin două fante se va „îmbucătăți”, foarte straniu, dar obligatoriu. Oricum, Masa Tăcerii pare că sugerează o viziune, la scară uriașă, a structurii atomului.

Aplecarea lui Brâncuși față de profunzimile materiei, luminii și de esențe în general făcea parte din structura lăuntrică a artistului.

„Sunt imbecili cei care spun despre lucrările mele că ar fi abstracte; ceea ce ei numesc abstract este cel mai pur realism, deoarece realitatea nu este reprezentată de forma exterioară, ci de ideea din spatele ei, de esența lucrurilor. Am șlefuit materia pentru a afla linia continuă. Și când am constatat că n-o pot afla, m-am oprit; parcă cineva nevăzut mi-a dat peste mâini”, explica Brâncuși efortul său de a atinge granițele micro-materiei.

Contemporan cu „Dumnezeu nu joacă zaruri”, celebrul citat anti-cuantic al lui Einstein, Brâncuși avea propria viziune despre divinitate și mărul cunoașterii. Adică Brâncuși interfera între propriile sale crezuri: „Să creezi ca un Zeu” și „Nu putem să-L ajungem niciodată pe Dumnezeu, însă curajul de a călători spre El rămâne important”.

Deci v-aș propune să privim ca testament cultural „Sfânta Treime” a lui Brâncuși.

A consemnat pentru dumneavoastră Cristian Horgoș.

Suntem, din nou, la un moment de răscruce, unul care rezonează profund cu tensiunile descrise de marele filosof Mircea Vulcănescu – cel care, în numărul 2 din revista „Dreapta”, decembrie 1932, publica celebrul său articol „Cele două Românii”. În această lucrare de o actualitate tulburătoare, Vulcănescu analiza scindările interbelice, sintetizate magistral într-un binom conflictual: „modernizare” versus „înspăimântare”, „democrație” versus „tradiționalism”, „naționalism” și „ortodoxism”. El demasca frământările unei Românii dezbinate între aspirații divergente, dar unite printr-un fir roșu de identitate amenințată.

Din păcate, acest binom nu s-a dizolvat în uitarea istoriei, ci răsună astăzi cu o forță reînnoită, amplificată de răni neîncetate și promisiuni trădate. Să nu ne lăsăm induși în eroare de reinterpretările facile ale istoricilor precum Lucian Boia, care tind să reducă această realitate la o psihoză colectivă sau la un simplu exercițiu retoric. Conflictul dintre cele „Două Românii” – atunci și acum – este real, visceral și devastator.

Astăzi, după trei decenii și jumătate de corupție endemică, de trădări sistematice, de umilire colectivă și asuprire a unui popor secătuit, ne aflăm din nou sfârtecați în aceste două lumi opuse. Pe de o parte, există o Românie care cinstește istoria, tradițiile, cultura și familia tradițională, care privește cu venerație spre strămoșii martiri ce au luptat pentru eliberarea și demnitatea națională, spre marile personalități – scriitori, regizori, savanți și genii care au contribuit la construirea unei identități unice: Eminescu, Arghezi, Eliade, Cioran, Petre Țutea, Blaga, Rebreanu, Slavici, Eugen Ionescu, Brâncuși, Paulescu, Racoviță, Coandă, Babeș, Titulescu… Această Românie și-a păstrat sufletul viu și nealterat, refuzând să abdice în fața provocărilor globalizării uniformizante.

Pe de altă parte, avem o altă Românie, care sfidează valorile autentice și acceptă cu entuziasm o ideologie ce subminează familia tradițională, distruge cultura națională și sistemul educațional. Este o Românie care aplaudă pasiv „plandemia”, instigă la ură și impune vaccinarea obligatorie, susține ajutoare pentru Ucraina în detrimentul propriei populații sărăcite și se complace în divertisment de prost gust. Această lume idolatrizează „cioclii literaturii române” – Pleșu, Liiceanu, Patapievici, Cărtărescu –, manelele literare și cinematografice, politicienii corupți și trădători, imbecilii promovați pe posturi TV, „divele” analfabete și curvele de lux, homosexualitatea, și, în general, tot ce este mai mizerabil și lipsit de bun-simț, sub masca falsă a progresului. Este o lume nelalocul ei, o inversare clară a valorilor, o acceptare fără nicio împotrivire a prostiei și a decadenței.

Frica — instrumentul desăvârșit al puterii

În întunericul subtil al manipulării, Sistemul își țese cu migală pânza, asuprind și conducând un popor nu prin forță, ci printr-o frică fabricată cu precizie diabolică. Mecanismul este simplu, dar teribil de eficient: demonizează un dușman ales cu grijă, o figură incomodă ce trebuie înlăturată, și ridică pe piedestal un erou de carton, pregătit să fie aclamat la urne de o masă amorfă, dezorientată de spectacolul falsității.

Astăzi, frica are chipul invocat obsesiv al „rușilor care vin”. Este un narativ șlefuit cu grijă, repetat cu tenacitatea unei incantații în mediile obediente. Se vorbește despre o prăpastie ce ne-ar despărți de Europa, despre spectrul izolării, ca și cum ar exista vreo dorință autentică de a părăsi Uniunea Europeană sau NATO. Adevărul? Nici vorbă de așa ceva. În spatele acestor povești alarmiste se află un singur scop: controlul prin minciună.

Dar cine sunt cei care țin vioara în această orchestră a fricii? Sufletele vândute ale culturii contemporane, acei servitori fideli Sistemului. Îi vedem cum se grăbesc să intre în scenă la primul semn al stăpânilor lor, un spectacol în care se îmbracă în toga intelectului doar pentru a-și trăda adevărata vocație: aceea de păpuși docile. Nume cunoscute s-au transformat în ecouri mecanice, rostind fără încetare mesajele dictate de cei care le controlează. Acești oameni sunt acum simpli beneficiari ai unui sistem care le-a oferit sinecuri și privilegii în schimbul loialității absolute. Au devenit trădători de idealuri, apărători ai unei structuri ce promovează minciuna și îngrădirea gândirii libere. Iar atunci când spectacolul se va sfârși, când reflectoarele vor cădea, rămâne o singură certitudine: totul se plătește. Fiecare pact făcut cu frica, fiecare trădare ascunsă sub masca patriotismului fals, toate vor cere un preț, implacabil și amar.

Această ruptură este mai mult decât o simplă diferență de opinie; este un conflict existențial. Căci în joc nu este doar direcția și soarta unei națiuni, ci chiar sufletul ei. Alegerea care ne stă în față nu este una de compromis, ci una absolută: vom renaște din cenușa neputinței, sau ne vom scufunda într-o apatie lipsită de identitate, pe care istoria nu o va ierta.

A consemnat pentru dumneavoastră Lucian Ciuchiță.

Deși trunchiată, tot ne-a mai rămas o patrie și tot în această patrie se poate ridica un glas care să vorbească de drepturile ei și să se îngrijească de viitorul ei.

[…]

A fost poate dat de la Dumnezeu, a fost poate un blestem pentru acest pământ ca el din toate timpurile cale mai străvechi să fie destinat de a fi frământat de copita cailor nărăvași. Nu voi merge la timpurile cele antice, nu voi desfășura călcarea barbarilor din timpurile evului mediu, voi lua numai istoria de la descălicarea Țărilor Române, și aruncându-ne ochii asupra cronicilor noastre, vom vedea că fiecare pagină nu ne vorbește decât de bătălii făcute de părinții noștri cu leșii, cu ungurii, cu cazacii, cu tătarii, cu turcii. Și apoi când a căzut Ungaria, când a căzut Polonia, lupte nu am mai avut noi românii, dar au fost bătălii între Austria și Turcia, bătălii între Prusia și Turcia, și mai toate pe pământurile noastre. Și victima mai tuturor acestor războaie străine era tot biata Românie, care plătea pentru toți, care plătea certele, neînțelegerile, ambițiile altora și plătea chiar pierzând părți din trupul său, când Bucovina, când Basarabia. Și cu toate acestea deși truncheată tot ne-a mai rămas o patrie și tot în acestă patrie se poate ridica încă un glas care să vorbească de drepturile ei și să se îngrijească de viitorul ei. Și cui datorim acest mare lucru? Îl datorim acelei înțelepciuni naturale, acelei înțelepciuni – permite-ți-mi expresiunea – necioplite a părinților noștri care niciodată și chiar la ora pericolului nu a dezasperat de țară; îl datorim patriotismului părinților noștri care la grele cumpene își uitau certele, se adunau, discutau, hotărau; și când dârji, când semeți, dară pururea români, salvau țara și astfel ne-a lăsat-o nouă. Da, domnilor, ei erau pururea români!

Mihail Kogalniceanu în ședința Senatului, 17/28 aprilie 1877

„Discursuri și dezbateri parlamentare,1864-2004”, Gheoghe Buzatu (coordonator), Ediția Mica Valahie, București, 2006, p.74-75