Cei care discriminează o comunitate preponderent creștin-ortodoxă se simt discriminați și atacați pe simplul motiv că foarte mulți s-au simțit lezați de spectacolul de la TNB și și-au exprimat public opiniile. Libertatea lor de exprimare (artistică) se dovedește încă o dată a fi mai „liberă” decât a celor care îndrăznesc să gândească contrariul. Războiul mediatic este același, chiar dacă și-a schimbat „obiectul muncii”. Cu toate că este bazat pe același subiect, care ne macină de trei luni de zile, respectiv pe alegerile prezidențiale. Unii vor un lider progresist, alții unul naționalist. De ce vă spun că este bazat pe același subiect? Pentru că ne spune cu subiect și predicat colegul meu Marius Manole într-o postare: „Teatrul e încă o formă de artă liberă. Are datoria de a arăta derapajele societății și de a trage semnale de alarmă.” Tot el ne spune că „spectacolul are ca temă efectul de turmă mesianică” și continuă „că subiectul seamănă izbitor de tare cu situația prin care tocmai am trecut. Un om se declară trimisul lui Dumnezeu pe pământ și mulți (ne)credincioși (că dacă ar fi cu adevărat credincioși nu și-ar face chip cioplit și nu s-ar închina la el) au început a crede în el și a-l proclama salvatorul lumii.” Asta cu „trimisul” lui Dumnezeu este tot o gogoriță inventată de progresiști și rostogolită în spațiul public pe simplul motiv că acel candidat naționalist a îndrăznit să vorbească de Dumnezeu.

Înțeleg din postarea lui Marius că spectacolul a fost făcut „la comandă” și face parte din aceeași propagandă progresistă. La nivel mic, ce-i drept, pentru că nu se joacă în piața publică și nici nu este transmis live în toată țara. În aceeași postare Marius spune că „în numele acestui zeu fals și la îndemnurile lui” respectivii credincioși „au început să amenințe și să iasă pe străzi cu arme să facă dreptate”, cu toate că s-a dovedit că la răzmerița din 9 mai din fața BEC-ului au fost infiltrați agitatori din partea sistemului și că protestatarii au fost pașnici, ba chiar s-au retras de la fața locului. Se inoculează teama că echipa spectacolului ar fi în pericol, cu toate că tot ce se cere în spațiul public este boicotarea spectacolului cu pricina și demiterea managerului interimar al teatrului.

Regizorul spectacolului, Botond Nagy ne spune că avocata lui „a inițiat deja demersuri juridice împotriva a 14 persoane” împotriva unor „amenințări extrem de grave la adresa integrității [sale] fizice și psihice, precum și insulte și incitări la ură.”

Așa cum am spus și în postarea anterioară, mie mi se pare că cei discriminați sunt cei care se simt lezați și abuzați psihic de mesajul anti-ortodox al spectacolului montat pe prima scenă a țării din bani publici. Poate dacă același spectacol ar fi fost produs de o companie independentă și privată nu ar fi stârnit atâtea polemici. În plus, dacă direcția teatrului a venit cu un comunicat în care spune că „nu își propune să aducă vreo ofensă credinței creștine sau oricărei alte convingeri religioase”, atunci întreb de ce spectacolul nu a fost montat păstrând contextul în care a fost scris textul și care trăgea un semnal de alarmă împotriva derapajelor și a abuzurilor bisericii catolice? Este o mare diferență între Ortodoxie și Catolicism. Biserica Catolică s-a desprins de Biserica lui Hristos când s-a produs Marea Schismă. Faptul că în montarea de la TNB s-au folosit toate elementele liturgice ortodoxe denotă o necunoaștere, mai mult sau mai puțin voită, a diferențelor teologice dintre cele două biserici. În Crez se spune clar. „Cred într-una sobornicească și apostolească Biserică”, respectiv în Biserica instaurată de Hristos prin Apostolii Lui, nu în două. Când vorbim despre dreapta credință ne referim la învățătura izvorată direct de la Mântuitorul Hristos, nu de cea care a luat naștere în 1054 prin voința oamenilor. În plus, deturnarea mesajului spectacolului în spațiul ortodox este mai mult decât tendențioasă. Nu există în istorie atacuri și crime ale Bisericii Ortodoxe în numele religiei, ele au apărut odată cu Inchiziția. Creștin-ortodocșii au ieșit tot timpul cu Sfânta Cruce în mână, nu cu furci și topoare.

Dintre toate bisericile, Biserica Creștin-Ortodoxă este cea mai permisivă și singura care nu obligă. Lasă loc liberului arbitru. Spectacolul a oripilat opinia publică pentru că s-a intrat cu bocancii în tot ce reprezintă sfânt într-o comunitate preponderent creștin-ortodoxă. Folosirea icoanelor ortodoxe, a cadelniței, a veșmintelor preoțești, a muzicii psaltice reorchestrate, reproducerea Cinei cele de Taină. Cât despre scena în care Sfânta Cruce pe care a fost răstignit Mântuitorul, aduce lezare tuturor creștinilor. Sfânta Cruce înseamnă mai mult decât o bucată de lemn pe care poate e permis să o călărești. Răstignirea Lui Hristos pe Cruce aduce miracolul Învierii, pe care constat cu mâhnire că întreaga echipă a spectacolului, în frunte cu direcția teatrului, nu l-a înțeles. Ba chiar a batjocorit-o. Lipsa de decență și bun-simț a deranjat cel mai mult.

Riposta celor care apară acest spectacol este mult mai virulentă decât orice alt comentariu în care cei oripilați își mărturisesc credința și apără Ortodoxia. Aceeași gen de ripostă pe care am văzut-o și atunci când fix aceleași persoane îi puneau la colț și le doreau să moară de covid pe cei care refuzau vaxxinarea. Aceiași care îi numeau trădători și putiniști și îi amenințau cu pușcăria pe cei care nu erau cu Slava. Aceleași jigniri și catalogări de înapoiați, habotnici, pupători de moaște, conspiraționiști și câte și mai câte.

Argumentul suprem al regizorului și al echipei este libertatea de expresie artistică. Tot în comunicatul teatrului ni se spune ca spectacolul este un „demers artistic care încurajează toleranța, dialogul și o înțelegere mai profundă a complexității spiritului uman”. Foarte frumos. Doar că a fi tolerant nu înseamnă să accepți fără să crâcnești batjocorirea Lui Hristos.

A consemnat pentru dumneavoastră Manuela Hărăbor.

Atunci când un jurnalist, un ziar sau o televiziune comit un derapaj mediatic, Consiliul Național al Audiovizualului (CNA) își activează mecanismele de supraveghere și, cu un zel ce variază de la caz la caz, aplică amenzi usturătoare. În principiu, dacă aceste sancțiuni sunt emise cu respectarea legii și în spiritul deontologiei profesionale, ele reprezintă un instrument necesar pentru a menține standardele jurnalismului și pentru a proteja publicul de derapaje manipulatoare sau dezinformare. Deontologia trebuie apărată cu fermitate – așa cum, de altfel, și libertatea de exprimare trebuie să fie un drept inalienabil, protejat de Constituție și esențial oricărei democrații autentice.

Dar ce se întâmplă atunci când chiar CNA-ul – instituția care ar trebui să garanteze echilibrul și corectitudinea – devine un instrument al cenzurii mascate? Cine sancționează această instituție când, sub pretextul „reglementării”, se strecoară abuzul, arbitrarul și partizanatul politic? Când un membru al CNA, precum Vasile Bănescu, obraznic și arogant – trăsături specifice celor lipsiți de inteligență autentică și de o cultură a responsabilității – își depășește atribuțiile și își asumă rolul de gardian al „adevărului oficial”, cine îl trage la răspundere?

Ce mecanisme există pentru a limita puterea discreționară a unor indivizi ajunși pe aceste funcții nu prin merit, ci prin grația unor aranjamente politice de culise?

Atitudinea josnică a lui Vasile Bănescu față de jurnalistul Marius Tucă este un exemplu elocvent al abuzului de putere pe care un membru al CNA îl exercită fără rețineri.

Prin astfel de comportamente, Bănescu demonstrează că nu mai are ce căuta într-o instituție care ar trebui să garanteze imparțialitatea și să protejeze libertatea presei. Dacă nu se iau măsuri pentru demiterea lui, CNA riscă să fie percepută tot mai mult ca o veritabilă Inchiziție a jurnalismului, un organism represiv menit să reducă la tăcere vocile incomode.

În loc să fie un arbitru echidistant, CNA riscă să devină o unealtă docilă a intereselor politice, acționând ca un braț al cenzurii instituționalizate. Sub masca protejării „interesului public”, unii membri ai acestei instituții, precum Vasile Bănescu, stabilesc, de capul lor sau la ordinul superiorilor politici, cine are voie să vorbească și ce adevăruri pot fi rostite în spațiul public.

În loc să apere pluralismul de idei, CNA devine, în unele cazuri, instrumentul unei puteri obsedate să controleze narativul, reducând jurnalismul la un cor obedient, lipsit de spirit critic.

Libertatea de exprimare nu este un privilegiu acordat de autorități, ci un drept fundamental, câștigat cu sacrificii și înscris în Constituție. Orice tentativă de a reduce această libertate prin sancțiuni disproporționate sau decizii arbitrare reprezintă o amenințare directă la adresa democrației. Problema nu este existența unui mecanism de reglementare – acesta este indispensabil într-o societate modernă – ci faptul că, uneori, acest mecanism este deturnat în scopuri politice meschine, iar cei care îl controlează scapă de orice responsabilitate. Cine amendează CNA-ul atunci când devine el însuși un abuzator?

Într-un stat de drept, nicio instituție nu ar trebui să fie deasupra legii. Este imperativ ca puterea CNA să fie supusă unui control riguros și transparent, astfel încât să nu se transforme într-o inchiziție media, ci să rămână ceea ce ar trebui să fie: un garant al echilibrului, al diversității de opinii și al respectului față de cetățeni. Când această balanță se înclină, libertatea presei devine o iluzie fragilă, iar democrația un simulacru.

A consemnat pentru dumneavoastră Lucian Ciuchiță.

Pe 20 a fost echinocţiul de primăvară iar semnificaţiile sale astronomice, mitologice, ezoterice se răsfrâng și asupra sărbătorii de azi. Ziua egală cu noaptea a simbolizat echilibrul, cele două jumătăți ale anului și ale lumii, o stare de spirit unică și specială.

Este un timp al curățeniei rituale, al luminii, al focurilor aprinse, un timp ce reactualizează în fiecare an adevărate scenarii mitice, cu suprapuneri și influențe atât din zona zoroastrismului, cât și a divinităților din panteonul greco-roman.

Credințe și interdicții

În preajma echinocțiului de primăvară (la fel ca și în cazul celui de toamnă), calendarul popular consemnează Ziua Șarpelui, cel care împarte anul în două anotimpuri, odată cu ritmul hibernării sale. Cele două Zile ale Șarpelui stau sub semnul unei străvechi zeități preistorice, considerată simbol al renaşterii ciclice a naturii.

În Ziua Șarpelui, ţăranii nu aveau voie să-l omoare și nici să-i spună pe nume. În schimb, îl descântau și respectau nenumărate interdicții: nu atingeau obiecte ale căror forme aminteau de cea a șarpelui, nu tăiau lemne, nu torceau, nu țeseau, nu foloseau foarfecele sau acul.

Șarpe Antropofag sau Strămoș mitic?

În satele noastre, șarpele pendulează între ipostaza de antropofag, prezent în blestemele de mamă, colindele și baladele fantastice („…dar nu-i para focului,/ că-s ochiuții șarpelui./ Șade-n drum încolăcit/ și mănâncă un voinic…”) și cea de animal-totem sau strămoș mitic („Șerpe este la toată casa; unde este șerpe, e noroc la casă, merge bine și nici un rău, nici un farmec nu se apropie. Dar să ferească Dumnezeu să-l omori, că îndată moare unul din gospodari. Acela se cheamă Șerpe de Casă”).

A consemnat pentru dumneavoastră Iulia Gorneanu.