Vineri, 28 martie, în data când sărbătorim Ziua Internațională a Femeilor în Muzică, Teatrul Coquette continuă stagiunea de operă la teatru cu un nou concert senzațional, având-o ca protagonistă pe tânăra soprană Cristina Fieraru, o voce luminoasă și sclipitoare care, în ultimul timp, se conturează tot mai frumos pe scena lirică de la noi. Acompaniată de Maxim Belciug, cu chitara sa cât o orchestră, solista va oferi publicului o călătorie muzicală eclectică, de la ariile delicate și ecourile tulburătoare din barocul italian, până la explozia de viață a ritmurilor spaniole sau energia solară a canțonetelor napolitane, într-un program care explorează feluritele resurse de seducție ale muzicii de operă. Și, pentru ca întreaga bucurie a serii să fie desăvârșită, după concert spectatorii se vor putea răsfăța, în tihnă, în foaierul teatrului, de o discuție cu artiștii și de un pahar de vin oferit cu drag de CRAMA HISTRIA.
Așadar, rețineți: 28 martie. A 87-a zi a anului, o zi în care, de-a lungul timpului, s-au întâmplat multe, și vesele, și triste. Unii oameni s-au născut într-o zi de 28 martie: Fra Bartolommeo (1472), Maxim Gorky (1868), Mario Vargas Llosa (1936), Lady Gaga (1986), alții s-au săvârșit: Ivan cel Groaznic (1584), Modest Mussorgsky (1881), Virginia Woolf (1941 ), Serghei Rachmaninoff (1943), Marc Chagall (1985) ori Eugen Ionesco (1994). În anul 37 era noastră, Caligula intra în Roma și era investit de Senat cu „dreptul și puterea de a decide în toate lucrurile”, devenind practic împărat. La ce a dus asta – știm. În 519, Papa Hormisdas reconcilia Biserica Constantinopolului cu cea a Romei, punând capăt schismei Acaciene. În 1556, Marele Maestru al Cavalerilor Ospitalieri, Jean de Valette punea piatra de temelie pentru orașul La Valletta din Malta. În 1776, la Moscova era fondat Balșoi Teatr. În 1842, avea loc primul concert al Orchestrei Filarmonice din Viena, sub bagheta lui Otto Nicolai. În 1896, la teatrul La Scala din Milano era prezentată în premieră opera “Andrea Chenier” a lui Umberto Giordano, pe un libret de Luigi Illica. În 1915, la Ateneul Român, se cânta în primă audiție Simfonia a II-a de George Enescu, dirijată de însuși compozitorul. Iar în acest șir de evenimente, în anul de grație 2025 mai așezăm și noi unul: concertul sopranei Cristina Fieraru de vineri, 28 martie. Poate că nu are rezonanțe istorice înalte, dar este, pentru noi, un prilej de a sărbători faptul că suntem și de a ne bucura de viață, de frumos, de primăvară.
Din 2024, soprana Cristina Fieraru și chitaristul Maxim Belciug au inițiat o stagiune de operă la teatru, intitulată ARIE ȘI ECOU, prin care își propun să ofere publicului o serie de întâlniri cu repertoriul liric într-o prezentare adaptată la o scenă de teatru mic, unde intimitatea dintre artiști și public și lipsa artificiilor de regie permit o altfel de apropiere – mai directă, mai sinceră, mai vie – de această muzică de o extraordinară frumusețe.
Concertul din 28 martie 2025 începe la ora 19:30 și are loc la Teatrul Coquette din București (Calea Călărași 94). Biletele sunt disponibile pe platformele online mystage.ro, eventim.ro, iabilet.ro, kompostor.ro și eventbook.ro sau se pot rezerva la email rezervari@teatrulcoquette.ro ori tel. 0754990017, 0721191675 (zilnic între 11-19), urmând a fi ridicate de la teatru, înainte de începerea spectacolului.
https://culturaromana.ro/wp-content/uploads/2025/03/cover_28martie.jpg10051920Patrick Matishttps://culturaromana.ro/wp-content/uploads/2023/06/romania-culturala-logo-6.jpgPatrick Matis2025-03-21 22:38:202025-03-21 22:38:20Concert extraordinar al sopranei Cristina Fieraru de Ziua Internațională a Femeilor în Muzică pe 28 martie 2025
Nu, nu este o glumă, ci chiar vom vorbi astăzi despre ceva care, din păcate, este prea puțin cunoscut la noi, dar mai cunoscut în afară.
Istoria noastră e una plină de urcușuri și coborâșuri, dar mai ales de necunoscute. Avem mii de informații, documente, artefacte care zac prin beciurile diferitelor muzee naționale de istorie care nu sunt cercetate, promovate și legate.
Însă din când în când mai găsim urme de istorie bine cercetată prin cărți precum seria de trei volume scrise de domnul Cornel Bârsan – „ISTORIA FURATĂ – Cronică Românească de Istorie Veche”.
Una din lucrările cele mai complexe, bine legate pe partea de cronologie dar și bine explicată (bazată pe multe surse atât din străinătate, cât și din țară – multe chiar fiind noi ca apariție) despre istoria noastră din antichitate până la anii 1600.
Tot aici în primul volum, găsim o informație extrem de interesantă legată de o descoperire din județul Vâlcea.
Ca să rămânem totuși în tema articolului nostru, să vorbim un pic despre acest Homo olteniensis. Care este povestea lui?
Constantin S. Nicolaescu-Plopșor
Între anii 1960-1969, cercetătorul Constantin S. Nicolaescu-Plopșor face anumite săpături arheologice în satul Bugiulești. Aici, în punctul Valea lui Greuceanu a reușit să scoată la iveală o imensă comoară arheologică datând la circa 1.700.000-2.000.000 de ani. Constantin S. Nicolaescu-Plopșor prin cercetările sale arheologice, este printre primii care deschid drumul cercetării preistorice din țara noastră, acesta pornind mai multe săpături în zona Olteniei.
Astfel s-au descoperit, atât niveluri foarte de vechi de locuire, unelte din oase de animale, cât și o serie de pietre anume atent alese de către ființe umane pentru a fi folosite ca unelte.
În acest loc, pe o suprafață de circa 80 m2 s-au descoperit oase de animale ce au fost folosite ca surse de hrană împreună cu trei fragmente de oase provenite de la un om. Mai precis, o diafiză (partea de mijloc) de tibie (fluierul piciorului), precum și două diafize de femur (osul coapsei).
Din studiul oaselor de om găsite, s-a ajuns la concluzia, că omul de la Bugiulești era destul de înalt, ajungând la 1.70m, și își procura hrana îndeosebi din vânatul animalelor din ținut.
Ca să putem face o comparație cu alte descoperiri de hominizi în Europa, cele găsite în Spania, lângă Granada, numit omul de Orce, aveau să fie estimate la circa 900.000-1.600.000 de ani, pe când cele din Anglia de la Bongrave la 500.000 de ani. Deci mult mai tânăr exemplarul spaniol și englez față de cel românesc.
Precizez că exemplarul nostru a fost analizat de mai multe echipe internaționale de cercetători pentru a confirma această descoperire senzațională.
Aceste descoperiri reprezintă așadar ce mai veche prezență a unui om nu doar la noi în țară cât și în Europa!
Astfel dragilor, să țineți minte când este să mai treceți prin satul Bugiulești, Vâlcea, că aici s-a găsit cel mai vechi om din Europa!
Mircea Eliade s-a născut în luna martie 1907, fie pe 9 pe 13 sau pe 22. Oricare din aceste trei date ar fi cea corectă aș dori să-i punctăm ziua citând dintr-una din multele cărți moderne care se referă elogios la scrierile sale.
Astfel, lansând o invitație la lectură a cărții „Ipoteza Fericirii – Armonia dintre știința modernă și vechea înțelepciune” a psihologului de origine ebraică Jonathan Haidt și republicată de Editura Humanitas, în anul 2020, preluăm, în continuare, de la pagina 260, din capitolul „Divinitate cu sau fără Dumnezeu” și sub-capitolul „Intruziunile sacre”.
„Însă, odată cu dezvoltarea științifică, tehnologică și industrială, lumea occidentală s-a ‘desacralizat’. Cel puțin aceasta este afirmația lui Mircea Eliade, marele istoric al religiilor. În ‘Sacrul și Profanul’, Eliade ne demonstrează că percepția sacralității este universal umană. Indiferent de elementele care le diferențiază, toate marile religii au locuri (temple, altare, copaci sacri), perioade (zile sfinte, răsărit, solstițiu) și activități (rugăciuni, dansuri speciale) ce permit contactul sau comunicarea cu ceva pur și aflat în afara acestei lumi. Pentru a marca sacralitatea, toate celelalte perioade, locuri și activități sunt considerate profane (obișnuite, nu sacre). Granița dintre sacru și profan trebuie să fie atent păzită, în acest scop existând toate regulile referitoare la puritate și contaminare. Eliade spune că occidentul modern este prima cultură din istoria umanității care a reușit să desacralizeze complet timpul și spațiul și să producă o lume în întregime practică, eficientă și profană. Aceasta este lumea pe care fundamentaliștii religioși o consideră de nesuportat și împotriva căreia sunt uneori gata să lupte.
Cel mai convingător argument adu de Eliade este, din punctul meu de vedere, acela că sacralitatea este atât de greu de reprimat, încât se insinuează adesea în lumea profană modernă sub forma unui comportament ‘cripto-religios’. Eliade observă că până și persoanele complet dedicate unei existențe profane au locuri privilegiate, calitativ deosebite de celelalte: ținutul natal, locul primei iubiri, o stradă ori un colț din primul oraș străin văzut în tinerețe. Toate aceste locuri păstrează, chiar pentru omul cel mai nereligios, o calitate excepțională, ‘unică’, pentru că reprezintă ‘locuri sfinte’ ale Universului său privat, ca și cum această ființă nereligioasă ar fi avut revelația unei alte realități decât aceea la care participă prin existența sa de zi cu zi.
Mi s-a oprit respirația la citirea acestor rânduri. Eliade mi-a definit perfect propria spiritualitate destul de anemică, limitată la câteva locuri, cărți, oameni și întâmplări care mi-au adus momente de înălțare și revelație. Chiar și ateii au parte de manifestări ale sacrului, mai ales când sunt îndrăgostiți sau se află în mijlocul naturii: ei pur și simplu nu deduc că Dumnezeu le-a declanșat acele sentimente.” – Jonathan Haidt, „Ipoteza Fericirii”, Ed. Humanitas, București 2020.
https://culturaromana.ro/wp-content/uploads/2025/03/haidt-iluzia-fericirii.jpg1077678Patrick Matishttps://culturaromana.ro/wp-content/uploads/2023/06/romania-culturala-logo-6.jpgPatrick Matis2025-03-20 00:34:372025-03-20 00:39:27Cristian Horgoș – Mircea Eliade, citat elogios de Jonathan Haidt în cartea sa „Ipoteza fericirii”
În viața fiecărui om, există un punct în care trecutul se întâlnește cu prezentul, iar amintirile, ca niște umbre ale unor visuri trecute, se ridică deasupra celor mai adânci colțuri ale conștiinței.
Eu sunt Lucian Ciuchiță, un nume care, poate pentru mulți, nu înseamnă nimic, iar pentru alții poate reprezenta o idee, o viziune, o poveste. Cu toate acestea, am fost întotdeauna mai mult decât suma cuvintelor care îmi compun numele. Am fost un rebel în fața unui sistem rigid, un gânditor care nu a acceptat niciodată limitele impuse de circumstanțe. Am fost întotdeauna atras de adevăr, de cunoaștere și de lupta cu proprii mei demoni. Un drum plin de suișuri și coborâșuri, de victorii și eșecuri, dar mereu cu o singură direcție: înainte.
Când eram copil, lumea părea un loc vast și plin de posibilități. Imaginația mea era neîngrădită, iar acest dar a devenit în același timp o binecuvântare și o povară. O binecuvântare, pentru că mi-a permis să visez și să îmi construiesc lumi fantastice, dar și o povară, pentru că m-a făcut să fiu diferit de ceilalți copii. A fost un început care m-a marcat pe viață, căci eram mai degrabă un copil al visurilor, decât al realității.
Și, așa cum se întâmplă cu toți copiii care își trăiesc imaginația din plin, m-am lovit de rigiditatea unui sistem educațional care nu înțelegea nevoia mea de a visa. Nu am primit niciodată nota 10 la purtare. Poate pentru că nu m-am supus normelor care mi se impuneau. Poate pentru că nu m-am regăsit niciodată în acele standarde de comportament care păreau să definească „corectitudinea” în ochii autorităților.
Dar în ciuda acestui fapt, am învățat. Am fost un elev bun. M-am regăsit în cărți, în cunoaștere, în paginile care mi-au oferit răspunsuri la întrebările pe care le aveam despre lume.
Și, deși nu am fost niciodată un copil „model”, am fost mereu un copil care dorea să știe mai mult, să înțeleagă mai mult.
Perioada liceului a fost una în care am fost prins între două lumi. Pe de o parte, eram acel tânăr care își punea întrebări, care nu accepta să fie doar o rotiță într-un mecanism care funcționează automat, iar pe de altă parte, eram un adolescent care, poate din orgoliu, simțea că revolta este singura formă de libertate autentică. Am avut parte de multe conflicte, dar fiind un elev bun la învățătură, sistemul mi-a iertat multe dintre abateri. Însă acest conflict lăuntric între dorința de a învăța și nevoia de a mă opune a fost o constantă în viața mea.
La facultate, am decis să las în urmă răzvrătirea și să mă concentrez pe studii. Am ales Cibernetica, o disciplină greu de înțeles pentru mulți, dar care mi-a oferit oportunitatea de a gândi într-un mod structurat și analitic. Totuși, chiar dacă am ales să nu mai fiu un rebel, în mine s-a acumulat o furie tăcută împotriva regimului comunist care îmi fura visurile. Fiecare lecție, fiecare examen, fiecare oră de studiu devenea un act de rezistență într-un sistem care încerca să mă adâncească într-o rutină lipsită de sens. Am terminat facultatea cu note bune și am reușit să mă înscriu la doctorat, pentru care am muncit alți cinci ani, ani în care mi-am pus întreaga energie în a înțelege lumea și a o descrie, pentru a putea schimba ceva.
În paralel cu studiile, am început să muncesc. Am fost polițist, reporter special, realizator de emisiuni la TVR, luptător antiterorist, profesor…
M-am regăsit în acest domeniu al comunicării, al luptei pentru adevăr.
Am devenit profesor universitar, iar educația a fost un alt mod prin care am putut să contribui la formarea unei noi generații. Am predat materii grele, am încercat să deschid minți și să instig la gândire critică.
În acest timp, am fost recompensat pentru munca mea: am primit o diplomă de la TVR, o recunoaștere a contribuției mele la evoluția postului național. Dar, pe măsură ce cariera mea avansa, am simțit cum un sistem care nu își apreciază cu adevărat valorile îmi pune tot mai multe piedici.
Am scris scenarii de filme, iar unul dintre ele a ajuns chiar la Hollywood. A fost un moment de glorie, dar și de amare dezamăgiri. Casele de producție care au obținut drepturile asupra scenariului meu s-au îmbogățit, în timp ce eu am fost sfidat.
Șapte ani de procese mizerabile m-au marcat, iar lupta pentru drepturile mele intelectuale a fost una în care am pierdut mult, dar am câștigat învățăminte.
În ciuda succeselor profesionale, m-am confruntat cu un adevăr crud: cărțile se vând greu. Chiar dacă am patru cărți publicate la Paris și 15 romane în librăriile din România, nu am reușit să fiu acceptat de sistem. Am ajuns într-o situație în care am fost nevoit să îmi schimb direcția. Am lucrat în bucătării din România și din străinătate, un talent culinar pe care l-am descoperit ca pe o formă de supraviețuire. Am fost ghid de turism, o meserie grea în care am învățat să rezist într-o lume tot mai dezumanizată, în care turiștii nu mai călătoresc pentru a se relaxa, ci pentru a reclama.
Trăiesc într-o lume cu susul în jos, unde valorile sunt pervertite, iar sistemele de educație și cultură sunt corupte de interese care nu au nimic de-a face cu binele comun. Dar nu m-am lăsat niciodată doborât. Poate nu am fost niciodată „acceptat” așa cum mi-aș fi dorit, dar am continuat să lupt pentru ceea ce cred. Așa cum am făcut-o în copilărie, așa cum am făcut-o în facultate, așa cum am făcut-o în carierele mele multiple.
Eu sunt Lucian Ciuchiță, un om care refuză să se împace cu ceea ce este, care caută mereu adevărul, chiar și atunci când acest adevăr îl aduce într-un colț întunecat al lumii. Un om care, în ciuda tuturor loviturilor primite, continuă să scrie, să învețe, să încerce să schimbe ceva în jurul său. Aș putea să fiu doar un alt nume uitat, dar aleg să fiu o voce care refuză să tacă.
https://culturaromana.ro/wp-content/uploads/2025/03/485402975_4026818960863024_6809824794974248317_n.jpg720960Patrick Matishttps://culturaromana.ro/wp-content/uploads/2023/06/romania-culturala-logo-6.jpgPatrick Matis2025-03-19 22:55:432025-03-19 22:55:43Lucian Ciuchiță – Cine sunt eu: Între literatură, revoltă și supraviețuire
Inimile iubitorilor de muzică romantică vor bate din nou în ritmurile canzonetelor napoletane, pe 2 aprilie la Sala Dalles: în miez de primăvară, tenorul Ştefan von Korch invită publicul la concertul „O Sole Mio”, ce aduce pe aceeași scenă frumusețea inegalabilă a repertoriului italian și pasiunea vibrantă a muzicii spaniole. I se alătură baritonul Adrian Mărcan şi maestrul pianist Alexandru Burcă, al cărui acompaniament completează atmosfera spectacolului ce face parte din stagiunea Musical Extravaganza.
Tenorul Ştefan von Korch, amfitrion şi coordonator artistic, detaliază: „Deși aparțin unor tradiții diferite, atât canzonetele, cât și zarzuelele au puterea de a trezi emoții universale. Ele spun povești despre iubire, bucurie, dor și speranță, devenind punți între trecut și prezent, între culturi și generații. De cele două genuri ne vom bucura în concertul O Sole Mio, atât prin titluri reper cât şi prin surprize aproape niciodată cântate în România.”
Canzonetele și zarzuelele sunt piese captivante, fiecare exprimând prin muzică și text esența spiritului național al ţării de origine. Canzonetele italiene au cucerit inimile ascultătorilor din întreaga lume, în interpretarea legendarului Luciano Pavarotti, iar zarzuelele compoziţiile subtile şi pline de trăiri intense care se regăsesc în repertoriul marilor solişti spanioli Jose Carreras şi Placido Domingo.
Iar pe 2 aprilie la Sala Dalles, îndrăgitul tenor Ştefan von Korch, cunoscutul bariton Adrian Mărcan şi pianistul Alexandru Burcă vor fi cei care interpretând canzonete, zarzuele dar şi arii şi duete celebre vor pune în lumină diversitatea şi frumusețea universului liric, într-un concert în care se vor contopi două orizonturi culturale şi muzicale. Concertul face parte din stagiunea Musical Extravaganza – amfitrion Ştefan von Korch.
Noi întâlniri cu tenorul Ştefan von Korch, dar şi cu Alin Stoica şi alte nume mari, în cadrul seriei Musical Extravaganza, vor avea loc după următorul program:
„Armonii sacre – Pelerinaj muzical Pascal” – 9 aprilie – Sala Dalles
„Valurile Dunării” – Concert extraordinar de ziua Europei – 14 mai – Sala Lucefărul
https://culturaromana.ro/wp-content/uploads/2025/03/O-Sole-Mio_landscape_simplu.jpg7021600Patrick Matishttps://culturaromana.ro/wp-content/uploads/2023/06/romania-culturala-logo-6.jpgPatrick Matis2025-03-19 22:10:292025-03-19 22:14:17O SOLE MIO – muzică ce atinge sufletele cu tenorul ŞTEFAN von KORCH, baritonul ADRIAN MĂRCAN şi pianistul ALEXANDRU BURCĂ pe 2 aprilie 2025 la Sala Dalles
Uniunea de Creație Interpretativă a Muzicienilor din România (UCIMR) celebrează 30 de ani de activitate printr-o Gală Aniversară, care are loc miercuri, 2 aprilie, orele 18:30, la Sala Mare a Ateneului Român, în prezența comunității artistice, precum și reprezentanților mediului guvernamental și non-guvernamental.
Fondată în 1995, UCIMR este organizație nonprofit de utilitate publică, care de trei decenii contribuie la dezvoltarea peisajului cultural românesc prin promovarea valorilor artistice autentice, atât pe plan național, cât și internațional. Asociația susține arta interpretativă, de la soliști, coriști și instrumentiști până la dansatori sau balerini, prin proiecte culturale menite să faciliteze schimbul de experiență și promovarea artiștilor în medii cât mai diverse. Uniunea creează oportunități de afirmare dedicate tinerilor artiști, dar susține și activitatea artiștilor pensionari.
„În anii ’90, legislația privind drepturile artiștilor era plină de necunoscute. În contextul Legii nr. 35/1994 privind timbrele culturale, care oferea doar uniunilor de creație posibilitatea de a beneficia de aceste fonduri, se conturează ideea unui organism dedicat exclusiv susținerii muzicienilor interpreți, căci din peisajul uniunilor de creație lipsea segmentul artiștilor interpreți, vectorii principali ai transmiterii actului muzical către public. Această inițiativă a pregătit terenul pentru înființarea în 1995 a UCIMR, prima asociație a artiștilor interpreți, dedicată exclusiv realizării și implementării de proiecte culturale. Astfel, de 30 de ani, asociația a contribuit la îmbogățirea peisajului cultural român, promovarea valorilor artistice autentice românești în străinătate, generarea de oportunități pentru afirmarea tinerilor artiști și la susținerea materială a artiștilor pensionari, care a contribuit la retenția artiștilor în România în contextul exodului masiv.” – Ștefan Gheorghiu, Fondator și Președinte UCIMR.
Premiile UCIMR
În cadrul galei, vor fi decernate PREMII ANIVERSARE, care celebrează realizările artistice pentru întreaga activitate ale instituțiilor, ansamblurilor, grupurilor și personalităților din lumea muzicală, înmânate de către membrii Consiliului Director, reprezentanți ai mediului de business și guvernamental.
Vor fi acordate PREMII DE EXCELENȚĂ, având următoarele nominalizări:
Muzică de cameră
Cvartetul ConTempo
Cvartetul Arcadia
Cvartetul PlaCello
Solist instrumentist
Remus Azoiței
Adrian Petrescu
Luiza Borac
Solist vocal
Luiza Zan
Veronica Anușca
George Petean
Ansamblu de jazz
Amphitrio
Big Band Radio
Sorin Zlat Trio
Grup folcloric
Ansamblul Folcloric Național „Transilvania” din Baia Mare
Concursul național pentru muzică de fanfară „Iosif Ivanovici”
Vacanțe Artistice Bârnova
De asemenea, nu va lipsi nici categoria GENERAȚIA MILENIULUI III, dedicată tinerilor interpreți, indiferent de genul muzical, la secțiunile „Interpretare vocala” și „Interpretare instrumentală”, desemnate de un juriu special.
Valoarea totală a premiilor acordate va fi de peste 100.000 lei.
Atmosfera va fi animată de momente muzicale speciale:
Uvertura operei „Forța destinului” de Giuseppe Verdi, interpretată de Filarmonica „George Enescu”, sub bagheta dirijorului Constantin Adrian Grigore;
„Balada” de George Enescu, interpretată de Filarmonica „George Enescu” și solistul Remus Azoiței;
„Muzica” din opereta „Valurile Dunării” de George Grigoriu, interpretată de Filarmonica „George Enescu” și solista Veronica Anușca;
Amphitrio și solista Luiza Zan;
„Suita românească”, în aranjamentul lui Mihai Gherghelaș, interpretată de Filarmonica „George Enescu” și solista Monica Bejenaru;
„Romanian Madley”, de Sabin Păutza, interpretată de Filarmonica „George Enescu”.
Gala UCIMR 30 de ani va fi acompaniată de vinurile și spumantele Jidvei.
Scurt istoric
În data de 15 ianuarie 1995, a avut loc Adunarea de constituire a UCIMR, la Teatrul de Operetă „Ion Dacian” din București, și a reunit reprezentanții următoarelor colective artistice, care au fost considerați membri fondatori: Teatrul de Operetă „Ion Dacian” București, Opera Națională Română din Cluj-Napoca, Filarmonica „Transilvania” Cluj-Napoca, Filarmonica „George Enescu” București, Filarmonica Brașov, Opera Brașov, Filarmonica „Moldova” Iași, Filarmonica de Stat Târgu Mureș, Filarmonica de Stat Sibiu, Filarmonica „Oltenia” Craiova și alte personalități muzicale care au solicitat aderarea în mod individual. Uniunea a dobândit personalitate juridică prin Hotărârea judecătorească nr. 75/20.04.1995.
În primele etape, finanțarea proiectelor a întâmpinat dificultăți datorită noutății asociației pe piața culturală, lipsei de cultură asociativă în rândul muzicienilor și dialogului limitat cu autoritățile competente. Calitatea proiectelor implementate de UCIMR a condus la aprecierea acestora atât pe plan internațional, cât și național. În anul 1996 au loc primele colaborări internaționale ale UCIMR pentru proiecte culturale ce promovează valorile interpretative românești peste hotare. Se pun astfel bazele viitoarelor parteneriate strategice, menite să deschidă calea către performanță pentru mii de artiști. Activitatea UCIMR devine tot mai vizibilă în mediul cultural, astfel prin Hotărârea Guvernului nr. 1242/29.11.2000, publicată în Monitorul Oficial nr. 634/06.12.2000, UCIMR dobândește statutul de instituție de utilitate publică, consolidându-și rolul în peisajul cultural românesc și facilitând accesul la resurse pentru proiecte majore.
Datorită Legii nr. 8/2006, membrii UCIMR pensionari au primit un plus de 50% lunar, la pensie, pentru că UCIMR era recunoscută de utilitate publică. Pentru mulți artiști, acest plus a însemnat supraviețuire.
În 2003, UCIMR organizează Cursurile de Vară de Muzică Contemporană de la Breaza, primul eveniment internațional de acest gen în România, intrând pe harta manifestărilor cu tradiție precum cele de la Darmstadt, Bayreuth și Varșovia. În 2006, cursurile evoluează în Academia ICon Arts Sibiu, care, pe lângă muzică, include și secții de coregrafie și dans, fotografie și teatru, atrăgând mentori și studenți de pe 5 continente. Astăzi, Academia numără XXIII de ediții.
În 2009, pentru a contracara emigrarea masivă a tinerilor muzicieni români valoroși, UCIMR lansează programul cultural anual „Oportunități la Tine Acasă”, dedicat păstrării și valorificării potențialului interpretativ în spațiul românesc. Programul deschide noi scene și stagiuni, sprijinind tinerii absolvenți în dezvoltarea unei cariere în țară și oferindu-le totodată venituri periodice, într-un context în care posturile în filarmonici și în instituțiile de spectacole sunt insuficiente. Acest proiect se numără printre primele inițiative de responsabilitate socială în cultură din România și continuă și în prezent.
În 2010, organizează la Sibiu prima ediție a Concertului de Anul Nou, chiar în 31 decembrie, fiind prima instituție care propune o variantă autohtonă, personalizată, a celebrului concept de concert simfonic festiv, de inspirație occidentală. În timp, Concertul de Anul Nou de la Sibiu a devenit cel mai așteptat eveniment cultural la cumpăna dintre ani.
În 2015, în colaborare cu EnjoyTV Romania, UCIMR lansează un concept original de spectacol-conferință sub forma unei emisiuni TV cu public și intermedii artistice, transmis online prin live streaming. Round Table București, apoi Round Table România, reunește personalități din viața culturală în jurul unor subiecte de interes comun, sub coordonarea moderatorilor Valentina Sandu-Dediu (muzicolog, Rector al Colegiului Noua Europă), Nicolae Pepene (istoric, Manager al Muzeului Județean de Istorie Brașov), Oana Ciucă Lazăr (jurnalist Capital Cultural) .
În 2018, marchează Centenarul Marii Uniri prin programul „100 de ani în 100 de concerte”, o inițiativă multianuală, inovatoare, care evidențiază personalități și momente istorice reprezentative, prin muzică, muzeografie, fotografie și film documentar.
În 2020, în pofida constrângerilor sanitare, UCIMR își păstrează angajamentul față de cei peste 10.000 de membri și față de comunitatea artistică din România, organizând în condiții de siguranță 50 de concerte, 3 festivaluri, 14 cursuri de perfecționare și 2 rezidențe artistice, în 11 județe și în mediul online.
În 2022, organizația avea peste 50 de parteneri din 18 țări de pe 3 continente se implică în inițiativele UCIMR, evidențiind caracterul internațional al proiectelor derulate. Academia și Festivalul ICon Arts Transilvania, The Jazz Cave Festival, Jazz Bastion și CellEAST Festival, alături de concertele dedicate Zilei Naționale din Tokyo și Baku și cele de Anul Nou la Sibiu, continuă să pună în valoare cultura și arta interpretativă românească.
În 2023, proiectul JAZZ BASTION III – Globetrotter a fost onorat cu titlul de PROIECTUL MUZICAL AL ANULUI în cadrul Galei Premiilor Anului în Cultură Brașov 2023, organizată de Consorțiul Cultural Corona. Premiul a marcat aprecierea publicului, sectorului guvernamental, a breslei și presei de profil.
Astăzi, UCIMR numără peste 10.000 de membri și sprijină, prin multiple programe, sute de muzicieni interpreți, coriști, dansatori și balerini. Uniunea își propune să-și extindă rețeaua de colaborări și să dezvolte noi proiecte multidisciplinare, rămânând un pilon pentru creația și interpretarea artistică din România și dincolo de granițele ei.
UCIMR organizează evenimente tematice sincretice în care muzica jazz, clasică și contemporană se îmbină cu noile tehnologii, poezia, cartografia, meșteșugurile, gastronomia sau chiar enologia, invitând publicul să guste și să deguste arta cu toate simțurile în spații neconvenționale. De asemenea, UCIMR oferă un cadru propice creației, găzduind proiecte artistice interculturale precum Rezidența Transilvanica sau coproducția româno-albaneză inspirată din mitologie, Ana și Rozafa. Prin intermediul proiectelor transfrontaliere precum Romanian Music Society in Japan, asociația oferă expunere și mobilități naționale și internaționale artiștilor la început de drum și experimentați.
https://culturaromana.ro/wp-content/uploads/2025/03/UCIMR_Gala30ani_KV_Invitatie.jpg1000707Patrick Matishttps://culturaromana.ro/wp-content/uploads/2023/06/romania-culturala-logo-6.jpgPatrick Matis2025-03-19 21:55:012025-03-19 21:55:01Uniunea de Creație Interpretativă a Muzicienilor din România celebrează 30 de ani de activitate printr-o Gală Aniversară pe 2 aprilie 2025
În nord-estul satului Jugureni (din Munții Buzăului), la locul numit Piatra, pe culmea sud-estică a dealului Mălin se află un sistem de fortificații construit din bulgări de piatră, din bolovani de stâncă uriași, de dimensiuni diferite; de la roțile unui autoturism la altele cu latura de 1,50 – 2 metri. În partea răsăriteană a edificiului se află o crice, căreia oamenii îi spun Crucea Ciumei sau Crucea Albă, cruce care este din granit și are ornamente pe ea. De ce albă, căci granitul nu este alb?
Alții îi spun locului din culmea Mălinului, Piatra Sfatului sau Piatra Cislăului (de la numele taxei: cislă) ori îi spun simplu: Piatra.
Crucea se află în afara unui parcurs de pietre cu aspectul unor dale, ce par a delimita ceva. „Dâra de piatră” este paralelă cu alte două situate la 7-8 metri, respectiv 11 metri spre sud (acoperită acuma de o iarbă deasă), urmând șirul dalelor de piatră spre vest se ajunge la un punct în care ele sunt întrerupte de un drum de țară perpendicular, având direcția nord-sud, făcut mai aproape, în zilele noastre. Carele trase de vite au provocat în acel loc deteriorarea șirurilor de dale prin repetate treceri. Din această nefericită trecere, aliniamentul triplu se lărgește spre vest făcând loc altor două șiruri de bulgări din piatră, de dimensiuni mai mici, delimitând un sanctuar. Cele două aliniamente intermediare se întrerup vreo 20 de metri, lăsând impresia unei săli de ceremonii sociale, politice, ori religioase, având la centru o adevărată vatră, marcată cu pietre mai mici. Șirurile de aliniamente reapar la vest de această sală pe un parcurs de vreo 30 de metri. Ele sunt amenințate cu dispariția, căci oamenii scot și duc acele bucăți mari de piatră, la ei în gospodărie, pentru construcții […].
Aliniamentele zidurilor ciclopice conduc spre constatarea existenței unei mari cetăți pe vârful Mălin și nu ca prezență întâmplătoare a unor pietre și bolovani stivuiți acolo, așa, printr-un hazard al naturii. Însă cum oare am explica prezența unor pietre de peste 1,50 metri în diametru care se găsesc răzleț la 150 metri sud de aliniamentul sudic al sanctuarului? Pare că sunt desprinși din sanctuar în dorința de a lichida așezământul! Și în acest caz am putea vorbi de urmări ale unei puternice conflagrații încheiate ori prin demolarea fortificației, ori prin distrugerea ei printr-un incendiu devastator, în vremea Titanilor ori a Giganților. Zidul sudic, pe tot parcursul de aproximativ 200 metri, care încă se vede, este un aliniament compact constituit din bulgări de piatră de cea mai mare dimensiune. Aliniamentul nordic este lucrat din pietre mai mici, întrucât zidul era mărginit și apărat de pădure. Aceeași construcție este și la zidurile de la est și vestul sanctuarului. (Detalii despre sanctuar puteți găsi în excelenta monografie „Jugureni – între mit și pamflet” scrisă de eruditul profesor Viorel Șoldea) […].
Etimologia cuvântului mălin ridică niște întrebări. Dicționarele noastre îi stabilesc cuvântului mălin o origine slavă, că ar veni din bulgară, sârbocroatul, ori rusescul malina = zmeură. Semantic, ca înțeles al cuvântului, este o mare deosebire între sensul slav „zmeură” și copacul, ori arbustul mălin, în spațiul românesc. În Bucovina, mălinul este un copac, din specia foioaselor, cu o coajă aparte, din care se obține un medicament astringent, un copac ce face niște fructe negre, ca la afin, însă boaba este mult mai mare. În unele zone din Ardeal mălinului i se mai spune liliac, dar oricum am numi acest arbore, ori arbust, noi românii, el nu este zmeură.
De reținut ar fi că mălinul este prezent într-un cântec de inițiere, un ritual de trecere a anului, și anume în Cântecul Caprei din nordul Moldovei, unde mălinul este un copac ce face, cum spuneam, niște boabe mari, negre. Cântecul începe cu chemarea caprei astfel: „Foaie verde trei măline / Ia-te capră după mine / Că-ți știu eu sama bine / Ș-oi scoate oful din tine…”. Prezența mălinului într-un cântec de ritual, arată străvechimea acestui obicei, care este precreștin, și deci nu îl putusem împrumuta de la slavii creștinați târziu în spațiul carpato-balcanic (după anii 800-900 d.Hr.). Ce virtuți consacratoare va fi având mălinul, pentru că el este polisemantic: este și un arbore sfânt, dar și un loc încărcat cu valori și puteri sacramentale identificate printr-un apelativ cu însușirile sacrului: mălin. Altfel cum am explica oronimul Colții Mălinului ce străjuiesc sălbatica vale a Mălinului, ce se desprinde din platoul sfânt al Bucegilor? Acolo nu cresc nici mălini, nici liliac, acolo sunt colți de stâncă și abrupturi colosale. Sunt și alte toponime în geografia sacră românească, legate de acest sens metaforic al cuvântului: apelativ ce evocă atributele sacrului în acel loc: Mălina, pădure în comuna Gorganul, județul Muscel. Dominante în pădure sunt esențele: stejarul, fagul, carpenul, nu mălinul. Însă în toponimia românească Gorgan este un loc cu atribute sacre, consacrat memoriei moșilor primordiali.
Există un schit Mălinești în comuna Gârceni, județul Vaslui, care nu este legat ca nume de vreo pădure cu mălini în jurul ei. Cunoscută este și comuna Mălini, din județul Suceava, locul unde s-a născut poetul Nicolae Labiș, iarăși fără vreo legătură cu copacul mălin; cu același înțeles trebuie să înțelegem și numele satului Mălini, de la răsărit de Bug. În afara orașului Brăila, este un tăpșan, un întins platou, care a fost transformat în pligon de trageri militare, care se cheamă: Mălina. Ce legătură pot avea toate aceste toponime românești cu slavul malina = zmeură?
Această mică preumblare printre cuvinte, arată cât de falsă este școala lingvistică „urechistă”, care stabilește etimologia unui cuvânt după cum sună acesta în alte limbi, fără a face o cercetare semantică și istorică, și etimologică, atunci când apropiem cuvinte din limbi diferite.
A consemnat pentru dumneavoastră Constantin 7 Giurginca, „Arhivele Transcendente – O peregrinare prin geografia sacră a pământului românesc”, Editura Universității „Titu Maiorescu”, București 2020.
17 martie 1917, Braşov – † 8 august 1990, Mănăstirea Vladimireşti
Există oameni pentru care suferinţa se face umbră permanentă a vieţii lor, umbră care însă nu întunecă ci luminează, îndulceşte şi sfinţeşte sufletul lor. Pentru aceşti oameni, suferinţa se împleteşte cu rugăciunea, iar singurătatea devine întâlnire cu Hristos, mai presus de cuvânt şi închipuire. Un astfel de om al durerilor a fost Maica Teodosia (Laţcu).
Hărăzită din pruncie suferinţei, căci a avut încă de la naştere o anume infirmitate trupească, ea şi-a purtat crucea cu seninătatea şi înflăcărarea pe care numai dragostea lui Dumnezeu ţi-o poate da. De altfel, iubirea a fost singura armă cu care s-a apărat în toată viaţa sa.
Zorica Laţcu, după numele ei din lume, s-a născut în 1917 într-o familie de ardeleni refugiaţi în Ungaria în timpul Primului Război Mondial. Absolventă a Facultăţii de Filologie, secţia Limbi Clasice (greacă şi latină), lucrează după absolvire ca preparator universitar la Institutul Român Lingvistic din Bucureşti, unde, împreună cu Sextil Puşcariu, participă la editarea Dicţionarului Limbii Române. Cu o energie sufletească rară, publică poezii în revista „Gândirea” condusă de Nichifor Crainic, poezii adunate în trei volume şi tipărite între anii 1944-1949: „Insula Albă”, „Osana Luminii” şi „Poemele Iubirii”.
A făcut parte din generaţia formată şi hrănită duhovniceşte în atmosfera plămădită la Mănăstirea Sâmbăta în jurul Părintelui Arsenie Boca, cel ce i-a fost povăţuitor şi bun îndemnător spre lepădarea de lume, căruia Zorica îi închină ultimul volum de versuri – „Poemele Iubirii”.
În 1948, Zorica îşi închină desăvârşit viaţa lui Hristos, intrând în obştea Mănăstirii Vladimireşti şi primind la călugărie numele de Teodosia. După opt ani de nevoinţe monahale, în 1956, Dumnezeu o cheamă mai sus, pe o altă treaptă a suferinţei, astfel încât Maica Teodosia ia calea temniţei şi mărturisirii, după „rânduiala” acelor vremuri. După trei ani de închisoare la Miercurea-Ciuc şi în alte temniţe este eliberată, dar nu va mai fi primită în mănăstire. Urmează ani de pribegie, în care maica scrie poezii şi face importante traduceri din Sfinţii Părinţi (Sf. Grigorie al Nyssei, Sf. Isaac Sirul, Sf. Simeon Noul Teolog), ajutându-l pe părintele profesor Teodor Bodogae. Maica Teodosia a avut o însemnată contribuţie şi la tălmăcirea primelor volume de Filocalie, editate de părintele Dumitru Stăniloae.
Prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu, după 1990, încărcată de ani, se întoarce la Mănăstirea Vladimireşti, iar la scurt timp se mută cu sufletul senin, la Domnul, fiind înmormântată în cimitirul mănăstiririi.
Înaintea mormântului său, Aspazia Oţel-Petrescu, mulţumindu-i Maicii Teodosia pentru că a „învăţat-o dulceaţa lacrimii ce izvorăşte din iubire”, spunea: „Există în viaţa omului întâlniri providenţiale fără de care viaţa acelui om ar fi fost mai săracă, lipsită de iluminare, ar fi luat alt curs. O astfel de întâlnire a fost pentru mine apariţia Zoricăi, la ceas de răscruce în viaţa mea. Ea a fost cea care mi-a spus:
– Din stradă până în curtea lui Pilat nu este decât un singur pas. Pasul acesta să nu-l faci niciodată tu, prietena mea!
Zorica întindea cărări de simpatie de la o inimă la alta, cu o prietenie care mărturisea că cine iubeşte poate totul. Cuvântul ei era un cuvânt de iubire izvorât din dumnezeire. Mărturisesc că nu am cunoscut un suflet mai clocotitor ca al Zoricăi. Era un rug aprins, un rug de iubire ce se mistuia, dar, prin harul poetic, focul acesta interior se calma în versul ei atât de perfect… Poezia Maicii Teodosia ne duce pe căi de frumuseţe la întâlnirea cu Dumnezeu”. (Aspazia Oţel Petrescu – In Memoriam. Spice)
Să pășim, cu emoție și reverență, în marea casă a literaturii române, acel edificiu clădit din cuvinte nemuritoare, unde ecoul gândirii și al sensibilității noastre colective își găsește glasul. Aici, ca într-o vastă citadelă a spiritului, stau alături – dar nu la aceeași înălțime – marii creatori și cei ce abia reușesc să-și ridice glasul în tumultul vremurilor.
Pe de o parte, ne privesc de la înălțimea veacurilor acei scriitori care au modelat sufletul românesc, transformându-l în pagini de literatură pură, sculptată în esența însăși a geniului.
Ei sunt arhitecții unui vis comun, creatori ai esteticii literare, căutători ai absolutului prin cuvinte.
Lucian Blaga
Mihai Eminescu, cel ce a ridicat limba română la strălucirea marilor literaturi universale, e acolo, împreună cu Ion Luca Caragiale, părintele satirei supreme, oglinda necruțătoare a unei națiuni ce își caută mereu destinul. Panait Istrati, rebelul cu suflet de vagabond, Liviu Rebreanu, pictorul tragic al destinului rural, și Vasile Voiculescu, poetul tăcerii cosmice, își împart locul pe acest Olimp al literaturii noastre. Camil Petrescu, aristocratul ideilor, Lucian Blaga, sculptorul metafizic al luminii și umbrelor, George Călinescu, enciclopedistul care a fixat în piatră esența literaturii române, se aliniază alături de Marin Preda, cel ce a dat glas dramei țăranului modern, și Nichita Stănescu, alchimistul cuvintelor, făuritorul unui univers liric de o stranie și răvășitoare frumusețe.
Mircea Eliade
Apoi, alături de ei, dar poate mai retrași, mai enigmatici, stau Emil Cioran, omul care a mistuit existența într-un torent de luciditate, Eugen Ionesco, demiurgul absurdului, Mircea Eliade, exploratorul mitologiilor pierdute, Marin Sorescu, cu umorul său aspru și ironia mușcătoare, și Nicolae Breban, naratorul labirintic al unui univers în perpetuă frământare.
Lângă acești titani se așază, cu propria lor voce distinctă, scriitori ce au traversat deceniile cu stilul și obsesiile lor literare, dând naștere unor opere ce îmbină realismul, introspecția și o profundă reflecție asupra timpului. Într-un mod rar întâlnit în literatura română, Ștefan Bănulescu reînvie marile dileme existențiale ale omului, subliniind, printr-un realism psihologic subtil, confruntarea constantă a acestuia cu propriile slăbiciuni și iluzii. Scrierile sale rămân o mărturie a unei gândiri complexe, ce refuză simplificarea și caută, cu obstinație, adevărurile ascunse ale condiției umane.
Dumitru Radu Popescu
D.R. Popescu, autorul unui univers dens, marcat de simboluri și construcții epice labirintice, rămâne un maestru al parabolei moderne. Ștefan Dimitriu, cu frescele sale ample, surprinde forțele istorice ce modelează destinele individuale. Florin Bănescu, deși mai puțin cunoscut, impresionează prin eleganța frazei și profunzimea observației. Radu Aldulescu, cu proza sa aspră, tăioasă, ne poartă prin tranziția postcomunistă, acolo unde personajele sale tragice se luptă cu o lume ostilă. Lucian Ciuchiță, vizionar în felul său, este autorul unor opere ce se hrănesc din realitatea alienată a timpurilor noastre, îmbinând stilul narativ cinematografic cu o perspectivă adesea întunecată asupra lumii. În romanele sale, imaginea unei societăți alienate este conturată printr-un realism brutal, uneori aproape documentaristic, alteori impregnat de un lirism profund. Aceștia sunt cronicarii contrastelor, ai umbrelor și strălucirilor care au modelat secolul XX și zorii noului mileniu. Acești scriitori, fiecare în felul său, îmbogățesc literatura română contemporană și demonstrează că proza românească nu și-a pierdut forța.
Liviu Rebreanu
Unii dintre ei sunt cronicari ai tranziției postcomuniste, alții ai marilor frământări istorice, dar toți, fără excepție, au contribuit la edificiul literar, unde valorile autentice trebuie mereu separate de zgomotul efemer al diletanților. Dar, la umbra lor, se mișcă o altă lume. O lume a condeierilor, a scribilor grăbiți să fie recunoscuți, a epigonilor fără fior, a grafomanilor care cred că prolificitatea ține loc de talent. O lume în care adesea artificialul înlocuiește substanța, iar superficialitatea se impune ca o virtute. Aici regăsim nume ce vor fi judecate de posteritate cu o severitate implacabilă: Mircea Cărtărescu, un condeier fără imaginație, înglodat în onirism și în marea sa colecție de premii achiziționate; Andrei Pleșu și Gabriel Liiceanu, amfitrionii unor saloane intelectuale unde frazele se pliază pe ideile altora; Horia-Roman Patapievici, oscilând între o erudiție falsă și o deconstrucție națională superficială; Lucian Boia, istoric cu pretenții literare, mereu atent la curentele vremii și la denigrarea poporului român. Și apoi, scriitori de conjunctură, de salon, de burse culturale și premii oferite între amici: Radu Paraschivescu, Dan Lungu, Lucian Dan Teodorovici, Radu Vancu, Ana Blandiana, Ioana Pârvulescu, Doina Ruști, Gabriela Adameșteanu, Florina Ilis… Nume care umplu rafturile vremurilor noastre, dar rămâne de văzut câte dintre ele vor supraviețui focului purificator al timpului.
Literatura română, asemenea unei păduri vaste, are stejarii ei seculari, dar și lianele care caută să se cațere pe trunchiurile robuste. Timpul, judecător suprem, va decide cine rămâne piatră de temelie și cine nu va fi decât praf risipit de vânt.
Fără să arunce vreo ocheadă peste ce au scris Eliade, Iorga sau Constantin Brăiloiu despre poate cea mai profundă baladă pastorală a lumii, se găsesc conaționali pioși care se dedau la încercări fie înduioșătoare, fie stângace fie chiar grotești de creștinare cu tot dinadinsul a Mioriței.
Dacă vreți să vă apuce râsu’-plânsu’ ajunge să vă cruciți de pildă de o versiune încheiată apoteotic: „Uşor ca-ntr-un vis, Chiar spre Paradis, Sus la Tatăl meu, Sfântul Dumnezeu!”, după ce ciobănașul ia de mireasă „o oaie frumoasă” în pofida faptului că un „baci mai viclean a ademenit-o mai mult de-un an”…
Într-un alt articol, „Miorița, o perspectivă euharistică” teologul Irimie Marga face o serie de analogii puțin spus interesante și ajunge să concluzioneze „Miorița vrea, astfel, să vestească tuturor că mântuirea vine prin asumarea lucrării Mirelui Hristos care, murind ucis de frații Lui, se cunună cu Biserica, dăruind viață veșnică. Scopul Mioriței este de a transpune lucrarea lui Hristos în viața pastorală a românilor”.
Vitalie Pastuh-Cubolteanu
O singură întrebare se ridică: de ce nu e pomenit nicăieri în baladă Hristos sau măcar vreun sfânt dacă asta ar fi vrut întradevăr să transmită autorul Mioriței?
Cel puțin în articolul intitulat sugestiv „Miorița dăunănează ortoxiei sau despre creștinismul posomorât”, autoarea își dă seamă că-i dă cu virgulă când încearcă să asocieze Miorița cu dogmele creștine. „Eseul nu li se adresează, desigur, liber cugetătorilor”, își selectează totuși, din start, cititorii, autoarea Luiza Bărcan.
Totuși se cuvine spus că există un etnolog care susține că Miorița ar aparține perioadei creștinismului. Astfel, găsim un citat despre folcloristul Adrian Fochi în articolul „Când a fost compusă Mioriţa? Ce răspunde cercetătorul care a studiat 900 de variante ale acesteia…”.
„Geneza Mioriţei este una din preocupările majore ale lui Adrian Fochi, în monumentala sa monografie şi antologie din 1964. El îi condamnă în bloc pe toţi cei ce susţin datarea Mioriţei pe vremea dacilor şi, în diferite capitole, face datări dintre care, cele mai clare ar putea fi acestea: ‘Mioriţa oglindeşte un stadiu destul de vechi în dezvoltarea conştiinţei sociale a poporului nostru’ (pagina 420). ‘La baza Mioriţei stă un fapt real. Faptul s-a petrecut într-o epocă istorică relativ nouă’ (pagina 544).”
Într-un alt articol „Mioriţa – Baciul eticii populare românești”, Vitalie Pastuh-Cubolteanu alege calea de mijloc, considerând că în Miorița se întâlnesc atât pre-creștinismul cât și creștinismul.
„Vreau să atrag atenţia asupra unei foarte interesante îmbinări în Baladă a două spiritualităţi – a umanismului de înălţime spirituală dumnezeiască creştină cu spiritualitatea antică precreştină, ultima fiind manifestată în deosebita sensibilitate a perceperii naturii şi a contopirii omului cu natura, cu cosmicul”, scrie Pastuh-Cubolteanu.
Theodor D. Speranția
Vitalie Pastuh-Cubolteanu alege calea de mijloc, considerând că în Miorița se întâlnesc atât pre-creștinismul cât și creștinismul. „Vreau să atrag atenţia asupra unei foarte interesante îmbinări în Baladă a două spiritualităţi – a umanismului de înălţime spirituală dumnezeiască creştină cu spiritualitatea antică precreştină, ultima fiind manifestată în deosebita sensibilitate a perceperii naturii şi a contopirii omului cu natura, cu cosmicul”, scrie Pastuh-Cubolteanu.
Serie lungă de autori care datează Miorița pe vremea dacilor
Dar o serie lungă de autori consideră că Miorița vine din stră-vechimea oierilor daci, precum folcloriștii Theodor Speranția (1856 – 1929), Dumitru Caracostea (1879 – 1964), Ion Diaconu (1903 – 1984). Remarcabil că Theodor Speranția (membru al Academiei Române), deși fiu de preot ortodox, nu a pregetat să localizeze Miorița înainte de creștinarea dacilor.
Iar în zilele noastre există un adevărat curent de situare a Mioriței în perioada premergătoarei creștinării poporului român de către Sfântul Andrei.
„Moartea ciobanului este alegoria ce reprezintă o etapă din ritul lui de iniţiere în tainele mitologiei precreştine: îndepărtarea de bunurile lumeşti, etapă prin care trec şi unii creştini. Nunta cosmică e alegoria despre ultima etapă de iniţiere a ciobanului, la nivelul cel mai înalt: unirea psihologică cu divinitatea. Mândra crăiasă din cer (o divinitate uranică) e înlocuită în multe variante cu o fată ce apare din senin pe munte, împodobită cu simboluri solare (divinitate chtonică), nicidecum o nimfomană, cum au crezut unii savanţi. Ambele sunt apariţia (hierofania) unor divinităţi din mitologia ciobanilor arhaici. Nunta cosmică a ciobanului este o hierogamie, adică unirea sufletului omului cu divinitatea în care crede, ceea ce îi dă o stare de fericire supremă, cu senzaţia de nemurire şi că timpul s‑a oprit în loc. Ciobanul a reuşit ceea ce nu au reuşit Gilgamesh, Dante Aligheri nici măcar ca personaj în propria sa operă, sau Faust al lui Goethe şi multe alte personaje din literatura universală. Am explicat aceste alegorii în patru capitole din Mioriţa – Izvorul nemuririi”, observă Victor Ravini. Același autor are un eseu mai pe larg despre Miorița la adresa:
În care arată că Miorița „poate corespunde unei mitologii precreştine şi poate să fie mai veche decât cunoştinţele țăranilor despre Biblie”.
Și în lucrarea „Spațiu și timp mitic în Miorița”, de pr. Tadeusz Rostworowski și Ecaterina Hanganu, găsim referiri la „originea precreştină atribuită Mioriţei” și la „mormântul mesagerului dac”.
De asemenea, Alex Mihai Stoenescu situează Miorița în perioada precreștină.
La fel, Mihail Neamțu afirmă: „Textul Miorița este neatins la nivelul ideii, mentalului, de concepția creștină și este anterior creștinării Daciei”.
În eseul MIORITA analiza literara de Vasile ALECSANDRI găsim un citat despre panteism, care e verișor îndepărtat cu ortodoxismul dar deloc frate dulce: „Atitudinea în fața morții se manifestă sub forma unui frumos panteism – dincolo de orice credințe religioase –, izvorât din adâncul firii omenești, de o mare forță de impresionare poetică”.
„Fatalismul” Mioriției – o perspectivă greșită
Zice Eliade: „Mesajul cel mai profund al baladei îl constituie voința păstorului de a schimba sensul destinului său, de a preface nefericirea lui într-un moment al liturghiei cosmice, transfigurându-și moartea în ‘nuntă mistică’, chemând pe lânga el soarele și luna și proiectându-se printre stele, ape și munți. (…) El a impus deci un sens absurdului însuși, răspunzând printr-o feerie nupțială nefericirii și morții.”
Se schimbă total paradigma așa zisului fatalism al ciobănașului odată ce situăm Miorița în perioada dacă. „Dacii râdeau în momentul morții” amintește Dan Goglează în lucrarea „Miorița – mitul resemnării în fața destinului sau o conștiință de sine ‘altfel’?”.
În cuvinte simple, ciobănașul are dor și curiozitate de transcendență, el nu refuză lumea pământeană – nu-i trece prin gând să-și curme viața, dar dacă soarta îi anunță momentul trecerii spre cealaltă lume o îmbrățișează cu încredere, calm și speranță. Recontopirea cu Universul e primordială iar tulburătoare e doar știința sa că iubirea maternă e, de la mama natură, mai puternică chiar decât nevoia sa de transcendentalitate.
