Am fost învrednicit de înalta cinste de a fi ales membru al acestei ilustre instituţii într-un moment când s-a procedat la o lărgire a cadrelor academice, lărgire cerută, dacă nu mă înşel, de sporul spiritual al ţării. Ales fără înaintaş, ivirea mea aici între Domniile Voastre are oarecum aspectul unei generări spontane. Trebuie să recunosc că împrejurarea aceasta mă stânjeneşte puţin, deoarece îmi răpeşte posibilitatea şi norocul, date până acum în chip de la sine înţeles, de a face, intrând sub această cupolă, elogiul unui nemuritor dispărut trupeşte, dar care n-a încetat să fie prezent, graţie înfăptuirilor de o viaţă. Vă rog să-mi acordaţi totuşi potrivit obiceiului statornicit, dreptul nescăzut de a face astăzi, aici, elogiul unei alte nemuritoare prezenţe care n-a ocupat niciun scaun în această nobila incintă. Prezenţa nemuritoare la care mă refer nu e legată de nici un nume, nu râvneşte la nicio laudă, şi e răspândită în spaţiul din preajma noastră, cât ţine întinderea împărătească a ţării. Vreau să vorbesc despre singura prezenţă încă vie, deşi nemuritoare, nemuritoare deşi aşa de terestră, despre unanimul nostru înaintaş fără de nume, despre: satul românesc.

N-aş putea rosti cuvântul că aş fi făcut vreodată cercetări tocmai sistematice şi cu stricte intenţii monografice cu privire la satul românesc. Satul trăieşte în mine într-un fel mai palpitant, ca experienţă vie. Sunt fiu de preot – toată copilăria, o fantastic de lungă copilărie, adolescenţa, întâia tinereţe până la vârsta de douăzeci şi atâţia ani, le-am petrecut, cu întreruperi impuse de nomadismul sezonier al şcolarului, la sat, sau în nemijlocită apropiere, în orice caz, în necurmat contact cu satul natal. Sufletul, în straturile cele mai ascunse ale sale, mi s-a format deci sub înrâurirea acelor puteri anonime, pe cari cu un termen cam pedant m-am obişnuit să le numesc „determinante stilistice” ale vieţii colective. Ceea ce şcoala românească sau străină au adăugat, cred că n-a putut să altereze prea mult o substanţă sufletească modelată după nişte tipare cu atât mai efective, cu cât se impuneau mai inconştient şi mai neîntrerupt. Şcoala felurită, a noastră şi uneori mai puţin a noastră, mi-a înlesnit doar disţanţarea contemplativă, care mi-a îngăduit să vorbesc cu oarecare luciditate despre realitatea sufletească a satului şi despre tiparele ei.

Voi vorbi prin urmare despre satul românesc, nu ca un specialist, care şi-a potrivit în prealabil metodele în laborator şi porneşte pe urmă să examineze pe din afară un fenomen. Voi vorbi despre satul românesc din amintire trăită şi făcând oarecum parte din fenomen. Voi încerca în puţine cuvinte să actualizez mai ales ceea ce copilul ştie despre sat şi despre orizonturile acestuia. Copilăria petrecută la sat mi se pare singura mare copilărie. Cine nu priveşte în urma sa peste o asemenea copilărie, mi se pare aproape un condamnat al vieţii (cer scuze tuturor citadinilor de faţă, pentru această afirmaţie!).

Copilăria şi satul se întregesc reciproc alcătuind un întreg inseparabil. S-ar putea vorbi chiar despre o simbioză între copilărie şi sat, o simbioză datorită căreia fiecare din părţi se alege cu un câștig. Căci, pe cât de adevărat e că mediul cel mai potrivit şi cel mai fecund al copilăriei e satul, pe atât de adevărat e că şi satul, la rândul, lui îşi găseşte suprema înflorire în sufletul copilului. Există un apogeu exuberant, învoit şi baroc, al copilăriei, care nu poate fi atins decât în lumea satului, şi există, de altă parte, aspecte tainice, orizonturi şi structuri secrete ale satului, cari nu pot fi sezisate decât în copilărie. Cert lucru, pentru a afla ceva despre viaţa satului şi despre prelungirile ei cosmice, e greşit să iscodeşti sufletul ţăranului matur cu zarea retezată de nevoile vieţii, de mizeriile şi de cele o sută de porunci ale zilei. Pentru a-ţi tăia drum spre pleniudinea vieţii de sat trebuie să cobori în sufletul copilului. Copilăria e, de altfel, vârsta sensibilităţii metafizice prin excelenţă. Şi satul, ca zărişte integrală, are nevoie de această sensibilitate pentru a fi cuprins în ceea ce cu adevărat este. Copilăria mi se pare singura poartă deschisă spre metafizica satului, spre acea stranie, şi firească, în acelaşi timp, metafizică, vie, adăpostită în inimile care bat subt acoperişele de paie, şi oglindită în feţele bântuite de soartă, dar cu ochii atârnaţi de cer.

Mi-aduc aminte: vedeam satul aşezat înadins în jurul bisericii şi al cimitirului, adică în jurul lui Dumnezeu şi al morţilor. Această împrejurare, care numai târziu de tot mi s-a părut foarte semnificativă, ţinea oarecum isonul întregei vieţi, ce se desfăşura în preajma mea. Împrejurarea era ca un ton, mai adânc, ce împrumuta totului o nuanţă de necesar mister. Localizam pe Dumnezeu în spaţiul ritual de după iconostas, de unde îl presimţeam iradiind în lume. Nu era aceasta o poveste, ce mi s-a spus ca multe altele, ci o credinţă de neclintit. Făceam o tranşantă deosebire între „povestea poveste” şi „povestea adevărată”. Topografia satului era plină de astfel de locuri mitologice. La fiecare pas perspectivele se adânceau şi se înălţau. Tinda vecinului, totdeauna foarte întunecoasă, era, fără doar şi poate, un loc în care, cel puţin din când în când, şi mai ales Dumineca, se refugia diavolul. Nu am încercat într-o zi, cu alţi douăzeci de copii, toţi pătrunşi de fiorii unui sfânt război, să-l izgonim stârnind cu fel şi fel de unelte nişte zgomote ca de trib african?

– Undeva lângă sat era un sorb; convingerea noastră era, că acel noroi fără fund răspunde de-a dreptul în iad de unde ieşeau şi clăbucii. Trebuie să te transpui în sufletul unui copil, care stă tăcut în marginea sorbului, şi-şi imaginează acea dimensiune „fără fund”, ca să ghiceşti ce poate însemna pentru om o geografie mitologică. Iar în râpa roşie, prăpăstioasă, din dealul viilor, sălăşluia aievea un căpcăun. Satul era astfel situat în centrul existenţei şi se prelungea prin geografia sa de-a dreptul în mitologie şi în metafizică. Acestea alcătuiau pervazul natural şi de la sine înţeles al satului. Satul există în conştiinţa copilului ca o lume, ca unica lume mult mai complex alcătuită şi cu alte zări, mai vaste, decât le poate avea un mare oraş, sau metropolă, pentru copiii săi.

Atingem cu aceasta deosebirea esenţială dintre „sat” şi „oraş”. Satul nu este situat într-o geografie pur materială şi în reţeaua determinantelor mecanice ale spaţiului, ca oraşul; pentru propria sa conştiinţă satul este situat în centrul lumii şi se prelungeşte în mit. Satul se integrează într-un destin cosmic, într-un mers de viaţă totalitar dincolo de al cărei orizont nu mai există nimic. Aceasta este conştiinţa latentă a satului despre sine însuşi. Îndrăznesc să fac afirmaţia, fiindcă aşa e înţeles şi trăit satul, în apogeul copilăriei, vârsta care singură posedă perfectă afinitate cu modul existenţial al satului.

Să privim în schimb oraşul. Copilul se pierde aici părăsit de orice siguranţă. La oraş conştiinţa copilului e precoce molipsită de valorile relative ale civilizaţiei, cu care el se obişnuieşte fără de a avea însă şi posibilitatea de a o înţelege. Cred că nu exagerez spunând că la oraş copilăria n-are apogeu; oraşul taie posibilităţile de desvoltare ale copilăriei ca atare, dând sufletelor de grabă o îndrumare bătrânicioasă. La oraş copilul este în adevăr „tatăl bărbatului”, adică o pregătire pentru vârstele seci! La sat copilăria e o vârsta autonomă, care înfloreşte pentru sine. Omul crescut la oraş parvine să înţeleagă sau să se prefacă a înţelege cauzalităţile împrejmuitoare, dar el nu face personal niciodată experienţa vie a lumii ca totalitate, adică o experienţă muiată în perspective dincolo de imediat şi de sensibil. A trăi la oraş înseamnă a trăi în cadru fragmentar şi în limitele impuse la fiecare pas de rânduielile civilizaţiei. A trăi la sat înseamnă a trăi în zarişte cosmică şi în conştiinţa unui destin emanat din veşnicie.

Îmi iau voie să evoc o conversaţie între copii – nu inventată pentru a broda literatură pe marginea ei. Reproduc conversaţia de pe discul de ceară al celei mai fidele memorii. Nu aveam mai mult de şapte ani. Eram vreo cinci băieţi, toţi cam de aceeaşi vârstă; stăm în cerc, calmi, în mijlocul uliţei, pe înserate. Nu mai ştiu în ce legătură s-a întâmplat ca unul să arunce întrebarea: „Cum o fi când eşti mort?”. Unul dintre noi a răspuns neîntârziat, ca iluminat: „Mort trebuie să fie ca şi viu. E aşa că nici nu ştii că eşti mort. Noi, bunăoară, stăm aici în cerc şi vorbim, dar poate că suntem morţi, numai că nu ne dăm seama”, încă o dată, – scena s-a petrecut întocmai. N-am împodobit-o cu niciun detaliu imaginar. Mi-aduc desăvârşit de bine aminte şi de fiorul încercat în faţa prăpăstioasei perspective deschise prin răspunsul acelui băiat. Era acel cutremur, ce-l încerci în copilărie, ca şi mai târziu, când calci prin preajma ultimului hotar. O fetiţă, prietenă de joacă, se căţăra în prunii cimitirului, crescuţi din morminte. Spunea sărind, că vrea să vadă ce „gust au morţii”, şi încerca prunele. Când muşca dintr-o prună amară, spunea că mortul de la rădăcină trebuie să fi fost rău. Când nimerea în alt pom o prună dulce, zicea că mortul de la rădăcină, trebuie să fi fost om bun.

Iată concepţii, viziuni, presimţiri, cari cresc în chip firesc, chiar în imaginaţia copiilor în lumea satului. Îmi amintesc foarte bine cum ieşeam câteodată seara în ogradă. În beznă zăream dintr-o dată Calea laptelui şi stelele, ca ciorchinii grei şi mari, coborâte până aproape de acoperişele de paie. Priveliştea era copleşitoare; sub impresia ei trăiam în credinţa că întradevăr noaptea stelele coboară până aproape în sat, participând într-un fel la viaţa oamenilor şi ascultându-le răsuflarea în somn. Sunt aici în joc sentimente şi vedenii nealterate de niciun act al raţiunii şi de nicio cosmologie învăţată şi acceptată de-a gata. Iată experienţe vii, cari leagă cerul de pământ, care fac o punte între viaţă şi moarte şi amestecă stihiile după o logică primară, căreia anevoie i te poţi sustrage, şi care mi se pare cu neputinţă în altă parte, decât în mediul înţeles şi trăit ca o „lume”, a satului. Fiecare sat se simte, în conştiinţa colectivă a fiilor săi, un fel de centru al lumii, cum optic fiecare om se plasează pe sine, de asemeni, în centrul lumii. Numai aşa se explică orizonturile vaste ale creaţiei populare în poezie, în artă, în credinţă, acea trăire care participă la totul, siguranţa fără greş a creaţiei, belşugul de subînţelesuri şi de nuanţe, implicaţiile de infinită rezonanţă şi însăşi spontaneitatea neistovită.

Omul satului, întrucât izbuteşte să se menţină pe linia de apogeu, genială, a copilăriei, trăieşte din întregul unei lumi – pentru acest întreg; el se găseşte în raport de supremă intimitate cu totalul şi într-un neîntrerupt schimb reciproc de taine şi revelări cu acesta.

Omul oraşului, mai ales al oraşului care poartă amprentele timpurilor moderne, trăieşte în dimensiuni şi stări tocmai opuse: în fragment, în relativitate, în concretul mecanic, într-o trează tristeţe şi într-o superficialitate lucidă. Impresiile omului de la oraş puse pe cântar de precizie, înghiaţă, devenind mărimi de calcul; ele nu se amplifică prin raportare intuitivă la un cosmos, nu dobândesc proporţii şi nu se rezolvă în urzeli mitice, ca impresiile omului de la sat.

Cu riscul de a abuza de amintiri, mai pomenesc un simplu fapt divers, petrecut în anii copilăriei mele la sat. Mânat de fobiile şi nostalgiile boalei, un câine turbat venit de aiurea intrase în sat, mușcând pe uliţi şi prin ogrăzi copiii întâlniţi. Faptul a luat numai decât, nu numai în sufletul meu de copil, ci în tot satul, o înfăţişare apocaliptică, stârnind o panică de sfârşit de veac. Nişte babe spălau rana unui copil muşcat, la o fântână, şi parcă mai aud şi astăzi pe o babă zicând: „Vezi căţeii în rană?” – Nu, nu m-am înşelat; baba vorbea despre nişte mici căţei văzuţi în rana copilului. Am asistat astfel la naşterea unui mit al turbării. Femeia aceea vedea aievea nişte căţei în rana copilului, căţei cari aveau să crească în copil, şi de care acesta urma să turbeze mai târziu. Nu este această imagine a câinelui, care contaminează cu căţei pe cel muşcat, cel puţin tot atât de impresionantă ca a fiarei apocaliptice?

Experienţa inevitabilului şi toată panica primară a omului, care se vede pierdut, şi-a găsit întruchipare fulgerătoare în această viziune. Faptele şi întâmplările se prelungesc pentru omul de la sat într-o imaginaţie mitică permanent disponibilă. Nimic mai prompt decât reacţiunea mitică a săteanului. Or, mitul implică totdeauna semnificaţii limiare şi, prin aceasta, o raportare la întregul unei lumi. Despre satul românesc (cunosc mai ales satele ardeleneşti) se poate în genere afirma, fără de vreo restricţie esenţială, că mai păstrează ca structură spirituală aspecte de natura acelora despre care tocmai vorbim. Îmi pot foarte bine închipui că, până mai acum vreo sută şi ceva de ani, satele româneşti să fi reprezentat de fapt pentru oamenii de toate vârstele, ceea ce ele astăzi mai reprezintă doar pentru copii. Desigur că pe urma contactului diformant direct şi indirect cu civilizaţia timpului, satul românesc s-a depărtat şi el, câteodată chiar destul de penibil, de definiţia a cărei circumscriere o încercăm. Nu e mai puţin adevărat însă că în toate ţinuturile româneşti mai poţi să găseşti şi astăzi sate cari amintesc ca structură sufletească „satul-idee”.

„Satul-idee” este satul care se socoteşte pe sine însuşi „centrul lumii”, şi care trăieşte în orizonturi cosmice, prelungindu-se în mit. Ca tip antipodic al acestui „sat-idee”, cred că s-ar putea cita de exemplu aşezările mărunte cu înfăţişare ca de sate din America de Nord, acele sumbre şi uniforme aşezări de lucrători şi fermieri, ţinute laolaltă de un interes colectiv, dar niciodată de magia unui suflet colectiv. Dacă satul nostru este clădit în preajma bisericii, din care iradiază Dumnezeu, în pomenitele aşezări americane biserica e mai puţin un sălaş al lui Dumnezeu, cât un fel de întreprindere şi bancă a coloniei, o societate pe acţiuni. Pastorul ţine predici cu invitaţii ca la cinematograf şi cu preţuri de intrare. Nu vom pune numai decât şi întru totul la îndoială credinţa acelor bravi cetăţeni (se spune chiar că unii sunt foarte credincioşi), dar credinţa lor e integrată ca un şurub bine uns în angrenajul vieţii profesionale închinată succesului practic ca atare.

Să mi se îngăduie mândria de a afirma că din punct de vedere uman săteanul nostru reprezintă un tip mult superior, mult mai nobil, mult mai complex, în naivitatea sa. Satul nostru reprezintă o aşezare situată şi crescută organic într-o lume totală, care e prezentă în sufletul colectiv, ca o viziune permanent efectivă şi determinantă. Fermierul american, simţinduse alungat la periferia existenţei, e veşnic abătut de nostalgia oraşului; cu gândul la bogăţie, cu frica de mizerie, cu Dumnezeul său localizat într-o singură celulă a creierului, el nu se integrează deschis în cosmos, ci se simte doar chemat să exploateze un fragment al acestuia sau să-l părăsească în clipa când fragmentul nu mai rentează. Am încercat în studiile mele de filosofia culturii să pun în relief aspectele sau categoriile stilistice ale vieţii şi ale duhului nostru popular. Nu voi repeta aici ce am spus în acele studii despre „matca stilistică” a culturii noastre. Voi întregi doar punctele de vedere puse în evidenţă cu câteva noi observaţii. Satul românesc, în ciuda sărăciei şi a tuturor neajunsurilor cuibărite în el prin vitrega colaborare a secolelor, se învredniceşte în excepţională măsură de epitetul autenticităţii. Mai precis, între nenumăratele sate româneşti găsim atâtea şi atâtea aşezări cari realizează ca structură sufletească întocmai termenii definiţiei pe care o acordăm satului. Satul ca aşezare de oameni, colectiv cuprins de formele interioare ale unei matrici stilistice, poartă pecetea unei unităţi şi are caracterul unui centru de cristalizare cu raze întinse spre a organiza în jurul său un cosmos. Cosmocentrismul satului nu trebuie înţeles însă ca o grotescă trăsătură de megalomanie colectivă, ci ca o particularitate, ce derivă dintr-o supremă rodnică naivitate. Fiecare sat îşi are sub acest unghi mândria sa, care-l împinge spre o diferenţiere de celelalte sate învecinate, sau mai depărtate. Satele nu ţin să se conformeze toate la rânduielile unuia singur. În port, în obiceiuri, în cântec, fiecare sat ţine la autonomia şi la aureola sa. Instinctul de imitaţie, căruia o anume sociologie i-a acordat un rol cu totul exagerat în viaţa umană, nu depăşeşte decât foarte diminuat şi foarte sever controlat pietrele de hotar ale colectivităţii unui sat. Să se compare odată această neostentativ mândră comportare cu aceea a orăşenilor, cari se supun docil tuturor ucazurilor modei lansate dictatorial de undeva dintr-un centru mondial. Intervine aici o diferenţă foarte profundă de psihologie. Orăşenii trăiesc în altfel de orizonturi şi sufăr aproape întotdeauna de conştiinţa şi teama periferialităţii. Între marile oraşe e o adevărată întrecere de a preface şi de a proclama pe toate celelalte drept „provincie”. Termenul de „provincie” circumscrie un vast şi grav complex de inferioritate. Să se observe însă că problemele de psihologie legate de polaritatea „metropolă-provincie” nu se pun de loc pentru sufletul satului. Fiecare sat care se respectă ca atare există pentru sine în centrul unei lumi, şi are frumoasa mândrie de a fi puţin mai altfel decât toate celelalte. Fiecare sat vrea să rămână el însuşi, nu vrea să dicteze celorlalte nici gustul, nici reguli de comportare. Se constată o oarecare aristocratică distanţare, dar câtuşi de puţin afişată ca atare, între sat şi sat. Acest mod de a-şi înţelege existenţa aduce cu sine şi stârneşte acea varietate de aspecte în cadrul unuia şi aceluiaşi stil, vast răspândit pe câte o întreagă ţară, varietate pe care o ilustrează aşa de minunat diversele „ţări româneşti”. Din modul cum satul îşi înţelege existenţa mai rezultă însă şi un al doilea aspect şi alte consecinţe, cari merită să fie reţinute. Satul, situat în inima unei lumi îşi e oarecum sieşi suficient. El n-are nevoie de altceva decât de pământul şi de sufletul său şi de un pic de ajutor de sus, pentru a-şi suporta cu răbdare destinul. Această naivă suficienţă a făcut bunăoară ca satul românesc să nu se lase impresionat, tulburat sau antrenat de marile procese ale „istoriei”. Satul e atemporal. Conştiinţa surdă, mocnind sub spuza grijilor şi a încercărilor de tot soiul, conştiinţa de a fi o lume pentru sine, a dat satului românesc, în cursul multelor secole foarte mişcate acea tărie fără pereche de a boicota istoria, dacă nu altfel, cel puţin cu imperturbabila sa indiferenţă. Boicotul instinctiv se ridica împotriva istoriei, ce se făcea din partea străinilor în preajma noastră. Mândria satului de la se găsi în centrul lumii şi al unui destin ne-a menţinut şi ne-a salvat ca popor peste veacurile de nenoroc. Satul nu s-a lăsat ispitit şi atras în „istoria” făcută de alţii peste capul nostru. El s-a păstrat feciorelnic neatins în autonomia sărăciei şi a mitologiei sale, pentru vremuri când va putea să devină temelie sigură a unei autentice istorii româneşti.

Fac elogiul satului românesc, creatorul şi păstrătorul culturii populare, purtătorul matricei noastre stilistică. Să nu se creadă însă că dând grai unei încântări, aş dori să rostesc, cu ocoluri, dorinţa de a ne menţine pentru întotdeauna în cadrul realizărilor săteşti, îmi refuz asemenea sugestii sau îndemnuri.

De o sută de ani şi mai bine ne străduim toţi intelectualii, pe o linie mereu înălţată, să creem, într-o epocă de tragice răspântii, o cultura românească majoră. Strădaniile merg paralel cu procesul emancipării noastre politice, cu acela al formării statului şi al întregirii neamului. Cari sunt însă condiţiile, ce trebuiesc să fie în prealabil date, pentru ca un popor să poată în genere spera că va putea deveni creatorul unei culturi majore? Opinia curentă, cu care trebuie să ne războim, e că pentru aceasta ar fi de ajuns un număr cât mai mare de genii şi talente. Teoria ni se pare simplistă. O cultură majoră nu s-a născut niciodată numai din elan genial. Desigur, geniul e o condiţie. Dar o cultură majoră mai mare nevoie şi de temelie, iar această temelie sine qua non e totdeauna matca stilistică a unei culturi populare. Să ne întoarcem privirile spre trecut. Una dintre cele dintâi culturi majore cari au apărut pe globul terestru este cea egipteană. Până la un moment dat, urmând aparenţele, s-ar fi crezut că această cultură egipteană a ţâşnit dintr-o dată în dimensiuni majore, aproape gata, cu scut şi cu lance, ca ştiuta zeiţă din capul ştiutului zeu. Pentru a-şi lămuri aceste dimensiuni majore, cu totul misterioase, istoricii nu s-au sfiit să recurgă la explicaţia importării. S-a emis, printre alte ipoteze, ipoteza în favoarea căreia pleda şi un mit platonic, că marea cultură egipteană ar fi de origine atlantică. Ipoteze de asemenea natură trădau cel puţin o nedumerire a istoricilor.

Apariţia unei culturi majore, fără faze evolutive prealabile, li se părea celor mai mulţi neverosimilă. În anii din urmă se pare că s-a soluţionat în sfârşit destul de satisfăcător această problemă a culturii egiptene. Etnologul, călătorul, geograful Leo Frobenius şi-a încoronat uriaşa operă de cercetător cu o descoperire senzaţională, despre care nu ştiu să se fi făcut până acum vreo menţiune în publicistica noastră . Frobenius a făcut cercetări în deşerturi africane, la o depărtare e aproximativ o sută de kilometri de actuala matcă a Nilului, spre soare-apune, pe vechea albie a acestui fluviu, astăzi complet seacă şi bătută de vânturile celor cinci sau zece mii de ani. Pe malurile pustii ale străvechiului Nil, Frobenius a avut norocul să dea de rămăşiţele multor aşezări umane de altă dată. S-au dezgropat, înainte de toate, urmele unei arhaice culturi minore, care izbeşte luarea aminte prin similitudinea motivelor şi a stilului ei cu acelea ale culturii majore din Egipt. Frobenius crede că a descoperit cu aceasta, şi nu avem nicio pricină să-i privim cu neîncredere optimismul, vatra culturii egiptene. Cultura egipteană n-a apărut deci cu atribute majore, ci a avut o lungă fază de antecedente de înfăţişare minoră. Descoperirea lui Frobenius invită la speculaţiuni filosofice.

S-ar putea afirma anume că liniile interioare, cadrele stilistice şi posibilităţile culturii egiptene majore au fost preformate într-o cultură minoră şi date ca un miraculos răsad deodată cu acele straturi fertile ale acestei culturi minore. S-ar mai putea cita, de altfel, încă multe exemple de preformaţiuni stilistice. Mult timp s-a crezut bunăoară că arta, cultura gotică s-a înălţat la un moment dat, monumentală, spre cer, ca un havuz, irezistibil şi prin nimic prevăzut. Ulterior s-a descoperit că goticului monumental i-a premers de fapt o cultură populară minoră, cu forme şi motive similare, răspândite la seminţii germanice sau celte. Concluzia că geniile de cultură majoră nu fac în mare decât să urmeze un itinerar îndelung pregătit se îmbie de la sine. Fără de acel complex apriori al unei matrici stilistice, preformată în plăsmuirile şi creaţiile unei culturi minore, cred că nu s-a ivit până azi, nicăieri şi niciodată, o cultură majoră. Un popor lipsit de acest profund apriori stilistic, ca matcă a unei culturi populare, nu va crea niciodată o cultură majoră, oricâte genii şi talente ar avea la dispoziţie pentru asemenea înfăptuire.

Geniul creator rămâne geniu pustiu, dacă nu e integrat în câmpul unui asemenea potenţial stilistic. Cine poate tăgădui ţiganilor geniul muzical? El îl posedă într-un grad mai vădit decât toate popoarele europene. Geniul lor rămâne însă fără întrebuinţare, fiindcă ţiganul, ca fiinţă etnică sfâşiată şi împărţită pe la toate periferiile vieţii, e lipsit de determinantele interioare ale unei matrici stilistice. Să însemnăm şi un alt fenomen destul de paradoxal, care ni se pare explicabil întru câtva prin nivelul, complexitatea şi posibilităţile imanente ale unei matrici stilistice. Fenomenul, la care facem aluzie, e următorul: se ştie că cele mai importante şi cele mai înalte creaţii de cultură, poetice, artistice, sau filosofice din Europa apuseană nu aparţin neapărat popoarelor celor mai bine înzestrate cu duhul. Poporul german, care a dat pe un Goethe sau Kant, sau poporul englez, cu al său singular Shakespeare, e sigur că nu pot fi puse, ca medie generală a aptitudinilor spirituale, la acelaşi nivel cu poporul francez sau italian. O comparaţie sub unghiul mediei spirituale fireşti este desigur în dezavantajul germanilor sau al englezilor. Misterul unor apariţii, precum a lui Goethe sau Shakespeare, într-o medie relativ nu tocmai impozantă, se lămureşte poate în perspectivă stilistică. În cazul acesta trebuie să admitem însă că nivelul, complexitatea şi posibilităţile stilistice proprii sufletului german şi englez sunt superioare acelora ale altor popoare, la rândul lor, evident, mai bine înzestrate ca inteligenţă şi talent, sau chiar ca habitus vital. Realizarea unei opere superioare, nivelul şi complexitatea ei, ni se par că atârnă, cu alte cuvinte, nu numai de existenţa geniului ca atare, ci şi de posibilităţile imanente ale unei matrici stilistice colective. Iată de ce am socotit că un examen stilistic al culturii noastre populare se impune poruncitor. De rezultatul unui asemenea examen depinde, nici mai mult nici mai puţin, decât credinţa în destinul nostru spiritual.

În studiile mele de filosofia culturii, intitulate: «Orizont şi stil» şi «Spaţiul mioritic» am ajuns la unele concluzii cari îndreptăţesc cel mai robust optimism. Avem un orizont sufletesc al nostru, acel spaţiu indefinit ondulat, ca plaiurile ţării, manifestat îndeosebi în doină şi în cântecele noastre, şi nu mai puţin într-un unanim sentiment românesc al destinului. Am avut prilejul de-a arăta, de pildă, ce rol joacă în sufletul nostru popular categoriile „organicului”, în felul cum ne comportăm față de rânduielile firei şi rolul pe care îl joacă transfigurarea „sofianică” a realităţii în poezie, în artă, în credinţă. Înclinarea spre pitoresc îşi are la noi şi ea specificul ei întrucât apare solidară cu un deosebit simţ al măsurii şi atenuat de un accent de molcomă discreţie. Nu voi stărui asupra tuturor acestor structuri şi categorii ale inconştientului nostru etnic colectiv, pe cari mi-am luat sarcina să le pun în lumină altădată. Matca stilistică românească este o realitate. O realitate sufleteasca de necontestat. Putem privi ca niciunul din popoarele înconjurătoare, în afară poate de cel rusesc, cu mândrie de binecuvântaţi stăpâni asupra acestui incomparabil şi inalienabil patrimoniu. Matca stilistică populară, şi cele înfăptuite sub auspiciile ei, indică posibilităţile felurite ale viitoarei noastre culturi majore. Să ridicăm cu o octavă mai sus torentul de lirism, ce curge unduitor în imnul mioritic al morţii, să subliniem şi să monumentalizăm în închipuire aspectul bisericilor de lemn din Maramureş sau din Bihor, sau al caselor ţărăneşti din Ţara Oaşului, să prelungim în mari proiecţiuni metafizice viziunea cuprinsă în aceste versuri populare: „Foaie verde grâu mărunt/ Câte flori sunt pe pământ/ Toate merg la jurământ./ Numai spicul grîului/ Şi cu viţa vinului/ Şi cu lemnul Domnului/ Zboară-n ‘naltul cerului/ Stau în poarta raiului/ Şi judecă florile/ Unde li-s miroasele”.

Asemenea operaţii sunt destinate să ne dea presentimentul just al viitoarelor noastre posibilităţi de cultură majoră. Recitiţi, de exemplu, legenda poetizată «Soarele şi luna» din colecţia Teodorescu şi veţi găsi viziuni prin nimic interioare celor măi admirate din marile poeme ale omenirei, de la „Divina Comedie” până la Faust.

Drept încheiere să mi se îngăduie să dau expresie şi unui gând restrictiv. Aş dori ca acest elogiu al satului românesc să nu fie înţeles ca un îndemn de ataşare definitivă la folclor şi ca îndrumare necondiţionată spre rosturi săteşti. Cultura majoră nu repetă cultura minoră, ci o sublimează, nu o măreşte în chip mecanic şi virtuos, ci o monumentalizează, potrivit unor vii forme, accente, atitudini şi orizonturi lăuntrice. O cultură majoră nu se stârneşte prin imitarea programatică a culturii minore. Nu prin imitarea cu orice preţ a creaţiilor populare vom face saltul de atâtea ori încercat într-o cultură majoră. Apropiindu-ne de cultura populară trebuie să ne însufleţim mai mult de elanul ei stilistic interior, viu şi activ, decât de întruchipări ca atare. Nu cultura minoră dă naştere culturii majore, ci amândouă sunt produse de una şi aceeaşi matrice stilistică. Să iubim şi să admirăm cultura populară, dar, mai presus de toate, să luăm contactul, dacă se poate, cu centrul ei generator, binecuvântat şi rodnic ca stratul mumelor.

Lucian Blaga

5 iunie 1937

Discurs de recepţie în Academia Română

„Izvoade – eseuri, conferinţe, articole”, Editura Minerva, Bucureşti, 1972.