Patrick Matis, Author at Revista România Culturală

About Patrick Matis

I caress the world with thoughts, I shatter the atmosphere with visions, I splash the bilboards with otherwordly sounds. I am the Cydrone.

Entries by Patrick Matis

Modelul de Tara

MODELUL DE ŢARĂ – Interviu cu profesorul Florian Colceag (V)

MODELUL DE ŢARĂ - Interviu cu profesorul Florian Colceag (V)

Modelul de Ţară al lui Florian Colceag seamănă izbitor, în privinţa expertizei istorice, a diagnozei sociale, a motivaţiei şi a reperelor de bune practici (preluate din experienţa sistemelor britanice) cu teoria Statului Organic a lui Mihai Eminescu. Modelul de Ţară nu este însă doar o teorie, ci şi (mai ales) un manual de lucru, Florian Colceag având avantajul instrumentelor de cercetare ale secolului XXI. „Modelul de ţară” este un fel de maşină pe care autorul ei te învaţă şi cum s-o construieşti, şi cum s-o utilizezi.

„Se poate şi fără stat, direct cu publicul şi finanţatorii europeni”

Daţi-mi un argument decisiv pentru care Modelul de Ţară n-ar trebui să aibă nicio opoziţie din partea statului român.

L-am formulat deja: nu cere bani de la buget. În schimb, aduce bani la buget.

Şi dacă statul va… sta deoparte?

Se va afla într-o situaţie destul de ingrată. Pentru că derularea programelor va fi la vedere, în faţa întregii opinii publice naţionale şi internaţionale. Dacă statul va sta deoparte în condiţiile în care nu trebuie să investească nimic, fiind iniţiativa societăţii civile, iar proiectul e agreat şi susţinut de întreaga Uniune Europeană, precum şi de instituţii de prestigiu din lume, atunci instituţiile politice din România vor fi percepute în afară ca duşmani ai proiectului, deci duşmani ai redresării României. Nu cred că le convine această perspectivă.

Şi dacă, totuşi, statul român nu va dori să se implice în Modelul de Ţară nici măcar cu atât de puţin cu cât i se cere, deşi are posibilitatea, proiectul se poate face prin societatea civilă. Dacă stăm să numărăm, statul e reprezentat, în instituţiile sale fundamentale, de 2.000-3.000 de oameni. Nu reprezintă nici populaţia majoritară şi nici cea mai bine profesionalizată. Se poate şi fără stat, direct cu publicul, direct cu antreprenorii, direct cu finanţatorii europeni.

Uniunea Europeană ar agrea să colaboreze cu proiectul, fără girul statului român?

Nu cu orice proiect, dar cu acest proiect da. De ce? Pentru că un proiect de sustenabilitate în guvernanţă cum e Modelul de Ţară trebuie să fie validat undeva. Trebuie să fie experimentat undeva. Probleme de guvernanţă nu sunt doar în România, sunt peste tot. Este nevoie de un laborator. Deci ar fi dispuşi să susţină un model de dezvoltare durabilă şi sustenabilă în regim de criză.

„Ferească Dumnezeu ca un om foarte prost să aibă şi puterea!”

Dumneavoastră, Florian Colceag, aveţi suficientă vizibilitate şi notorietate în Europa ca să puteţi fi perceput ca o garanţie pentru instituţiile decidente ale Uniunii Europene?

Da. Eu sunt cunoscut şi bine perceput în mediile ştiinţifice internaţionale, la OECD, Clubul de la Roma, Banca Mondială şi chiar Uniunea Europeană. Acest proiect, din clipa în care va ieşi pe piaţă, va constitui obiect de studiu inclusiv pentru premianţii Nobel. Am o plajă de recunoaştere destul de largă în lume, suficientă ca eu să constitui o garanţie morală şi profesională…

În România nu sunteţi „utilizat”…

Nu. Şi din păcate nu sunt o excepţie în acest sens. Dar aş vrea să se înţeleagă un lucru: acest proiect nu urmăreşte să mă scoată pe mine în evidenţă, ci ca să ajute în momentul de dificultate, la găsirea unei soluţii pe o intenţie corectă: intenţia reformei instituţiilor statului şi a ieşirii din criză cu dezvoltare sustenabilă…

Interesant e că sistemul Gifted Education pe care-l promovez de atâţia ani în România a prins la populaţie. Acum există deja campusuri care vor creşte pe Gifted Education… Dar n-a prins la autorităţi. Iar ce apare în legi, pe programele de excelenţă în educaţie, apare datorită eforturilor pe care le-am făcut împreună cu colaboratorii şi colegii mei. Există o rezistenţă colosală a mediocrităţii în decizie, izvorâtă din frica mediocrilor de a-şi pierde poziţiile, deşi ne costă şi îi costă. Ei ar fi mai fericiţi şi mai în siguranţă dacă ar exista oamenii potriviţi la locul potrivit.

Şi totuşi, nu cred că România putea fi distrusă numai de mediocri. Doar incompetenţa nu putea fi atât de eficientă şi de… sistematică. Pare mai degrabă un scenariu, un program…

Observaţia este judicioasă. Jaful naţional s-a comis, într-adevăr, cu multă competenţă. Pentru că, deşi majoritatea celor care au ocupat şi ocupă funcţiile publice sunt mediocri, în spatele lor, sau printre ei, s-au aflat întotdeauna creiere cu înalte abilităţi. De unde au apărut aceste creiere? Nu din senin, evident. Ceauşescu a adunat în jurul său, în ultimii ani de dinaintea morţii, un număr de tineri şefi de promoţie cu abilităţi evident înalte. I-a plasat în posturi de consultanţă la vârf şi i-a supus unui regim extrem de competitiv, pe direcţii precise, astfel încât să se aleagă nişte câştigători (procedeu utilizat peste tot în reţeaua KGB).

Aceşti tineri au stat în umbra puterii, s-au hrănit cu laudele şefilor şi şi-au transformat personalitatea astfel încât să placă acestora. Trăind în mediul lor izolat, au ajuns ulterior să concureze între ei pe ceea ce părea, la momentul anilor `90, ca fiind lucrul cel mai intersant, adică acumularea unor averi cât mai mari. Având însă sentimentul că sunt ilegitimi în structurile puterii, nu au gospodărit averea ţării, ci au jefuit-o, comportându-se ca nişte prădători (comportament curent în istorie, atât la colonizatorii unor teritorii, cât şi la imigranţi). Mulţi dintre acei tineri au rămas în sau pe lângă structurile puterii şi au dus ţara la punctul în care se află acum. Interesant, din punct de vedere psihologic, este şi modul lor de manifestare în raport cu posibilii competitori: tinerii supradotaţi şi specialiştii în diferite domenii.

Aceştia au fost percepuţi nu ca nişte resurse valoroase pentru ţară, ci ca nişte posibili competetitori pe poziţiile câştigate cu greu între ei, prin bătălii permanente, de tip politic. Din nou devine vizibil acel sentiment de ilegitimitate, prin lupta de conservare a anumitor caracteristici a ierarhiilor de partid şi a sistemului proletcultist, moştenit din comunism.

Se observă însă şi o tendinţă de a se făli cu puterea, cu poziţia, cu averea, în faţa puţinelor persoane care i-au cunoscut în copilărie, când erau nişte tineri săraci şi fără perspective. Comportamentul lor exprimă tot timpul o atitudine demonstrativă de tipul „vedeţi ce-am ajuns?” Astfel, din partea acestor foşti tineri capabili şi frustraţi, putem vedea acte „generoase” gen construirea unei biserici, a unei grădiniţe, sau alte „ctitorii”, dar niciodată orientarea eforturilor spre reconstrucţia naţionala. Ilegitimitatea se vede la nivelul lipsei de conştiinţă, de responsabilitate faţă de destinul naţiunii. Ţara este considerată o vacă de muls, cu excepţia unor mici regiuni ce trebuie protejate pentru a le preamari lor existenţa.

Avem, de partea cealaltă, competiţia tinerilor cu studii în afara ţării, ce se întorc în ţară ca să ajute la ieşirea din criză. În mod evident, aceşti tineri au alte motoare interioare şi nu au fost formaţi să fie concurenţi între ei. Au, de asemenea, un nivel înalt de cunoştinţe, dar sunt orientaţi către problemele ţării, nu ale grupului elitist cu care se întrec. De aici se vede şi reacţia autorităţilor vizavi de aceşti tineri, pe care-i sfidează cu sloganuri şi atitudini dispreţuitoare gen „puterea se cucereşte, nu se oferă”. Ceea ce nu ştiu ei e că aceşti tineri chiar o vor face. Altfel însă decât se aşteaptă ei. Actualii deţinători ai funcţiilor cheie sunt bine antrenaţi să fure cu acte în regulă, scopul lor fiind puterea şi averea.

Tinerii ce vin înapoi în ţară sunt formaţi în spiritul competenţei, calităţii, responsabilităţii şi implicării sociale, având şcoala vestică în spate, nu şcoala KGB. În plus sunt informaţi în privinţa realităţii de la noi, nu sunt în necunoştinţă de cauză. Ei vin de asemenea pe un vid de competenţă şi calitate, nu de putere, cum era în 1990. Pe aceşti tineri, instituţiile statului, dacă îi primesc, încearcă să-i pervertească, să-i deformeze după modelul lor de lucru. De aceea, şansele acestor tineri de a putea face ceva în Romania se află în mediul privat, unde autoritatea statului nu mai are prea mare putere, mai ales într-un stat atât de slăbit şi de ineficient cum este al nostru.

Pentru acesti tineri „Modelul de Ţară” reprezintă schema funcţională de inserare şi acţiune prin accesarea fondurilor europene care ocolesc structurile statului. Ei pot construi o altă Românie, chiar pe spaţiul în care România, aşa cum e ea proiectată de actualii lideri, se află în degenerare rapidă. Aşa se schimbă în general istoria: datorită sau din cauza unor variabile de tip psihologic. De aceea este o eroare să credem că liderii noştri politici sunt incapabili din punct de vedere intelectual. Ei sunt doar greşit orientaţi şi egocentrici. Depinde de noi să alegem alţii, cu abilităţi cel puţin la fel de înalte, dar care sunt orientaţi spre binele naţional. Începem să avem de unde alege, prin reîntoarecerea tinerilor în ţară.

Care este cea mai mare piedică în calea realizării Modelului de Ţară?

Nu cred, în acest moment, că sunt opoziţii atât de mari încât proiectul să nu poată fi realizat. Momentul este cel mai potrivit, pentru că, practic, e singura soluţie. Pot să vă spun însă care este cel mai mare duşman al normalităţii de orice fel. Un prieten din Australia mi-a atras atenţia asupra unui pasaj dintr-o carte pe care tocmai o citise. Există – scria în acel pasaj – o trăsătură comună între oamenii foarte puternici şi oamenii foarte proşti: şi unii şi alţii încearcă să schimbe mediul în care trăiesc, după propria lor concepţie, în loc să-şi schimbe concepţia în funcţie de mediul în care trăiesc. Şi ferească Dumnezeu ca tu să fii mediul în care trăiesc ei, pentru că vor face absolut orice ca să te deformeze. Acum vin eu şi completez: ferească Dumnezeu ca acel om foarte prost să aibă şi puterea!

25/08/2020/0 Comments/by Patrick Matis

Articole

Ionuț Țene – De la poezia „Sergentul” de Vasile Alecsandri la ora de educație sexuală în programa școlară

Ionuț Țene - De la poezia „Sergentul” de Vasile Alecsandri la ora de educație sexuală în programa școlară

În ultimii ani, învățământul din România s-a schimbat foarte mult în direcția desprinderii de un model clasic de educație. Programele școlare s-au schimbat gradual într-un mod radical, iar teme de istorie națională sau ale literaturii române pur și simplu au dispărut. În general educația patriotică, textele literaturii române clasice au fost eliminate, introducându-se noi materii, ca educația civică europeană ideologizată și cea sexuală. În general se preferă, ca în perioada URSS, eliminarea materiilor care se bazează pe rădăcinile, ierarhiile și tradițiile educaționale pentru a fi înlocuite cu direcții noi, care nu au nicio legătură cu identitatea și educația clasică. Se repetă mancurtizarea, ceea ce critica Cinghiz Aitmatov în romanul „Vaporul alb”. E o politică intenționată de diluare a identității pentru ca elevul să devină un cetățean european fără o legătură originară cu comunitatea locală și națională. Zilele trecute m-am întâlnit cu niște tineri care nu cunoșteau texte literare clasice românești pentru că de mulți ani nu se mai fac acestea la școală. Erau mai informați despre un scriitor post-modernist din Germania decât despre Vasile Alecsandri. Un singur tânăr știa de poezia „Sergentul” învățată de la tatăl său care o recită în anumite momente emoționale. S-a ajuns în România europeană ca în perioada fanariotă, în care tinerii află de texte literare și cronici de istorie națională de la părinți, într-un mediu privat, pentru că la școală se învăța în grecește despre istoria imperiului otoman, atunci, azi despre federația europeană. Credeți-mă și azi îmi dau lacrimile când citesc poezia „Sergentul” de Vasile Alecsandri, pe care am învățat-o pe de rost în clasa a cincea, când profesorul ne-a predat-o din manualul de litaratura română cu căldură și empatie.

Pe drumul de costişe ce duce la Vaslui
Venea un om, cu jale zicând în gândul lui:
„Mai lungă-mi pare calea acum la-ntors acasă…
Aş vrea să zbor, şi rana din pulpă nu mă lasă!”
Şi bietul om, slab, palid, având sumanul rupt
Şi o cămaşă ruptă bucăţi pe dedesupt,
Păşea trăgând piciorul încet, dar pe-a lui faţă
Zbura ca o lumină de glorie mareaţă,
Şi-n ochii lui de vultur adânci, vioi şi mari
Treceau lucioase umbre de eroi legendari.
Opinca-i era spartă, căciula desfundată,
Dar fruntea lui de raze părea încoronată.
Calică-i era haina, dar străluceau pe ea
Şi crucea „Sfântul Gheorghe” ş-a „României Stea”.

Se promova eroismul și patriotismul țăranului român ca bază funciară a educației civice de construcție a unui stat modern care și-a câștigat independența cu arma în mână. Așa s-a făcut România mare, nu cu texte ideologice și propagandistice. Eroismul acestui țăran român a fost salutat de un colonel ce conducea un regiment de cavalerie, când a văzut pe pieptul soldatului valah strălucind „Crucea Sfântul Gheorghe”. Ofițerii ruși salutau cu respect eroismul țăranului român.

Când crucea „Sfântul Gheorghe” pe sânul lui o vede
Ş-opreşte regimentul, iar bravul colonel
Se-nchină la drumeţul, s-apropie de el
Şi-i zice cu blândeţe: „De unde vii, străine?”
„Vin tocmai de la Plevna.” „Cum e acolo?” „Bine.”
„Dar aste decoraţii cum, cine ţi le-a dat?”
„Chiar domnitorul nostru ş-al vostru împărat.”
„Dar pentru care fapte?” „Ştiu eu?… Cică drept plată
Că am luat eu steagul reduţei… şi pe dată
Cu el, străpunşi de glonţuri, ne-am prăbuşit în şant…”
„Dar ce rang ai, voinice?” „Am rang… de dorobanţ!”
Atunce colonelul, dând mâna cu sergentul,
Se-ntoarce, dă un ordin… Pe loc, tot regimentul
Se-nşiră, poartă arma, salută cu onor
Românul care pleacă trăgând al lui picior.

Poezia a fost compusă de Vasile Alecsandri la Mircești în decembrie 1877, înainte să cadă Plevna.

După noua programă pregătită de Ministerul Educației istoria, româna, latina , muzica și educația religioasă vor fi eliminate treptat, fapt ce a indignat Academia Română. Acest for important al națiunii consideră că diminuarea numărului de ore de ştiinţe, inclusă în cele patru variante ale planului cadru pentru învăţământul gimnazial redactate de specialişti din Ministerul Educaţiei, compromite „competitivitatea înaltă”, într-un context global în care domeniile ştiinţelor de vârf constituie motorul economiei mondiale. „Academia Română a luat act de recenta publicare a celor patru variante ale planului cadru pentru învăţământul gimnazial din România redactate de grupurile de lucru ale Ministerului Educaţiei şi Cercetării. Constatăm cu surprindere şi cu îngrijorare că toate cele patru variante prevăd înjumătăţirea numărului de ore (de la două la una pe săptămână) pentru limbile moderne, pentru istorie, fizică, chimie şi biologie, precum şi eliminarea completă a limbii latine şi a orelor de dirigenţie (‘dezvoltare personală’). Orele de educaţie muzicală, educaţie plastică şi religie rămân şi ele cu un statut incert, mai degrabă tolerate în noile programe decât aşezate la locul care li se cuvine”, se arată într-un punct de vedere al Academiei pe această temă.

În document, semnat de Biroul Prezidiului acestui for, se reaminteşte că în februarie 2016, Academia Română şi 500 de membri ai comunităţii academice au făcut apel la Ministerul Educaţiei să nu elimine limba latină şi să nu reducă numărul de ore de istorie şi limba română din planurile cadru ale învăţământului gimnazial. „Venim, aşadar, şi acum să reamintim că reducerea numărului de ore de istorie şi geografie şi eliminarea limbii latine vor atenta grav la consolidarea în rândul elevilor a sentimentului identitar şi a stimei de sine ca români şi europeni. Fără conştiinţa rădăcinilor, a istoriei şi a trunchiului lingvistic şi civilizaţional latin comun împărtăşite de români cu celelalte naţiuni europene, poporul nostru va fi lipsit nu doar de reperele care îi asigură stabilitatea naţională, ci şi de elementele care îi facilitează aderarea la Uniunea Europeană ca spaţiu cultural şi de civilizaţie. Cultura generală, aceea pe care şcoala are menirea să o formeze, nu este altceva decât cultura comună, împărtăşită de toţi membrii unei anumite societăţi, iar societatea românească are în comun cu multe alte societăţi europene tocmai această întemeiere latină – istorică, civilizaţională – a identităţii noastre”, arată Academia.

Viitorul care se pregătește, din păcate, elevului român este educația sexuală și cea civică, o pastișă propagandistă ideologică marxizantă. Dacă nu se învață poezia „Sergentul” de către tinerii României, atunci vor ști doar despre culisele sexului de la Bruxelles, devenind cetățeni perfecți ai unei brave noi lumi, de consumatori perfecți pentru marile corporații în care vor ști mai mult de Robert Schumann decât despre Vasile Alecsandri sau Mihai Eminescu. Educația clasică oferă conținut și oferă inteligență unui bun cetățean român și european.

A consemnat Ionuț Țene via uzp.org.ro.

24/08/2020/0 Comments/by Patrick Matis

Stiri

Ioan-Aurel Pop – Educație față în față, cu elevii și dascălii la școală

Ioan-Aurel Pop - Educație față în față, cu elevii și dascălii la școală

Preşedintele Academiei Române, Ioan-Aurel Pop, consideră că autorităţile şi publicul trebuie să aplice varianta cea mai bună de începere a anului şcolar, „adică să se facă educaţie faţă în faţă, cu elevii şi dascălii în acelaşi loc, la şcoală”, şi spune că „suntem condamnaţi să muncim din greu pentru aplicarea scenariului ‘verde’, adică pentru intrarea în firescul vieţii”.

„Autorităţile şi publicul trebuie să facă, evident, în aşa fel încât să se aplice varianta cea mai bună, adică să se facă educaţie faţă în faţă, cu elevii şi dascălii în acelaşi loc, la şcoală. Cei care spun că educaţia online, la distanţă, este la fel de bună ca educaţia directă, aureolată de căldură umană, nu ştiu ce spun, nu au predat niciodată, vor să ne amăgească ori să ne arunce în haos”, afirmă Pop într-o declaraţie acordată AGERPRES.

Preşedintele Academiei spune că „pentru a ajunge la formula optimă este nevoie de un oarecare efort, nu foarte mare, de o anumită stăruinţă” şi mai este nevoie „să nu se facă greşeli din nicio parte”, dar se declară sceptic că „putem face şcoală aşa cum se face şcoala, adică în chip natural”.

„Or, premisele în acest sens nu sunt prea încurajatoare. Mai întâi, pentru că unele autorităţi au creat, până nu demult, un cadru normativ fluid şi contradictoriu, introducând sancţiuni şi obligaţii considerate de alte autorităţi – deopotrivă ale statului român – ilegale. În al doilea rând, oamenii au înţeles din această bâlbâială a autorităţilor că se pot juca cu boala, că pot părăsi spitalele şi carantina, făcând exact ceea ce le trece prin cap. Din pricina acestor nepotriviri, lucrurile au luat-o razna în lunile iulie şi august, ajungând la acest maxim (deocamdată!) de îmbolnăviri, de internări la terapie intensivă, de decese. Dacă vom merge tot aşa, sunt slabe speranţe să putem face şcoală aşa cum se face şcoala, adică în chip natural”, arată Ioan-Aurel Pop.

El susţine că „scenariul al doilea este o soluţie de avarie, nedorită şi ea, fiindcă instruirea şi educaţia vor avea rezultate foarte slabe”, iar „al treilea scenariu va fi catastrofal, iar şcoala astfel făcută nu va avea niciun folos”, fiind „condamnaţi să muncim din greu pentru aplicarea scenariului ‘verde’, adică pentru intrarea în firescul vieţii”.

„În acest scop, guvernanţii trebuie să acţioneze impecabil, ca ceasul, fără avansări şi reculuri, fără măsuri invalidate, fără exagerări. Iar românii, adică guvernaţii, au obligaţia să respecte măsurile elementare anunţate şi verificate, de la păstrarea distanţei fizice până la purtarea măştii, fără teribilisme de adolescent, fără fente şmechereşti, fără sfidări de copil şi fără gesturi de inconştient. Aşa cum cei care ne conduc nu ne pot lua drepturile şi libertăţile democratice, trecute în Constituţie şi în alte legi, nici noi, oamenii de rând, nu putem decide asupra sănătăţii individuale, când este vorba despre boli transmisibile, şi nici asupra educaţiei, când este vorba despre ansamblul poporului român”, adaugă academicianul.

Pentru domnul Pop, „menţinerea sănătăţii fizice şi spirituale a cetăţenilor nu este facultativă, nu depinde de individ şi nu se discută la masa tratativelor”.

„Se poate ca democraţia să fi obosit după cei circa 2.500 de ani de existenţă, dar nu avem o soluţie mai bună de trai în colectivitate. Blamând democraţia şi nepunând ceva mai bun în loc, riscăm să ajungem la degenerarea democraţiei în anarhie, cum avertiza Polybius cu mai bine de două milenii în urmă”, consideră preşedintele Academiei.

Profesorul Pop subliniază că „nu este uşor să se creeze în acele condiţii bune pentru ca sănătatea şi educaţia să intre pe un făgaş normal, dar nu este nici imposibil”.

„Premisele necesare pentru împlinirea lor sunt – cred – cel puţin două: competenţă maximă din partea autorităţilor şi încredere maximă din partea poporului român în aceste autorităţi. Restul va veni de la sine. Iar după trecerea nenorocirii – toate nenorocirile din istorie au trecut până acum! –, nu avem decât să ne pregătim pentru ceea ce, pentru noi sau copiii şi nepoţii noştri, ar putea să mai vină, să-i instruim în spirit digital pe toţi românii, să punem la punct şcoala online etc. Dar să nu uităm nicio clipă că nu a sosit încă vremea roboţilor/humanoizilor şi nici a anarhiei”, a mai spus Ioan-Aurel Pop.

Preşedintele Klaus Iohannis a anunţat miercuri că noul an de învăţământ preuniversitar va începe pe 14 septembrie, iar majoritatea elevilor vor merge efectiv la şcoală, urmând să existe trei scenarii privind modul de organizare a cursurilor.

Sursă: agerpres.ro.

22/08/2020/0 Comments/by Patrick Matis

Articole

Mihai Eminescu – Cu cît oamenii se egalizează cu atîta devin mai puțin liberi

Mihai Eminescu - Cu cît oamenii se egalizează cu atîta devin mai puțin liberi

Domnia străină a început cu desființarea treptată a oștirii, în urmă a venit despoiarea tuturor claselor societății, scăderea repede a populației, care în secolul trecut nu mai ajungea nici la un milion. Sentimentul de drept și datinele vechi dispărînd, se simte necesitate de-a stabili norme scrise pentru viața oamenilor. Sub domniile străine se tipăresc adevărați codici în locul legiuirilor de mai nainte. Precum corupția îmbătrînește pe individ, astfel putrejunea bizantină a îmbătrînit înainte de vreme pe poporul românesc. Într-adevăr, acum două sute de ani aflăm o mulțime de caractere ale evului mediu: aflăm pe jurați în chestii civile, ceva cu totul medieval, gratuitatea serviciilor publice, o jurisdicțiune limitată a proprietarilor mari pe pămînturile lor; dar caracterul esențial al feudalității e natura proprietății, lipsa proprietății de mijloc și a celei mici. Proprietatea răzășască nu era mică, din contra, mare. Era o moșie mare care se dăduse nu unui individ, ci unui neam. Posesiunea acestui teritoriu se subîmpărțea din timp în timp după numărul membrilor neamului. Cea mare se păstra indiviză și, pentru a nu se micșora puterea politică a familiei, se moștenea în cele mai multe cazuri de cătră unul singur, mulțumindu-se ceilalți copii cu cîte-o zestre în bani sau în avere mobiliară. Din documente se văd resturi de inalienabilitate și o îngreuiare foarte mare a cumpărăturii. Pentru a se vinde o moșie trebuiau consultați toți membrii familiei, precum și toți megieșii. Dacă unul din membrii familiei ar fi lipsit din țară, dreptul lui de a răscumpăra moșia nu se prescria în zeci de ani.

Dispărînd sistemul feudal, sau mai drept zicînd semifeudal, ce mai rămînea alt decît formele curat esterioare ale regimului vechi, titlurile?

În realitate, sistemul feudal e un sistem al libertății celei mai mari, al descentralizării, al autonomiei comunale, al neatîrnării claselor; oamenii nu erau egali și tocmai pentru aceasta erau liberi. Cu cît oamenii se egalizează, cu atîta devin mai puțin liberi. Proprietățile mari împărțindu-se și subîmpărțindu-se, schimbîndu-și originea prin cumpărătură cu bani, era evident că drepturile vechi de jurisdicție deveneau o vexare a unei mîni de oameni pe un petic de pămînt, pe care statul nu putea s-o mai recunoască.

În teorie generală cată dar să spunem că esența sistemului vechi încetase cu domniile străine, că sub acestea s-a stins statul natural pentru a face loc celui artificial.

Pre cînd în societatea veche toate clasele stăteau în raporturi atît de bine însemnate precum stau diferitele organe într-un corp, fiindu-și unul altuia de ajutor reciproc și necontestîndu-și unul altuia funcționarea, în societatea nouă acea armonie naturală încetează și cată a se introduce una artificială prin legi scrise. Organele unui om sănătos funcționează în mod regulat, fără ca el să știe anatomie sau fiziologie; ba el n-are nici nevoie de-a avea scris pe hîrtie cum îi bate inima și cum circulează sîngele. Abia cel bolnav simte trebuința de a-și consulta organizațiunea sa, de-a consulta texturi scrise despre modul cum e făcut și cum ar trebui să subvină naturii sale, ca să nu moară. Pessima republica, plurimae leges. Cu cît e mai rău statul, cu cît e mai abătut de la natura lui, cu atîta mai multe legi trebuiesc.

Lipsa aproape absolută de legi scrise în evul mediu ne dovedește o stare de deplină sănătate a statului. El n-avea nevoie de rețete scrise, de advocați pentru a trăi.

Așadar, ceea ce-a făcut progres în România nu e libertatea, nu e principiul autonomiei locale, nu e funcționarea liberă a părților pentru prosperitatea întregului, ci egalitatea și omnipotența statului. Statul e atît de omnipotent în România încît totul atîrnă de centru, pînă și numirea unui primar de comună rurală. Spună-ni-se dacă în timpul vechi se mai întîmpla ca un consiliu comunal, vornicul și paznicii, șoltuzul și pîrgarii să fie în bătaia decretelor ministeriale de dizolvare și de numire?

Cînd însă statul a devenit omnipotent, e firesc și cată să cerem realitatea principiului monarhiei constituționale. Căci dîndu-se omnipotența aceasta ca jucărie în mîna unui partid, fără ca domnul să-și exercite controlul asupra lui, atunci se-ntîmplă lucruri ca concesia Stroussberg, împrumuturi de milioane netrecute în socoteli, ca cele 8 milioane ale Rusiei, ridicarea cheltuielelor bugetare cu 34 la sută, decorarea cu medalii și ordine a lui Nichipercea și a egalilor săi, numirea unor advocați de mîna a doua în directorate unde se cer vaste cunoștinți tecnice și mecanice, spoliarea tezaurului public prin crearea de lefuri fabuloase în folosul patrioților de meserie, cu-n cuvînt statul omnipotent devine o jucărie în mîna demagogilor, iar poporul se zbate fără putere, jumulit și esploatat într-un mod neomenos de cătră o tagmă de oameni fără merit, fără știință, fără caracter, fără patrie chiar.

[TIMPUL, 26 iulie 1880]

20/08/2020/0 Comments/by Patrick Matis

Articole

Dan Chitic – Scurt bilanț intermediar al Panisteriei

Dan Chitic - Scurt bilanț intermediar al Panisteriei

Instituirea terorismului medical la nivel global, controlul strict al populației, anihilarea dreptului la exprimare și limitarea libertății de credință

În ultimele trei luni, conducătorii înțelepți și iubitori ai țării noastre, alături de luminații lideri ai OMS și a majorității statelor lumii au luat numeroase măsuri ferme și curajoase pentru a proteja populația de un inamic nou și necunoscut pana anul asta: terifiantul, înfiorătorul, perfidul și criminalul CoVid19! Afirmația anterioară este axiomatică și apriorica și trebuie luată telle quelle, neputând fi sub niciun aspect contrazisă sau contrargumentată.

Plecând de la această teză irefutabilă, dogmatizată, voi îndrăzni să fac o scurtă enumerare, desigur incompletă, a schimbărilor dramatice pe care lumea noastră le-a suferit în doar câteva luni, schimbări care vor modifica iremediabil lumea pe care o știam și care au creat ceea ce numim NOUA REALITATE, NOUA LUME POSTCOVID sau, mai pe vechi spus dar într-o cu totul altă lumină și accepțiune: NOUA ORDINE MONDIALĂ (POST PLANDEMONICĂ)!

Cum aproape nimeni nu mai are timp și răbdare să citească, o sa încerc sa fiu cât de concis pot…

Instituirea terorismului medical de către stat la nivel global: „CoVide et impera!”. Este prima oară în istoria omenirii când toate statele au recurs simultan la teroare ca armă de stat – la teroarea medicală. Apoi este prima oară când toate statele au folosit arma terorii, nu împotriva unui dușman extern (cum s-a întâmplat atât de des în istorie), ci împotriva propriilor populații. Tot pentru prima oară în istoria lumii frica de străin (xenofobie – n. red.) promovată „tradițional” de toate statele lumii a fost transformată în frica de aproapele – „aproapele” devenind străin sub imperiul legii, toate purtând numele de „distanțare socială”. O altă premieră absolută este ruperea oricărei continuități între noțiunea de comunitate, popor și cea de stat, statele urmărind și instituind politici de dezagregare a țesutului social și favorizare a individualismului – teza oficial dogmatizată fiind că unica soluție de supraviețuire a speciei este izolarea.
Limitarea libertății de credință și al dreptului la libertatea de conștiință. Niciodată, repet, niciodată, în istoria omenirii, întreaga populație umană nu a fost împiedicată la nivel global să se închine divinității, care cum știa fiecare că trebuie să o facă, conform propriilor convingeri. Niciodată creștinii (ortodocși, catolici sau reformați) nu au fost toți împiedicați să intre în biserici și să celebreze Învierea, indiferent că vorbim de Ierusalim, Constantinopol, Vatican, dealul Patriarhiei sau Văscăuți. De același tratament au avut parte și mozaicii, și musulmanii (să amintim că Mecca a fost închisă sau că, mai ieri, în preziua Bairamului, în Izmir, din minaret se cânta Bella Ciao), hindușii și budiștii – care tot de pandemie au fost împiedicați să se bucure de ziua lui Budha.
Controlul strict al populației. Niciodată, în istoria umanității, omenirea nu a fost mai strict controlată decât în ultimele luni. Interdicția de a părăsi locuința a făcut ca întreaga comunicare personală sau de afaceri să se facă aproape exclusiv online, ceea ce a dat ocazia „gardienilor lumii noastre” să afle tot, absolut tot, la nivel de detaliu, chiar și puținul pe care nu-l știau. Pe de altă parte, interdicția de a părăsi țara a făcut imposibilă comunicarea directă, nemediată și necenzurată a informațiilor între popoarele lumii, ceea ce e un alt fapt fără precedent. Și NU, online-ul nu suplinește comunicarea directă, cu atât mai mult cu cât CENZURA A DEVENIT O POLITICĂ GLOBALĂ. Nu în ultimul rând, lupta împotriva coronavirusului a justificat îndesirea camerelor de supraveghere stradală și apariția, tot în premieră, a camerelor termice.
Anihilarea dreptului la liberă exprimare. Este prima oară în istoria lumii când, la nivel global, libertatea presei a fost suprimată. Niciodată, până acum, nu a existat o unanimitate într-o anumită privință, oricare ar fi fost ea, în rândul jurnaliștilor de tot felul și din toate colțurile lumii. Orice poziție contrară dogmei de stat e de îndată sufocată, marginalizată, ridiculizată, și cu siguranța plătită de adversarii ideologici: în lumea „civilizată”, „ereticii”, scepticii întru ale covidului sunt plătiți de ruși, chinezi și alte neamuri aflate pe „axa răului”, iar în cealaltă parte de lume, jurnaliștii infideli covidului sunt corupți de vestici, desigur.
Pauperizarea populației. Plandemonia, pardon – pandemia, a justificat nu doar tăierea temporară a unor venituri și suprimarea multor joburi la nivel global, ci constituie premizele unei noi epoci – telemunca, ce va fi dublată în curând de robotizarea posturilor efective de lucru. Totul pentru evitarea „contaminării”, evident. Doar că telemunca va fi inevitabil mai prost plătită, iar robotizarea și automatizarea (deja începută – vezi casele de marcat automate din hipermarketuri) vor duce la limitarea locurilor de muncă și scăderea presiunii asupra angajatorilor de a mări salariile. De unde sărăcia endemică ce ne va paște și după criza economică de proporții biblice ce abia a început.
Eliminarea la minimum a serviciilor sociale și a asistenței medicale. Precum ați auzit, deși numărul morților cu covid e „înspăimântător”, mortalitatea la nivel național, și veți vedea, la nivel global, va fi în scădere. Asta deși enorma majoritate a spitalelor a fost „rezervată” covidienilor. Se spune mai puțin că peste tot în lume spitalele de „linia a doua și a treia” au rămas absolut goale! Și totuși… deși cu morții cu covid, mortalitatea a scăzut… deci spitalele acelea care acum sunt goale vor putea fi închise. Și se vor Închide. Vor fi înlocuite cu niște planuri amănunțite de transformare a diferitelor clădiri publice și stadioane în spitale de campanie. La fel și cu școlile. Teleînvățătura dă deja rezultate „fenomenale”, promovabilitatea fiind unanimă, desigur, motiv pentru care viitorul învățământului îl pregustăm chiar acum.
Îndatorarea statelor-națiuni. „Dezastrul economic iminent”, ce ne este profețit de prea multă vreme ca să nu vină cu certitudine, face deja ca țările, statele-națiuni, să se îndatoreze într-o viteză nemaivăzută până acum. De la cine? Păi… de la cine are banii: de la marea finanță mondială multi- și trans-națională. Finanța Globală și globalistă. Care va exercita în curând un control absolut asupra guvernelor statelor.

Și toate astea pentru doar aproximativ 240.000 de victime la nivel global (nu discutăm acum și aici despre modul de raportare a victimelor!), respectiv mai puțin de 0,003% din populația lumii. Mii de ani de construcție socială și societară prin contribuția directă a miliarde de persoane pe cale să fie, dacă nu anihilată, în mod sigur șubrezită de „oamenii noștri de stat”… și asta pentru pierderea a doar 0,003% din populația lumii! Spun „doar” nu pentru că viețile pierdute ar fi puține sau lipsite de importanță, Doamne ferește! Spun „doar” pentru că, fără intervenția luminată a conducătorilor noștri, numărul victimelor ar fi fost mult mai mare, desigur!

Și oricare ar fi fost impactul virusului mă întreb: merită viața trăită de către om, dacă viața nu mai e viață… și dacă omul nu mai e om?

Desigur, toate astea merită dezvoltate și analizate teologic, filozofic, sociologic și constituțional, fiecare, în detaliu. Cu argumente și contraargumente. Dar cine mai are timp să citească?

Timpul se grăbește groaznic cu noi, cu fiecare în parte, dar și cu toți împreună!

A consemnat Dan Chitic, articol apărut în CERTITUDINEA nr. 69, 2020.

19/08/2020/0 Comments/by Patrick Matis

Articole

Gheorghe Piperea – Progresiștii și „noua normalitate”

Progresiștii și „noua normalitate”

Ideea de „nouă normalitate” pe care o tot auzim pe la influencerii vieții și pe care o auzim repetată ca o mantră de aplaudacii dictaturii medicale conține o parte din planul transhumanist de remodelare și de „re-editare” a omului. Calificat de Francis Fukuyama (în 2004) drept „una dintre cele mai periculoase idei ale lumii contemporane”, transhumanismul țintește către omul „îmbunătățit”, burdușit cu droguri și chimicale, împănat cu tehnologie și ușor de ridicat („up-load-at”) în spațiul virtual, asexuat sau gender-fluid, sănătos până la a-mortalitate și, desigur, a-moral, adică dincolo de bine și de rău, în afara istoriei și perfect străin idealurilor unei umanități normale.

Tot ce e normal este, pentru adepții acestui tip satanic de filosofie, înapoiat, feudal, demn de dispreț.

Progresistul adept al remodelării omului este nou-normalul, ființa – soldat al stupului, care este aprioric de acord cu toate măștile, vaccinurile, iarba, drogurile recreative sau augmentativ-cognitive, (neura)link-urile, ratingurile și scorurile sociale etc. Este, practic, identic ca omul nou de tip comunist sau cu übermensch-ul. Este terminalul care există doar dacă se poate conecta la main-brain-ul colectiv, la „mintea” entității colective malefice care i-a ocupat trupul și mintea, neutralizându-i sufletul. Este Legiunea.

Dacă omul normal, cel pe care îl încarnăm și pe care îl știm, cel condiționat de boală, moarte, prostie, ură, dar și cel înălțat de iubire, artă, altruism, bunătate intrinsecă, este ființa aceea pe care Dumnezeu a facut-o după chipul Său și asemănarea Sa, ce anume le dă dreptul acestor tehnocrați malefici să îl remodeleze și să îl reediteze?

Care sunt chipul și asemănarea după care nou-normalul va fi făcut, de vreme ce Dumnezeu e alungat din ecuație? Este o întrebare retorică – știți răspunsul.

Post Scriptum: Nu m-a apucat nicio fervoare religioasă acum. Așa gândesc demult. Și să nu credeți că, abandonând credința normală, sunteți atei, adică lipsiți de credință. Mulți dintre voi credeți în autotorități, în ștința medicală, în bani, în profit cu orice preț, în branduri, în horoscop sau orice altceva, ori vă încredeți unii în alți. Am o veste pentru voi (eu zic că e bună, progresiștii care nu înțeleg nimic din ideea de progres vor zice că e rea): nu există societate fără încredere, iar încrederea e un alt nume pentru credință; convingeți-vă analizând rădăcina comună a celor două cuvinte; chiar și societatea „nou-normalilor” va avea nevoie de credință. De altfel, acest viitor este deja aici, este ieri: există credincioși ai covid (li se poate spune fără teama de a greși „coviduli”) care îi ostracizează deja pe infideli (li s-a spus deja „negaționiști”). Unei credințe de roboți în devenire, eu îi prefer o credință care nu s-a schimbat în ultimii 3.000 de ani.

A consemnat Gheorghe Piperea.

19/08/2020/0 Comments/by Patrick Matis

Articole

Patrick Matiș – Picătura chinezească sau cum fierbi cel mai bine o broască (retrospectivă)

Patrick Matiș - Picătura chinezească sau cum fierbi cel mai bine o broască (retrospectivă)

Într-o zi am făcut o retrospectivă a ultimilor 30 de ani ai României. Prin ’97 ajunsesem să nu mai recunosc țara în care m-am născut, Grădina Maicii Domnului. Asta se întâmpla pentru că oamenii de aici, conaționalii mei, au acceptat să se bălăcească în fiertura, în decoctul în care singuri s-au băgat la cererea străinilor de neam și de țara noastră. Au acceptat de bună voie, au mers la vot, și eu cu ei, după ce am împlinit vârsta și am votat împreună cu răul cel mai mic.

La foc mic se fierbe o broască, pentru gurmanzii dintre voi care vreți să vă faceți niște pui de baltă la cratiță, á la Ungro-Vlahia, și vom ajunge să simțim același efect cu al picăturii chinezești. De fapt, este diferit pentru că respectiva picătură este de la bun început insuportabilă, dar te obișnuiești cu timpul pentru că ești legat de mâini și de picioare și obligat să o asculți. Astfel devine totuna cu viața ta de zi cu zi, te lobotomizează în așa fel încât să ți se pară normal.

În primele zile ale lui 1990, pe 2 sau 3 ianuarie, a venit în România cu primul avion la Otopeni din Statele Unite, un speculant de pe Wall Street care a acumulat averi monstruoase din speculă și furt internațional efectiv, și care mai târziu avea să falimenteze o țară din Asia și una din Europa (era cât pe ce) speculând împotriva monedelor lor naționale. A fost întâmpinat de un alai de trădători de neam omenesc (în frunte cu un anumit alogen poreclit mai târziu Oracolul de la Dămăroaia) cu care a pus bazele primului ONG de după regimul politruc de tip hibrid-stalinisto-socialist atroce de la noi. Acest ONG, împreună cu multe altele de tip multiculturalist, societo-deschisist, avea menirea, și are în continuare până la dispariția de pe suprafața Pământului a neamului românesc, să transforme (a se citi distrugă) din temelie cultura română cu tot ce avea ea mai bun și mai de calitate. A început cu învățământul.

Învățământul românesc de atunci și de acum nu reflectă deloc realitatea de zi cu zi și nu ne pregătește pentru viață. Toate materiile școlare și studențești sunt în așa fel construite încât să umple capul, intelectul cu informații total nefolositoare în viață, în profesie, în viitor. De la științe umaniste, la cele exacte, de la științele naturii, la religie, de la filozofie, la educație civică, nu pun punctul pe i și nu explică lucruri. Toate fac parte dintr-o cultură generală care are menirea să fie chiar generale și mai ales că au fost modificate voit în așa fel încât să fie de umplutură, de suprafață, fără explicații reale, cu alte cuvinte adulterate, falsificate. Aproape tot învățământul a fost falsificat la noi pentru a spăla creierele bine de tot și a crede în absurditățile lor materialiste. Pe deasupra, mai vin și profesorii plictisiți de muncă să dea teme pentru acasă și pentru vacanță (sau meditații) cu care să-i oblige pe elevi să le memoreze, fără a le înțelege, pentru că nu au ce, că dacă nu, sunt amenințați cu note proaste și exmatricularea. Acesta nu este învățământ, ci îndoctrinare, și face parte din procesul de fierbere a broaștei româneșți.

A vrut să fiarbă broasca românească nu în picături chinezești puse-n oală la foc mic, ci în ape interne și internaționale, cu acceptul nostru, desigur. Inconștiența este într-atât de mare încât încă mai credem că toți cei care ne fierb acum ni-i i-am ales. Nici pe departe nu este adevărat! Doar credem că sunt ai noștri și că ni-i merităm. Realitatea este că merităm să pierdem tot pentru că dăm totul din mână. Broasca alege să sară în apa de temperatură potrivită și suportabilă pentru ea, însă nu are experiența răului care o va fierbe.

Anii treceau și programul complex de îndobitocire și îndoctrinare a poporului român, încetișor devenit populație, se punea în practică pas cu pas. Au fost și eșecuri atât din partea lor, cât și din a noastră. Însă rezultatul este cel scontat: amorțirea românilor ca să nu mai facă nimic (broasca deja este fiartă).

Apoi a venit entertainment-ul, acela pe care-l râvneam cu ardoare în anii ceaușiști când vedeam doar 2 ore de televiziune, și ăia de la bulgari, dar și împreună cu glorificarea dictatorului. Inamicul poporului nu mișca în front, pentru că îi era frică de pușcărie și de tortură, ignorând total că viața nu se termina odată cu dezîncarnarea din trupul fizic. Din pământ suntem făcuți și în pământ ne întoarcem înseamnă nu că avem doar o viață, ci ne sugerează o lege universal valabilă care spune că totul se întoarce la punctul de plecare originar. Chiar și istoria se întoarce. Iar acest entertainment a început încetișor cu filmele și serialele americane, apoi cu muzica străină (plajele și stațiunile erau pline în anii ’90), apoi a apărut fenomenul hip-hop-ului românesc și cel al manelelor (aparent diferit), iar rezultatul începea să devină cel scontat: amorțirea românilor ca să nu mai facă nimic (broasca deja începuse să se încălzească, să-i placă și să se complacă în noul mediu, trăind identificată deja cu un soi de Poiană a lui Iocan în care doar se pălăvrăgește despre inamic, despre faptul că suntem vânduți, însă nu facem nimic ca să ieșim din acea oală).

Mai târziu a apărut și internetul și, odată cu el și așa-numitele rețele de socializare începând cu vestitul mail de pe yahoo. Apoi messenger-ul și mIRC-ul cele faimoase în care ne pierdeam nopți întregi. Jocurile și sălile de jocuri pe calculator au apărut și ele, care erau foarte aproape de școli. Era ușor să chiulești de la școală, uneori toată ziua, și să te duci să-ți consumi copilăria acolo. Devenea un drog, iar copiii elevi dar și studenții trebuiau obișnuiți cu tehnologia.

Desigur că au existat câteva grupuri și grupulețe de broaște românești care au vrut să facă ceva pentru patrie, atunci. Încă de la începutul deceniului 9 al secolului trecut au pus bazele legislative pentru recuperarea și reîmproprietărirea românilor pentru a începe să producă. Odată ajunsă vestea în mass-media, forțele oculte (care fierbeau și fierb broaștele în continuare) s-au pus în mișcare pentru a contracara fenomenul și au furat toate acele lucrări de la autorii lor, i-au pus în derizoriu, i-au detractat, i-au descurajat să mai facă ceva și i-au înlăturat.

Președinții țării câștigau funcțiile lor mandat după mandat prin fraudă electorală voit realizată, și încă o mai fac. Broaștele trebuiesc în continuare fierte, iar apa deja a început să se încingă. Curând ajungem la punctul de fierbere în care vom intra în amorțire totală și vom fi gătiți, sau pregătiți, pentru a fi consumați mai apoi ca delicatese pe farfuriile din restaurantele lor cele mai luxoase, însă porțiile se vor termina, iar apoi vor trece la alte broaște, din alte țări pentru a le găti și pe ele.

Mai departe au continuat cu mondenitățile, iar poporul devenit populație, cum ii place să imite tot ceea ce este occidental, desigur că a preluat din mode după mode care s-au succedat. Încetul cu încetul, dupa anul 2000, tradiția românească milenară, pură și autentică pălea pe zi ce trece din ce în ce mai mult. Acum, daca vrem tradiții autentice, ar fi bine să plecăm să le cautăm în afara totală a marilor orașe de la noi.

Au apărut ceea ce se numeau reality show-uri, a căror tehnică murdară a fost preluată de majoritatea posturilor de televiziune și emisiunilor lor care deja nu mai erau românești autentice, nici pe ecran, dar nici pe hârtie. Posturile respective aveau să fie cumpărate de străini, iar altele noi să fie înființate tot de către străini. Cele locale, autentic românești, sunt cele naționale cu un rating mult mai mic, desigur, iar cele naționale sunt deja cele multinaționale și multicultural-progresiste. Broaștelor românești deja le place să fie fierte. Cultura română moare pe zi ce trece sau este dată la export.

Internetul și tehnologia s-au dezvoltat și ele, iar odată cu ele și mediile de socializare. Acestea au devenit într-atât de populare încât sunt indispensabile vieții în România, ca de altfel în oricare altă țară. Ne-am obișnuit cu ele și milioane de români își informează serverele globaliste ale firmelor multinaționale producătoare de social media cu ceea ce fac și cu imaginile a ceea ce fac în fiecare zi. De asemenea, sunt medii în care se propagă știri false zi de zi. Totul numai să fie informație și puțină acțiune sau deloc, cu alte cuvinte broasca deja nu mai mișcă.

Au apărut crizele și pe la noi și, odată cu ele și infracțiunile anticonstituționale și antinaționale ale aleșilor noștri. A apărut ceea ce se numește spectacolul știrilor în spiritul și prin metoda acelor reality show-uri de la început, cu primul exponent un oltean din Caracal care făcea bani enorm de mulți din SMS-urile în care românii inconștienți răspundeau la întrebările lui false despre un anumit personaj feminin, foarte faimoasă, care era dată dispărută deși era căutată de autorități pentru multele infracțiuni de corupție comise pe teritoriul țării. Un prieten mi-a spus că acest fenomen se numește instituționalizarea corupției. Astfel că, întreaga țară a devenit coruptă sau se vrea a fi total coruptă pentru că ăsta este modelul. Fierberea broaștei în apele îndobitocirii după chipul și asemănarea bucătarului.

Corupția a continuat, adică fierberea bine de tot a broaștei românești și astăzi aproape că nu mai există sentiment patriot. Dar stați! Ce să vedem!? Broasca a început să dea din picioare, se mișcă! Vrea deja să iasă din oală, chiar dacă este aproape total fiartă! Acest lucru, deși este bine, este un ultim imbold pe care broasca îl mai are înainte să moară total. Știți, e ca într-o boală terminală: pacientul ori se vindecă total, în această ultimă convulsie în care-și revine, ori moare imediat după aceea. În care să avem încredere? În vindecare sau în dispariția după fața Pământului?!

Ultima etapă este obediența totală față de cei care vor să fim tabula-rasa în fața dobitociei lor digitalizantă. Acum oamenii nu prea mai citesc cărți, tinerii preferând să caute pe Google ce informații au nevoie, nu prea mai vor să memoreze ceva. Iar lipsa de memorie individuală, ca de altfel a inteligenței individuale (care pune la lucru informația), duce la ștergerea memoriei față de sine, la ștergerea amintirii de sine și de Ființă. Uităm chiar că mai suntem vii. Urcăm pe munte, mergem prin pădure (dacă ne lasă Statul) fiind mereu conectați la telefonul inteligent, cu ochii în ecran și nu în mediul înconjurător unde simțim că Natura ne dă viață. Așa producem omul nou al erei digitale. Apoi, ce mai avem nevoie de trup fizic!? Hai să fim doar biți și octeți pe un ecran, într-un server in cloud, nu-i așa?! Cei aia România!? Cei aia viață? Socializare în mediul digital, aia e viața!

Totuși, chiar dacă criza este definită prin apa care fierbe la 100 de grade, ceea ce se obține din această fiertură poate să nu fie o revoluție reală, adică o creștere uriașă, o trezire, o schimbare radicală, ci o moarte totală din care să nu ne mai recuperăm. Vreau să nu cred varianta a doua și să am încredere că ne trezim și ieșim din această oală înainte să fim fierți total. Știți, un organism bolnav se reface din țesutul sănătos care este multiplicat, care înlătură țesutul morbid, bolnav și degradat. Acela se întoarce în pământ, la elementele din care a fost compus odinioară. Organismul sănătos continuă și crește, se dezvoltă, prosperă la lumina soarelui. Așa trebuie să ne trezim și să ne vindecăm, din ce mai avem sănătos și patriot autentic în această țară.

Așa să ne ajute Dumnezeu! A consemnat al vostru devotat, Patrick Matiș.

18/08/2020/1 Comment/by Patrick Matis

Prezentări, Stiri

S-a lansat Theatrum.ro prima platformă ce vine în ajutorul teatrelor din România

În plină criză a evenimentelor culturale, Andrei David și Tiberiu Mercurian, doi antreprenori, lansează prima platformă din Romania ce își propune crearea unei legături directe între teatrele din România și iubitorii producțiilor de acest gen.

Platforma Theatrum.ro este dezvoltată în contextul în care ultimii ani au adus o dezvoltare fără precedent a numărului de spectacole de teatru, fie de către teatrele consecrate, fie de teatrele din zona independentă.

„Theatrum.ro este foaierul unei seri de teatru. Venim în sprijinul celor care doresc să își planifice o seară de teatru și doresc să afle toate informațiile dintr-un singur loc. Ziua, ora, orașul sau spațiul de joc, sunt toate informații la îndemâna utilizatorului. În plus, avem o bază mare de date cu actorii, regizorii și scenografii care activează în acest moment în teatrul românesc. De pe platforma Theatrum.ro, utilizatorii pot afla și de unde pot procura bilete la spectacolele favorite, pentru o experință cât mai plăcută de prospectare, alegere și achiziție”, a declarat Tiberiu Mercurian.

Până la izbucnirea pandemiei, zeci de spectacole erau organizate zilnic și nu de puține ori iubitorii de teatru se aflau în imposibilitatea de a găsi informații despre producțiile ce rulează. Planificarea unei seri de teatru și alegerea unui spectacol s-a dovedit a fi un maraton internautic printre platformele de vânzare a biletelor, platformele digitale ale teatrelor sau identificarea, din mașină, la semafor, a afișelor lipite, fără noimă sau reguli, peste tot.

În lipsa de resurse pentru o comunicare către publicul larg, companiile independente de teatru și-au format diverse grupuri pe rețelele de socializare prin care își promovează producțiile. Recomandarea „din gură în gură”, sau de pe pagină pe pagină, a ajuns principala metodă prin care iubitorii de teatru află despre spectacolele din această zonă de teatru independent.

„Experiența utilizatorului și informația completă sunt pilonii pe care am construit Theatrum.ro. Aceste două elemente ne-au ghidat toți pașii de la idee la live. Suntem foarte multumiți de ceea ce a ieșit, va fi un ajutor pentru industria de teatru și țintim ca pe viitor să adăugăm platformei și alte funcționalități, cu o scopul de a transforma procesul de alegere a unui spectacol și de achiziție a unui bilet la fel de simplu ca uzualele cumpărături de zi cu zi. Putem spera că noua platformă să contribuie și la dezvoltarea turismului cultural și pe viitor să nu căutăm online, când suntem în concediu, numai restaurante sau puncte turistice, dar și spectacole de teatru”, a completat Andrei David.

Lansarea în contexul crizei este cu atât mai utilă cu cât pandemia a obligat organizatorii de spectacole să identifice spații alternative de joc, unele mult mai îndepartate de sediile bine cunoscute.

18/08/2020/0 Comments/by Patrick Matis

Articole, Modelul de Tara

PĂREREA UNUI ROMÂN STABILIT ÎN OLANDA: „Ati vrut ‘o țară ca afară’? Ca afară o să fie!”

PĂREREA UNUI ROMÂN STABILIT ÎN OLANDA: „Ati vrut 'o țară ca afară'? Ca afară o să fie!”

Ce aiurea e mâncarea în Olanda! Și în tot vestul. Numai Italia se salvează, în rest numa’ carton, ca și ăla din care se confecționează cofrajele de ouă. Pământul e și el vai de steaua lui! Ce au vesticii e din furat – colonii și teritorii de la vecini – e la mintea cocoşului.

De ce au colonii? Pentru că s-au dus peste alții la furat, că acasă nu aveau. Românii au avut, așa că au stat cum stau și azi: ca tâmpiții și proştii, ca să-i jefuiască străinii!

Ce e istoria? O poveste cu tâlhari și criminali, aia este! De la Troia, la Războiul din Golf, același rahat: expediții de jaf. Acum câteva sute de ani, vesticii trebuiau să meargă pe mare la furat, azi ne aduc nouă rahaturi pe uscat și cică-s de mâncat… Niște mizerii, dar musai să plătești firma, brandul.

Cum sună, de pildă: „Cârnați de Turingia”? Au! O mizerie! Dintr-un porc românesc nu poți să faci așa ceva nici din greșeală. Nici un amărât de cartof pai nu au ăia pe acolo – zici că-s peleți. De ciolan afumat nici nu au auzit. Ca urmare, fasolea lor – insipidă oricum! – devine inutilizabilă.

Așa că, mi-am făcut o listă cu ce trebuie adus din România în vestul cel civilizat! Niște zeci de kg de cartofi, 200 kg de burtă de vită, 200 kg de ciolane afumate, saci de mere, ceapă – groaznic! – oală Kuhta, de presiune, morcovi, 30 cutii brânză Năsal (net peste orice au ăștia!), 30 bucăți de brânză Homorod, 500 metri liniari de cârnați, un braț de salam de Sibiu, o canistră de țuică de prune, 50 de table de slănină și… mai văd eu.

Să se spele pe cap cu dietele lor de figuranți, de hoți, de zgârciți, care ambalează fiecare cartof în parte, îi dau o denumire pompoasă și, de fapt, e net inferior celor care se aruncau în spatele aprozarelor lui Ceaușescu!

Dar… nu ei, „civilizații”, sunt proști! Românii sunt proști. Au vrut „o țara ca afară” – ca afară o să fie!

Băi mototolilor, fosta armată română cânta: „Nu vom ceda o palmă de pământ, chiar de vom intră-n mormânt!” E cel mai bun pământ din lume! De aceea își rescriu istoria toți vecinii noștri, ca să pună laba pe el. Și nu numai vecinii. Care parteneriat, care prieteni? Aiurea!

Vine pămpălăul ăla de Charles și își pune ceapă aici și face dulcețuri din fructe adevărate!

Fosta monarhie, aia de-a abdicat pe la pa’șepte, e prezentă și ea aici la furat. Și românii?! Românii… ciotcă la șaorma cu de toate.

Păi mă, teritoriul acesta este absolut vital! Cică „lapte din Alpi” – un pișat. Vorbe, reclamă!

Imperiul Roman a venit aici pentru că-și băteau unii călători gura: „În Dacia curge lapte și miere, iar vesela e din aur”.

România există ca țintă fixă pentru orice altă țară sau concern multinațional. Nu există prieteni în jocul profiturilor la nivel mondial. Vacă de muls, atât și nimic altceva. NI-MIC! Mai mult, țara e locuită de proști ușor de păcălit și manevrat. Să fii popor sărac într-o țară ca România, în mod cert nu meriți ceea ce ai!

De ce – m-a întrebat un marinar – România, deși are ieșire la mare, nu a însemnat mare lucru în istoria navigatorilor și a vaselor de tot soiul? Căci, în afară de pânzarul moldovenesc, el alte corăbii românești nu știa. Nu galere, nu caravele, nu bricuri, fregate, goelete, baleniere, crucișătoare sau cuirasate, nu portavioane etc. – nimic în afară de bărci de pescuit și plute pe Bistrița!

Caravelele portugheze și spaniole au mers la furat până în America. Vikingii au tras la ramele drakkarelor, mânați de foame, tot până în America. În 1722, olandezii au descoperit Insula Paștelui și au sărbătorit asta măcelărind populația! Evident, primii invadatori planetari sunt englezii. După care vin spaniolii, portughezii, francezii, turcii…

Toți cei care aveau flote. Istoria i-a înregistrat ca descoperitori, dar descoperirile au fost doar inerente în goana lor lacomă după bogățiile lumii. În realitate, mergeau la furat!

Toată istoria navală este un concurs pentru supremație și descoperirea de noi rute comerciale. Mulți și-au frânt gâtul. Olandezii au fost printre cei mai temerari – au forțat Novaia Zemlea (Nova Zembla, cum spun ei) pierzând navele şi întorcându-se acasă doar cinci la sută, după ani şi ani, pe o rută reușită doar peste 200 de ani, de către un spărgător de gheaţă atomic.

Dracii de englezi au înhățat 60% din uscat, la un moment dat, iar asta nu demult. FOAMEA ȘI LĂCOMIA! Mergeau la furat și spaniolii, nu pentru a face pe bunii samariteni, chiar dacă-și cărau și preoții misionari după ei.

Românii aveau, de aceea nu se omorau cu navigația. Neamurile care nu aveau ieșire la mare și nici mâncare, dădeau buzna la vecini. Am intrat noi peste careva? Niciodată! Pentru că aveam de toate! Ehei, acu’ s-a rezolvat: nu mai avem!

Așa că… n’șpe milioane de români și-au luat lumea în cap și sunt ba la muncă, ba la furat, ba la ucis prin Afganistan (în cârdășie cu alți hoți!) sau înrolați în Legiunea Străină.

Mecanismul jafului este simplu: orice neam, care întrepătrunde alt neam, vine la furat! Toți hoții au aceeași vrăjeală, ca englezii în India: cică aduc civilizația. Aiurea, au venit să fure! La noi, indiferent că au fost habsburgii și apoi austro-ungarii (care mai sunt încă!), turcii sau grecii din Fanar, că au fost nemții și pe urmă rușii, aceeași situație: toți au venit la furat! Până și bulgarii au venit la ciupeală pe aici de-a lungul istoriei. Dintre vecini, numai sârbii au avut ce le trebuia, așa că măcar ei ne-au lăsat dracu’ în pace…

Al vostru Gabriel Lupan, publicat în CERTITUDINEA nr. 69, 2020.

18/08/2020/0 Comments/by Patrick Matis

Articole

Sabina Ivașcu – Arhiva afectivă: Răsfoind anotimpuri

Sabina Ivașcu - Arhiva afectivă: Răsfoind anotimpuri

1958, Brad. În drum spre gară plecam dimineața devreme cu trăsura. Caii mergeau încet zgâriind ușor asfaltul când trăsura întorcea în fața casei noastre din centrul Bradului, casă care se afla peste drum de Tribunal. Răcoarea dimineții îmi făcea nasul roșu, iar genunchii mei păreau a fi două pietre rotunde de râu care se terminau cu niște mici știuleți înveliți în șosete trei sferturi. După ce trăsura era întoarsă, birjarul scutura larg hățurile și cu un pocnet scurt al buzelor îndemna caii să pornească la trap. Asfaltul și copitele alcătuiau o melodie ale cărei cadențe le aud și astăzi – clop-clap, clop-clap, clop-clap, însoțite de rostogolirea silențioasă a roților. Ajunși în porțiunea pietruită din apropierea gării, roțile scrâșneau pe pietre. Când treceam peste șinele de cale ferată care traversau drumul, eram deja la câțiva pași de gară. Mă fascina întreaga scenă – noi în trăsură, frigul zorilor, fornăitul cailor. Dar mai ales mă încânta gândul că tot orașul e încă adormit. Aveam impresia că nimeni nu știe unde suntem. Că, în loc să fim și noi acasă, în pijamale, sub pleduri – ca toată lumea – uite cum coborâm din trăsură pășind cu zgomot peste pietrișul alb, mărunt, din parcul gării. Mama controla încă odată în poșetă locul unde așezase biletele de tren. Ai văzut, mămico? întreba tata, ai văzut ce fetiță mare avem? de mult nu mai călătorește cu jumătate de bilet, ci cu bilet întreg! Eram nerăbdătoare – când ajungem la Timișoara? Pe la nouă-zece ar trebui sa fim deja acasă, la bunici, răspundeau amândoi. Gara era aproape pustie dar curată, mirosind a desagi îndesați cu boabe de porumb, a nuci și a mere, iar afară, dincolo de ușa sălii de așteptare, aerul era plin de mireasma covorului adânc de mușchi, frunze ruginii și crengi, căzute în pădurile din preajma Bradului. În acei zori, ai lunii octombrie, adierile venite de pe dealuri se amestecau cu izul de cărbune și motorină al terasamentului din fața peronului gării. Tot nenea Ionică ne așteaptă cu trăsura când venim de la Timișoara? îl întreb pe tata. Dar cine altul? Tot nenea Ionică.

București 2019 Gara de Nord. Vine autobuzul 178. Urc. Nea Ionică nu a putut veni cu birja. Si chiar dacă ar fi venit nu ar fi avut voie să oprească în fața intrării în Gară. Dumnezeu să te odihnească, dragă nene birjarule! Să te odihnească împreună cu minunații tăi cai și draga ta trăsură cu felinare, prelată, canapea de piele, strapontină și pătură din lână.

P.S. și arcurile! Avea niște arcuri de suspensie trăsura, mai ceva ca la un 4×4 din ăla care te trece prin râu și bolovani!

București, vara lui 1969. Tata – aș vedea un fim cu Jean Gabin. Noi – imediat! Ne punem sandale, îmbrăcăm bluze de pichet, mirosim a șampon Sanda, purtăm pe umeri genți din sfoară de Manila. Mama – nu îți pune pantalonii ăștia, e cald ! Eu – mă mănâncă țânțarii! La grădină sunt țânțari întotdeauna! Ajungem la Cinema Grădină Capitol. Cerul nopții concurează cu luminile de pe ecran. Muzica, peisajele marine sunt copleșitoare. Sunt emoționată și nu mă pot stăpâni să nu privesc cerul de deasupra grădinii-cinema în timpul filmului. Un film străin despre încrâncenare și tandrețe sub cerul de iulie al Bucureștiului. Bun actor tânărul ăsta Delon, mare actor Gabin, zice tata în șoaptă privind profilul mamei. Muzica, muzica e încântătoare răspunde mama strângând brațul tatei. Eu mă las furată de imaginile sugerând răcoarea valurilor, urmăresc scenele de pe vas dar în același timp caut furiș spre cer să văd dacă suntem sau nu sub Calea Lactee. Apoi, în timp ce Lino Ventura are un asemenea prim plan încât întreg publicul din grădină simte ca e privit drept în ochi, îmi amintesc: doar pe pajiștea unei coline, în aerul curat al muntelui poți zări noaptea, în voie, voalul plin de nestemate al Căii Lactee.

Februarie 1960, Brad. E frig, e încă întuneric. Toata noaptea a nins, apoi zăpada s-a oprit și s-a pornit gerul. Prin sticla rece a ferestrelor năpădite la margini de flori de gheață se aude de afară cum scârțâie zăpada sub pașii primilor trecători. Tata s-a trezit și la lumina veiozei oprește soneria ceasului înainte ca ea să se pornească. De ce nu lași ceasul să sune? întreabă mama. Hârșâitul lopeții pe asfalt e un fel de răspuns. Îngrijitorii străzii încep să facă o potecă. La ora șase vine mașina cu pâine de la brutărie. Bunicul aprinde lumina mare și își caută fularul și mănușile. Cartela de pâine e la tine în portvizit, zice bunica. Apoi adaugă – să nu uiți să iei și o nouă cartelă de zahăr. Mama adună cu o măturică resturile de surcele și chibriturile arse din fața ușiței sobei. Acum e aproape încinsă, zice bunica. Haide, ia-ți halatul și vino în bucătărie să facem cafeaua. Mă ridic din pat și-mi caut cu tălpile calde pe dușumeaua ca de gheață papucii de casă. Întâi șosetele, zice bunica. Ajungem în bucătărie unde miroase a petrol și lapte fiert. Aici focul se face mai greu. Soba e mai mare și complicată. Mă cocoț pe un taburet înalt și îmi strâng mai bine cordonul halatului. Doar nu ți-e frig? Nu, bunico. Tata a plecat? A plecat și iar nu și-a băut ceaiul. Ce înseamnă Enrilo, bunico? E o marcă de cicoare.

Din vecini, de la Jozsi bacsi se aude radioul. Ce scurtă e vacanța de dimineață, dragă bunico.

Preajma Anului Nou,1981. Cobor din mașina 311 la Negustori și mă îndrept spre Gostatul ce se află pe mâna dreaptă, în drum spre statuia lui Rosetti. Intru în Gostat, cumpăr niște varză murată și “două fire” de cârnați afumați care arată absolut minunat! Revin în stație, urc în treisute-unșpe cu burduf, tranca, tranca, zloată, lume, nas roșu, muci. Batista, dar și o mănușă, le pierd la coborâre vrând să mut o hârtiuță dintr-un buzunar în altul. Ajung la Sălăjan cu Șulea în bună stare. În bloc, la parter, revelație! Liftul merge! În bucătărie, altă revelație: gaze (mici) dar …„este gaze!” așa cum scrisese pe ușa vecinilor, cu creta, un copil entuziasmat. Scot pachetul cu minunații cârnați și îi depozitez în cratița de fontă. Fumez vreo două Double Horses, beau o cafea Alvorada răsuflată, trezita, vai de ea, dar o prefer Nechezolului. Nechezolul e pentru amețit cugetul, în schimb Alvorada trezită e pentru amintirea gândului că vine ea ziua când acră fiind, e musai s-o trimit la ghenă. După buletinul de știri de la ora șaptesprezece, cârnații erau gata! Puși pe o farfurie plată îi tai și obțin patru bucăți: doi la cină, doi mâine la prânz. Mă rog, vorba vine prânz că noi toți ajungem acasă după ora patru. Miros prea bine cârnații ăștia. Nu mi-e foame și totuși extrag o feliuță. Dar nu pot să o înghit fiindcă ceva îmi zgârie discret cerul gurii. Scuip drăcia de feliuță și în mijloc bine ambalată în carne, văd o gheruță de ceva patruped. Iau cârnații la studiat / feliat. Gheruțe din loc în loc. Bașca, un gust bizar-dulceag al cărnii. Iată îmi zic prima întâlnire cu „specialități” de nutrie.

1991. E iarăși toamnă. Aș vrea să fie toamna lui 1958, dar nu e. Nu se mai poate. Pe palier miroase a plăcintă cu prune. Aș vrea eu. O să-mi cumpăr doar prunele fiindcă aragazului nostru nu-i mai merge cuptorul. Pornesc spre alimentara din cartier – supermarket cu nume german, care tradus în românește înseamnăteamăsaufrică. Intru în magazin găsesc prunele, mai pun în coș o pâine și două legături de pătrunjel. Tanti Nuți, strănepoata lui Samuel Micu Klein, m-a rugat să-i cumpăr niște verdeață. E aglomerat. Aștept să se facă loc pe intervalul dintre rafturi să pot trece. Ce faci Sabinuțo? O voce cunoscută se aude de jos, de lângă rafturile cu băuturi. Mă aplec și o văd pe fosta mea colegă de serviciu de dinainte de 89, Esmeralda. Se ridică citind eticheta unei cutii de bere, întrebându-mă fără să mă privească, unde sunt, ce lucrez, ce face fata mea, care e starea părinților. În tot acest timp, pe mâinile ei subțiri brățări indiene scot un clinchet discret, accentuându-i nu doar feminitatea dar mai ales dezinvoltura. Are acea nonșalanță a oamenilor pe care o mai întâlnisem în 1972 în Belgia. Încercând să adun toate curiozitățile într-una singură întreb – dar tu? Îmi spune că e în străinătate, că nu mai e în minister, că s-a săturat. Privind mirată coșul meu ridică sprâncenele părând a spune: doar atât? Parcă punând un diagnostic continuă – așadar, ești profesoară. Oh, da, da, voi profesorii, economi și chibzuiți. Sunt doar asistentă, spun cu glas alb. Doar asistentă, da, da. Apoi scoțând din coșul ei un pachet mare se întoarce spre mine și îl depune în coșul meu, peste prune și pătrunjel. Întreb năucă – ce faci? Nimic, un biet cașcaval, să aveți și voi acolo ceva bun la masă. Te pup, sunt grăbită. Pa! Rămân fără grai cu obrazul parfumat de o sărutare Lanvin. Unde am greșit, unde greșesc, mă tot întreb în timp ce sun la ușa lui Tanti Nuți. Îmi deschide. Privirea ei măsoară pachetul din mâinile mele. Ce-ai cumpărat? Ți-am dat bani doar pentru pătrunjel. Am primit de la o cunoștință o bucată mare de cașcaval, explic eu. Dar ce e cunoștința ta, ministru? A fost în minister dar acum lucrează în străinătate. Tanti Nuți, vă rog să-l primiți. Nu pot dragă, eu nu am voie grăsimi. Du-l Anetei, femeia care spală scările, are trei copii, se va bucura. Cobor în curtea interioară și bat la ferestruică.

13/08/2020/0 Comments/by Patrick Matis