Modelul de Ţară al lui Florian Colceag seamănă izbitor, în privinţa expertizei istorice, a diagnozei sociale, a motivaţiei şi a reperelor de bune practici (preluate din experienţa sistemelor britanice) cu teoria Statului Organic a lui Mihai Eminescu. Modelul de Ţară nu este însă doar o teorie, ci şi (mai ales) un manual de lucru, Florian Colceag având avantajul instrumentelor de cercetare ale secolului XXI. „Modelul de ţară” este un fel de maşină pe care autorul ei te învaţă şi cum s-o construieşti, şi cum s-o utilizezi.

„În Suedia, un secretar de stat rezistă şi zece mandate”

Hai să aruncăm o privire în curtea vecinilor. Ce au ei şi noi nu avem?

Ca să fac o glumă aş putea să răspund: nemţi! Glumesc… Răspunsul este mentalitatea. Am stat odată de vorbă cu directorul unei mari bănci belgiene. Avea un fiu care lucra tot în mediul bancar. L-am întrebat: „E angajat la banca ta?” Mi-a răspuns: „Nu. Nu e destul de bun pentru banca mea”. Mi s-a părut definitoriu pentru un anumit tip de mentalitate.

Care este, în ţările cu tradiţie democratică, statutul unui specialist integrat într-o structură politică? Într-un minister, de pildă…

În Suedia, de exemplu, un secretar de stat rezistă şi zece mandate. Chiar dacă e promovat de un partid, el rămâne acolo atâta timp cât este competent. Este atât de puternic implementată atitudinea asta, încât nici nu se pune problema să fie schimbat de următorul guvern. Pentru că ministerele au interesul să funcţioneze, nu să-şi creeze singure probleme. Specialiştii sunt preţuiţi, nu depreciaţi…

Consecinţele crizei sunt egale pentru toate ţările?

Un lucru e clar: criza afectează pe toată lumea. Dar nu în mod egal. Sunt ţări care trec relativ uşor şi fără traumatisme sociale peste ea.

Care sunt aceste ţări?

Ţările Commonwealth-ului… Sau ţările care au monarhie. Se poate constata pe baze statistice că monarhiile traversează mult mai uşor efectele crizei.

Care-i explicaţia?

Bătălia politică nu e atât de acerbă în sistemele monarhice. De ce? Pentru că există structuri care permit continuitatea programelor. Şi anume structurile Policy Maker, alcătuite din specialişti pe toate domeniile, care cunosc totul pe aceste domenii. Totul, adică la nivel internaţional. Ei se pot raporta la tot ce constituie parte din acest domeniu şi-şi dau seama de unde vine optimul. Ei pot duce mai departe continuitatea programelor, chiar dacă se schimbă şefii politici. Iar monarhia mai prezintă un avantaj: durează mai mult de patru ani. Este, practic, veşnică. Şi, ca un corolar, aici apare o mare problemă a democraţiilor făcute pe genunchi, cum e cea din România: pe nimeni nu interesează proiectele pe termen lung, adică mai lungi de patru ani, pentru că nimeni nu e sigur că va mai fi în funcţie la următorul mandat.

De ce aceste structuri există cu precădere în ţările monarhice şi mai puţin în republici?

Pentru că monarhia nu are suport. Monarhia e acceptată de populaţie nu prin mecanismul democratic al votului, ci doar prin tradiţie. Şi, ca să reziste, instituţia monarhică are nevoie să se înconjoare de cei mai capabili specialişti în toate domeniile, care pot rezolva problemele populaţiei. Monarhia este selectivă la nivelul liderilor, în timp ce populaţia, în sistemele nemonarhice, are doar instinct, nu are principii de selectivitate care să-i permită să aleagă cei mai buni specialişti şi cei mai sănătoşi moral. Populaţia alege după criterii manipulatorii, adică după cum îi duc alţii de nas. Inconvenientele acestui sistem se văd cel mai bine în situaţiile de criză.

„Avem un sistem antieconomic”

Există totuşi republici „bătrâne”, cu îndelungi tradiţii democratice. Acolo cum sunt reglate aceste „inconveniente” ale democraţiei?

Implementând sistemul policy making în sistemul politic propriu-zis. Politicienii francezi, de exemplu, nu sunt integraţi în politică după principiul „cine plăteşte ăla intră”. Trebuie să fie absolvenţi ai uneia dintre marile şcoli: Ecole normale superieure, Ecole normale politique, Ecole des minnes, Ecole Politechnique. Adică acele şcoli care le-au dat capacitatea de a arăta oamenilor că, din punct de vedere profesional, sunt “beton”. Pe de altă parte, într-o ţară cu tradiţii democratice, nimeni nu-şi permite să aducă pe post un politician acolo unde nu se pricepe foarte bine. La noi e o practică curentă. La noi se consideră că cineva care a gestionat prost un sector poate gestiona bine alt sector. De 20 de ani avem un sistem absolut aberant, în care intră un ministru totalmente pe lângă problemă, în patru ani învaţă câte ceva, după care e înlocuit cu unul care nu ştie nimic şi totul se repetă. Iar el, care între timp, a devenit ceva mai capabil, nu transmite nimănui ce a învăţat, pentru că nu avem o formă de continuitate a experienţei. La noi democraţia nu e democraţie…

Dar ce este?

O formă de guvernare mafiotă, apărută datorită unor anomalii constituţionale.

De pildă…?

De pildă, conform constituţiei noastre, puterea se dă partidelor politice. Partidele politice nu au însă filtre de selecţie profesională. Din această cauză, politicienii, când intră pe funcţie, nu sunt selectaţi pe principii profesionale, ci clientelare. Mai mult, unii dintre ei ajung în comisii profesionale, făra ca ei să fie profesionişti pe domeniu. În concluzie, noi avem un sistem antieconomic.

Pe de altă parte, finanţarea partidelor politice e lăsată pe mâna… partidelor politice. Care, când trebuie să ajungă într-un mecanism electoral, iau bani de unde apucă. Toate acestea constituie baza compromisului şi a corupţiei.

Semănăm cu cineva, din acest punct de vedere?

Noi am preluat modelul american, dar nu l-am preluat complet, ci numai cât le-a convenit politicienilor. La americani, cineva care a intrat în campania prezidenţială poate fi sprijinit cu sume mari, de diverşi finanţatori. Dar, tot în America, un candidat poate fi sprijinit şi printr-un SMS. Şi dacă, într-adevăr, populaţia te vrea, te sprijină mai bine decât finanţatorii. La noi nu există această posibilitate. Şi, dacă pui cap la cap selecţia păguboasă a parlamentarilor, cu finanţarea la fel de păguboasă şi cu reprezentarea în parlament, care se face pe criterii teritoriale şi etnice, dar nu şi profesionale, ajungem să avem nişte oameni incapabili să rezolve problemele reale ale populaţiei.

Sistemul Policy Making şi stakeholderii

Şi ce-i de făcut? Mai este ceva de făcut?

Da. Reforma instituţiilor statului. Aici îi dau dreptate preşedintelui Băsescu, pentru că şi el declară acelaşi lucru. Dar să vedem cum o face, pentru că plaja soluţiilor s-a îngustat. (Acest interviu este mai vechi, încă de pe vremea acelui președinte care s-a dovedit a fi un dezastru pentru țara noastră și nu a făcut ceea ce a susținut, astfel că nu se mai aplică ce spune domnul pr. Florian Colceag aici – n. red.)

Dumneavoastră aveţi soluţii?

Da. Proiectul „Modelul de ţară”. Care există şi este, de câteva zile, făcut public pe www.sustainability-modeling.eu. Ca şi proiectul Noii Constituţii, care este şi el publicat pe internet pe www.constitutiacetatenilor.ro. Aici îmi permit să fac o mică paranteză: nimeni, nici un om politic nu scoate o vorbă despre existenţa acestui proiect, dar toţi iau bucăţi din el şi-şi fac propriul proiect. Diferenţa dintre proiectul meu de Constituţie şi al lor este acela că al meu este pentru ţară, al lor e o Constituţie de partid. Dar se vorbeşte foarte mult acum despre schimbarea Constituţiei, ceea ce înseamnă că demersul meu de anul trecut – a fost şi o dezbatere în aula Academiei Române pe tema asta – începe să aibă efect. Chiar dacă fiecare se gândeşte la interesele personale sau de grup, faptul că a devenit o temă publică e în folosul ţării. Căci socotelile fiecăruia nu se vor potrivi cu rezultatul final.

Concret şi cât de cât punctual, ce ar trebui făcut?

Păi, de pildă, un sistem de Policy Making…

Hai să lămurim şi problema asta. Ce înseamă, de fapt, policy making şi cu ce se „mănâncă”?

O echipă de specialişti – cei mai buni dintr-un domeniu sau altul. Aceştia trebuie puşi în structuri care să dea continuitate programelor, indiferent ce guvern sau ce partid se succede la putere. E foarte simplu, e foarte avantajos, dar n-a făcut-o nimeni. Acum a devenit imperios necesar. Iar Parlamentul propriu-zis trebuie dublat cu o cameră de specialişti care să facă studiile de impact, studiile de analiză a nevoilor şi aşa mai departe şi care să împiedice apariţia unor legi abuzive sau aberante. În esenţă, trebuie procedat ca atunci când urci în avion. Preşedintele, de exemplu, când alege un pilot, îl alege pe cel mai bun. Din clipa când a pornit avionul, nimeni nu-i spune pilotului cum să piloteze, pentru că e absurd. Acesta are o singură sarcină: să ducă avionul la destinaţie. Rezolvarea problemei naţionale – pentru că deja se pune problema existenţei noastre în viitor – nu poate fi făcută decât printr-un mecanism cooperativ clar, bine executat la nivelul specialiştilor, şi prin stabilirea unei relaţii foarte clare între putere şi stakeholderi, aşa cum se întâmplă în ţările în care problemele chiar se rezolvă…

Ce sunt stakeholderii?

Sunt cei care suportă consecinţele reglementărilor făcute de putere. Adică populaţia. Dacă nu ai un dialog real cu cei pe care tu îi gestionezi, atunci e jale. La noi s-au făcut atâtea greşeli politice majore, care ne-au costat atât de mult, încât nu ne mai putem permite să facem altele.

„Din punct de vedere financiar, statul nu mai poate fi luat în cosiderare, pentru că e falit”

Îmi daţi nişte exemple?

S-a pus, de exemplu, problema descentralizării administrative. Felul în care s-a făcut la noi a fost, de fapt, o feudalizare. Preşedintele consiliului judeţean este pur şi simplu un fel de rege. Nu dă socoteală nimănui, nici măcar preşedintelui ţării. Nu există niciun fel de relaţie de feed-back. Cât timp n-ai feed-back, nu poţi gestiona nimic, lucrurile scapă de sub control. După ce au făcut prostia asta, au început bătălia pentru politizare. Adică fiecare partid să-şi bage cât mai mulţi oameni de-ai lor, ceea ce a dus la o accentuare a feudalizării, a autonomiei arbitrare. De aceea este cu atât mai necesară implementarea sistemului Policy Maker.

Cum facem posibil acest sistem? Cum îl facem real, fizic?

Modul şi strategia realizării acestui sistem sunt incluse în „Modelul de ţară” despre care vorbim, de fapt. Până acum am făcut doar o scurtă analiză a contextului şi am subliniat necesitatea unui demers serios. E un proiect absolut tehnic, ştiinţific, are o teorie economică în spate, care justifică tot ce cuprinde. El a fost gândit pentru acest moment de criză majoră şi are, în principiu, calitatea de a putea fi aplicat în orice altă ţară, fie pentru ieşirea dintr-o criză, fie pentru optimizarea unui curs normal al lucrurilor.

În Modelul de Ţară instituţiile conlucrează. Au programe. Instituţiile nu dublează eforturile ca să facă ceva, ci pot privi acelaşi obiectiv din două capete, astfel încât să-l facă să funcţioneze mai rapid. Instituţiile au feed-back. Aşadar, în Modelul de Ţară statul nu mai este doar o sugativă de bani pe care să-i gestioneze cum doresc cei care sunt la putere, ci un sprijinitor de programe. Cel puţin pe două direcţii mari: retehnologizare şi reprofesionalizare.

În ce ar consta sprijinul statului?

Din punct de vedere financiar, statul nu mai poate fi luat în cosiderare. E falit. Poate sprijini însă prin reglementări. Dar nişte reglementări bine gândite, după nişte programe. Să luăm un exemplu: în momentul de faţă, noi avem invenţii. Multe şi extrem de rentabile, dacă intră în producţia de serie. Prin ele – şi vorbesc în cunoştinţă de cauză – România poate deveni lider pe piaţa mondială de tehnologii inovative. Asta ne-ar putea scoate din marasmul economic în mare viteză.

Pe de altă parte, avem mulţi antrepenori care au rămas fără pieţe, sau care nu mai au ce fabrica. Unii dintre aceştia sunt dispuşi să-şi rişte timpul, efortul şi banii proprii pentru a se reorienta spre alte tipuri de produse pe care aceste invenţii le pot scoate în faţă.

„Bugetarii puterii şi bugetarii naţiunii”

De ce nu s-a făcut nimic, până acum în acest sens? OSIM-ul există de mult…

Păi să vă spun ce n-avem, referitor la OSIM. Noi n-avem o unitate care să vândă aceste brevete pe piaţă. N-avem oameni care ştiu să aprecieze nevoile pieţei, să ştie să găsească finanţările necesare şi n-avem o lege care să explice în ce măsură fiecare coparticipant la o nouă tehnologie poate să câştige procente din profit prin sistemul de redevenţe (royalties). Deci statul poate câştiga prin promulgarea unei legi şi prin menţinerea unui grup de 10-12 persoane care să organizeze experţii din domeniu, care să poată spune că acea invenţie nu e o prostie, că poate avea succes economic, că n-are concurenţă care s-o elimine. Pentru asta, statul ar trebui, conform proiectului meu, să plătească 12 salarii. Restul banilor şi-i câştigă fiecare singur, din acele procentaje din beneficii. În esenţă e vorba de ceva foarte mic care poate aduce beneficii foarte mari, uriaşe chiar.

Are interes statul? Ce interes are să sprijine aşa ceva, având în vedere că e alcătuit din persoane care ori nu înţeleg, ori au interese de altă natură, în sensul de „mie ce-mi iese”?

Sigur că are interes! Pentru că, dacă nu se mai produce nimic, nu mai are din ce să ia impozite. Că, uite, noi importăm de şase-şapte ori mai mult decât exportăm. Iar 60% din exporturi sunt ale firmelor străine din România. Iar dacă aceste firme vor zice „pa” şi vor pleca din România, rămânem, practic, fără nici o posibilitate de a mai avea buget. Deci, logic ar fi ca statul, chiar şi în condiţiile expuse de dumneavoastră, să fie interesat de existenţa unui program care nu-l costă nimic, nu cere bani de la buget – dimpotrivă, aduce bani la buget – şi care îi asigură indirect existenţa.

Au început reducerile de personal în sistemul bugetar. E bine sau rău?

Aş saluta această iniţiativă a preşedintelui Băsescu, aşa cum aş saluta şi reforma în politică, justiţie etc. Este minunat să înlături ce este excedentar şi redundant în orice instituţie. Le-aş saluta şi le-aş aplauda dacă aş şti că în spatele acestor declaraţii publice s-ar afla nişte programe funcţionale şi responsabile. Dar, până acum, preşedintele nu ne-a spus decât CE nu şi CUM. Tare mi-e teamă că aceste programe nu există şi, în această situaţie, reducerile nu vor face decât să grăbească şi să accentueze colapsul.

Pe de altă parte, bugetarii care protejează instituţiile puterii sunt mult mai puţin atinşi de această reformă decât bugetarii care protejează intersele naţiunii. Aceasta se vede inclusiv în discuţiile despre reformarea sistemului de pensii.