Entries by Patrick Matis

Ionuț Țene – Paisie Velicikovski – călugăr isihast de cultură ruso-slavonă și cu origini românești, născut în Imperiul țarist!

Ionuț Țene - Paisie Velicikovski – călugăr isihast de cultură ruso-slavonă și cu origini românești, născut în Imperiul țarist!

Adevărul istoric trebuie respectat indiferent de obiectivele schimbătoare ale cerințelor politice sau ideologice ale momentului trecător. Participând la Liturghia de Hramul Sfintei Cuvioase Parascheva de la Iași, la finalul impresionantei slujbe, la care au participat peste 40 de mii de pelerini, IPS Teofan, mitropolitul Moldovei, a vorbit despre racla cu moaștele sfântului Paisie Velicikovski, adusă la închinare la Iași, prezentat ca sfânt „ucrainean”. Am rămas uimit de această „politică” bisericească de a „ucrainiza” un celebru sfânt ortodox, care a reintrodus „isihasmul” în Moldova.

Să-l faci pe Paisie Velicikovski născut în Imperiul rus la Poltava, Anno Domini 1722, care făcea parte din teritoriul țarist, eliberat de sub turci și polonezi, de către țarul Petru I, este o inadecvare a realității istorice și a documentelor de arhivă. Poltava este o localitate de pe stânga Niprului, care făcea parte din Imperiul rus, unde Petru I a câștigat o strălucită victorie împotriva suedezilor la 1709.

Paisie Velicikovski s-a născut în 1722 în Imperiul țarist. Pe vremea aceea conceptul de Ucraina nu exista. Ideea de Ucraina s-a născut odată cu romantismul secolului XIX, prin poetul Taras Șevcenko. În secolul XVII exista hatmanul căzăcesc format din cazaci slavi și moldoveni, care a atins vârful revoltei ortodoxe împotriva catolicismului cotropitor al polonezilor, prin Bogdan Hmlenițki. Hatmanii s-au aliat cu Rusia ortodoxă împotriva ofensivei catolice.

Paisie Velicikovski s-a considerat de cultură rusă și slavonă, născut într-un oraș ce aparținea de Imperiul țarist. Să-l faci azi „ucrainean” e incorect.

Ucraina a existat ca stat abia în 1918, când s-a înființat Ucraina lui Pavlo Skoropadski, controlată de armata germană, apoi țara lui Simon Petliura și mai târziu în perioada nazistă a lui Stepan Bandera.

La 1722 nu exista Ucraina și nici conceptul etnic de „ucrainean”, doar de cazac, care era o mixtură ruso-slavo-moldovenească. Mai mult. Paisie Velicikovski născut în Imperiul rus era după tată, preot la catedrala din localitate ce aparține de Biserica rusă, cu origini românești. Cercetări mai noi arată că se trăgea din moldoveni stabiliţi în ţinutul Poltavei, înrudiţi cu strămoşi după mamă ai lui Dimitrie Cantemir. În timp ce mama sa, Irina, era coborâtoare din familia de evrei botezați Mandenko, se călugărește spre apusul vieții, devenind monahia Iuliana.

Petru ajunge în toamna lui 1735 elev la celebra Academie de Teologie din Kiev. În răsăritul Europei tocmai se declanșa războiul ruso-austro-turc (1735-1739). Academia din Kiev se considera „mama și tata” fondatoare a Bisericii ruse. Aici Paisie își amintește de cadoul pe care i-l făcuse Academia, în ultimul său an de școală: întâlnirea cu limba română.

În 1739, la încheierea prin pacea de la Belgrad a războiului ruso-austro-turc (1735-1739), mitropolitul Antonie al Moldovei (1729-1739) fusese obligat să însoțească trupele ruse aflate în retragere, ajungând astfel la Kiev. Avea să slujească Liturghia în limba română, în fața localnicilor, între care se afla și Petru. Fermecat de sonoritățile limbii române, Petru întreabă în jur despre Moldova și află despre aceasta că este o țară în care monahismul ortodox înflorește nestingherit, fără a fi zăgăzuit de guvernarea locală, ca în Rusia, sau agresat de vreo confesiune străină a unor ocupanți polonezi.

De aici începe istoria lui Paisie Velicikovski care pleacă pe Sfântul Munte Athos, iar după ce devine cunoscut duhovnic și nevoindu-se mulți ani cu sute de ucenici, vine în Moldova, punând bazele renașterii mișcării isihaste. Având origini românești a fost normal să vină în Moldova.

Paisie se instalează, împreună cu toată obștea sa, la Mănăstirea Dragomirna, în nordul Moldovei. Suntem în 1763. După doisprezece ani de liniște, asupra Dragomirnei și a starețului Paisie se abate din nou prigoana catolică, de astă dată sub austrieci.

În urma unui nou conflict ruso-turc (războiul de șase ani, 1769-1775), Imperiul Otoman oferă împărătesei Maria Tereza nordul Moldovei, ca plată pentru ajutorul oferit împotriva rușilor. Dragomirna ajunge astfel sub jurisdicția catolică a Vienei, iar Paisie se mută împreună cu două sute de ucenici la Secu. Ajunge aici la 14 octombrie 1775. La Secu, obștea paisiană avea să păstreze aceeași rânduială athonită și ritmul de viață ca la Dragomirna.

Pleacă de la Secu în urma prigoanei austriece. Apelează la ajutorul domnitorului Constantin Moruzzi, pe care îl roagă să sprijine cu bani construirea de noi chilii. Domnitorul găsește însă, împreună cu mitropolitul de atunci al țării, Gavril, soluția de a strămuta întreaga obște paisiană la Mănăstirea de restul țării. Împotriva voinței sale, așa cum stau mărturie scrisorile schimbate de el cu voievodul Moruzzi, Starețul Paisie acceptă strămutarea întregii lumi create de el, de la Secu la Neamț. Începe istoria introducerii isihasmului în Moldova.

Rușii l-au considerat omul lor din biserica ortodoxă. În 1791, în timpul ocupației țariste din Moldova, arhiepiscopul Grigorie Serebrenikov al Ekaterinoslavului sosește la Neamț cu suita. El îl învestește pe starețul Paisie cu rangul de arhimandrit. Deci Paisie nu se considera „ucrainean” pentru că această țară nu exista, ci era de cultură rusă și slavonă. Inclusiv autobiografia sa și-a scris-o în slavonă.

Paisie Velicikovski și-a redescoperit originile etnice românești și s-a simțit în Moldova acasă.

Politica de azi a BOR și a altor instituții de a „ucrainiza” sfinți ruso-români nu ține de adevărul istoric. E ca și cum ai spune că Sfinții Năsăudeni erau austrieci pentru că au trăit în Imperiul Habsburgic sau Ion Slavici a fost „maghiar” că a trăit în Imperiul dualist austro-ungar.

Nu putem vorbi la 1722 de Pasie ca „ucrainean”, ci de un stareț de cultură ruso-slavonă, cu origini etnice ruse, evreiești și românești. „Ucrainizarea” de astăzi a unor personalități istorice de la începutul secolului XVII face parte dintr-o politică istoriografică contrafactuală, care nu are nicio legătură cu adevărul istoric.

A consemnat pentru dumneavoastră Ionuț Țene via napocanews.ro.

,

Centrul de Cultură „Palatele Brâncoveneşti de la Porţile Bucureştiului” Mogoșoaia – INTERMEZZO, cu Laura Niculescu și Adrian Dică

Centrul de Cultură „Palatele Brâncoveneşti de la Porţile Bucureştiului” Mogoșoaia - INTERMEZZO, cu Laura Niculescu și Adrian Dică

În perioada 8-31 octombrie 2022, la Centrul de Cultură „Palatele Brâncoveneşti de la Porţile Bucureştiului” Mogoșoaia, va avea loc expoziția de pictură intitulată INTERMEZZO, artiști Laura Niculescu și Adrian Dică.

Vernisajul va avea loc în data de 8 octombrie 2022, de la ora 17.00.

La Galeria Parter a Palatului vor fi expuse peste 30 de lucrări de artă contemporană realizate de cei doi artiști în perioada recentă propunând două demersuri artistice distincte.

Intermezzo reliefează momentul intermediar și starea de căutare în care se află cele două demersuri vizuale reunite într-o singură expoziție. Evenimentul are pretenția de a sintetiza activitatea artistică precedentă a artiștilor și de a prefața viitoarele abordări. Concomitent marchează o a-II a acțiune similară a celor doi în această formulă, mizând pe factorul experimental și continuitatea vizuală, artistică, tehnică. La nivel conceptual, lucrările dezbat pe planuri individuale problematici pe teme ontologice si fizice.

Vă așteptăm cu drag!

Mihai Vinereanu – De ce nu poate Rusia să câștige războiul din Ukraina

Mihai Vinereanu - De ce nu poate Rusia să câștige războiul din Ukraina

De când este la putere Vladimir Putin a scâncit tot timpul după Uniunea Sovietică repetând de nenumărate ori cum că cel mare dezastru al secolului trecut a fost dezmembrarea marii uniuni. Dintre toate fostele republici unionale, Ukraina a fost gândită de la început ca fiind piesa cea mai importantă a Uniunii. Despre ea, tot președintele Putin spunea mereu că fără Ukraina, Rusia nu este decât o țară, și abia cu Ukraina ar redeveni un imperiu.

La summitul NATO, din 2-4 Aprilie 2008, de la București, Putin venise cu un scop bine definit, anume să-l lămurească pe George Bush Junior că Ukraina nu este o țară, ci doar o parte a Rusiei. Era acel moment în care Bush își manifestase intenția să meargă la Kiev ca să discute cu ukrainenii condițiile de pre-aderare la NATO. Se pare că președintele american s-a lăsat convins de retorica mincinoasă a lui Putin și nu s-a mai dus la Kiev așa cum își propusese. De atunci încoace nimeni nu a mai încercat acest pas îndrăzneț, deși ideea nu a fost abandonată nici de vest, dar nici de Ukraina.

Rusia este încă cea mai întinsă țară din lume. Fără fostele republici unionale din Asia ar fi evoluat mult mai bine dacă ar fi știut cum să beneficieze de colaborarea cu vestul, dar rușii nu au înțeles aceste două mari avantaje oferite de istorie. În mod evident, mental Putin trăiește în trecut, în secolul 19 chiar, fără să vadă că azi, în secolul 21 structura mondială s-a schimbat radical și nimeni nu mai acceptă războaie de cucerire. Președintele rus credea în mod greșit că țări precum China și India îl vor susține cel puțin verbal în aventura sa sinucigașă din Ukraina, dar nu este așa. Cele două mari puteri asiatice au „colaborat” cu Rusia doar ca să cumpere petrol și gaze ieftine din această țară în aceste momente disperate când Europa a decis să nu se mai folosească de gazul și petrolul rusesc.

În vremea președenției lui Barak Obama, Putin a invadat anumite părți din Ukraina încă din 2014, anume partea de răsărit a provinicilor Donețk și Lugansk, precum și Crimeea, fără a primi semnale de admonestare serioase din partea opiniei internaționale, fără consecințe grave pentru Rusia. În urma acestei atitudini neutre în 2022, Putin a crezut că poate merge mai departe și că este momentul să ocupe toată Ukraina, printr-un blitzkrieg de 3-6 zile, invadând Ukraina în februarie. N-a fost să fie după voia sa!! La 7 luni de la invazia Ukrainei, Rusia nu numai că nu a cucerit țara vecină, ci e pe cale să piardă și ce a luat cu forța în 2014. Între timp, Ukraina primise mult ajutor militar din Occident ca să reziste cel puțin o scurtă vreme în cazul în care țara ar fi fost invadată de ruși, cum de fapt s-a și întâmplat. De atunci încoace țările NATO, în special Statele Unite, furnizează armament din ce în ce mai sofisticat, precum și logistică de ultimă oră Ukrainei.

Acum Rusia pierde teren în fața armatei ukrainene hotărâte să-și elibereze țara de invadatorul rus. Cu siguranță că va reuși în ciuda celor care cred că Rusia, ca mare putere, nu va putea fi înfrântă chiar așa de ușor. Și totuși, evenimentele de pe teren indică contrariul.

În România internetul zbârnâie de site-uri cu postaci care susțin și laudă Rusia, înjură NATO, SUA, UE, precum și Ukraina. Este bine știut faptul că Rusia cheltuiește sume considerabile în mai multe țări ca să-și promoveze agenda-i păguboasă chiar pentru ea însăși. Desigur mulți o fac din convingere, fără să fie în soldă rusească. Cu toate acestea, nu am înțeles niciodată acest mod de a gândi, dar fiecare dintre noi are dreptul la propria sa opinie.

Privind lucrurile dintr-o perspectivă mai largă, trebuie arătat că în ultimii 200 de ani Anglia a controlat politica europeană și chiar pe cea mondială, punând la cale din timp evenimente istorice prin serviciile sale secrete sau prin metode diplomatice. Anglia nu a dorit niciodată ca vreo putere europeană să controleze Continentul și să devină un pericol pentru marele imperiu britanic. Astfel Marea Britanie a făcut totul să-l oprească pe Napoleon să nu creeze un imperiu francez în Europa. Un secol mai târziu, a stârnit Primul Război Mondial ca să turtească o Germanie care luase un mare avânt economic și exista riscul ca să devină o mare putere în Europa. Al Doilea Război Mondial a fost planificat cu scopul de a crea Israelul ca stat și să „liniștească” o Germanie revanșardă după ce câștigase practic de fapt Primul Război, dar l-a pierdut lamentabil după ce America a intrat în război! Din păcate, guvernul român de la acea vreme, crezând că Puterile Centrale vor câștiga războiul au făcut acel neinspirat armistițiu de la Buftea cu Germania, cu toate că Anglia insistase pe lângă conducerea României să nu facă așa ceva. Această gafă putea să ne coste foarte mult cum bine știm, dar am avut până la urmă noroc, deși am fi avut mai multe de câștigat dacă nu făceam acel armistițiu păgubos. Salvarea a fost regina Maria cu vizita ei la Paris. Atunci, chiar înainte de a fi semnate tratatele de pace regina s-a întâlnit cu W. Wilson pecetluind viitorul României. Regina Maria a făcut pentru România de 10 ori mai mult decât toți Hohenzollernii la un loc!

Greg Hallet

Greg Hallet

Hitler a Fost Agent Britanic (Hitler was a British Agent) sună titlul unei lucrări în limba engleză, semnată de Greg Hallet, lucrare amplă de peste 550, apărută în 2005, plină de informații bine documentate care nu pot fi prezentate pe larg într-un articol. Cu toate acestea, este necesar să aducem în fața cititorului român, câteva detalii absolut necesare pentru înțelegerea cât mai corectă a unor fapte istorice de primă mărime care au detereminat traiectoria celui de-al Doilea Război Mondial și, implicit, a întregii Omeniri. Autorul arată că Hitler a beneficiat de psychological training (instruire psihologică) la British Military Psy-Ops, în localitatea Tavistock, din ținutul Devon din sud-vestul Angliei, precum și în Irlanda unde a învățat arta manipulării psihologice, în anul 1912, din februarie până în noiembrie. Hitler plecase să-și viziteze fratele căsătorit în Anglia și eventual să-și găsească ceva de lucru, dar soarta a vrut altfel. Celebrele sale discursuri cu care a fascinat pe germani își au originea în această instruire psihologică. A fost activat în timpul și după Primul Război Mondial ca agent britanic. Adevăratul scop al Germaniei lui Hitler a fost acela de a forța pe evrei să plece în Palestina și de a distruge Germania, Franța și într-o oarecare măsură Rusia Sovietică. Rolul lagărelor de concentrare nu a fost altul, în ciuda unor teorii care urmăresc să escamoteze adevărul și de a se ajunge la o serie de concluzii false, neconforme cu realitatea.

Alois Hitler

Alois Hitler

Hitler nu a murit pe 30 aprlie 1945, așa cum spun istoricii, ci a părăsit Berlinul două zile mai târziu, anume pe 2 Mai, refugiindu-se în America Latină, unde a trăit până pe la vreo 97 de ani, fără să fie deranjat de serviciile israeliene. Care este de fapt originrea reală a lui Hitler? Greg Hallet arată că tatăl lui Adolph, Alois Hitler era fiu nelegitim. Mama sa, Maria Schicklgruber lucrase ca servitoare într-o casă de evrei bogați din Viena, unde l-a „cunoscut” pe tatăl lui Alois, bunicul lui Adolph, un membru al familiei Rothschild. În mod oficial, adevăratul tată nelegitim al lui Alois nu a fost niciodată menționat în vreun document oficial. Este în obiceiul unor astfel de familii mari de a lăsa urmași nelegitimi pentru a fi activați mai târziu când și dacă va fi nevoie, Hitler fiind cred cazul cel mai celebru. Ca să ajungă la putere Hitler a fost susținut de cele mai bogate familii din acea vreme, precum familia Rothschild, familia Rockefeller sau familia Bush, prin Prescott Bush, tatăl fostului și respectiv bunicul celor doi președinți americani, George Bush, prespectiv George W. Bush, cee ce dovedește cu asupra de măsură că Hitler a fost minuțios pregătit să preia puterea în Germania, ceea ce s-a și întâmplat.

Revenind în contemporaneitate, Putin spre deosebire de Hitler, fără să vrea, joacă rolul unuia care lucrează asiduu la slăbirea, chiar la prăbușirea Rusiei prin prostiile care le face de când se află la conducere. Actualul președinte al Rusiei nu are însușiri autentice de lider. Calcă doar în străchini crezând că va reface, cel puțin în parte, măreția Uniunii Sovietice, trăind în trecut, fără să știe că secolul 21 a adus deja o lume cu totul nouă în fața căreia ar trebui să se replieze, să clădească un viitor prosper țării sale care este încă foarte mare și bogată, dar care se cere mai abil administrată. Nimic din acestea în politica lui Putin! Un coleg de-al său din fostul KGB, stabilit azi în Franța, ne spune la scurt timp după invazia putinistă din Ukraina, că fiind colegi la o școală de pregătire pentru misiuni speciale, Putin nu a fost lăsat să termine acea școală fiind declarat inapt pentru că nu era în stare să treacă testele la care trebuia să ia decizia cea mai bună ca ofițer KGB, în situații critice și inedite. În aceeași manieră, de când este președinte, nu pricepe pe ce lume se află și ia decizii dintre cele mai greșite, ca și cea cu invadarea Ukrainei.

April Glaspie

April Glaspie

În ultimă instanță, putem presupune că Putin a fost atras în capcană, lăsându-l să creadă că după invazia din 2014 poate continua nestingherit cu o nouă invazie mult mai îndrăzneață. Spunem acest lucru pentru că aceeași strategie i s-a aplicat și lui Saddam Hussein, prin ambasadoarea americană în Iraq de la acea vreme, April Glaspie care „împrietenindu-se” cu președintele irakian, îl vizita des spunându-i că SUA nu are niciun interes să intervină dacă Saddam Husein ar invada Kuweitul fiind știut faptul că acesta jinduia la petrolul țării vecine. Faptul este bine cunoscut, fiind comentat la posturile de televiziune americane la vremea respectivă. Hussein a mușcat nada și știm ce s-a întâmplat după a aceea. Mutatis mutandis, se pare că președintele rus a mușcat și el nada și putem prevedea un deznodământ similar. Nu știm cât va mai dura războiul din Ukraina, dar nu avem dubii în privința rezultatelor finale. Avem, de asemenea, convingerea că după ce Rusia își va relua locul pe care îl merită în politica mondială lucrurile se vor schimba fundamental în lume, dar mai ales în Europa, dar despre asta vom vorbi mai târziu.

Mihai Vinereanu,

20 Septembrie, 2022.

Virgil Maxim – Nuntașul Cerului (poem)

Virgil Maxim - Nuntașul Cerului (poem)

„Fericiţi cei chemaţi la
Cina-Nunţii-Mielului.”
(Apocalipsa 19, 9)

Mi-am făcut inima alăută
şi cuvântul arcuş
să-ţi cânt, o, Mire, în viaţa aceasta
– noapte de îndelungă priveghere –
cântarea mult plăcută…

Imn şi dulceaţă
în gura celor vii, nu celor morţi,
sosiţi din patru Răsărituri ale lumii
să Te slăvească în Cetatea Ta
prin cele Patru Porţi…

Dar,
vrând să gust şi eu
din vinul Bucuriei
în cântul meu
în ritmul melodiei,
îmi făuresc Potirul…

Lucrez cu FOCUL
să-i lămuresc metalul preţios
pe care valul lumii – puhoi nesăţios –
l-a învârtoşat cu zgură şi mătrăgună…
Şi-l curăţesc,
îl şlefuiesc,
să mi-l desăvârşesc
La Nunta-Păcii-Veşniciei-Tale
să nu lipsesc!…
Nuntaş al Vieţii-fără-de-sfârşit
m-am socotit nevrednic să cutez
să nu mă-mbrac în Strai-de-Sărbătoare…
De-aceea, Mire,
potirul meu e-o floare
în care-am pus
un Gând,
un Cântec,
un Izvor.

Un Gând, Credinţa mea în Tine
Un Cântec, Nădejdea mea
în Cel-ce-Este, în Cel-ce-a-Fost, în Cel-ce-Vine!
Şi un izvor, din care, bând,
în Dragoste să fiu nemuritor!…

De-aceea, Mire,
mi-e ochiul minţii mele
Vatră-de-Jăratec!
Cutezător, Albastră-Înţelepciunea
am pus-O dinadins
Berbec-întâi-născut,
în Rug-încins…

Tainic s-O jertfesc
pentru Dorul inimii mele!…
Ştii, ea mereu
în nebunia dragostei
a cerut viaţă din Viaţă-de-Dumnezeu!…

Acesta este Cântecul meu, Mire!…
Numai Tu îl ştii!
Pentru Tine-l cânt,
în simţire!…
E Cântecul Măreţului-Ospăţ-Împărătesc,
Unde mâncarea şi băutura
este Lumină!

Nuntaşii,
Bucuria n-o plătesc!…
Cine are Potirul
sau ştie să cânte,
să poftească!
Să intre la Cină!
Numai cine are Potirul
sau… ştie să cânte…

Ioan Ianolide – Scrisoare către duhovnicul meu – 1985 (partea 3)

Ioan Ianolide – Scrisoare către duhovnicul meu – 1985 (partea 3)

Deşi credeam şi mă rugam ore întregi pe zi, făceam rugăciuni şi de noapte, citeam zilnic Sfânta Scriptură şi studiasem teologia şi literatura creştină, totuşi nu ajunsesem la o viaţă lăuntrică. Continuam să studiez dreptul, filozofia, politica, sociologia şi pedagogia, informându-mă din toate domeniile care analizau sufletul omenesc. Aveam impresii bune despre mine însumi şi nu reuşeam să-mi înfrâng orgoliul. Cu toate acestea aveam conştiinţa unor păcate general omeneşti, dar nici pe acelea nu puteam să le spovedesc din cauza aceluiaşi amor propriu amestecat cu ruşine. Mai târziu aveam să aflu că satana îi dă omului ruşinea pentru virtute şi neruşinarea pentru păcat.

Deci eu ascundeam de mai înainte în mine o intimitate pe care singur o reprobam. Acum însă, prin înfrângerea suferită, îmi fusese distrus nu numai orgoliul, ci mă desfiinţasem pe mine însumi în ochii mei, încât îmi devenisem insuportabil. Şi fiindcă nu ştiam cum să ies dintr-o astfel de situaţie, am deznădăjduit. S-a făcut o beznă cumplită într-un fel de degringoladă interioară. În hăul acela se manifesta un orgoliu rănit şi o minte dezorientată. Satana mă împingea spre cel mai cumplit dezastru. Moartea îmi apărea ca unica alternativă. Şi ştiam că mor ca un neom. Mai ştiam că nu sunt vinovat şi că moartea este o prăbuşire ultimă a sufletului meu. În împrejurarea aceea eram singur şi chiar de aş fi fost cu cineva, aş fi fost incapabil să-i cer ajutor, poate chiar aş fi refuzat intervenţia unei persoane ce ar fi sesizat drama mea, căci în mod pervers încă era mai tare în mine orgoliul decât smerenia. Au fost zile de beznă orientată spre neant.

În împrejurarea aceea, izbăvirea mi-a venit de la milostivirea dumnezeiască, ce mi-a fost vestită de un preot. Preotul respectiv ţinuse în temniţă o conferinţă în care vorbise despre muntele Athos ca exponent al spiritualităţii ortodoxe, spiritualitate în centrul căreia se află isihia, adică rugăciunea liniştirii. Vorbise de închiderea duhului în materie, a minţii în inimă, prin repetarea unei rugăciuni foarte scurte, cu ajutorul căreia se ajunge la o deplină pace interioară, până ce mintea îşi vede propria ei lumină şi în ultimul stadiu, iluminarea, ajunge să fie inundată de lumina taborică. Împărtăşirea de lumina taborică înnoieşte lumina duhului omenesc, în aşa fel încât şi cel mai păcătos om, omul tuturor dezastrelor, se poate naşte din nou, curăţit şi înnoit în demnitatea cea dintâi a firii. Cam atât îmi aminteam, dar esenţial pentru mine, în starea în care mă aflam, a fost faptul că am crezut că Dumnezeu poate curăţa şi înnoi sufletul meu. Atunci s-a deschis un licăr de lumină în întunecatul meu suflet. Am hotărât să mă încredinţez deplin lui Dumnezeu pentru toată viaţa. Cum însă nu ştiam nici măcar formula acelei rugăciuni, am luat drept model cuvintele cu care se încheie rugăciunile tipicului ortodox şi am început să le repet pe acelea.

O făceam cu disperată speranţă şi duhul meu era plin de râvnă, dar nu aveam experienţă. În curând aveam să descopăr că nu merge chiar aşa de simplu şi am combinat cu acatiste şi alte rugăciuni. Nici o altă preocupare nu-mi doream, deşi gândurile năvăleau în cugetul meu. Trupul îşi cerea şi el unele drepturi. Lumea mă urmărea cu imaginile din amintire şi cu idealurile pe care le nutrisem. Concentrarea în duh se dovedea dificilă şi nu reuşeam să pun ordine în mine însumi. A rămas însă nestrămutată credinţa în Dumnezeu şi în puterea rugăciunii.

Extras din Deținutul Profet – Ioan Ianolide.

Patrick Matiș – Monolitul și democrația

Patrick Matiș - Monolitul și democrația

Toți suntem fascinați de Monolit.. Toți vrem, strigăm, cântăm după democrație.. Toți uităm de noi înșine.. În ochii noștri se vede ecranul în derulare al Monolitului cu toate știrile lui.

S-a aprins, iar prin venele-i curge o lumină rece albăstruie ca de suflu al morții. Oamenii au ales drumul. Acum cântă în cor mergând pe el spre Monolit. Seva îi atinge și pe ei, iar ei spun „da, să trăiți!”.

Cincizeci-plus-unu bate pe ultimul-cetățean care strigă „mi-e foame”, „mi-e frică”, „mi-e dor”. Nu are loc de ei în societatea bine-hrănită de Monolit a anomaliilor de pe câmpiile sterpe ale Lunii. Dar nu se adaptează. Are un sânge cald și roșu ce-l alimentează să meargă înainte spre Infinit.

Templele au căzut, s-au prăbușit, s-au făcut scrum. Cavalerii au pierit în van luptelor crezurilor lor. Monolitul le-a extras seva materială și i-a pietrificat, ca apoi să-i zdrobească de podeaua de asfalt pe care s-a construit, pe care s-a așezat. E oare Stăpânul Lumii?

Îndrăznețul vrea să pătrundă frontal în Fortăreața Monolitului, iar armele democratice, capcanele lor din pereți, din podea, din stâlpi și din uși, ferestre și vitralii îl fac pe îndrăzneț să cadă lovit, zdrobit, sfârtecat, spintecat, căsăpit și spulberat într-o clipită. Acum e absorbit și face parte din Monolit. Nu i-am spus să nu atace din prima? De ce nu a ascultat că Monolitul mănâncă, și mistuie în măruntaie-i și el ca un om? Putea să-i taie doar alimentul și îl lovea letal. Există un puț, o pivniță ascunsă, o rezervă cu strășnicie păstrată în inima-i, în Centrul Lumii, acolo unde se zămislesc Oameni..

A venit răsăritul. Cerul e plin de negura dinaintea dimineții ce se disipește pentru a lăsa loc unui soare cu dinți. Monolitul se încâlzește, tremură ca de bună-dimineața. A trimis iar șiraguri de lumină albastruie către câmpiile sterpe ale Lunii. Copiii nopții s-au trezit și ei cu aceste seruri magice de matinal. Una-limba încep a îngâna. Monolitul răspunde și la loc îi acoperă noaptea. Nu înainte de a se face ritualul serii, de crepuscul. Așa se petrece mereu unde e democrația lui cincizeci-plus-unu. Toți vorbăreții cărora le ies săbii din gură tac mâlc la cei care strigă într-un glas: „noi țipăm mai tare decât tine!”

Și totuși, Dumnezeu are grijă să te scoale în fiecare dimineață! Natura dărâmă Castelul de Cărți de Joc!

Am consemnat,

Patrick Matiș

Monolitul Planetar, capitolul II, „Monolitul și Democrația”.

Lecția de Istorie – 30 septembrie 1790 – Moartea domnitorului Nicolae Mavrogheni

Lecția de Istorie - 30 septembrie 1790 - Moartea domnitorului Nicolae Mavrogheni

La data de 30 septembrie 1790 a fost executat din ordinul sultanului Selim al III-lea , pentru insubordonare faţă de Imperiul Otoman, domnitorul Nicolae Mavrogheni, cel care a ocupat tronul Valahiei între 1786 şi 1790. Trebuie amintit că Nicolae Mavrogheni era de loc din Paros, o insula din arhipelagul Cicladelor din Marea Egee și a obținut tronul Țării Românești cu ajutorul marelui vizir otoman Cezayirli Gazi Hasan Paşa, într-o perioadă în care domniile în Țările Române se succedau cu repeziciune.

nicolae mavrogheni

Nicolae Mavrogheni

Personaj excentric, Mavrogheni va intra în istoria Țării Româneşti prin câteva fapte demne de a fi consemnate. Astfel, îngrozit de criminalitatea din ţară şi de nepăsarea autorităților față de siguranţă locuitorilor din București, Mavrogheni încă de la preluarea domniei, va lua măsuri drastice de pedepsire a tâlharilor, hoţilor şi criminalilor, precum şi a complicilor acestora. Va pedepsi aspru paznicii cărora le scăpau prinşii din escortă şi va biciui în public pe cei care nu vor cerceta temeinic orice hoţie.

Astfel, în mai puţin de un an criminalitatea dâmboviţeană aproape că a dispărut, în aşa fel încât domnitorul a dat dispoziţie ca toţi locuitorii să doarmă cu uşile casei neîncuiate, orice pagubă produsă de hoţi fiind despăgubită din visteria statului.

De asemenea, deghizat în fel şi chip Vodă Mavrogheni umbla noaptea prin capitală, încercând uşile de la case şi vigilenţa paznicilor agiei. Avea chiar obiceiul de a se deghiza în călugăr pribeag si de a verifica modul cum preoţii ţineau slujbele şi cum îi ajuta pe cei sărmani.

Nicolae Mavrogheni

Nicolae Mavrogheni

De asemenea, unele mărturii spun că domnitorul cerceta destul de des pieţele şi iarmaroacele pentru a vedea cum autorităţile stârpesc speculanţii şi hoţii. La numai un an de când a devenit domn, Mavrogheni a confiscat averile negustorilor şi boierilor care nu puteau dovedi de unde le au, iar confiscarea, deşi făcută în folos propriu, a fost foarte apreciată de popor, care văzu în el un al doilea Vlad Ţepeş.

În scurt timp bogăţia lui Mavrogheni va deveni proverbială în Europa, mai ales după ce acesta a început să colinde străzile Bucureştiului într-o trăsură trasă de doi cerbi care aveau coarnele poleite cu aur. Și cum orice drum de la palatul domnitorului prin târgul Bucureştiului era o aventură din cauza gropilor si a noroaielor, Mavrogheni a pus să se podească cu podini din lemn străzile principale ale orașului.

Tot el a construit Spitalul Filantropia şi Biserica Izvorul Tămăduirii şi a introdus pentru prima dată în Bucureşti conducte de apă care să alimenteze cişmelele publice. Tot lui Mavrogheni i se pune pe seamă o întâmplare parcă copiată din viaţa împăratului roman Caligula.

În lăcomia lui după bani, Mavrogheni „făcea” boieri pe bandă rulantă, în sensul că cine venea cu mai multe pungi de galbeni, primea o dregătorie mai importantă, aşa în țară a apărut o serie de boieri înnobilaţi de domnitor contra-cost, fapt ce a nemulțumit pe boierii de viţă veche şi pe grecii fanarioţii.

Această nemulțumire au ajuns la urechile lui Vodă, aşa că acesta s-a hotărât sa le dea o lecţie. Astfel, într-o zi a adunat Divanul şi i-a scos pe toți boierii în curtea palatului, apoi a poruncit să i se aducă calul. Şi luând caftanul de catifea de pe spatele unui boier l-a pus pe cal şi râzând strigă către boieri: „Iată boieri, am numit un nou spătar!” A silit apoi pe boierii să-şi scoată căciulile şi să salute pe „Spătarul Murgu”.

Trebuie amintit totuși că un rol important l-a avut Nicolae Mavrogheni în crearea unei forţe militare cu prin care sa asigure ordinea publică în țară. În ce priveşte politica sa externă, Mavrogheni a fost constant de partea turcilor, dar ca orice creştin a simpatizat cu ideea unei alianţe cu austriecii şi cu ruşii, iar cum acest lucru nu s-a împlinit şi domnitorul va pierde o bătălie importantă cu austriecii la Calafat, considerată de sultan, ca fiind de fapt un act trădare, Mavrogheni va fi decapitat în ziua de 30 septembrie a anului 1790.

A consemnat pentru dumneavoastră Lecția de Istorie.

,

Patrick Matiș – Distributismul unu la unu – De ce este proprietatea privată atât de detestată de către globaliști?

Patrick Matiș - Distributismul unu la unu - De ce este proprietatea privată atât de detestată de către globaliști?

Karl Marx, capul tuturor răutăților globaliste de astăzi, și ne asumăm ce spunem, avea următorul citat cu privire la proprietatea privată:

„Teoria comuniștilor se sumarizează într-o singură propoziție: abolirea proprietății private.

De ce le stă în gât globaliștilor, astăzi, proprietatea privată? Ne vor afară din casele noastre? Ne vor reduși la o mare șleahtă de oamenii ai străzii fără nimic dar fericiți? (Aluzie la asistații sociali care seamănă leit cu proletarii de pe vremea lui Marx.) Chiar și dictonul „nu veți avea nimic dar veți fi fericiți” a dispărut de pe site-ul WEF recent și a fost fact-check-uit. Au dat-o la întors ca la Ploiești, cum se spune pe la noi. Că au văzut că lumea s-a prins că vor să ne ia proprietatea. În fine..

În distributism proprietatea este foarte importantă, ea fiind de tip productiv. Adică, proprietatea nu înseamnă doar casa și terenul pe care te afli, în care locuiești, unde trăiești și atât. Mai și produci, cum ar veni.

De ce este importantă? Pentru că proprietatea înseamnă libertate. Proprietarul este un om liber, având libertatea să facă ce dorește cu și pe proprietatea sa, ea devenind productivă pentru comunitatea în care trăiește și din care face parte.

În România sunt foarte mulți proprietari. Aceasta nu place globaliștilor de la Davos și de aiurea, pentru că le ia macaroana de sub nas, mai exact proprietarul, sau omul liber, nu poate fi controlat.

România este țara în care oamenii neaoși sunt de-ai pământului, sunt sedentari, ar spune unii, sunt de-ai locului, adică aparțin pământului unde s-au născut. Adică, sunt proprietari pe pământul pe care s-au născut, fiind responsabili de a-l ocroti, cultiva, lăsa moștenire generațiilor următoare. Aceasta este parte din tradiția românească milenară. Nu avem ce-i face, e pământ frământat de veacuri.

V-aș mai supune atenției două citate:

„Puterea politică crește din țeava pistolului.”Mao Zedong.

„Fascismul este căsătoria dintre Stat și corporații.”Benito Mussolini.

Acestea sunt două indicii care, pe unii i-ar scandaliza, pe alții i-ar trezi. Politicul și corporațiile, adică marile proprietăți private sub formă de companii transnaționale care căpușează finanțele mondiale, dețin, prin intermediul unor fonduri de investiții, imensa parte din proprietățile lumii, precum Blackrock și Vanguard, progenituri clare ale școlii austriece de economie de tip marxist. Ele dețin și WEF de la Davos.

Dar nu-i alege nimeni, se aleg între ei. Și nici nu le-a cerut cineva ajutorul. Se rezervă pe ei înșiși ca să ne ajute să scăpăm de proprietate.

Revenind la distributism. Ce înseamnă mai exact proprietatea productivă? Are legătură numai cu agricultura, cu țărănismul care e atât de înapoiat considerat de către globalistoizi? Nu. Un mic exemplu ar fi chiar și o imprimantă multifuncțională care, folosită pentru a da servicii de printare, scanare și xerocopiere, devine o mică proprietate productivă care aduce un mic venit recurent deținătorului, sau mai bine spus proprietarului ei. La fel și un computer, un PC desktop sau laptop, proprietate a liber-profesionistului, sau freelancer-ului, devine obiectul muncii lui sau ei, și chiar sunt foarte mulți astfel de liber-profesioniști români angajați în diverse proiecte în țară și în afară.

Orice mică proprietate cu care prestăm servicii sau producem bunuri devine proprietate productivă. Mai mult de atât, ea poate să devină o activă atunci când funcționează singură, fără prezența proprietarului ei. Atunci aduce un venit pasiv, adică ne aduce bani și când dormim; se numește asset în engleză. Poate fi oricare menționate mai sus, sau chiar și imobiliare: apartamente, case, clădiri de birouri sau de restaurante care sunt date la închiriat.

Distributismul în Statele Unite se mai numește și Capitalism Conștient, sau Conscious Capitalism. Conform Investopedia, capitalismul conștient este definit astfel:

„Termenul de capitalism conștient se referă la o filosofie economică și politică responsabilă din punct de vedere social. Premisa din spatele capitalismului conștient este că întreprinderile ar trebui să funcționeze în mod etic în timp ce urmăresc obținerea de profituri. Aceasta înseamnă că ar trebui să aibă în vedere servirea tuturor părților interesate implicate, inclusiv a angajaților, a umanității și a mediului înconjurător – nu doar a echipelor de conducere și a acționarilor. Ideea de capital conștient a fost creată de cofondatorul Whole Foods Market, John Mackey, și de profesorul de marketing Raj Sisodia.”

Unii exegeți ai distributismului ar nega această asociere, însă funcționează la fel pe modelul de rețea de lucrători-proprietari. Să ne aducem aminte de faptul că în timpul socialismului de tip dejist și ceaușist de la noi, cei care lucrau în fabrici și uzine puteau cumpăra acțiuni la companiile de stat, astfel devenind lucrători-proprietari, și mulți au cumpărat pe atunci. Chiar și părinții mei au deținut câteva astfel de acțiuni, pe care, din păcate, a trebuit să le vândă după 1990.

WEF militează pentru „capitalismul inclusiv”, promovat asiduu și de către Biserica Catolică de la Vatican, însă, atunci când vorbesc de părțile interesate (stakeholders) nu menționează cine sunt acestea, și nici nu menționează cine ar putea să fie inclus în acest tip de „capitalism”, de îndată ce nu promovează proprietatea privată.

Distributismul știm bine că reprezintă larga răspândire a proprietății productive. Adică la cât mai mulți oameni.

Motivul pentru care globaliștii detestă proprietatea privată este pentru că, repet, nu o poate controla, dacă este descentralizată și larg distribuită peste tot în această umanitate. Ei pierd controlul și inclusiv nu mai sunt utili, nu ar mai fi alimentați cu nimic, nici cu bani, nici cu alte proprietăți. Nu ar mai știi ce face omul în timpul său intim și nu ar mai putea să-l controleze. Nu ar mai face profit continuu și nu ar mai fi acea pace tacită care astupă gurile lumii pentru totdeauna. Nu ar mai avea mână forte de fier asupra niciunuia dintre noi.

Dar haideți să vedem ce spune G.K. Chesterton despre proprietate:

„Socialiștii pornesc de la premisa că proprietatea privată nu a fost niciodată altceva decât un fel de lux capitalist rudimentar; și sunt foarte speriați când se ciocnesc cu țăranul și descoperă că cel mai puternic simț al proprietății nu se găsește în lumea luxului, ci în cea a sărăciei.”

„Proprietatea este doar arta democrației. Aceasta înseamnă că fiecare om ar trebui să aibă ceva pe care să îl poată modela după chipul său, așa cum este modelat după chipul cerului.”

„Este singurul loc de pe pământ unde un om poate schimba brusc aranjamentele, poate face un experiment sau își poate permite un capriciu. Oriunde altundeva trebuie să accepte regulile stricte ale magazinului, hanului sau muzeului.”

Cu acestea fiind expuse, aș conchide întru înțelegerea a ce înseamnă proprietatea privată. Așadar, proprietatea privată este acel spațiu în care omul este liber să creeze și să exceleze așa cum l-a făurit Dumnezeu, este liber să-și exprime conștiința. Altminteri, când nu deține nimic în proprietate, nu are nici libertatea de conștiință, atât de suprimată de globaliști, pentru că alții îi fac regulile, pentru că se desfășoară pe proprietatea altuia.

Am consemnat

Al vostru devotat, Patrick Matiș.

Mircea Eliade – Unde ne e omenia?

Mircea Eliade - Unde ne e omenia?

Lipsa de omenie a lumii moderne se datorează tocmai faptului că e cârmuită de sferturi de oameni. Foarte bine intenționați, câteodată; dar niciodată oameni întregi.

Ceva mai grav și mai deprimant: lumile care se așteaptă, lumile noi pe care le visează atâția însetați de dreptate – tot de asemenea oameni mutilați sunt visate și pregătite.

Va veni într-o zi un vizionar cu cap și fără inimă, sau cu brațe și fără ochi – și ne va da o lume nouă. O lume cu sânge și lumină, sau numai cu pietre, sau numai cu fier. Din care vor lipsi foarte multe lucruri bune, firește; lucruri bune care ar fi putut să nu lipsească. Ar fi putut, dacă în loc de mutilați, lumea viitoare ar putea fi făcută de oameni întregi.

Astăzi ți se cere, cel dintâi, să renunți la ceva: la cap, la inimă, la ochi, la brațe. Nimeni nu te vrea întreg, așa cum ești. O viață organică, echilibrată, plenară – este socotită o tentativă de insubordonare. Dacă vrei să visezi o lume nouă pentru anumiți oameni, ești acceptat cu condiția să-ți scoți ochii, sau să-ți înfunzi urechile. Ești dator să auzi un singur țipăt – sau mai bine să nu auzi nimic. Ești obligat să vezi o anumită culoare – sau dacă nu, să nu vezi nimic.

Mircea Eliade în „Unde ne e omenia?”.

Mihai Eminescu – Despre bunicul lui Neagu Djuvara: „un biet omușor de pe la Brăila, un mic fanariot…”

Mihai Eminescu - Despre bunicul lui Neagu Djuvara: „un biet omușor de pe la Brăila, un mic fanariot...”

La congresul literaților din Viena am văzut reprezentată România de un domnișor, anume Djuvara, care nici literat e, nici vrun om acătării, un biet omușor de pe la Brăila, iată tot. Dar se vede că, de vreme ce în acel congres avea să se facă nițică politică socialistă, trebuia un mic fanariot care să asiste la adunări. Nu avem, se’nțelege, o opinie exagerată despre importanța acestor congrese internaționale, dar în orice caz s- ar fi ales în România toată un om mai vrednic de a o reprezenta ca literat decât un băiețoi care-a scris franțuzește o broșurică despre Chestia izraelită, lipsită de orice originalitate, și care apoi s-a furișat pe lângă o legațiune română sub un titlu extraordinar și supernumerar oarecare, până ‘i va suna ora sfântului buget.

Odinioară cancelariile țărilor noastre erau pline de băieți primiți pe procopseală, cari învățau a scrie și a citi în vro atenanță murdară, precum le descrie cu pana sa de maistru răposatul Filimon. Din acești logofeți Coate goale, din aceste ciocoflendure au ieșit genitorii roșiilor actuali, de o promiscuitate înspăimântătoare de proveniență. Astăzi legațiunile noastre amenință a deveni asemenea instituții de primire pe procopseală a fel de fel de plevușcă greco – bulgărească, pe care o vezi apoi răsărind prin congrese internaționale și reprezentând România.

Acolo însă unde România ar trebui să fie reprezentată, ea lipsește.

Astfel în Veneția s-a ținut în luna aceasta congresul geografic internațional.

Aci vedem reprezentate Austria, Belgia, Brazilia, Canada, Chili, Columbia, Egiptul, Franța, Germania, Japonia, Grecia, Englitera cu coloniile, Mexicul, Olanda, Portugalia, Republica Argentiniană, San Salvador, Rusia, Spania, Statele Unite, Svedia, Svițera, Ungaria, Venezuela.

Din partea României d. Obedenaru promisese a veni, dar în momentul din urmă n-a venit. Pân-în timpul din urmă congresul rezervase un compartiment pentru obiecte din România, dar n-a sosit nimic.

Asemenea n-a fost nimeni din partea României la manevrele militare italiane de la Padova, cari au avut loc de la 11 – 22 septemvrie. Cu toate acestea erau reprezentate aci Germania prin patru ofițeri superiori, Englitera prin trei, Franța prin patru, Svițera prin trei, Svedia și Norvegia prin doi, Portugalia prin unul.

Unde s-ar întroluca socialiști, ateiști, comunarzi or oameni tot de mâna aceasta, acolo veți vedea răsărind cîte un Caligari, Horia și Mircea Rosetti, ori altă seamă de tinerime fanariotică sub numirea specioasă de reprezentanți ai rasei ciobanilor de la Rucăr ori a moșnenilor din Câmpulung.

Dar la ocazii în adevăr serioase, cum e bunăoară un congres geografic, cum sunt manevrele militare ale unei nații consângene cu noi, la ocazii în care Apusul înrudit ar putea să fie interesat în lupta pentru existență a poporului romanic de lângă Dunăre, acolo sferele noastre determinante strălucesc prin absența lor.

Timpul, 24 septembrie 1881