Patrick Matis, Author at Revista România Culturală

About Patrick Matis

I caress the world with thoughts, I shatter the atmosphere with visions, I splash the bilboards with otherwordly sounds. I am the Cydrone.

Entries by Patrick Matis

Articole

România, membră a Uniunii Europene (2007-2022) – interviu cu istoricul Corvin Lupu (partea întâi)

România, membră a Uniunii Europene (2007-2022) - interviu cu istoricul Corvin Lupu (partea întâi)

„Am mai spus-o și repet: în România, regimul politic globalist euro-atlantic a dat faliment, iar recunoașterea cvazi-generalizată a acestor realități este doar o chestiune de timp”, declară prof. univ. dr. Corvin Lupu

RPR: Ce ne puteți spune despre aderarea României la UE și despre echipa de negociere? S-a negociat, sau s-a acceptat pur și simplu o listă de condiții? Ce dovezi avem în oricare din aceste sensuri, când vine vorba de analiza calității echipei de negociere, din perioada preaderării?

Prof. Univ. C.L. În urma loviturii de stat din decembrie 1989, în ziua de 22 decembrie 1989, România și-a pierdut independența obținută după ani de eforturi politico-diplomatice, în ultimii ani ai lui Gheorghe Gheorghiu-Dej și apoi consolidată în sfertul de secol al perioadei lui Nicolae Ceaușescu. Timp de peste un sfert de secol, România a fost singura țară real independentă din sfera de influență a Uniunii Sovietice. De aceea s-a și putut dezvolta foarte mult.

În 22 decembrie 1989, România a reintrat în sfera sovietică de influență. În toate punctele cheie ale statului s-au instalat oamenii grupului de complotiști pro-sovietici: Ion Iliescu, Nicolae Militaru, Vasile Ionel, Silviu Brucan (agent al mai multor țări), Virgil Măgureanu, Mihai Caraman, Nicolae Doicaru etc. etc.

Reorientarea României către Occident s-a datorat în mare parte președintelui Federației Ruse, Boris Elțîn. În timpul vizitei lui Ion Iliescu la Moscova, în ianuarie 1992, Boris Elțîn, devenit de curând noul moștenitor al fostei URSS, în calitatea sa de președinte al Federației Ruse, i-a făcut reproșuri dure președintelui României, legat de raporturile sale cu șeful puciștilor din august 1991, fostul prim-ministru și vicepreședinte al URSS, Ghenadi Ianaev. Elțîn îi considera pe puciștii care l-au arestat pe Mihail Gorbaciov dușmanii săi. Vizita lui Ion Iliescu la Kremlin a convins conducerea României că țara nu mai are nici un protector și se află în „zona gri” și este expusă unor mari riscuri de securitate, mai ales în condițiile în care, serviciile secrete române trădaseră și trecuseră de partea serviciilor străine care atacaseră România în decembrie 1989, iar căderea lui Ceaușescu a adus după sine o invazie de agenți străini. Economia României, mare producătoare și exportatoare devenise țintă pentru a fi lichidată, în folosul economiilor occidentale aflate de mai multe decenii în criză cronică de supraproducție. Serviciile secrete din România au girat această lichidare a economiei românești.

Ca urmare a faptului că Moscova i-a închis ușa în nas lui Ion Iliescu și, deci, ca urmare a rămânerii României în „zona gri”, conducerea țării a decis să încerce să treacă în barca occidentală. În februarie 1992 liderii români l-au adus la București pe secretarul general al NATO, Manfred Wörner și i-au cerut sprijinul pentru acceptarea României în „barca occidentală”. Condițiile lui Manfred Wörner au fost toate legate de reorientarea serviciilor secrete și supunerea lor față de cele ale Occidentului. Oricum ele nu fuseseră în slujba României, ci a fostei URSS. Nu s-au rupt de sovietici nici când acest lucru le-a fost ordonat de conducerea politică a țării. În ascuns, au trădat continuu. Acum serviciile secrete erau pasate Occidentului care le va folosi, până astăzi, pentru a supune România, a o transforma în colonie și a o jefui bine. Pe acest traseu „s-au ajuns” și securiștii regimului trecut reconvertiți în „democrați” și „apărători ai valorilor cetățenești occidentale”. Ei au luat parte activă la devalizarea României.

Serviciile secrete sunt cele care au filtrat toată clasa politică, prin cooperare cu occidentalii, cu deosebire cu serviciile americane care le coordonează pe cele românești.

Este important de știut ceea ce am arătat mai sus, ca să înțelegem că și echipele de negociere a aderării României la UE și la NATO și strategiile pentru aceste obiective s-au făcut la nivelul diplomației românești controlată integral de serviciile secrete. Nu numai de SiE, ci și de SRi și Direcția Generală de Informații a Armatei.

Pentru eșecul modelului de aderare și de integrare a României în UE și pentru urmările dramatice ale acestui eveniment, respectiv pentru pierderea întregii economii a României și înlocuirea ei cu o economie a străinilor care exploatează în folosul lor toate resursele minerale, energetice și umane ale țării, nu sunt de vină numai politicienii, ci, în primul rând, serviciile secrete. De altfel și echipele de „negociatori” pentru aderarea României la structurile euro-atlantice erau tot unele ale serviciilor secrete.

Pe de altă parte, România negocia într-o poziție foarte proastă, fără alternativă geopolitică, cu un Occident lacom, care le-a spus conducătorilor români ferm: „Vreți alături de noi? Ne dați economia!!”

După acordul verbal din Malta (2-3 decembrie 1989), când Mihail Gorbaciov și-a retras protecția asupra zonei de influență a URSS, așa cum fusese ea negociată și hotărâtă pentru eternitate împreună cu SUA și Marea Britanie, Polonia și-a negociat aderarea la structurile euro-atlantice cu mare atenție. Papa de la Roma, Ioan Paul al II-lea, a vizitat Polonia și a convocat principalii factori de decizie politică, cărora le-a dat sfaturi care au fost urmate cu sfințenie. El le-a spus liderilor politici ai țării că timp de aproape jumătate de secol sovieticii le-au „mâncat sufletul” polonezilor, dar acum au plecat. Au plecat și n-au luat nimic cu ei.

Fabricile, șantierele navale, băncile, minele, pădurile etc. sunt toate la locul lor. „Dar acum, a spus Papa de la Roma, vor veni din Occident unii care vor să vă ia totul. Nu le dați nimic!”

Polonia avea o datorie istorică către organismele financiare evreiești din SUA de 40 de milioane de dolari, la o valoare a dolarului de aproximativ nouă-zece ori mai mare ca a dolarului de astăzi. Nu-și plătise dobânzile. N-avea cu ce pentru că țara fusese mai mult de un deceniu într-o grevă continuă. Dobânzile și penalitățile de întârziere dublau/triplau suma. Polonia a condiționat alianța cu Occidentul de iertarea de datoria de stat. Inițial, Polonia a fost refuzată de sistemul bancar internațional, dar după ce Varșovia a amenințat cu renunțarea la relația cu occidentul și cu rămânerea în sfera sovietică de influență, a fost iertată de datoria istorică. În schimb, ca semn de bunăvoință, Polonia a oferit SUA arhiva Organizației Tratatului de la Varșovia. A dat o arhivă care nu mai prezenta decât o importanță istorică, aproape deloc operativă, în schimbul iertării de datorii… O afacere bună.

După al doilea război mondial, Polonia, ca și Iugoslavia, Ungaria și Cehoslovacia, a alungat din țară etnicii germani. Aceste țări i-au dat afară pe toți germanii. Ca germanii să nu revină și să nu solicite revendicări, dar în același timp să se dezică politic (parțial) de naționalizarea făcută de regimul cominternist sovietic (care nu era rusesc, ci de tip khazaro-evreiesc), Polonia a dat o lege privitoare la retrocedări prin care, într-un timp limitat la un an, toți foștii proprietari naționalizați puteau să solicite despăgubiri care se acordau într-o limită foarte scăzută, indiferent de valoarea bunurilor naționalizate. După care, gata, s-a terminat cu retrocedările până în ziua de azi. De altfel și Ungaria a procedat la fel.

Am dat câteva crâmpeie de exemple din modul de acțiune și de gândire în domeniul negocierii aderării la structurile euro-atlantice al unor vecini ai noștri, foste state care au împărtășit aceeași situație geopolitică cu România. Prin comparație, România nu și-a conservat nimic din ceea ce a realizat poporul român, prin muncă intensă, sub conducerea regimului socialist de stat de atunci. Interesant este că România, după 22 decembrie 1989, a pierdut total abilitățile politico-diplomatice pe care le deținuse în deceniile anterioare și care o făcuseră cea mai independentă țară din întreaga zonă sovietică de influență.

România nu a negociat nimic cu Occidentul. Securitatea română, mulțumită că a putut jefui în tihnă o foarte mare parte din munca de jumătate de secol a poporului român și că a fost readusă în poziția de deținătoare a puterii/stat paralel, a acceptat tot ce a cerut Occidentul și a început ultima și cea mai gravă etapă din transformarea României în colonia companiilor multinaționale occidentale, care este astăzi România.

În România, în epoca euro-atlantică, au apărut și o serie de investitori/„investitori” din Rusia. Mulți români nu-și puteau închipui ce caută rușii la noi, după declaratul nostru divorț de Rusia. Oligarhii ruși, de fapt majoritatea evrei, care, la rândul lor, aveau în siajul lor alți afaceriști ruși. Ei erau puternic legați de serviciile secrete occidentale, în primul rând cu CIA. Pe filiera aceasta au pătruns unii afaceriști ruși în România. Unii dintre ei au pătruns doar pentru a lichida unele întreprinderi românești, în folosul concurenței lor din Occident. Oligarhii ruși, de care acum s-a despărțit Rusia, aproape în totalitate, erau „curelele de transmisie” dintre economia Rusiei și cea occidentală, factorii care țineau Rusia legată de globalismul occidental cu care se află astăzi în război.

Tot sistemul care a privatizat economia României, în drumul ei spre structurile euro-atlantice, a fost o caracatiță distructivă.

În toată perioada de pre-aderare și ulterior, de câte ori în România se lichidau mari întreprinderi, se disponibilizau zeci de mii de muncitori (mai multe milioane au luat calea Occidentului ca să muncească pentru el), când România se împrumuta mai tare, suferea de inflație, criză economico-financiară și sărăcie în creștere, într-un cuvânt, când îi era mai rău, era mai mult lăudată de organismele internaționale și în mod surprinzător, chiar stupid, indicatorii de țară erau prezentați ca și când ar fi în creștere. Când îi era evident rău României, i se spunea că este „pe drumul cel bun”. Este evident că situația de criză a României și nemulțumirile românilor produceau mulțumire colonialiștilor noștri.

Într-un cuvânt, ca să nu mai lungesc răspunsul la această întrebare, deși ar mai fi de spus, calitatea negocierii nu se poate evalua întrucât, practic, nu a avut loc o negociere a aderării României la structurile euro-atlantice, ci NATO și UE au impus seturi repetate de măsuri obligatorii de aplicat în România. Aceasta în condițiile în care Tratatul Uniunii Europene prevede că UE este o uniune de state suverane și independente. Dar asta este doar pe hârtie. Este unul din factorii cu care am fost prostiți.

RPR: Ce ne puteți spune despre domnul profesor Vasile Pușcaș, care era membru al Grupului de la Cluj (separatist în PSD) și șeful echipei de negociere a aderării României la UE?

Prof. Univ. C.L.: Eu îl cunosc bine pe profesorul Vasile Pușcaș și îl apreciez mult ca profesor universitar. Îi sunt și dator profesorului Vasile Pușcaș. Cu aproape trei decenii în urmă, când eram șeful Catedrei de Istorie a Universității „Lucian Blaga” din Sibiu și ne dezvoltam mult, am înființat specializarea Științe Politice. Vasile Pușcaș a venit la Sibiu să predea, ca să mă ajute. Plata era modestă. Aveam nevoie de profesori buni. Ulterior, când am înființat specializările Relații Internaționale și Studii de Securitate, ambele prime specializări/programe de studii de acest profil din România și am înființat o nouă facultate în cadrul universității, a venit din nou la facultatea mea să mă ajute și a predat o normă întreagă, cu toate că rectorul UBB, Andrei Marga, nu era de acord ca profesorii lui să predea la alte universități. Pentru aceasta și pentru altele, îi sunt recunoscător.

Ca urmare, nu doresc să discut despre activitatea lui Vasile Pușcaș ca negociator-șef al României cu UE și ca ministru al Integrării Europene. Oricum, este limpede că eu văd lucrurile ca suveranist, adept al unei linii politice asemănătoare celei a Poloniei și Ungariei, iar guvernele României au acționat și au aderat la NATO și la UE ca și niște administratori/vătafi ai colonialiștilor occidentali.

RPR: Cum s-au aliniat cele câteva partide românești, aflate la guvernare și în Parlament, la noile cerințe ale UE, imediat după semnarea Tratatului de Aderare?

Prof. Univ. C.L.: În toți acești ani, de după aderare, partidele politice românești au fost doar niște puncte de sprijin ale intereselor occidentale și israeliene în România. Ele nu au avut o preocupare reală pentru interesele României profunde. Singurul program politic de partid care susținea unele interese importante ale României și românilor a fost programul lansat în decembrie 2016 de fosta conducere civilă a PSD, care propunea eliminarea prevederilor din codurile penal și de procedură penală care permit promovarea poliției politice represive (cum ar fi asimilarea „suspiciunii rezonabile” cu proba), răspunderea magistraților, o lege a prevenției care să protejeze pe oamenii de afaceri români de abuzurile din ANAF, făcute de sutele de ofițeri SRI infiltrați, deconspirarea și desecretizarea protocoalelor secrete încheiate de SRI cu Înalta Curte, cu curțile de apel, cu Parchetul General și parchetele curților de apel etc. Principalii autori ai acestui program au fost condamnați la închisoare, iar PSD a fost preluat de o conducere securistă, din care fac parte și prim-miniștrii PSD care au sabotat propriul lor program.

În rest, nu a mai fost decât vocea sonoră a lui Corneliu Vadim Tudor care, cât timp a trăit, a semnalat eroarea de traseu a României. Astăzi a apărut partidul AUR, care este o voce aparte în parlament, care a susținut demersuri național-suveraniste, patriotice, dar care a susținut și proiecte globaliste nocive și s-a lăsat intimidat de evrei în chestiunea presupusului holocaust, direcție în care a făcut și propuneri dăunătoare. Deocamdată, AUR mai trebuie să facă dovada bunei credințe în slujba României profunde. Oricum, AUR este un pas înainte promițător pentru ideea de suveranism și, în viziunea mea, trebuie să fie susținut, la fel cum trebuie susținute toate cele 11 partide care se reclamă pe sine a fi naționalist-patriotice.

Referindu-mă la partidele naționalist-patriotice, cred că trebuie eliminat modul în care naționalismul și patriotismul au ajuns să fie etichetate în această perioadă a regimului globalist euro-atlantic. Prin abuz de interpretare a termenilor, naționalismul a fost prezentat în învățământ, în mass-media, în toată propaganda regimului ca fiind ceva rău, dăunător societății, potrivnic intereselor României etc. La fel patriotismului și propunerile conforme intereselor suverane ale României sunt numite de politicienii sistemului ticăloșit și propagandiștii lor ca fiind „populism”, de parcă voința poporului ar fi ceva rău, dăunător. În acest fel și în alte moduri la care nu mă mai refer, s-au denaturat sensurile reale ale termenilor, dar și ale realităților social-politice. Binele a ajuns să fie prezentat drept rău, iar dominația colonială asupra României, cu toate fenomenele ei negative, multe și adânci, să fie prezentate drept ceva util, ceva necesar, ceva care trebuie susținut prin toate mijloacele. Da, într-adevăr, sistemul colonial din România este necesar, este util, este minunat, dar nu pentru români!!! Este bun pentru străini, slugile lor din România și pentru unele minorități naționale, discriminate pozitiv și cărora li se oferă drepturi multiple, adeseori în dauna majorității românești.

Aceste aspecte pe care le-am prezentat în puținele rânduri de mai sus fac parte din problematica întrebării dvs., fiind rezultatul activității și politicii promovată de partidele politice românești, în conformitate cu cerințele formulate de UE, după aderare.

Răspunzând la această întrebare, doresc să mai fac o mențiune. Eu consider că a fost strict necesar ca România să adere la NATO și la UE. În perioada regimului socialist de stat, sub puternica propagandă pro-occidentală a Europei Libere și în perioada de după lovitura de stat din decembrie 1989, o mare parte a poporului român, pe care nu pot s-o cuantific în procente, era absolut sigură că aderarea României la NATO și la UE va reprezenta intrarea țării în Sfântul Rai. Dacă nu am fi aderat la aceste organisme supra-naționale, marea majoritate a poporului ar fi fost sigură că am rata cea mai mare șansă din istorie. Nici o conducere politică și nici un regim nu ar fi mai putut să întoarcă poporul român cu fața spre viitor. Românii ar fi mers înainte haotic, cu capul întors, privind după șansa ratată de aderare. Astăzi, o mare parte o poporului român, pe care de asemenea nu pot să o cuantific în procente, a înțeles că România este într-o situație foarte grea și foarte rea, că structurile euro-atlantice au adus după sine depopularea țării, jaful generalizat, deromânizarea societății, droguri, prostituție, trafic de persoane, corupție mult extinsă etc. În același timp, o mare parte din români au înțeles că nu există democrație, că alegerile sunt trucate și la conducere sunt aceleași grupuri de interese, că poporul este lăsat mult în urma intereselor oligarhice, că libertățile individuale nu produc efecte benefice pentru ansamblul societății, că drepturile colective au fost pierdute sub pretextul oferirii de drepturi individuale etc. Într-un cuvânt, mulți români s-au deșteptat și văd regimul actual într-o mare parte din realitatea lui și îl pot evalua mai corect. Mult mai corect decât cu două decenii în urmă.

Am mai spus-o și repet: în România, regimul politic globalist euro-atlantic a dat faliment, iar recunoașterea cvazi-generalizată a acestei realități este doar o chestiune de timp.

Preluare după Rețeaua Profesioniștilor „Renaștem”.

(Va urma!)

07/07/2022/0 Comments/by Patrick Matis

Articole, Modelul de Tara

Constantin Noica – Suflet agrar sau suflet pastoral?

Constantin Noica - Suflet agrar sau suflet pastoral?

De câteva decenii, cărturarii români se întreabă dacă valorile țărănești sau cele orășenești trebuie să precumpănească pentru împlinirea destinului nostru național. E adevărat, prin ce avem în noi mai bun până acum, suntem țărani. Așa ni s-a spus, iar noi înșine o proclamăm adesea, cu mai mult sau mai puțin romantism. Dar alteori n-am întârziat să ne dăm seama de un lucru: că precumpănirea valorilor țărănești înseamnă păstrarea noastră în rândurile întârziaților istoriei. Nu se pot crea valori istorice de durată pe nivelul afirmărilor țărănești. La ce ne servește să știm – cum arătam – că strămoșii noștri geți aveau o cultură poate la fel de nobilă, în felul ei, ca aceea greacă a timpului, dacă, prin caracterul ei sătesc, cultura getică a dispărut pentru totdeauna? Ea nu reprezintă nici un act de afirmare în istorie, și nici un factor educativ pentru poporul român. Cu simple valori țărănești noi putem avea – cum avem cu adevărat – toate virtualitățile: de cultură, de omenie, chiar de înfăptuire istorică; dar nu avem nici o actualitate.

Felul în care se pune problema – sat sau oraș? – este totuși simplist. Nu tot ce e țărănesc a fost la noi anistoric. În momentul în care pentru poporul românesc se pune problema de a se ridica până la nivelul creației istorice, este bine să știm că în însuși sufletul nostru țărănesc am avut virtualități pentru așa ceva. Nu orice tip de viață rurală este vegetativ, static, nepolitic și conservator; nu orice tip de țăran e însuflețit doar de o energie pasivă. Există societăți de tip rural ce au și forță de expansiune, spirit ofensiv, putere de afirmație. Primul tip este numai cel agrar. De peste 100 de ani de la pacea încheiată la Adrianopol, când României agrare i s-au deschis posibilitățile moderne de schimb, poporul românesc s-a agrarianizat. Dar el n-a fost totdeauna un popor agrar, iar sufletul lui n-are trăsăturile de sedentarism și de pasivitate agrară. În țăranul nostru coexistă azi și a precumpănit altădată un suflet de tip pastoral. De aici, poate, câteva trăsături pe care alții nu le înregistrează, iar nouă ne place să le lăsăm amorțite, dar care și ele, poate mai ales ele, dau măsura sufletului românesc.

Dacă tipul agrarian ar defini pe țăranul român, cum s-ar explica cultura noastră populară? Un cercetător recent al problemelor de sociologie pastorală românească, Traian Herseni, arăta că toate formele superioare ale culturii noastre populare țin de singurătatea pastorală: dorul ca și jalea, doina ca și basmul. Dar cărturarul român care a susținut cu cea mai mare hotărâre caracterul pastoral al vieții noastre țărănești – cel puțin în faza când ea a fost cu adevărat creatoare – este Ovid Densușianu. De ce n-am avut inspirație din viața de câmp? Întreabă Densușianu în Viața păstorească în poezia noastră populară. De ce ar fi atât de mult vorba de codru în poeziile populare românești, dacă ele ar fi de inspirație plugărească? De ce primăvara și sentimentul naturii joacă un rol atât de mare, când, pentru plugar, toamna e cu mult mai însemnată, căci atunci culege el roadele și atunci îi sunt date belșugul și odihna? Dorul, spune Densușianu, nu poate fi înțeles decât ca născându-se în lumea păstorilor, unde singurătatea și despărțirea sunt experiențele cele mari. Iar faptul, încheie Densușianu, că lirismul cântecelor noastre populare nu e numai contemplativ, static, ci și dinamic, ca fiind expresie a cutreierării, nu poate ține decât iarăși de viața păstorească. Este în păstor deopotrivă un îndemn spre vis și unul spre faptă neobișnuită, care dau, parcă, alte dimensiuni unui suflet național. În orice caz, faptul că ciobănia și haiducia au fost așa des apropiate în creația populară românească deschide altă perspectivă decât cea sugerată de tipul agrarian.

Gândurile lui Densușianu sunt azi mai actuale, pentru neamul românesc, de cum erau acum 20 și 30 de ani, pe când scria el. Într-o lucrare publicată în 1914, La vie pastorale chez les romnains, Densușianu afirmă categoric că am fost la început un popor pastoral, având o energie şi o forţă de expansiune care singure explică colonizarea română a Istriei, a Meglenului, a Crimeii şi a Caucazului. Azi, când am regăsit în Crimeea şi în Caucaz urmele păstorilor români, ba chiar întregi familii româneşti, regăsim parcă o dimensiune uitată a spiritului nostru.

Cineva compara pe păstori cu marinarii apelor. Nu e ceva nou şi nepreţuit, pentru conştiinţa românească, să-şi dea seama dintr-o dată că sântem şi noi nişte marinari ai uscatului? Înfipţi în pământul românesc, aşa cum suntem, şi ne place să spunem că suntcm, nu e mângâietor şi întăritor să ştim că avem şi nostalgia depărtărilor de cucerit? Ce e „istoric” în România de azi își găsește astfel o matcă străveche, în loc să-și croiască din nou una.

Firește, nu de la simpla regăsire a sufletului nostru pastoral e de așteptat intrarea noastră în istorie, europenizarea noastră ca popor viu și creator de valori politice sau culturale proprii. Sufletul pastoral rămâne încă legat de unele moduri anistorice ale sufletului românesc, așa încât problema de a pune accentul pe sat sau oraș rămâne, până la un punct, intactă. Dar ea nu mai e problema – prea simplă teoretic și dureros de grea practic – de a aduce o ruptură înăuntrul sufletului nostru. Când vrem să facem din sufletul românesc purtătorul unei istorii proprii, găsim în el nu numai o materie moartă, care să reziste; dar și una vie, care să ne prefigureze destinul.

Abel e cioban, și Cain e plugar. Abel rătăcește prin lume, și Cain frământă locul. Iar Cain ucide pe Abel. Întotdeauna Cain ucide pe Abel.

Mă gândesc, de pildă, la cele două suflete românești: sufletul pastoral și cel agrar. Tot ce e nostalgie și sete de zări noi ține de sufletul păstorului. Dar a trecut peste el sufletul stătător al plugarului, și l-a pustiit; are să-l pustiască. Suntem țara lui Cain în care Abel n-a murit încă de tot. Dar va veni pedeapsa lui Dumnezeu – mașina – și-i va mătura pe amândoi, pentru ca neamul lor să crească, să crească biblic, dincolo de zările țării.

„Orizontul”, 1944

06/07/2022/0 Comments/by Patrick Matis

Articole, Modelul de Tara

Lucian Blaga – Satul este situat în centrul lumii şi se prelungeşte în mit

Lucian Blaga - Satul este situat în centrul lumii şi se prelungeşte în mit

Mi-aduc aminte: vedeam satul aşezat înadins în jurul bisericii şi al cimitirului, adică în jurul lui Dumnezeu şi al morţilor. Această împrejurare, care numai târziu de tot mi s-a părut foarte semnificativă, ţinea oarecum isonul întregei vieţi, ce se desfăşura în preajma mea. Împrejurarea era ca un ton, mai adânc, ce împrumuta totului o nuanţă de necesar mister.

Localizam pe Dumnezeu în spaţiul ritual de după iconostas, de unde îl presimţeam iradiind în lume. Nu era aceasta o poveste, ce mi s-a spus ca multe altele, ci o credinţă de neclintit. Făceam o tranşantă deosebire între „povestea poveste” şi „povestea adevărată”. Topografia satului era plină de astfel de locuri mitologice. La fiecare pas, perspectivele se adânceau şi se înălţau. Tinda vecinului, totdeauna foarte întunecoasă, era, fără doar şi poate, un loc în care, cel puţin din când în când, şi mai ales dumineca, se refugia diavolul. Nu am încercat într-o zi, cu alţi douăzeci de copii, toţi pătrunşi de fiorii unui sfânt război, să-l izgonim stârnind cu fel şi fel de unelte nişte zgomote ca de trib african? Undeva lângă sat era un sorb; convingerea noastră era, că acel noroi fără fund răspunde de-a dreptul în iad de unde ieşeau şi clăbucii. Trebuie să te transpui în sufletul unui copil, care stă tăcut în marginea sorbului, şi-şi imaginează acea dimensiune „fără fund”, ca să ghiceşti ce poate însemna pentru om o geografie mitologică. Iar în râpa roşie, prăpăstioasă, din dealul viilor, sălăşluia aievea un căpcăun. Satul era astfel situat în centrul existenţei şi se prelungea prin geografia sa de-a dreptul în mitologie şi în metafizică. Acestea alcătuiau pervazul natural şi de la sine înţeles al satului. Satul există în conştiinţa copilului ca o lume, ca unica lume mult mai complex alcătuită şi cu alte zări, mai vaste, decât le poate avea un mare oraş, sau metropolă, pentru copiii săi.

Atingem cu aceasta deosebirea esenţială dintre „sat” şi „oraş”. Satul nu este situat într-o geografie pur materială şi în reţeaua determinantelor mecanice ale spaţiului, ca oraşul; pentru propria sa conştiinţă satul este situat în centrul lumii şi se prelungeşte în mit. Satul se integrează într-un destin cosmic, într-un mers de viaţă totalitar, dincolo de al cărei orizont nu mai există nimic.

Aceasta este conştiinţa latentă a satului despre sine însuşi. Îndrăznesc să fac afirmaţia, fiindcă aşa e înţeles şi trăit satul, în apogeul copilăriei, vârsta care singură posedă perfectă afinitate cu modul existenţial al satului.

Lucian Blaga, „Izvoade. Elogiul satului românesc”, Editura Humanitas, Ed. a 3-a, 2011, pp 16-17.

05/07/2022/0 Comments/by Patrick Matis

Articole

Gheorghe Piperea – Trebuie să ne reușească demondializarea (II)

Gheorghe Piperea - Trebuie să ne reușească demondializarea (II)

Epoca în care toată lumea părea a munci pentru o lume fără frontiere a apus. Dintr-o dată, toată lumea recunoaște că cel puțin unele frontiere naționale sunt esențiale dezvoltării economice și securității…

Asistăm, în plin proces de demondializare, de refuz al globalizării și al progresismului, la incredibila dezvoltare a sentimentului național, pe modelul „Slava Ucraina” – țările din Estul Europei redescoperă importanța națiunii și a frontierelor, Occidentul a pus în sfârșit farul pe țările din fostul bloc comunist, date fiind admirabilul răspuns* la conflictul din Ucraina (solidaritate pentru refugiați, reacție sancționatorie fără perdea și fără ipocrizie la adresa invadatorilor, punerea infrastructurii proprii la dispoziția importatorilor occidentali de materii prime și cereale) și potențialul de dezvoltare coordonată și consolidată a unui zid economic și politic de protecție a Occidentului față de tendințele expansioniste ale Rusiei și Chinei, iar Franța și Germania se întorc tot mai mult către ele însele, sub impactul mișcărilor de protest de tipul jachetelor galbene sau al celor care s-au opus totalitarismului sanitar al Bruxellesului, în timp ce autoritățile „democrate” din SUA pun cu sârguință în aplicare sloganul lui Trump „America First”. De cealaltă parte, Rusia și China pretind siguranță militară și revendică teritorii pierdute, rupte cândva de la trupul „patriei-mamă”… China a naționalizat jumătate din economie (aia deținută de occidentali), sub pretextul plandemiei, iar Rusia, forțată de retragerile corporațiilor străine, cu titlu de „sancțiune”, a luat chiar mai mult de 75% în proprietate de stat. China, anul trecut, a obligat miliardarii chinezi din zona tehnologiilor înalte să își împartă miliardele cu poporul…

Problema nu se reduce, însă, la finalul globalizării/mondializării. Este vorba de o esențială răscruce de drumuri, comparabilă ca amplitudine cu ceea ce s-a întamplat în anii 1948-1950, când s-au creat cele două blocuri rivale – Occidentul și (pro)sovieticii, și când s-a trecut, din cel de-al doilea război mondial, în care sovieticii erau aliații Occidentului, la războiul rece și la cortina de fier economică și socială, sovieticii devenind principalul dușman al Occidentului.

Pe ansamblul său, în ultimii 40 de ani, economia de piață a făcut dovada lipsei de reziliență, astfel cum remarcă Stiglitz.

Pentru a evita etichetări, precizez că sunt un suporter al economiei de piață funcționale și al capitalismului high-road, care se bazează pe libertate, competiție, egalitate de șanse și respectul față de ființa umană, cu toate calitățile și umbrele sale. Ce critic este îmbogățirea fără justă cauză, cu prețul nenorocirii, sărăcirii și manipulării altora. Ce detest este totalitarismul, cu toate fațetele sale – digital, sanitar, climatic, colectivist-bolșevic, chinezesc, iliberal. Ce nu pot accepta este excepționalismul juridic și economic, punerea lumii în perpetuă stare de urgență, ca și când omul ar fi nimic altceva decât un lup pentru celălalt om – Homo homini lupus, care nu poate fi lăsat să își atingă cea mai înaltă stare a sa, aceea de ființă rațională și simțitoare. Starea de război al tuturor contra tuturor este deplorabilă și nu poate fi lăudată și promovată decât de militariștii obtuzi și, mai ales, de cei care se îmbogățesc din război.

Adevărul este că, așa-zisa ecomomie de piață din ultimii 40 de ani, capturată și pervertită de corporații și de fanii WEF de la Davos, a creat concentrare economică excesivă, a determinat monopoluri globale, ineluctabile – there is no alternative (TINA), a cauzat stereotipie (chinezărie), calitate redusă și lipsă de inovație, a dus la fabricarea de alimente și de medicamente dăunătoare corpului și chiar speciei umane și a ejectat ireparabil și ireversibil produse și reziduuri/deșeuri nocive pentru mediu și planetă.

Stiglitz dă exemplul mașinilor fără roată/cauciuc de rezervă, care s-au pus în circulație în intenția de a reduce costul cu câțiva dolari, fără a lua în calcul consecințele infinit mai costisitoare și nocive pentru lume.

Dar chestiunea este cu mult mai amplă. Fie că ați auzit sau nu de învechirea programată (programmed obsolescence), ați observat toți că smartphone-ul se strică inexplicabil după circa un an și jumătate, smart tv-ul după doi ani, frigiderul inteligent după trei ș.a.m.d. Iar asta se întâmplă cu un scop și cu un cost: trebuie ca producția acestor device-uri, externalizată în China, desigur, să poată continua, iar profitul și capitalizările bursiere ale titularilor brandurilor să curgă fluviu; deșeurile rezultate din aceste obiecte de care ne dispensăm prea devreme nu se tratează, nu se reciclează, nu se neutralizează – ele se depozitează pe sol, pe fundul fluviilor sau al oceanelor, în subsolul vecin cu apa din pânza freatică pe care o infestează etc. Iterația se potrivește oricărui produs industrial, inclusiv chimic sau nuclear. Pe de altă parte, utilizăm toți pixurile, periuțele de dinți și aparatele de ras de unică folosință, pet-urile și pungile, repelenții chimici contra insectelor, erbicidele de grădină, detergentul etc. Alimentele din hyper-market, din restaurant și din frigiderul domestic, sunt aruncate de occidentali (inclusiv de noi, românii) în proporție de 60-70%, pe motiv că expiră sau se strică, în timp ce oamenii mor de foame sau de malnutriție, medicamentele și vackseenurile neconsumate în cantitățile gigantice în care se produc sunt dosite sau distruse non-ecologic, pe motiv de inutilitate sau expirare, în timp ce oamenii mor de cancer sau de dizenterie, pentru care nu sunt bani sau care nu suscită interesul de a produce medicamente. Societatea de consum, o culme a democrației și a confortului (cel puțin in visele noastre post-decembriste, de cetățeni ai unei țări tocmai ieșită dintr-un comunism caracterizat prin ample și îndelungate penurii), a fost pervertită în consumerism, iar pentru acest final pervers sunt vinovate corporațiile cinice, alergătoare după profit cu orice preț, iar nu cetățenii, atrași în acest joc prin tot felul de capcane, practici comerciale incorecte și abuz de putere economică.

*nu mă refer la ai noștri, ci la polonezi, cehi, slovaci, baltici și moldoveni; al nostru nici măcar nu e cunoscut după nume în presa vest-europeană.

A consemnat pentru dumneavoastră prof. av. Gheorghe Piperea.

02/07/2022/0 Comments/by Patrick Matis

Articole

Dan Puric – Acumiștii

Dan Puric - Acumiștii

Într-un fel de lăcomie ce-şi doreşte să fie cât mai multe boabe de grâu la spic, încovoindu-i astfel ființa spre pământ, rupându-i semeața verticalitate înnăscută în așteptarea grăbită a rodului nefiresc, hipertrofiat, s-a turnat pe pământul românesc, nu ploaia libertății, pe care sufletul acestui neam însetat de moarte a așteptat-o cu sfânta legitimitate, ci ploaia toxică, acidă a libertinajului. De-atunci grâul n-a mai fost grâu, ci un mutand feroce ce l-a înlocuit, mimându-i menirea, înmulțindu-se înspământător, ca și cum poporul ăsta român a fost dublat, triplat peste noapte cu o populație străină de el.

Așa cred că s-au născut spontan „Acumiștii!”. Oamenii lui acum! Cei fără trecut și viitor, care tropăie în clipa prezentă, cu sentimentul unei asigurate și arogante nemuriri. Victimele de serviciu ale noului abator ideologic al istoriei. Entuziasmați la maximum, doar că sunt noi, „acumiștii”, au ceva din bucuria celulelor cancerigene, marcate de mândria cinică că sunt altele și că nu recunosc memoria țesutului sănătos. Vesele că nu trebuie să plătească niciun tribut celor „vechi” care, prin moartea lor de fiecare zi, ne răscumpără viața noastră de zi cu zi, atât cât e! Voioși, țanțoși, siguri pe sine, dornici să nu învețe nimic și să uite fulgerător tot ce i-ar putea împiedica să-și devoreze, în tihnă, viața atomizată în clipe de neant, „acumiștii” nu vor solidariza nicicând în jurul unui ideal, al unei stări de spirit înălțătoare, dezinteresate, la temperatura morală a unei idei aparte. În schimb se vor aglutina chimic, cu o viteză uluitoare, în jurul unui interes meschin, de moment, individual sau comun, cristalizând egotic într-un bolovan de nesimțire, gata oricând, însă, să se prăvălească peste cel ce ar atenta să-i miște din vidul lor sufletesc.

Să nu le ceri nicicând „acumiștilor” să se revolte împotriva celor care pătează istoria și demnitatea martirică a acestui neam! Nu o vor face din simplu fapt că nu o cunosc și, mai mult decât atâta, nu vor s-o știe, de teamă că greutatea memoriei, substanța suferinței conținute în ea, le va micșora cumva viteza acțiunii de atac, acum și aici, în perspectiva sinistrului profit de o clipă! Populație de acvariu, ce fuge de la geam la primul bobârnac dat de stăpân și care nu cunoaște nostalgia mării. De aici prăpastia, hăul sufletesc apărut în sânul acestui popor. Cumplita tragedie a omului liber de azi, obligat să trăiască printre semenii lui, „acumiști!” De la contactul zilnic, dureros, cu această generație spontană, vine deznădejdea, descumpănirea profundă, nespusul lui amar sufletesc, al acestui „rest” de popor român, ce încă se încăpățânează cu sfântă inerție să mai existe!

Și totuși, sunt convins până la absoluta credință, că viața asta centrifugală, ce-și zdrobește ființa în fiecare zi de marginile reci și indiferente ale neantului, va îngenunchea, într-o zi, în fața acestui „rest” de neam românesc, ce gravitează milenar doar în jurul credinței lui!

A consemnat pentru dumneavoastră Dan Puric via certitudinea.com.

02/07/2022/0 Comments/by Patrick Matis

Articole

Gheorghe Piperea – Trebuie să ne reușească demondializarea (I)

Gheorghe Piperea - Trebuie să ne reușească demondializarea (I)

Nu știm mare lucru despre Forumul Economic Mondial de la Davos. Eu, unul, auzisem ceva despre acest Mecca al progresiștilor prin 2002, când se lăuda Năstase că e invitat să participe (printre alți 4000 de alți invitați). Dacă întrebi 100 de cetățeni români ce e acest forum, 99 nu vor reuși nici măcar să identifice mental, pe hartă, mica localitate Davos, din Elveția, unde se ține anual. Probabil că, dacă li se spune că majoritatea covârșitoare a liderilor politici progresiști – globaliști de azi au fost școliți la Davos sau că marea re-setare (al cărui imperativ Build Back Better a fost preluat ca slogan electoral al campaniei lui Biden la prezidențialele din SUA din 2020) a fost concepută la Davos ori că de acolo a rezultat orizontul 2030, an în care omul nu va mai avea nimic (nici măcar familie), dar va fi fericit, atunci pesemne că mai mulți de-ai noștri vor pricepe despre ce e vorba și vor avea o sănătoasă repulsie intuitivă. Mai ales că liderul acestui forum, Klaus Schwab, a fost un porte-parole al întregii plandemii, pe care a considerat-o „șansa unică” a resetării societății și a omului, întru transhumanism. Tot el este autorul expresiei naziste „4 miliarde de mâncători inutili”. Mă grăbesc să adaug că tipul nu este un mare filosof, economist sau inginer social, ci un bufon care a îmbătrânit urât, dar care are curajul (sau rolul) să spună pe șleau ceea ce stăpânii neo-feudali ai lumii de azi nu au chef să spună.

Forumul Economic Mondial (World Economic Forum, cunoscut și sub acronimul WEF) de la Davos este la originea sau în preajma tuturor evenimentelor șocante, a crizelor, a pandemiilor, a războaielor sau a „revoluțiilor” digitale care au remodelat lumea și au încercat să facă din om o figurină de plastilină în ultimii 40 de ani. De remarcat că, atunci când sunt invitați, liderii marilor corporații globale vorbesc cca 45 de minute și au parte de o uriașă acoperire mediatică, în timp ce liderii politici pot vorbi doar 5 minute, ulterior pierzându-se în masa mare de știri „oficiale” – asta pentru a fi clar că politicile publice nu se fac de către politicieni, care sunt efemeri și care pot fi, teoretic, trași la răspundere (politică, morală, juridică) pentru deciziile lor, ci prin birocrați, tehnocrați, servicii secrete și manageri de corporații globale, aflați sub controlul și supravegherea cui trebuie, pentru a asigura captivitatea necesară a sătenilor globali și concentrarea averilor și a resurselor în mâini puține, predictibile.

Liberul arbitru este, pentru VIP-urile și fanii WEF, dușmanul imperiului experților, iar rațiunea simțitoare a omului normal este inamicul ireductibil al totalitarismului.

Dacă marea mjoritate a lumii nu știe ce este WEF, știe, în schimb, foarte bine, Joseph E. Stiglitz, fost economist șef al Băncii Mondiale și laureat al premiului Nobel pentru economie. Stiglitz este autorul cărții „Prețul inegalității”, publicată în 2011 (ediția în limba română a fost publicată în 2012, la editura Publica) și al celebrei butade „1% din populație deține 99% din avuția globului, iar 99% din populație deține 1% din avuție”, care a inspirat mișcarea globală de protest anti-bănci din 2011, intitulată Occupy Wall Street. Stiglitz spune că frecventează acest forum încă din 1995, deci îl cunoaște foarte bine și, mai ales, este cunoscut foarte bine acolo, de organizatori, mai ales pentru că e un critic sever, iar nu un lăudător, al ideologiei mondializării și al școlii lui Schwab. Atunci când Stiglitz spune sau scrie ceva, cerberii imperiului globalist intră în agitație maximă, iar actorii și fanii spectacolului annual de la Davos, în panică. De exemplu, după ultima ediție a acestui Forum, Stiglitz a scris un editorial pentru Project Syndicate, care este publicat și în presa franceză*. Titlul editorialului este surprinzător – „Trebuie să reușim demondializarea”. Conținutul articolului este chiar uluitor. Pur și simplu, editorialul lui Stiglitz demolează demolatorii**.

Anul acesta, la Davos, într-un efectiv redus la jumătate față de anii de glorie ai WEF, dezbaterile s-au concentrat nu asupra globalizării, ci asupra eșecurilor globalizării. S-a vorbit despre distrugerea lanțurilor lungi de aprovizionare, despre inflația galopantă, despre explozia prețurilor la alimente și energie (care a lovit țările occidentale și, mai ales, tările UE), despre penuria de materii prime și de mărfuri esențiale (cum ar fi semiconductorii, cipurile și… laptele praf pentru sugari) și despre consecințele grave ale unui sistem de protecție a proprietății industriale deținute de corporații și de chinezi. Vă reamintesc scandalul de anul trecut, stins ca un foc de paie, scandal declanșat de cererea lui Biden, susținută de Macron, ca industria Big Pharma să cedeze gratuit licențele de fabricare și exploatare a patentelor asupra medicamentelor și serurilor experminentale de „prevenție și tratament” ale molimiei pandemice – cerere ignorată de toată „lumea bună” a birocrației și a tehnocrației corporate. De asemenea, vă reamintesc de profitabilele afaceri cu bani publici derulate între lumea „științifică” occidentală și laboratoarele chineze (din care a plecat pandemia, de altfel) în domeniul virusologiei, precum și de aberantele experimente ale armatelor marilor puteri în domeniul armelor biologice. Și în aceste domenii este mare aglomerație de patente industriale, din care se fac bani în cantități sfidătoare, pe seama fricii, a suferinței și a pierderii indentității oamenilor normali, plătitori de taxe, impozite și contribuții la bugetele publice.

Printre altele, la ultima ediție WEF s-a discutat despre finalul relocării producției occidentale în țări cu forță de muncă și resurse ieftine, chestie indicată drept principala greșeală a mondializării. Această relocare a fost panaceul oricărui CEO de corporație de tip occidental din ultimii 25 de ani, decis să facă profit cu orice preț, inclusiv cu prețul sclaviei, al exploatării muncii copiilor cu vârste de sub 15 ani și al distrugerii ne-creatoare a resurselor planetei. Când muți aproape întreaga manufactură a lumii în China, înseamnă că trebuie să te aștepți ca lumea, transformată într-un sat global, să devină dependentă de China, cu tot cu sistemul său totalitar. Este ridicol, dar „marii” manageri de corporații occidentale se fac acum că descoperă că în China este totalitarism comunist, un sistem economic, politic și social care nu dă doi bani pe proprietate, pe drepturi și pe libertăți. Ziariștii, influencerii, expații occdientali din China și comentatorii docți ai civilizației chineze descoperă, stupefiați, că în China poți fi încarcerat timp de 2 luni și jumătate într-un zgârâie-nori, alături de alți occidentali chinezofili și de 26 de milioane de chinezi ultra-tehnologizați, printr-un simplu ordin al unui „împărat” comunist. Este penibil, dar presa main-stream descoperă de-abia acum că, în momentul în care China decide să contingenteze, să suspende sau să închidă producția și comerțul international în și dinspre China, lumea este covârșită de penurie, pe toate planurile, inclusiv cel al inteligenței – prostocrația nu mai știe cum altfel să reacționeze la minciunile, manipularea multristratificată, simulația, strategiile pe decenii și jocurile de șah ale Chinei decât prin pandemii re-inventate și exceptionalism juridic și economic, adică prin permanentizarea crizei, a urgenței, adică prin revoluția continua de tip leninist, unde este hiperbolizat rolul expertului-urgentist, al militarului obtuz și al serviciilor secrete materialicește interesate.

De exemplu, deștepții de la Davos au propus acum „soluția” re-relocării biznisurilor occidentale, din China și Rusia, în teritorii amicale (friend shoring). Nu știu ce teritorii amicale vor mai găsi SUA și UE, unde să poată să producă ieftin, cu ajutorul muncii forțate și al dictaturilor soft/hard, unde să poată consuma nebunește resurse și să covârșească planeta cu deșeuri și reziduuri, și de unde să poată extrage toată plusvaloarea creată de populațiile sau națiunile „prietenoase”, prin remunerații imense ale proprietății lor industriale (patente, mărci, branduri) și prin export de profit și optimizare/evaziune fiscală.

Este cert, însă, că retragerea corporațiilor occidentale din China și Rusia va re-aduce pe lume vechea și sănătoasa cortină de fier de dinainte de 1989. România, desigur, va rămâne, din nou, în spatele cortinei – nu vă faceți iluzii.

*Joseph E. Steiglitz, „Il faut rèussir la dèmondialisation”, Les Echos, numărul din 9 iunie 2022, p.12.

**Sloganul WEF și al lui Biden (Build Back Better) înseamnă, literalmente, să demolăm lumea pentru a o reconstrui mai bine, adică visul de peste un secol al marxismului și ținta oricărui nihilist care I se opune lui Dumnezeu.

A consemnat pentru dumneavoastră prof. av. Gheorghe Piperea.

30/06/2022/0 Comments/by Patrick Matis

Articole

Constantin Oprișan – Don Quijote (poem)

Constantin Oprișan - Don Quijote (poem)

O, Doamne! Murmură Don Quijote
Şi mâna i se-apleacă, cu lancea, tremurând,
O, singură-mi iubire, schimbată în robot!
Şi lancea i se-nfige, cu vârful în pământ.

Misterul cast al vieții, închis în fierul mort! De-aceea te răpiră din vechiul tău castel… Fluidul inefabil să-l schimbe în resort și trupul eteric, în monstru de oțel.

Şi tristul Don Quijote coboară de pe cal. De-acu, unit cu tine, pe veci am să rămâi, Iubirea ta celestă s-o caut în metal,
Să-mi dai, pe totdeauna, sărutul cel dintâi.

Se mișcă-ncet inelul destinului, pe cer,
Şi semnul suferinței, firavii pești răsar;
Prin somn mai plânge Sancho pe platoșa de fier
Şi, copleșit de gânduri, stă stoicul măgar.

O, minte ispitită de-nțelepciunea vană! Descartes, iluminismul, cu ieftine spoieli…
Tu-o să-ncerci și astăzi, să-mi scurmi aceeași rană
Şi să-mi strecori în suflet, aceleași îndoieli.

M-a ispitit de tânăr, lumina ta deșartă,
Cu palidu-i orgoliu, să-mi stingă geniul bun;
Şi mi-am privit în suflet, sub limpezimea-ți moartă
Cum, una câte una, minunile apun.

Dar inima mea știe, că zidu-acesta ‘nalt,
Cu liniile-i drepte ‘nălțându-se spre cer,
Sub strania-i tăcere, sub blocuri de bazalt,
Sub simpla-i geometrie, ascunde un mister.

De-aceea vrea destinul, trecând aceste porți, Sub limpezimi de piatră, să-i pipăi geniul rău. Lumina lui căzută, ca s-o ridic din morți,
Cu sângele și carnea, plătind păcatul meu.

30/06/2022/0 Comments/by Patrick Matis

Prezentări, Stiri

Centrul de Cultură „Palatele Brâncovenești de la Porțile Bucureștiului” – Expoziție Textile la Palatul Mogoșoaia

Centrul de Cultură „Palatele Brâncovenești de la Porțile Bucureștiului” - Expoziție Textile la Palatul Mogoșoaia

Centrul de Cultură „Palatele Brâncovenești de la Porțile Bucureștiului” în parteneriat cu Departamentul Arte Textile – Design Textil din cadrul Universității Naționale de Arte, București, vă invită vineri, 1 iulie 2022, orele 17:00, în galeriile Foișor și Ghețărie, la vernisajul expoziției „Predarea fibrei, între artă și cercetare”.

Prezintă lect. univ. dr. Cornel Moraru, director al Departamentului „Teorie-Cercetare” al Universității Naționale de Arte, București.

Proiectul, coordonat de conf. univ. dr. Dorina Horătău, continuă demersul inițiat la expoziția „Predarea fibrei, între artă și design” (Galeria Cuhnie, 3 Iulie – 2 August, 2021), un „…discurs la vedere care evidențiază parcursul, devenirea unei lucrări, de la sursa de inspirație la finalitatea practică a obiectului artistic…”, precum și o cercetare a expresiei gestului artistic textil, ca modalitate expoziţională care favorizează dialogul cu spaţiul conţinător pe multiple niveluri: material, estetic, spiritual.

Fiecare dintre temele lucrărilor de Master prezentate (finalizate sau proiecte aflate în derulare) explorează diverse modalități de abordare sau exprimare personală în mediu textil.

Galeria Foișor este ocupată integral de instalația „Tipar”, lucrare de disertație realizată de Teodora Ionescu sub forma unei serii de 8 panouri – repere spațializate de tipare de croitorie supradimensionate, realizate din materiale reciclate.

La Galeria Ghețărie, Medeea Dobre prezintă „Cotton Castle”, lucrare de finalizare a studiilor masterale, o propunere de spațializare textilă în care „conținutul se îmbină cu forma în căutarea unui întreg din care să rezulte armonia”.

În același spațiu de expunere, Delia Ciubotaru (anul I, Master, specializarea Arte Textile Ambientale) prezintă un segment dintr-o serie de sculpturi textile intitulate „Status Mentis”, o temă care abordează emoţiile, procesele afective, dispoziţiile aferente personalităţii umane.

Prin contrast cu această tematică generală, Florentin Constantinescu (anul I, Master) prezintă ansamblul spațial independent intitulat „Roma Treasure”, o lucrare ce are în vedere „…o intruducere mai adâncă în simbolistica identității rome prin prezentarea și evidențierea portului și a țesăturilor acesteia…”.

Expozițiile pot fi vizitate în perioada 1 – 24 Iulie 2022

Galeria de imagini realizată cu această ocazie va putea fi vizionată pe site-ul Universității Naționale de Arte, București https://unarte.org/, precum și pe pagina FB a Departamentului Arte Textile – Design Textil https://www.facebook.com/Arte.Design.Textil/

29/06/2022/0 Comments/by Patrick Matis

Prezentări, Stiri

Muzeul Național de Istorie Naturală „Grigore Antipa” – Lansare de carte „Urmându-și instinctul: povestiri anecdotice cu animale”

Muzeul Național de Istorie Naturală „Grigore Antipa” - Lansare de carte „Urmându-și instinctul: povestiri anecdotice cu animale”

Muzeul Național de Istorie Naturală „Grigore Antipa” și Editura ARCB vă invită la lansarea cărții „Urmându-și instinctul: povestiri anecdotice cu animale”, semnat de E. S. Mons. Miguel Maury Buendía, Nunțiul Apostolic al Sfântului Scaun în România și Republica Moldova.

Evenimentul va avea loc joi, 30 iunie 2022 de la ora 18:00, la sediul Muzeului din Șos. Kiseleff nr. 1, și se va bucura de prezența autorului cărții, E. S. Mons. Miguel Maury Buendía, a dlui dr. Luis Ovidiu Popa, directorului Muzeului Național de Istorie Naturală „Grigore Antipa”, a dnei Diana Turconi, scriitoare, și a dnei Ana Gentea, traducătoarea cărții.

„De mult timp prietenii mei m-au îndemnat să pun pe hârtie întâmplările pe care le povesteam despre animale, declară E. S. Mons. Miguel Maury Buendía. Drept care acum, la o vârstă respectabilă și cu ceva timp la dispoziție, am considerat că este un moment potrivit să pun mâna pe stilou, ca autor, și să încerc să scriu ceva pe cât posibil original, frumos și adevărat, fără pretenția de a elabora un tratat de zoologie sau, cu atât mai puțin, o carte de fabule – au trecut vremurile fabuliștilor și ale iluminiștilor. Singura mea intenție a fost să consemnez fapte de viață care ar fi rămas probabil neobservate, dacă nu aș fi făcut efortul de a mi le aminti și a le pune în ordine; de aceea, în cele din urmă, cartea a căpătat un caracter aproape autobiografic.

Sunt convins că fiecare dintre noi ar putea spune povești asemănătoare. Ideea este că pe acestea le-am trăit personal și, prin transformarea lor în exercițiu literar, au devenit – pe măsură ce scriam, o introspecție în căutarea amintirilor și a explicațiilor, așa încât întâmplări banale, trăite superficial, au căpătat o consistență pe care nu o intuisem, nici nu o sesizasem mai înainte, fără a prezenta totuși lucrurile trăite ca pe niște mistere ce nu vor putea fi nicicând lămurute pe deplin.”

Evenimentul va fi punctat de un intermezzo muzical și va fi urmat de o sesiune de autografe.

28/06/2022/0 Comments/by Patrick Matis

Articole

Petre Țuțea – Ce spune înțelepciunea românească despre democrație

Petre Țuțea - Ce spune înțelepciunea românească despre democrație

N-ar trebui să se vorbească aşa mult despre democraţie. Eu, în materie de democraţie, nu am nicio părere personală. Mă bizui pe doi gânditori clasici. Pe Platon şi pe Aristotel. Platon susţine că sunt trei forme de guvernământ degenerate: tirania, oligarhia şi democraţia. Aristotel spune că democraţia este sistemul în care face fiecare ce vrea. Şi eu am spus: după cum se vede. Bergson e mai cuviincios ca Aristotel şi zice că democraţia e singurul sistem compatibil cu libertatea şi demnitatea umană, dar are un viciu incurabil: n-are criterii de selecţiune a valorilor. Deci democraţia e sistemul social în care face fiecare ce vrea şi-n care numărul înlocuieşte calitatea… Triumful cantităţii împotriva calităţii. Bergson a fost acuzat în micul dicţionar filozofic al lui Stalin că e fascist.

Platon

Fără să gândesc în stilul darwinismului social, nu pot să rămân indiferent la incapacitatea democraţiei de a asigura selecţiunea naturală a valorilor. Democraţii gândesc corpul social aritmetizat: numără capetele toate şi unde e majoritate, hai la putere. Sufragiul turmei! Asta e părerea mea despre democraţie. În democraţie, numai întâmplarea naşte un mare şef. De pildă, un mare conducător în democraţie a fost Clemenceau, care a condus politic Primul Război Mondial.

Eu, cât aş fi de aristocrat în gândire, politic trebuie să fiu democrat. Masa e absolută; fiecare prost luat în parte e un prost şi atât. Dar toţi proştii aştia, luaţi împreună, sunt un principiu istoric.

Prin însăşi ordinea ei ideologică, democraţia îl obligă pe idiot să stea alături de geniu şi să-i poată zice: ce mai faci, frate? Partea proastă este că oamenii de excepţie pot ajunge captivi în cirezile democrate. Ce decide masa are un caracter absolut, deoarece prin masă se exprimă specia. Prin individ se exprimă personalitatea. Numai că, uneori, un individ ajunge să influenţeze foarte mult asupra maselor. Aceştia sunt aleşii. Istoria este făcută de aleşi. Paradoxul societăţii umane este că mulţimea îi produce pe conducători, iar aceştia o conduc.

Aristotel

Ideea de echilibru social este caracteristica oricărei democraţii burgheze. Asta e forţa constantă a democraţiei. Iar extremelor – fie extremei stângi, fie extremei drepte – , care violează ideea de echilibru social, democraţia le este ostilă.

Eu nu sunt democrat. Am asemănat democraţia cu jigodia la câine: nu scapă decât cei care sunt tari. Eu sunt democrat numai dintr-un singur motiv: din respect faţă de poporul român. Şi până la urmă mi-am modificat poziţia: nu sunt democrat, sunt demofil, iubitor de popor.

Democraţia totală e cimitir istoric. Noi nu suntem în pericol, că n-avem nici măcar democraţie; un cimitir istoric presupune un trecut de viaţă care să fie îngropat.

Şi totuşi cel mai bun sistem social e cel care pleacă de la respectul măştii de om: democraţia. Democraţia e imperfectă, dar fără ea e greu de vieţuit. Este un soi de haos suportabil.

Henri Bergson

Democraţia este sistemul social care face posibilă existenţa idiotului alături de geniu. Dar ea se deosebeşte de egalitarismul comunist prin lege.
În democraţie legea funcţionează, în vreme ce în comunism legea nu există; e tiranie.

Corpul social e atât de afânat, încât, ca şopârlele se furişează la conducere şi ajung acolo impostori. Există fisuri în aparatul social şi de stat prin care se prelinge încet, inevitabil, impostura. Chiar şi în cele mai strălucite cetăţi. Ce, credeţi că în Franţa ajung sus numai personalităţi remarcabile? Când e vorba de personalităţi, n-ai încotro, trebuie să le imiţi. Fiindcă imitaţia e un fenomen social inevitabil. Dar nu poţi să imiţi un prost, nici un impostor. Cel mult îl compătimeşti.

Politica

Charles Maurras

Când Charles Maurras a spus la politique d’abord (politica mai întâi), a spus un mare adevăr. Fără politică suntem pierduți. Adică ne împungem ca berbecii unii pe alții. Un mare om politic e un om care are har. El face posibilă existența comună a oamenilor prin spiritul lui de organizator și legiuitor.

Partidele politice sunt cai la carul de aur al istoriei românilor; când devin gloabe, poporul român le trimite la abator.

Georges Clemenceau

Poporul român, din punct de vedere politic, e greu de glorie.

Păi dacă îi adunăm pe toți miniștrii români de la 1900 la 1918, noi am fi putut furniza Angliei și Imperiului Britanic cel puțin cinci miniștri… Iar când vorbesc de Ionel Brătianu, ar trebui să mă ridic în picioare, așa a fost de mare ca om de stat! Și a fost inginer… Ceea ce înseamnă că politica e o artă, o vocație.

Politicul este legat de setea de putere, iar economicul este lupta de interese. Știi cum văd eu diferența dintre omul politic și cel economic? Omul politic este vulturul de sus, iar negustorul, rața de jos care se uită la el.

Conservatorismul

Reacționar e cel vetust și învechit. Conservatorii mari nu sunt reacționari, pentru că au de partea lor legile eterne ale lui Dumnezeu.

Cred că acum la noi ar fi optimă o conducere conservatoare, realizată însă într-un climat democratic. Adică un partid conservator, tradiționalist, naționalist, într-un climat liberal. Ca să nu facă din conservatorism instrument de tiranie, că eu nu pot să accept în numele niciunei idei să asupresc o singură celulă dintr-un om.

Ionel Brătianu

Naționalismul

Am fost acuzați, noi, ăștia de dreapta, că exagerăm puterea națiunii. Toate popoarele fac așa. Nemții se consideră buricul pământului, englezii două buricuri ale pământului, francezii trei buricuri și jumătate. Fiecare crede că neamul lui e buricul pământului.

Românismul a însemnat, pentru generația noastră, să fim noi înșine. Că a fi la stânga înseamnă a fi în pom. Fiecare popor vrea să fie el însuși. Și am vrut și noi, ăștia de dreapta, să fim români.

Sunt român și ca român mă socot buricul pământului. Că dacă n-aș fi român, n-aș fi nimic. Nu mă pot imagina francez, englez, german. Adică nu pot extrapola substanța spiritului meu la alt neam. Sunt român prin vocație. Tot ce gândesc devine românesc.

Dacă există o știință a națiunii, eu sunt de meserie român.

Vasile Pârvan

Naționalismul poate fi practicat și cuviincios. Nimeni nu poate interzice unui popor să-și trăiască tradiția și istoria cu gloriile și înfrângerile ei. Pârvan zice: etnicul e punct de plecare și universalul punct de sosire. Eu, ca naționalist, am gândit multă vreme că națiunea e punctul terminus al evoluției universale. Când dispar popoarele, intrăm în Turnul Babilonului.

Liberalismul

Cel mai potrivit sistem social-politic este liberalismul. Pentru că asigură elita conducătoare, triumful personalității, triumful elitei conducătoare, nu-i așa, și nu deranjează cu nimic mersul dogmatic al lumii creștine. În climatul creat de liberali se poate respira spiritual și se poate progresa material, valorile mișcându-se nederanjate de nimeni. Democrația înseamnă mai puțin decât liberalismul, care are într-un anume fel și un aspect aristocratic. Indiferent cine conduce Partidul Liberal astăzi, poporul român nu poate să evite liberalismul, fiindcă îi datorează crearea statului român modern și a societății române moderne. Mă interesează liberalismul biruitor în Statele Unite, în Japonia și în vestul Europei. El devine, prin această biruință, ispititor pentru vânzoleala din spațiul răsăritean.

Liberalismul te duce cum te duce trenul la destinație. Liberalismul favorizează corpul social: te instalează în sistem și n-ai încotro…

E un fenomen istoric, dar punctează timpul și spațiul istoric cu constantele lui extraordinar de utile. Liberalismul oferă constantele în timp și în spațiu ale ordinii umane, cu toate că a apărut istoric. Așa cum creștinismul a apărut istoric; dar a punctat cu eternitatea timpul și spațiul.

Pe spațiul domnului ăstuia foarte mare care se cheamă întreprinzător, pe pașii ăstuia se naște toată civilizația modernă. În urma liberalismului se află uniformitatea, care economicește e sterilizantă, iar în fața lui nu se află decât haosul.

Singurul sistem suportabil, fiindcă e compatibil cu demnitatea și libertatea umană, este liberalismul englez. Liberalismul instituie concurența ca o competiție de valori, și nu confiscarea umană. El are un singur defect: prin competiția dură care se practică în liberalism, nu poate fi evitată apariția deșeurilor sociale, adică a neajutoraților. Orice sistem social rămâne până la urmă un joc deschis, neterminat. Nu s-a găsit formula de echilibru între individ și societate care să n-aibă niciun rest.

Social-democrația

Social-democrația este laptele bătut al comunismului.

Știți ce vor social-democrații? Să facă și bine, dacă se poate, dar să nu facă ce trebuie. Social-democrația e anticamera comunismului. Numai că, dacă prin social-democrație s-a intrat în comunism, nu se poate ieși din comunism tot pe-acolo. E ca o ușă care se poate deschide numai dintr-o parte. Social-democrații n-au forță activă de luptă. Păi n-au guvernat Germania social-democrații? Drept care au făcut pe ei!

Am fost în tinerețe de stânga din generozitate. Pentru că, vorba-ceea: dacă până la 30 de ani nu ești de stânga, n-ai inimă, dacă după 30 de ani mai ești de stânga și nu esti conservator, ești cretin. Confundam în tinerețe comunismul cu comunitarismul.

Stânga nu poate guverna. Când vine la putere e pustiu.

Toate formele de stânga violează cotidian ordinea naturală a lui Dumnezeu.

Francmasoneria

Francmasoneria dorește puterea cu lozinci democrate. Nu sunt religioși, au o singură religie: propria lor doctrină. Pe dușmani îi anulează social. Au o structură supranațională, deci sunt antinaturali. Toți cei care aspiră la unitatea speciei om anulează principiul competiției între popoare; anulează însuși principiul civilizației moderne, născută prin luptă.

Egalitatea

În celebra „Déclaration des Droits de l’Homme et du Citoyen” a Revoluţiei franceze, prima propoziţie e o idioţie absolută sau în cel mai bun caz un sofism: Oamenii sunt egali de la natură. Asta e ca şi cum Kant ar fi egal cu Iliescu. Oamenii sunt inegali de la natură. Sînt inegali înşişi membrii unei familii, în care unul poate fi genial, altul mediocru şi altul imbecil. Substanţa ereditară e un mister.

Egalitatea e cel mai mare duşman al libertăţii. Principiul egalităţii, pe care-l vehiculează democraţii din lume, funcţionează în mod real numai în religie, fiindcă numai religia creştină consideră oamenii egali în faţa lui Dumnezeu.

Ministru

Știți ce înseamnă un bun ministru? Nu să fii bun funcționar, ci să ai vocație de stăpân. Când un ministru e funcționar, se încurcă în hârtii. Iar ca prim-ministru trebuie să porți în geantă imaginea ideală a României, spre care să te miști asimptotic.

Alegerile din 1990

Au falsificat sută la sută alegerile. Ați citit „Complicațiile tehnicii votării”? Nu puteam să votez nici eu, atât era de complicat! Păi ce-i acest ceuașesc 89% pentru niște golani care nu-s în stare să conducă nicio gară? Incapacitatea de guvernare a ăstora s-ar putea să fie șansa hoitului român să devina viu…

„Domnule Țuțea, dacă ați fi fost ales președinte la 20 mai, prin absurd, care ar fi fost prima hotărâre pe care ați fi luat-o?”

Prima hotărâre: privatizarea, însemnând construcția celor două comune: comuna agrară, întemeiată pe gospodarul dibaci și priceput, și comuna urbană, guvernată de întreprinderi, de acești giganți ai lumii moderne. Și aș fi creat institute care să sincronizeze poporul român cu toate cuceririle speciei om, mutate în spațiul valah. Că eu nu contest poporului român că limba lui și geniul lui intelectual îi permit să mute creațiile speciei om la el acasă.

Iliescu

Iliescu se află în treabă. Pentru activiștii de partid aflarea în treabă e metodă de lucru. Aștia sunt activiști de partid – e neobolșevismul actual al României… Pai el a declarat în platforma-program că admiră valorile ideale ale comunismului! Cum ai spune: sunt încântat de dulceața și de deliciul produs în mine de cancer…

Monarhia

Sigur că forma ideală de guvernamânt e monarhia. Monarhia ar presupune și alegeri, și partide, și ar presupune un arbitru: acest arbitru, văzând forțele politice în conflict, alege el, de fiecare dată, dar n-o alege pe cea mai populară, ci pe cea mai adecvată interesului general. Deci monarhia n-are criterii de conducere democratice. De fapt monarhia a făcut România Mare, iar democrația a mai redus-o.

28/06/2022/0 Comments/by Patrick Matis