Patrick Matis, Author at Revista România Culturală

About Patrick Matis

I caress the world with thoughts, I shatter the atmosphere with visions, I splash the bilboards with otherwordly sounds. I am the Cydrone.

Entries by Patrick Matis

Articole

Octavian Goga – Opera de deznaționalizare a guvernelor din Budapesta s-a dezlănțuit cu o continuitate programatică

Octavian Goga - Opera de deznaționalizare a guvernelor din Budapesta s-a dezlănțuit cu o continuitate programatică

Zilele pe care le trăim astăzi sunt pline de emoții. Sub ochii noștri, de câțiva ani, se țese istoria neamului, zvâcnind palpitările ei de fiecare clipă cu o puternică necunoscută încă. Sunt generații privilegiate în viață tuturor popoarelor, cărora le este dat să primească roadele unor îndelungi acumulări de energii și în a căror fericire fulgerătoare se răsplătesc veacuri întregi de amărăciune. Noi suntem o asemenea generație, pe care destinul acestui neam a dăruit-o cu mâinile amândoua, făcând-o să vadă împlinirea gândului urzit în suferințe de-o mie de ani…

Unitatea națională de astăzi este încoronarea unei opere de străduinți necurmate. Ea a venit că o rezultantă a frământărilor de ieri, ca o consecință logică a unui proces normal de evoluțiune, un ultim acord într-o zbucuiumată simfonie. Trecutul, din a cărui elaborare continuă s-a desprins această strălucitoare izbândă târzie, e întunecat și trist. Neamul nostru și-a răscumpărat în cursul vremii existența pe prețul unor jertfe și încordări mari. După gloria proaspătă de tinerețe, încununată de razele legendei, vitregia sorții l-a fărâmițat sub diverse stăpâniri străine, tot atâtea pietre pe pieptul lui, care i-au oprit respirația liberă veacului de-a rândul.

Granițele, înfipte în încheieturile acestui organism din copilărie, au durut ca niște piroane în carne și au fost mai primejdioase ca orice boală vremelnică, fiindcă au stânjenit în permanență creșterea unui trup viguros. Am trăit perioade tulburi de apăsare, sub loviturile lor ar fi putut ușor să intervină stingerea noastră. Totuși însă, cu rezistența îndârjită a sănătăților robuste, masele românești de pretutindeni au păstrat, și în cele mai oropsite zile, instinctul sigur al unei înrudiri organice. Unitatea de suflet ni s-a menținut astfel fără știrbire de-a lungul vremii. Ca la un lac cu adânciri mari, viforele au bătut valurile de la suprafață și au pătat adese oglindă lor; în albia de jos însă unda a rămas limpede și pură.

Trebuia, pe lângă această frățietate a păturii populare, trebuia și conștiința unității de aspirații, crezul care smulge gândul din amorțire și-l fortifică, trâmbița fermecată menită să răscolească energiile și să le înșiruie în linie de bătaie, trebuia o sinteză a solidarității militante, un foc pururea treaz care arde pe culme vestind tuturora că, în văile dimprejur, lupta se ține încă. Acest fluid miraculos din care beau forțele creatoare ale tuturor oprimaților a fost și la noi, ca și în alte părți, literatură.

S-a zis, cu drept cuvânt, că la începutul oricărei mișcări de libertate e o poezie, la începutul tuturor biruințelor mari ale revendicărilor naționale, un mare triumf literar. E un profund adevăr – în știrbire de-a lungul vremii.

Ardealul nostru, în acest zbucium istoric al neamului, a trăit printr-un popor de țărani.

Vrăjmășia stăpânirilor străine, care-și puseseră ca țintă desființarea noastră, ne-a supus unei despoieri metodice vremuri îndelungate. Clasa conducătoare ne-au absorbit-o elementele dominante, biserica a tânjit în umbră cu persecuțîi rușinoase, școala nu ne-a împărtășit cu binefacerile ei. Nu ne-a rămas decât bătranul rob al gliei, secătuit de regimul „Aprobatelor și Compilatelor” sub principii Transillvaniei, această misera plebs contribuens răzletiță prin satele de munte și de câmpie și devenită mai târziu un rezervor de forțe risipite, când de dragul politicii din burgul de la Viena, când de năzuințele recente ale imperialismului unguresc. Într-o vreme când cele două principate dunărene, cu tot cortegiul de mizerii ale vasalității turcești, aveau totuși o pătură conducătoare de stat și un impuls de civilizație proprie, în Ardeal românismul nu trăia decât în cadrul unei vieți patriarhale.

Această izolare a iobăgimii noastre însă, veacuri de-a rândul, s-a prefacut într-o cetate nepătrunsă a apărării naționale. Oropsiții plugari și ciobani s-au retras în părăsirea lor și, o mie de ani, păstrându-și datinile, cântecele, superstițiile, torcând firele de argint ale legendelor din străbuni, înfiorându-se de tainele naturii care-i înfășura în mrejele unui fermecător panteism, ei au trecut neatins din generație în generație patrimoniul sufletesc specific al rasei. În acest chip asperitatea sorții s-a transformat în supremul nostru scut, conservandu-se o puritate de sânge intactă în toate nuanțele ei și păzită de neajunsurile oricărui contact străin, ca un tezaur acoperit de ruine. Viforul vremii în Ardeal a trecut astfel, ca toate furtunile, bătând culmile, frângând crestele copacilor, dar lăsând nemișcate și în deplina lor podoabă firicele de iarbă.

Așa ne-au rămas țăranii, singura rațiune de existență a neamului nostru, sub ocrotirea politică dușmană.

Din căsuțele lor, în a două jumătate a secolului al XIX-lea, după înlăturarea întocmirilor feudale, au început să se pornească, pe ici pe colo, copii cu ochii limpezi tiviți în lacrimi, duși să învețe carte în orașele din vecini. Cele câteva licee românești din Ardeal au devenit focarele umile ale unui început de cultură, în vreme ce molohul străin își întindea de pretutindeni rețelele otrăvite ca să ne sugrume. Opera de deznaționalizare a guvernelor din Budapesta s-a dezlănțuit cu o continuitate programatică. Din toate părțile pândea o cursa, un gând ostil, o primejdie pentru noi.

Cărturarul ardelean, cu framântarea lui de aproape un veac, cu truda de a-și menține moștenirea de acasă paralel cu preceptele civilizației primite prin prisma străină, cu lupta surdă cu întreg aparatul puterii de stat, cu protestarile necontenite ale instinctelor seculare în plină revoltă, toate acestea constituie un capitol din cele mai triste din povestea noastră. Câți n-au rătăcit pe acest calvar al luminii, greșind drumul și trezindu-se în tabăra adversă, câți nu s-au oprit la calea jumătate, biete făpturi hibride, apariții inutile în economia unui neam, și câți nu-și plimbă astăzi sub ochii noștri plăgile sufletești ale trecutului bolnav…

Pe seama unui intelectual român, țărănimea rămânea deci și pe mai departe unicul azil în care trebuia să se retragă dinaintea puhoiului ucigaș. Nu era altă scpaare decât a-i smulge civilizației tot ce-și putea da și, încărcat de pradă, scuturând praful din drum, a te întoarce din nou după zidul din bătrâni, a duce mai departe firul unei continuități milenare, să simți respirând în jurul tău eternitatea. Țărănimea deci, singura clasă constituită, cu largă ei armonie primitivă, era însăși afirmarea vieții noastre. Din sânul ei plecau unde de energie, solii călătoare care reveneau iarăși la matcă, cu toată agoniseala lor. Tot ce cădea dincolo de raza acestui câmp erau zbucniri răzlețe, valuri deplasate, așchii sărite departe de tulpină neamului. […].

Printre anii ’80 -’90 ai veacului trecut, spiritul lui Coloman Tisza inaugurând opera de magherizare, au început și protestările noastre, dar viață publică a resimțit loviturile date. Atunci ni s-a infiltrat itrava educației ungurești, cu pustiirea ei, ale căror consecințe fatale, ca proiecțiuni postume, se întrevăd și astăzi în unele divagații de ale clasei noastre conducătoare. O atmosfera de temniță intelectuală s-a așternut peste provincia năpăstuită, spiritele libere se mișcau greu sub tentaculele ei. Deasupra graniței însă pătrunsese suflul dezrobitor al literaturii proaspete, care zvâcnea în cugetele primitoare și fermentul ei le fructifică.

Eminescu, ca un botez de foc, atinsese sufletul cărturărimii ardelene, scriitori de seama își aruncau zilnic peste baionetele neputincioase de la Predeal rețeaua fermecată a atâtor opere de artă, grăbită și sigură se modela unitatea literară, iar Bucureștii devenise, în conștiința tuturor, capitala culturii noastre integrale. Se va găsi oare cineva care să ridice valul de pe frământarea unui creier de artist din această perioadă zbuciumată și fecundă, când din Ardealul încătușat, ca printr-o surdă prăvălire subterană, se porneau valuri de energie spre Reagtul fraților liberi, și din avântul lor impetuos să deprindă, inform și tulbure, dar măreț și conștient, preludiul strălucirilor viitoare? Pentru noi, soarele la București răsare, acesta era în Ardeal dictonul curent care ne scăpa ca un miracol de ravagiile Budapestei. […].

Discurs de recepție rostit în ședința Academiei Române, la 30 mai 1920 (Fragment)

20/02/2022/0 Comments/by Patrick Matis

Articole

Vasile Astărăstoae – Câtă încredere putem să avem în rezultatele cercetării medicale?

Vasile Astărăstoae - Câtă încredere putem să avem în rezultatele cercetării medicale?

Istoria medicinei a fost întotdeauna o istorie a cunoașterii. Pentru Aristotel, medicina cuprinde „întreaga viață a persoanei”. Definiția sa, „Epistemē kai technē ”, adesea tradusă ca „știință și artă”, a supraviețuit până în secolul al XIX (Fabio De Sio, Heiner Fangerau, The Obvious in a Nutshell: Science, Medicine, Knowledge, and History, 2019). În fapt, „arta” definea „creativitatea”, care acoperea hazardul și individualitatea din spațiul biologic. Începând cu secolul al XIX-lea, medicina modernă a fost percepută mai ales ca medicină științifică și mai puțin ca artă, ceea ce a deplasat interesul de la bolnav la boală și la cercecetare. După al Doilea Război Mondial, dezvoltarea în anii 1960-1970 a ceea ce a ajuns să fie numită dimensiunea socială a medicinei a determinat afirmarea eticii medicale ca mijloc de reumanizare a medicinei prin reguli impuse atât pentru relația medic-pacient, cât mai ales pentru cercetarea științifică. Tot din acele vremuri, intelectuali precum Thomas Szasz, Michel Foucault și Ivan Illich au criticat relațiile dintre cunoaștere și putere, folosind cuvântul „medicalizare” pentru a indica mijloacele prin care experții oficiali au ajuns să domine modernul și conștiința de sine. Deturnarea științei de către interesele economice, afirmau ei, pot duce la daune incomensurabile aduse societății. Când știința este suprimată de complexul medico-politic, oamenirea este în pericol.

Câtă încredere putem să avem în rezultatele cercetării medicale?

În august 2005, John P. A. Ioannidis publica în PLoS Medicine o cercetare, care avea să zdruncine lumea științifică: Why Most Published Research Findings Are False (De ce majoritatea cercetarilor publicate sunt false – n.red.). Ioannidis a analizat retrospectiv 49 dintre cele mai apreciate descoperiri ale cercetării în medicină pe o perioada de 13 ani, care îndeplineau cele două măsuri standard ale comunității științifice: lucrările au apărut în revistele cel mai larg citate în articolele de cercetare, iar cele 49 de articole în sine au fost cele mai citate articole din aceste reviste. Din cele 49 de articole, 45 au susținut că au descoperit intervenții eficiente. 34 dintre aceste afirmații au fost retestate și 14 dintre acestea s-au dovedit a fi greșite sau semnificativ exagerate. Dacă între o treime și jumătate din cele mai apreciate cercetări în medicină se dovedeau eronate, amploarea și impactul problemei erau grave.

Ioannidis afirma „Rezultatele cercetărilor publicate sunt uneori infirmate de dovezile ulterioare, cu confuzie și dezamăgire. Refutările și controversele sunt observate în gama de proiecte de cercetare, de la studii clinice și studii epidemiologice tradiționale până la cele mai moderne cercetări moleculare. Există o îngrijorare tot mai mare că în cercetarea modernă, constatările false pot fi majoritatea sau chiar marea majoritate a afirmațiilor de cercetare publicate. Cu toate acestea, acest lucru nu ar trebui să fie surprinzător. Se poate dovedi că majoritatea rezultatelor cercetării susținute sunt false. Aici voi examina factorii cheie care influențează această problemă și unele corolare ale acesteia”.

Ioannidis a descoperit că, chiar și atunci când o eroare de cercetare este scoasă în evidență, aceasta persistă, de obicei, ani sau chiar decenii. El a analizat trei studii proeminente de sănătate din anii 1980 și 1990, care au fost ulterior respinse, în mod temeinic, și a descoperit că cercetătorii au continuat să citeze rezultatele originale ca fiind corecte timp de cel puțin 12 ani după ce rezultatele au fost discreditate.

Ioannidis descrie un model cadru pentru credibilitatea cercetării bazat pe cinci corolare între care cu cât sunt mai mari interesele și prejudecățile financiare și de altă natură într-un domeniu științific, cu atât este mai puțin probabil ca rezultatele cercetării să fie adevărate. Părtinirea, ca factor de influențare a rezultatelor, este definită ca fiind o combinație a diverșilor factori de proiectare, date, analize și prezentare, care tind să producă rezultate ale cercetării atunci când acestea nu ar trebui să fie produse. Prejudecățile nu trebuie confundate cu variabilitatea întâmplătoare, care face ca unele constatări să fie false din întâmplare, chiar dacă designul studiului, datele, analiza și prezentarea sunt perfecte. Prejudecățile pot implica manipulare în analiza sau raportarea constatărilor. Raportarea selectivă sau distorsionată este o formă tipică de astfel de părtinire. „Conflictele de interese și prejudecățile pot crește părtinirea. Conflictele de interese sunt foarte frecvente în cercetarea biomedicală și, de obicei, sunt raportate inadecvat și rar. Este posibil ca prejudecățile să nu aibă neapărat rădăcini financiare. Oamenii de știință dintr-un anumit domeniu pot fi prejudiciați doar din cauza credinței lor într-o teorie științifică sau a angajamentului față de propriile descoperiri. Multe studii universitare, aparent independente, pot fi efectuate fără alt motiv decât pentru a oferi medicilor și cercetătorilor calificări pentru promovare sau titularizare. Astfel de conflicte nefinanciare pot duce, de asemenea, la rezultate și interpretări raportate distorsionate. Investigatorii de prestigiu pot suprima prin intermediul procesului de evaluare inter pares apariția și diseminarea constatărilor care le infirmă constatările, condamnând astfel domeniul lor la perpetuarea dogmelor false. Dovezile empirice privind opinia experților arată că este extrem de nesigură.”

Altfel spus, rezultatele cercetării pot fi adesea expresia părtinirii predominante.

Comentând modelul Ioannidis de verificare a cercetării științifice, David H. Freedman (în Lies, Damned Lies, and Medical Science, 2010) afirma că „modelul său a prezis, în diferite domenii ale cercetării medicale, rate de greșeală, care corespund aproximativ ratelor observate la descoperirile, care au fost ulterior respinse în mod convingător: 80% dintre studiile non-randomizate (de departe cel mai comun tip) se dovedesc a fi greșite, la fel ca 25% dintre studiile randomizate presupuse standard de aur și până la 10% dintre studiile randomizate mari, standard de platină.”

Cu alte cuvinte, o mare parte din ceea ce concluzionează cercetătorii medicali în studiile lor este înșelător, exagerat sau complet greșit. Medicii – într-o măsură izbitoare – încă se bazează pe dezinformare, în practica lor de zi cu zi.

Articolul exprimă convingerea sa că cercetătorii manipulau frecvent analizele de date, urmăreau descoperiri de avansare în carieră mai degrabă decât știința și chiar foloseau procesul de evaluare inter pares – în care revistele le cer cercetătorilor să decidă ce studii să publice – pentru a suprima punctele de vedere opuse.

„Deși oamenii de știință și jurnaliștii științifici vorbesc în mod constant despre valoarea procesului de evaluare inter pares, cercetătorii admit între ei că studiile părtinitoare, eronate și chiar flagrant frauduloase scapă cu ușurință. Nature, marea doamnă a revistelor de știință, a declarat într-un editorial din 2006: ‘Oamenii de știință înțeleg că evaluarea inter pares în sine oferă doar o asigurare minimă a calității și că concepția publică a evaluării inter pares ca ștampilă de autentificare este departe de adevăr.’ Majoritatea editorilor de reviste nici măcar nu pretind că protejează împotriva problemelor care afectează aceste studii. ‘Supraveghetorii de cercetare din universități și din agentiile guvernamentale rareori intervin pentru a impune în mod direct calitatea cercetării și, atunci când o fac, comunitatea științifică trece peste interferențele exterioare. Protecția supremă împotriva erorilor de cercetare și a părtinirii ar trebui să provină din modul în care oamenii de știință își testează constant rezultatele reciproc’”.

Pandemia COVID-19 a evidențiat pericolul influenței factorului politic și ideologic asupra acurateții cercetării științifice.

Kamran Abbasi, executive editor la BMJ, în Covid-19: politicisation, „corruption,” and suppression of science (BMJ 2020; 371) afirma „Politicienii și guvernele suprimă știința. (…) Știința este suprimată pentru câștig politic și financiar. Pandemia a dezvăluit modul în care complexul medico-politic poate manipula în caz de urgență – un moment în care este și mai important să protejăm știința…. Politizarea științei a fost desfășurată cu entuziasm de unii dintre cei mai răi autocrați și dictatori ai istoriei, iar acum este, din păcate, obișnuită în democrații. Complexul medico-politic tinde spre suprimarea științei pentru a mări și îmbogăți cei de la putere. Și, pe măsură ce cei puternici devin mai de succes, mai bogați și mai îmbătați de putere, adevărurile incomode ale științei sunt suprimate”.

Eshani M King în Covid-19: Science, Conflicts and the Elephant in the Room (BMJ 2020; 371) este mai categoric: „Deturnarea științei de către interesele personale a dus la daune incomensurabile aduse societății. Blocajele, menite să salveze vieți, dar împinse de narațiuni care au puțină bază în știință, au cauzat în sine pierderi de vieți, mijloace de trai, demnitate și umanitate.”

În septembrie 2021, John PA Ioannidis, Maia Salholz-Hillel, Kevin W. Boyack, Jeroen Baas publică o analiză a activității științifice în perioada pandemiei – The rapid and massive growth of COVID-19 authors in the scientific literature, având ca referință baza de date Scopus. Potrivit acesteia, la 1 august 2021 existau 210183 de publicații legate de COVID-19, având 720801 autori, dintre care 360005 autori au publicat cel puțin cinci lucrări în cariera lor. Cincizeci și trei de autori hiper-prolifici aveau deja cel puțin 60 (și până la 227!!!) de publicații despre COVID-19 fiecare. Acest aspect merită comentat. Cei care publică în reviste cotate știu că de regulă nu poți avea mai mult de 3-4 articole originale pe an. Un număr atât de mare trezește suspiciuni în ceea ce privește calitatea acestora și mai mult arată influența politicului asupra redacțiilor. Autorii analizei constată „Publicarea hiper-prolifică reflectă un fenomen complex ce poate fi generat fie de o adevărata productivitate și excelență, fie de o conduită greșită (de exemplu, cadouri și paternitate onorifică) și publicarea de banalități sau ‘tăierea salamului’ în care o singură lucrare este tăiată în mai multe unități.”

În ceea ce privește domeniile de expertiză ale autorilor, 20,6% sunt din Sănătate Publică, 17,7% din medicină clinică, iar restul din toate celelalte 21 de domenii majore. Cel mai mic procent a fost înregistrat în domeniul Fizică și Astronomie (1,7%). Douăzeci și opt la sută dintre autori și-au publicat cercetările despre COVID-19 într-o disciplină care nu se număra printre primele trei discipline în care au publicat anterior, în decursul carierei lor. Uneori, domeniile de expertiză ale autorilor păreau îndepărtate de COVID-19, de exemplu un expert în celule solare care publică despre epidemiologia COVID-19 la personalul medical. Chiar și experții specializați în lucrările lor anterioare pe discipline îndepărtate, cum ar fi pescuitul, ornitologia, entomologia sau arhitectura au publicat despre COVID-19.

Despre calitatea acestor lucrări constatarea consecventă este „a prevalenței ridicate a studiilor de calitate scăzută… Tipuri foarte diferite de modele de studiu sugerează că o mare o parte (poate chiar majoritatea) din literatura imensă și în creștere rapidă despre COVID-19 este de calitate scăzută. Productivitatea extremă este îngrijorătoare dacă se sacrifică calitatea. Am observat că multe contribuții publicate reprezintă situații de încălcare epistemică, în care oamenii de știință încearcă să abordeze întrebările legate de sănătate și medicale legate de COVID-19, deși provin din domenii neînrudite și, probabil, le lipsesc expertiza fundamentală în materie. În special, oamenii de știință care lucrează cu date de orice fel se pot simți îndreptățiți că pot manipula, analiza și interpreta datele legate de COVID-19”.

O comparație cu alte cinci boli infecțioase epidemice majore (H1N1, Zika, Ebola, HIV/SIDA și tuberculoză) a arătat că niciuna dintre ele nu s-a apropiat de natura explozivă a implicării forței de muncă științifice în activitățile legate de COVID-19. Acest lucru este valabil chiar și în cazul HIV/SIDA și tuberculozei, care au avut o mortalitate cumulativă mult mai mare. HIV/SIDA a ucis peste 45 de milioane de oameni, iar tuberculoza a ucis peste 1 miliard de oameni până în prezent. Explicația: a existat o mobilizare rapidă a finanțării pentru cercetarea COVID-19, „Potrivit unei analize, până la sfârșitul lunii iunie 2021, 21,7 trilioane de dolari au fost angajați pentru diferite activități legate de răspunsul la COVID-19. Activitățile directe de cercetare se ridică la 14 miliarde de dolari, plus că există 173 de miliarde de dolari angajați pentru vaccinuri și tratamente și 237 de miliarde de dolari pentru sistemele de sănătate. Este posibil ca această finanțare să fi funcționat ca un atractor suplimentar de oameni de știință în acest domeniu în expansiune rapidă.”

În concluzii, autorii afirmă „Pe măsură ce pandemia se maturizează, și știința COVID-19 ar trebui să se maturizeze. Pot fi ridicate întrebări importante rămase cu privire la amploarea și durata acestei ‘covidizări’ a cercetării”.

În aceste condiții, revin la întrebarea: Câtă încredere putem să avem în rezultatele cercetării medicale?

Raspuns: Mult, dar nu absolută. Trebuie să ne „vaccinăm” împotriva imposturii, a intereselor financiare, a oportunismului, a fraudei etc. „Vaccinurile” (sigure și eficiente) sunt spiritul critic și etica cercetării științifice. „A greși în știință este bine și chiar necesar – atâta timp cât oamenii de știință recunosc că au greșit, raportează greșeala lor în mod deschis, în loc să o deghizeze ca pe un succes.” – John P.A. Ioannidis.

P.S.: John P.A. Ioannidis (n. 21 august 1965) este în prezent Profesor la Universitatea Stanford. A publicat peste 900 de lucrări și este unul dintre cei mai citați oameni de știință din întreaga lume – în bazele de date pentru care sunt disponibile clasamente (Web of Science/Highly-Cited Researchers, Scopus, Microsoft Academic Search). Rata sa de citări îl plasează în top 100 dintre cei peste 27 de milioane de autori care publică în știință. În 68% dintre lucrări este autor unic/prim/senior. A publicat lucrări cu 1.328 de co-autori diferiți de la 538 de instituții din 43 de țări. Este cunoscut ca un meta-cercetător și a devenit unul dintre cei mai de seamă experți din lume în analiza credibilității cercetării medicale. În privința COVID-19, a avut o atitudine critică față de măsurile luate și deci pentru „marii experți” din România (Jurma, Imbri, Vasi Rădulescu, Pieleanu și alții ca ei) este negaționist, conspiraționist, terorist, analfabet funcțional, incult.

A consemnat pentru dumneavoastră prof. dr. Vasile Astărăstoae.

18/02/2022/0 Comments/by Patrick Matis

Articole

Mircea Eliade – Boala „regretului de a fi român”

Mircea Eliade - Boala „regretului de a fi român”

A apărut acum, de curând, o nouă modă printre tinerii intelectuali şi scriitori: a nu mai fi români, a regreta că sunt români, a pune la îndoială existenţa unui specific naţional şi chiar posibilitatea inteligenţei creatoare a elementului românesc. Să ne înţelegem bine: tinerii aceştia nu depăşesc naţionalul pentru a simţi şi gândi valorile universale; ei nu spun: „Nu mai sunt român, pentru că sunt înainte de toate om, şi cuget numai prin acest criteriu universal şi etern”. Tinerii aceştia nu dispreţuiesc românismul pentru că sunt comunişti sau anarhişti, sau mai ştiu eu ce sectă social-universală. Nu. Ei, pur şi simplu, regretă că sunt români şi ar vrea să fie (o mărturisesc) orice altă naţie de pe lume, chinezi, unguri, nemţi, scandinavi, ruşi, spanioli; orice, numai români – nu. S-au săturat până în gât de destinul acesta de a fi şi a rămâne român. Şi caută prin orice fel de argumentare (istorică, filozofică, literară) să demonstreze că românii sunt o rasă incapabilă de gândire, de eroism, de probleme filozofice, de creaţie artistică şi aşa mai departe.

Unul dintre ei se îndoieşte demult de realitatea unui neam românesc războinic, încât îşi propune să citească istoria Imperiului Otoman a lui Hammer, ca să verifice dacă într-adevăr s-au luptat vreodată românii cu turcii şi i-au învins! Altul crede că orice creier care contează în istoria şi cultura „românească” nu e de origine română. Cantemir, Kogălniceanu, Eminescu, Haşdeu, Conta, Maiorescu, Iorga, Pârvan etc. – toţi, dar absolut toţi sunt străini. Sunt slavi, ovrei, armeni, nemţi, orice; dar nu pot fi români, românii nu pot crea, nu pot judeca; românii sunt deştepţi, sunt şmecheri, dar nu sunt nici gânditori, nici creatori.

Dacă le pronunţi vreun nume despre care se ştie sigur că e românesc, au alte argumente. Este din Oltenia? Sânge sârbesc. Este din Moldova? Moldova întreagă e slavizată. Din Transilvania? Sânge unguresc. Cunosc câțiva moldoveni care spun cu mândrie: „Am sânge grecesc!” sau „Strămoşu-meu a fost rus”. Singura lor şansă de a fi oameni adevăraţi este de a-şi dovedi că originea lor nu este curat românească. Nu cred că se află ţară europeană în care să existe atâția intelectuali cărora să le fie ruşine de neamul lor, să-i caute cu atât a frenezie defectele, să-şi bată joc de trecutul lui şi să mărturisească în gura mare că ar prefera să aparţină, prin naştere, altei ţări.

Toţi tinerii aceştia au de făcut obiecţii neamului românesc. Mai întâi, spun ei, românii sunt deştepţi, şi asta îi împiedică să aibă drame interioare, să cunoască profunzimile sufletului omenesc; îi împiedică să aibă probleme. Cine nu are probleme sufleteşti, cine nu capătă insomnii din cauza meditaţiilor şi agoniilor, cine nu e în pragul nebuniei şi al sinuciderii, cine nu ajunge pentru zece ani neurastenic, cine nu urlă „Neant! Agonie! Zădărnicie!”, cine nu se dă cu capul de pereţi ca să afle „autenticitatea”, „spiritualitatea” şi „viaţa interioară” – acela nu poate fi om, nu poate cunoaşte valorile vieţii şi ale culturii, nu poate crea nimic. Românii sunt deştepţi – ce oroare! Unde poate duce deşteptăciunea? La ce-ţi foloseşte faptul că poţi cunoaşte, superficial, realitatea – când îţi lipseşte facultatea de a imagina probleme, îţi lipseşte boala prin care poţi întrezări moartea şi existenţa, îţi lipsesc înseşi elementele dramei lăuntrice?

Tinerii aceştia sunt supăraţi pe neamul românesc pentru că românii nu au drame, nu au conflicte şi nu se sinucid din desperare metafizică. Tinerii au descoperit o întreagă literatură europeană de metafizică şi etică a desperării. Şi, pentru că desperarea este un sentiment necunoscut românului (care a rămas, în pofida atâtor erezii şi culturalizări, drept-credincios Bisericii Răsăritene), tinerii intelectuali au dedus stupiditatea iremediabilă a acestui neam. (…)

Alimentaţi de lecturi europene, mimând drame europene, voind cu orice preţ o spiritualitate care să semene chiar numai exterior cu spiritualitatea occidentală sau rusă – tinerii n-au înţeles nimic din geniul acestui popor românesc, bântuit de atâtea păcate, având nenumărate lipsuri, dar strălucind totuşi cu o inteligenţă şi o simţire proprie. Tinerii au reacţionat împotriva curentului de acum 10-12 ani, pornit de la Gândirea şi Ideea Europeană (Pârvan, Lucian Blaga, Nae Ionescu, Nichifor Crainic; originale sunt tot în cursurile şi publicaţiile lui N. Iorga), care proclamase „autohtonismul”, „specificul etnic” în artă şi în gândire şi încercase cea dintâi filozofie ortodoxă prin crearea tipologiei româneşti.

Cauzele acestei reacţiuni (care a început prin a fi pur spirituală, pentru a ajunge în deplin nihilism, negaţie a istoriei, relativism în cultură, disoluţia conceptelor critice etc.) sunt mult prea interesante şi prea aproape de noi ca să ne încumetăm să le discutăm în acest articol. De altfel, nici n-am încercat aici să cercetăm întreg fenomenul „a nu mai fi român”, ci numai să denunţăm câteva din aberaţiile ultimei mode intelectuale.

Aceia care desperează de destinul de a se fi născut români judecă strâmb meritele şi defectele poporului. Ei vor problematici, îndoieli, eroism – iar poporului român îi e cu totul străină îndoiala şi despre eroi are o concepţie cu totul familiară. Pentru un tânăr intelectual, credinţa şi îndoiala au valoare filozofică, deschid căile meditaţiei, pun probleme; pentru un ţăran român nu există îndoială, el crede firesc (aşa cum curg apele, cum cresc florile), fără „probleme” (ţăranul român este realist; vezi colecţiile de proverbe, ca să înţelegi cum a reacţionat el contra încercărilor de idealism, de criticism aduse de popoarele cu care a intrat în legătură). (…)

Este adevărat că poporul românesc suferă de multe păcate, este adevărat că ne lipsesc multe axe – dar aceasta e condiţia noastră umană, acestea sunt posibilităţile noastre de a atinge universalitatea. Putem pleca de la ele sau le putem ignora pur şi simplu. Dar nu e nici cavaleresc, nici eficace să ne fie ruşine că ne-am născut români numai pentru simplul motiv că nu găsim în valenţele româneşti ceea ce vrea Şestov sau Dostoievski.

13/02/2022/0 Comments/by Patrick Matis

Articole

Călin Kasper – Mişcarea Legionară nu are nevoie sa fie reabilitată

Călin Kasper - Mişcarea Legionară nu are nevoie sa fie reabilitată

De o vreme încoace, disperaţi că le fuge preşul de sub picioare, profitorii mai mari sau mai mici ai regimului Johannis, au pornit o cruciadă contra partidului AUR, încercând cu toate mijloacele ca să-i oprească ascensiunea fulminantă. Fiindcă nu sunt numai disperaţi, dar mai au şi minte puţină, ei mai cred că pot în continuare păcăli poporul român. Au trecut vremurile cu găleţile de plastic, domnilor!

Una din cele mai absurde acuzaţii este şi aceea, că partidul AUR vrea să reabiliteze Mişcarea Legionară.

Vreau să-i liniştesc pe nerozi spunându-le că AUR nici dacă ar vrea, nu are cum să reabiliteze Mişcarea Legionară pentru simplul motiv, că ea nu este condamnată de nici o instanţă internaţională, ca să aibă nevoie de reabilitare juridică.

A existat un tribunal, numit Tribunalul Internaţional de la Nuerenberg, care a judecat şi pedepsit pe toţi criminalii şi organizaţiile naziste, în urma celui de-al doilea război mondial. Deciziile acestui tribunal au fost şi sunt şi astăzi valabile, peste legislaţiile naţionale ale statelor, pentru că de aia i se spune internaţional.

În virtutea acestor decizii, Mossad-ul a vânat o serie de şefi nazişti, condamnaţi de acest tribunal, dar care s-au ascuns pe unde au putut. Cel mai mediatizat caz a fost cel al locotenent-colonelului Adolf Eichmann, coordonatorul genocidului nazist mai ales împotriva evreilor, dar şi împotriva altor minorităţi precum ţiganii.

Eichmann s-a refugiat în Argentina, de unde a fost extras de agenţii Mossad şi dus în Israel, unde a fost executat la data de 1 iunie 1962. Deci, un criminal nazist, condamnat de tribunalul internaţional, putea fi capturat de pe teritoriul oricărei alte ţări, ceea ce dovedeşte supremaţia desciziilor acestui tribunal faţă de legislaţiile naţionale. Cu crimele împotriva umanităţii nu se poate juca nimeni.

Dar, ar trebui şi reciproca să fie valabilă, ca cealaltă faţă a aceleiaşi monede. Ce nu a condamnat Tribunalul de la Nuerenberg, fie persoana sau organizaţie, nu poate nici un stat naţional condamna. Astfel, nici un conducător al Legiunii nu a fost condamnat pentru crime, nici macar Horia Sima şi nici Mişcarea Legionară ca organizaţie. Ea nu a fost acuzată că ar fi o mişcare antisemită, nazistă sau criminală.

Sigur că acestea sunt doar vorbe şi nu au impactul pe care ar trebui să-l aibă asupra cititorului. Ca totuşi să ne putem face o idee ce înseamnă antisemitism, reproduc un scurt pasaj de pe pagina https://ro.wikipedia.org/wiki/Ferenc_Sz%C3%A1lasi.

La 15 octombrie 1944, Ferenc Szálasi a devenit conducătorul unic totalitar al Ungariei, aceasta petrecându-se în acord cu voința Germaniei, iar Horthy a părăsit țara. A doua zi, Szálasi a format un guvern dictatorial de „unitate națională”. Szálasi a fost un promotor al Holocaustului, sub dictatura sa fiind executați în modul cel mai brutal și barbar 200.000 de evrei în scurtul răstimp de patru luni. Sute de evrei au fost împușcați pe malul Dunării din Budapesta și aruncați în fluviu. Căderea guvernului fascist al lui Szálasi a intervenit după 24 decembrie 1944, când în Ungaria au intrat trupe sovietice, române și bulgare.

Câţi evrei a omorât Legiunea cât a fost la putere, între 6 septembrie 1940 şi 20 ianuarie 1941? Nici unul! Zero! Domnul Profesor Ion Coja a facut cercetări amănunţite şi a găsit doar un singur caz în care un legionar a dat un şut în fund unui evreu. Deci, sa comparam faptele: 200.000 de victime comise de partidul nazist Crucile cu Sageti maghiare şi Mişcarea Legionară, care fiind la putere, nu a ucis nici un evreu.

Evident că Tribunalul Internaţional a făcut diferenţa şi a interzis partidul maghiar, alături de Grupul Etnic German, Hlinka slovacă, ustaşii croaţi şi miscarea Rex a lui Degrelle în Belgia, exceptând Mişcarea Legionară de la vreo acuzaţie.

Deci, dacă cumva vreo instanţă românească ar avea nesocotinţa să condamne vreun cetăţean român pentru simpatii legionare, orice recurs la o instanţă internaţională ar infirma decizia.

Dar, de ce îi sperie pe ticăloşi atât de mult doctrina Mişcării Legionare? Pentru că prin moralitatea şi cinstea pe care au impus-o membrilor săi, Mişcarea Legionară a devenit o forţă pe care nici banul, nici alte acţiuni care erau contrare interesului naţional, nu au fost acceptate de legionari. Ei mergeau pe drumul neamului neabătut, aşa că singurul mod de a-i opri a fost crima ridicată la politică de stat.

Ascensiunea partidului AUR este pusă de unii şi de alţii pe seama pandemiei, a conjuncturii, dar eu spun că adevărata cauză este deşteptarea neamului românesc. Am informaţii care se vor confirma în curând că diaspora românească se întoarce acasă, cu gandul de a schimba România din temelii. Oameni de caracter, oameni muncitori, cu frica lui Dumnezeu, adică, dacă e s-o spunem pe cea dreaptă, se întorc cei cu mentalitate de legionari. Cu aceştia nu va mai fi de glumit, pentru că ei nu vor mai tolera o clasă politică compromisă.

P.S.: Pentru partidul AUR şi în special pentru George Simion, am o propunere. Conform doctrinei partidului, AUR reprezintă interesul naţional. Dacă e aşa, atunci trebuie să spună răspicat că neamul românesc, care conform art. 2 din constituţie e suveran, a votat parlament unicameral, cu 300 de parlamentari. Au votat 8 milioane de romani, Curtea Constituţională a validat referendumul si politicienii noştri se fac ca plouă. Dacă AUR ar bate monedă pe acest subiect, ar avea sprijinul a milioane de români, care au votat referendumul, dar votul lor a fost călcat în picioare.

A consemnat pentru dumneavoastră Călin Kasper via ioncoja.ro.

10/02/2022/0 Comments/by Patrick Matis

Articole

Nae Ionescu – Stat și națiune

Nae Ionescu - Stat și națiune

Zece ani de unirea noastră a tuturor se sărbătoresc într-un moment de destindere generală. Mintea românului cea de pe urmă ne-a înlesnit această bucurie. Este o îndoită prăznuire; pentru că, dacă, încă, nu avem pacea, ne putem bucura cel puţin de împăcare. Poporul şi coroana sunt astăzi iarăşi alături. Şi, prin înţelepciunea noastră, a tuturor, vor rămâne veşnic aşa. De bună seamă, dreptul de a se bucura – pentru îndoita izbândă a o mie de ani şi a zece ani de frământări – nu se poate în nici un caz contesta naţiei noastre. Dar împrejurările pe care le trăim sunt oarecum de natură a falsifica înţelegerea acestei aniversări.

Zece ani de la Unire înseamnă, pentru cei mai mulţi dintre noi, sărbătorirea unui fapt politic. Fals. Pentru că evenimentul se plasează într-un plan deosebit de cel al ordinii politice. Unirea tuturor românilor este un fapt cu resorturi şi cu ţeluri spirituale, şi el aparţine ca atare domeniului culturii. Că un act politic a consfinţit această întregire, nu o contestă nimeni. Dar, puterile din care ea a izvorât, mobilurile pentru care ea s-a realizat, au altă însemnătate, mai adâncă. Sărbătoarea de azi nu e aceea a întregirii statului, ci a naţiei româneşti. Statul e, într-un fel, doar instrumentul acesteia; de aceea el şi trebuie să stea în interesul nostru pe al doilea plan. Ceea ce primează e naţia. Ca depozitară a unei spiritualităţi proprii, în stare să înflorească spre mai marea salvă a lui Dumnezeu. Nu nevoia de a stăpâni ne-a împins peste vechile noastre graniţe. Un asemenea mecanism lăuntric a fost în funcţiune în Roma veche. Încordarea aproape dureroasă cu care am privit veacuri întregi peste hotare era a sufletelor. Sufletele noastre se căutau unul pe altul, în nevoia de întregire a sufletului românesc. Stat şi naţie sunt realităţi deosebite. De întregirea celui dintâi ne-am fi putut de bună seamă lipsi, dacă ar fi fost împlinită cea de a doua. Dar, aşa, sunt împrejurările vieţii istorice de astăzi, că ele leagă în chip necesar fapte din domenii deosebite. Pentru asta, însă, nouă nu trebuie să ne scape adevărata semnificaţie a întâmplărilor.

Nu suntem un stat naţional pentru că rasa noastră e în covârşitoare majoritate în aceste ţinuturi, nici pentru că naţia românească are drepturi imprescriptibile şi incontestabile asupra pământului dintre Nistru şi Tisa; şi pentru că puterea care a împins cu stăruinţa necesităţii înspre această reîntregire a fost nevoia de integrare a sufletului românesc, nevoia de realizare a comunităţii spirituale a rasei noastre. Este legea sufletului. Nu există viaţă spirituală în deplinătatea ei creatoare, înafară sau deasupra naţiei. Şi nu există plinătate de viată, într-o naţie sfârtecată şi îmbucătăţită. Pentru că ceea ce asigură ritmul optim al unei comunităţi spirituale, în primul rând, putinţa de circulaţie maximă înlăuntrul ei. Asta însă nu puteau îngădui vechile graniţe; şi de aceea ele au căzut. Că procesul istoric s-a rezolvat în favoarea noastră, aceasta înseamnă, poate, şi o indicaţie pentru chemarea spirituală a rasei româneşti. Să o aşteptăm, dar să ne pregătim după putinţă.

Resorturile care au fost hotărâtoare în închegarea noului stat românesc încadrează imperativul politicii noastre: înainte de orice, grija pentru libera şi deplina desfăşurare a puterilor noastre spirituale. Vechiul stat economic, împotriva primejdiilor în care ne încordară zece ani, va trebui să substituim statul cultural al exaltării spiritului. În înţelegerea acestui adevăr fundamental stă chezăşia trăiniciei şi rodniciei aşezării noastre politice. Întregirea statului românesc până în limitele naţiunii creează o stare de echilibru pe care nu o ameninţă nici un fel de imperialism de-al nostru, purtător al unor germeni de primejdioase cuceriri. Bucuroşi de această izbândă a naţiei noastre, să recunoaştem, deci, tuturor celorlalţi dreptul unei largi comuniuni spirituale.

Nae Ionescu, „Stat şi naţie”, Bucureşti, 1928.

03/02/2022/0 Comments/by Patrick Matis

Prezentări

Muzeul Antipa – Atelierele de desen și pictură ART ANTIPA online, Modulul INSECTE UIMITOARE

Muzeul Antipa - Atelierele de desen și pictură ART ANTIPA online, Modulul INSECTE UIMITOARE

Sâmbăta, între orele 11:00 - 12:15

Muzeul Naţional de Istorie Naturală „Grigore Antipa” și Belladona Art vă invită să-i aduceți pe cei mici la o întâlnire online cu Arta în cadrul atelierelor Art Antipa.

Atelierele Art Antipa online oferă copiilor o modalitate distractivă de a învăța noțiuni din lumea zoologiei prin intermediul artelor plastice, dezvoltând în același timp și creativitatea, ingeniozitatea, simțul estetic și spiritul de observație al celor mici.

PERIOADA DE DESFĂȘURARE:

Atelierele se desfășoară sâmbăta, între orele 11:00 – 12:15.

Grupa de vârstă:

Programul este destinat copiilor cu vârste cuprinse între 6 și 12 ani.

Modulul I – INSECTE UIMITOARE

5 – 26 februarie 2022

Tema 1 (5 februarie 2022) – Gândăcelul picasso;

Tema 2 (12 februarie 2022) – Fluturele curcubeu malgaș;

Tema 3 (19 februarie 2022) – Gândacul girafă;

Tema 4 (26 februarie 2022) – Albina harnică.

Taxă de participare:

— Modul I — 190 lei/participant;
—1 ședință – 70 lei/participant;
—130 lei – 2 frați/ședință;
—370 lei –2 frați/modul.

02/02/2022/0 Comments/by Patrick Matis

Stiri

Patrick Matiș – Drama din Ucraina și a românilor de La Margine continuă

Patrick Matiș - Drama din Ucraina și a românilor de La Margine continuă

Foarte mult se vorbește în mass-media românească în ultimul timp despre Ucraina, în contextul amenințărilor noilor posibile conflicte armate de la granițele sale, însă există un subiect arzător, am spune noi, despre care nu se vorbește deloc, se ignoră într-un mod poate voit, sau poate nevoit, de către unii și alții, și anume despre comunitățile românești din Ucraina.

Un stat artificial, Ucraina, și trebuie să o spunem în numele adevărului, are o istorie a dramei umane și mai cu seamă a dramei românești, a abandonului său tragic. Este, poate, o țară, un teritoriu la sud de Federația Rusă căreia se vrea a i se pune batista pe țambal, prin care denotă multe ascunzișuri prin hățișurile geopolitice încă de pe vremea țarilor, și anume secolele XVI, XVII, mult manipulați de către serviciile lor secrete întru realizarea unei ordini mondiale ce avea să se contureze ceva mai târziu după multe întâlniri internaționale din culise.

Din păcate, această minoritate românească din Ucraina este lăsată de izbeliște și, ne temem, că are iz de consens politic. Anul trecut nu s-au mai dat nici măcar amărâtele de burse pentru copiii români care mergeau în clasa I sau începeau școala în limba română, nu se mai vorbește nimic despre acest subiect, iar comunitatea românească de acolo, prin reprezentanții săi, trimit disperate memorandumuri, scrisori, interpelări, fără foarte mult succes. Riscul major este ca această minoritate, într-o generație sau două, ar putea să dispară, pentru că condițiile pe care le are în acest moment, ca urmare a legii învățământului adoptată de Ucraina, sunt aproape draconice.

Legea limbii de stat în Ucraina a fost elaborată încă pe vremea lui Petro Poroșenko și prevede că „singura limbă oficială este limba ucraineană” și restricţionează, implicit, dreptul românilor din Ucraina de a învăţa în limba maternă și a fost „adoptată contrar recomandărilor Comisiei de la Veneția și contrar rezultatelor obținute în cadrul puținelor consultații cu comunitatea românească, care, la toate întâlnirile, a solicitat asigurarea drepturilor constituționale la educație în limba maternă”, spun membrii Consiliului Național al Românilor din Ucraina, citat de Agenția BucPress din Cernăuți.

Dar principala problemă a fost în momentul în care a avut loc Revoluția Portocalie din Ucraina, din 2004-2005, unde România a fost pusă între paranteze.

S-a mers pe ideea susținută de SUA că întărirea identității naționale ucrainene este un baraj împotriva Federației Ruse și atunci i s-a acceptat Kievului, mult, un exces naționalist în numele unei atitudini de respingere a Federației Ruse. Una dintre victimele colaterale a acestei viziuni geopolitice a fost minoritatea românească din Ucraina, care s-a aflat în situația românilor ardeleni, care mergeau cu împăratul de la Viena împotriva ungurilor. De multe ori, minoritatea românească din Ucraina a făcut comparație cu statutul ei în vremea regimurilor proeuropene, pro NATO din Ucraina, cu situația lor din timpul RSS-ului sau din timpul unor regimuri din Ucraina care nu erau antiruse. Naționalismul ucrainean evident că a afectat și minoritatea românească. Despre acest lucru nu se vorbește deloc la București.

În altă ordine de idei mai atragem atenția cu privire la rețetele rusificării sau drama românilor de La Margine, sau U-Craina, așa cum a fost numită în limba rusă, stat, așa cum am spus, creat artificial de către serviciile secrete țariste. Anexarea pe etape teritoriilor din vechea Țară a Moldovei a fost realizată în anii 1740 (de la Bug la Nipru), 1795 (de la Nipru la Nistru) și 1812 (de la Nistru la Prut, prin planul Prozorovski, astfel numit după numele mareșalului Alexandr Prozorovski, care l-a elaborat şi care prevedea împărţirea Moldovei şi Munteniei în câte două regiuni, „Basarabia” şi „Moldova”, respectiv Muntenia şi Oltenia şi ocuparea şi transformarea lor pe rând, în gubernii). Acestea toate au făcut parte din amplul plan al deznaționalizării prin rusificare care a durat câteva sute de ani aruncând praf în ochii imprudenților și celor creduli care considerau că această rețetă este calea lor spre independență. Cu toate că erau populații majoritar vorbitoare de limbă română, deci români, dar și volohi, sau valahi, români vechi, himera rusească le-a adus și perpetuat tragedia de lungă durată care, iată, și astăzi este extrem de prezentă ținând într-un con de umbră comunitățile noastre românești din Ucraina. Dar până când?

Apoi, în lunile mai-iunie 1941 au început deportările în masă ale locuitorilor din Ţinutul Herţa. Au fost deportate 458 de familii… Directiva Comisariatului Poporului pentru Securitatea de Stat al URSS prevedea aplicarea măsurilor necesare în direcţia „curăţirii Republicii Ucrainene de elementul antisovietic”. Conform indicaţiilor de la Moscova, lucrătorii organelor represive din regiunea Cernăuţi au urgentat procesul de acumulare a informaţiilor referitoare la băştinaşii meleagurilor voievodale. S-a constatat dinnou, la fel ca pe vremea Ohranei țariste, că majoritatea erau vorbitori de limbă română.

Pe de altă parte, revenind în timpurile noastre, cu toate că Ministerul Afacerilor Externe a comunicat în Centrul de Presă de pe site-ul său oficial, un sprijin în valoare de 150.000 de euro acordat de România în beneficiul Ucrainei prin Oficiul pentru Coordonarea Afacerilor Umanitare al ONU, și cu toate că președintele actual Klaus Iohannis a acordat un spațiu amplu într-o convorbire telefonică recentă cu omologul său, Volodimir Zelenski, problemelor legate de drepturile persoanelor aparținând minorității române din Ucraina, în continuare situația se complică și mai mult, autoritățile de la București reacționând jenant cu privire la criza care este deja la porțile noastre estice, adică în Ucraina și Transnistria, reiterând, prin Vasile Dîncu, faptul că „nu se pune problema unei intervenții militare a NATO în Ucraina”, ridicând-o la rang de banalitate.

Mai mult de atât, președintele Iohannis mai spune că România se pregătește pentru ce e mai rău, vorbind despre „’măsuri importante’ care vor fi luate, inclusiv modificarea în regim de urgenţă a proiectelor referitoare la securitatea naţională, proiecte care trenează de ani de zile, fiindcă serviciile secrete insistă pentru variante excesive de control.” „Convorbirea a prilejuit un schimb de opinii pe marginea situației îngrijorătoare din regiune, dar și în ceea ce privește stadiul și perspectivele relației bilaterale dintre România și Ucraina”, dar și că își oferă sprijinul pentru suveranitatea Ucrainei și integritatea sa teritorială, cât și pentru „aspirațiile sale europene și euroatlantice”, afirmă Administrația Prezidențială. La adăpostul acestor amenințări s-a trecut rapid de parlament controversatul proiect care prevede accesul autorităților la comunicațiile criptate de pe aplicațiile de mesagerie, dar şi modificarea Legii securităţii naţionale în mai multe puncte, inclusiv pentru lărgirea interceptărilor, care să redevină mijloace de probă în procesele penale. Eventualitatea războiului încurajează, deci, statul să-şi extindă controlul asupra cetăţenilor în regim de urgenţă.

Ceea ce înseamnă, spus în clar, că regimul românesc actual se pregătește să se folosească de criza ucraineană spre a amplifica măsurile de cenzurare și de îngrădire adrepturilor și libertăților românilor, poate și de a extrage din ea pretexte menite să „explice” inflația, scumpirile și, în genere, degradarea economico-financiară confruntând poporul. Iar toate acestea vin de la un președinte în care, firește, dat fiind bilanțul său absolut dezastruos din 2021, doar o minoritate mai are încredere.

Toată această șaradă trebuie să se încheie, ca să nu intrăm într-un conflict deschis și direct cu Federația Rusă, cu toate că anumite voci din zona suveranist-unionistă și conservatoare de la noi spun că șansa României este înțelepciunea Rusească.

Am consemnat,

Al vostru devotat Patrick Matiș

28/01/2022/0 Comments/by Patrick Matis

Articole

Patrick Matiș – Cele două planete, cele două lumi

Patrick Matiș - Cele două planete, cele două lumi

Planeta noastră are două planete. Planeta noastră și planeta lor. Sunt două lumi care se atrag pentru a se contopi într-una singură cât de curând posibil.

Contopirea celor două planete se întâmplă gradual, pas cu pas, încetul cu încetul și ține de noi toți. Și atunci pandemia se va preschimba în pandemonie.

Cele două lumi au valorile lor. Planeta lor este infernală, este distrugătoare, abisală, întunecată, locul unde se desfășoară acte de rea-voință, egoisme, crime, furturi, înșelăciuni, experimente macabre, tiranii militaro-polițienești de biciuire a populațiilor, minciuni și jafuri, cenzuri și reduceri la tăcere, lăcomii și orgolii, și multe altele. Planeta noastră, să zicem, este cât de cât normală. Încă mai are valori precum bunătatea, generozitatea, altruismul, modestia, cumpătarea, cooperarea între oameni, buna înțelegere și într-ajutorarea, dar este atrasă de planeta lor. Atracția este reciprocă.

Cine se aseamănă, se adună, spune vechiul proverb. Planeta lor este la un nivel de vibrație scăzut față de planeta noastră și se ridică doar materialicește, nu spiritualicește, căci nu mai are vindecare, la fel cum locuitorii ei vor ca noi să nu avem scăpare din mrejele ei. Planeta noastră este la un nivel de vibrație fizic, dar datorită entropiei, este atrasă în jos și datorită defectelor pe care le-a dezvoltat în locuitorii ei. Dar aceste două planete nu sunt de vină, strict doar locuitorii ei. Se atrag ca într-o îmbrățișare însetată de asociere, asemuire și afinitate. E o completare.

Cele două planete, cele două lumi sunt deja în contopire. Odată cu ultimele evenimente alcătuite într-un compendiu numit pandemie, deja aspecte din lumea lor au aparut în lumea noastră. În lumea lor domnește plânsetul și scrâșnirea dinților, dar înainte de toate, domnește urletul de război, sărăcie, foamete și boală. Iar în lumea noastră domnește confuzia, din nefericire, când odinioară, cei ce ne amintim încă, putem spune că domnea vorba bună, pacea și liniștea, neexistând hotarele lui al meu și al tău, de asemenea domnea familia și bunăstarea pentru toți. Le-am pierdut oare? Și dacă da, când, de unde și cum le recuperăm, noi cei ce privim în sus, înspre cer? Pentru noi cerul este bula de aer proaspăt care ne scoate din înec pentru un moment.

Dintre ai noștri s-au remarcat cei ce în engleză sunt numiți pushbackers sau respingătorii. Aceștie împing înapoi toată această cristalizare a lumii lor în lumea noastră. Ceea ce este foarte interesant este că o fac pașnic. Să le spunem peaceful pushbackers? Oare sunt extremiști? Oare aceasta este evoluția pe care și-o doresc cei de pe planeta lor? Puterea lor de sucțiune este foarte mare și atrăgătoare atât fizic, cât și psihic, hipnotizantă, chiar, pentru noi toți.

În Biblie apare lupta dintre Iacov și Îngerul. Era o luptă corp la corp, mâini la mâini, așa cum ar spune spaniolii, mano a mano. Era oare o luptă egală? Ce-l revolta pe Iacov? Aparent s-a luptat cu un om, dar ce l-a deranjat? Ce-l mâna pe El în luptă? Dar oare nu s-a luptat cu el însuși ca să se îndumnezeiască? Uite așa omul cu care se lupta a devenit înger. De fapt era înger. Acestea sunt singurele pârghii care deranjează contopirea celor două lumi. Lupta cu sine, lupta de a-l face pe om, înger.

Cele două lumi odată contopite, vor fi gri, fade, inodore și insipide, își vor anula, precum în cultura anulării, toate valorile și vor cădea în disperare, care-i va duce către înghețare sau înfocare. Mulți vor alege, inevitabil, înghețarea, răceala totală și înmormântală. Dar nu vă speriați!

Soluția este comunitatea mică precum turma mică din Cartea Sacră. În acea comunitate nu vor mai exista răutățile, comploturile, invidiile, crimele, înșelăciunile, competițiile și controlul a tot și a toate. Vor exista cooperarea, buna înțelegere și pacea, lucrul împreună și dimpreună, fiecare cu ce știe, îi place și vrea să facă. Se va construi și nu se va distruge. Totul între oameni.

Există trei co-: competiție, control și cooperare. Ghiciți care este total opusă față de celelalte! Exact, cooperarea. În comunitatea din viitor nu va mai exista competiția și controlul, cum nu va mai exista al meu și al tău. Totul va fi pentru toți și va fi bunăstare și prosperitate, abundență și nu bogăție care duce către lăcomii de toate felurile. Nu vor mai exista rivalități pentru că nu va mai exista dorința de a călca pe capete, ci de a-i ajuta pe ceilalți să se ajute între ei și pe ei înșiși. Comunitatea viitorului va fi ca diamantul, infailibilă.

Dacă pe planeta lor nu mai există lege, ci fărădelege, pe planeta noastră în viitorul foarte apropiat singura lege va fi IUBIREA! Aceasta va curăța aspectul infernal, și atunci pe acolo, pe planeta lor va bătea doar suflul curat…

Vă mulțumesc!

Am consemnat,

Al vostru devotat Patrick Matiș

„Pandemia” de Patrick Matiș, capitolul VII, Cele Două Planete, Cele Două Lumi.

27/01/2022/0 Comments/by Patrick Matis

Prezentări

RRC Podcast – Episodul 24 – Unirea, au ba?! România, au ba?!

RRC Podcast - Episodul 24 - Unirea, au ba?! România, au ba?!

„Unirea este singura stare politică, ce putea să asigure viitorul nostru şi să ne permită a da ţării organizarea ce o aştepta de atât de mult timp.”

Alexandru Ioan Cuza.

Ne aflăm, aproape ca întotdeauna, la o răscruce de drumuri în care singura decizie puternică ce o avem de luat este Unirea. Un cuvânt mare, cu implicații istorice, politice, desigur și economice, în cele din urmă, dar un fapt ce trebuie să se întâmple aici și acum pentru totdeauna. Nimic pentru sine, totul pentru țară!

Mihail Kogălniceanu spunea că Unirea, națiunea a făcut-o, fiecare împreună într-un cor, iar noi spunem că atunci când poporul se unește într-o singură faptă la nivel național care face istorie atât în țară, cât și în lume, atunci se naște ceva care chiar contează și are ecou peste veacuri. Aceea este istoria. Și mai spunea Kogălniceanu că „nu este în lumea aceasta totul deşertăciune, rămâne ceva statornic; rămân faptele mari, care sunt nepieritoare.” Iar faptele mari sunt simple acțiuni dimpreună la care cu toții ne angajăm, acțiuni care ne simplifică viețile și ne asigură dăinuirea ca neam.

Unirea nu e un lucru vag. Un protest în care se unesc grupuri de români să-și strige nemulțumirile față de drepturile și libertățile care le sunt încălcate, făcând nesupunere civică față de legi abuzive și neconstituționale, este lupta noastră a tuturor pentru libertate, care este lupta pentru Dumnezeu, așa cum ne spunea Nicolae Bălcescu. Și tot Bălcescu ne spunea: „Viaţa nu merită trăită, dacă e trăită în genunchi în faţa altora.” Astfel că, spunem NU manipulării și NU dictaturii de orice fel, dar în cor împreună! Acestea au ecou peste veacuri și în lume, pentru că iată, suntem singura țară „verde” într-o mare „roșie” europeană a crizei sanitare prin care trecem.

Trebuie să avem grijă unul de celălalt pe toate planurile, pentru că prea mult ne uităm spre occident și nu spre noi, prea mult trăim vieți occidentale și nu românești. Să fim noi înșine înseamnă libertate, căci mult suntem subjugați de străinătate.

Pentru noi și pentru familiile noastre suntem uniți. Acum avem nevoie să ne unim pentru țară, pentru patrie, trecând familia la nivel de patrie, adică patria este familia în cele din urmă. Fără patrie, fără națiune nu avem viitor. Să știm că puținul pe care-l facem pentru noi toți, din iubire pentru omenire, contează de acum încolo.

Numai uniți putem răzbi prin marasmul absurdului în care trăim care a ajuns la cote mult prea înalte. Ni se zdruncină valorile mai mult ca niciodată, iar astăzi cultura, așa cum spunea Simion Bărnuțiu, care e „puterea cea mai tare de pe pământ și o cetate nouă a unității naționale”, este astăzi în cel mai mare pericol datorită politicilor corecte din occident. Practic, este atacată pe toate planurile și amenințată cu dispariție datorită „culturii anulării”.

Mai spunea Nicolae Bălcescu: „Tot ce nu este prin noi, nu va fi pentru noi.”, adică prin noi înșine ne reconstruim, regenerăm România în toate aspectele sale. Și nu e un eufemism și nici o utopie. Curaj, că se poate! Hai să ne dăm mână cu mână, așadar. Se știa aceasta în epoca Unirii. Părintele Iustin Pârvu spunea că România poate să își facă tot ce are nevoie, nu e necesar să importe nici măcar un cui. Mâna românească este sfântă pentru noi, precum în Hora Unirii în care ne dăm mână cu mână cu toții, cei cu inima română, indiferent de ce credem unii față de ceilalți, în pofida tuturor diferențelor de opinii pe care le avem, ca să reclădim România cu ce avem fiecare și ce putem. Țara cere acum să dăm dim timpul nostru și vocație din partea noastră.

Mai mult, să plecăm urechea la Dumnezeu și să primim pâinea cea de toate zilele, ca să ne întărească pentru cele ce vin. Timpurile sunt negre, fraților, și se pot înnegri și mai mult dacă nu acționăm dimpreună aici și acum.

Poporul unit este liber în pofida tuturor obstacolelor din jurul său, în ciuda tuturor presiunilor globaliste care nu îi fac cinste și nu-i sunt constructive. Împreună uniți să ne apărăm țara de străinătăți care nu vin de la noi și nu sunt pentru noi!

Nu renunțăm la a fi patrioți. Nu renunțăm la a fi naționali și mai precis, nu renunțăm la a fi creștini. Astfel vom face istorie. Om cu om, față către față, în numele lui Hristos! Așa să ne ajute Dumnezeu!

24/01/2022/0 Comments/by Patrick Matis

Articole

Alexandru Ioan Cuza – Primul domnitor al Principatelor Române Unite

Alexandru Ioan Cuza - Primul domnitor al Principatelor Române Unite

Provenind dintr-o veche familie de boieri moldoveni, din zona Fălciului (zona Bârladului), Alexandru Ioan Cuza, primul domnitor al Moldovei şi Ţării Româneşti, a fost cel care a pus bazele statului modern român.

Domnia sa, deşi scurtă (1859-1866), a fost perioada de maximă dezvoltare a României moderne, prin recunoaşterea Unirii depline, crearea primului Parlament unic al României şi al primului guvern unitar, dar şi prin reformele sale: adoptarea primei constituţii româneşti, reforma electorală, secularizarea averilor mănăstireşti, reforma agrară, dar şi cea a învăţământului.

Matei Millo

Alexandru Ioan Cuza s-a născut la 20 martie 1820 şi a învăţat, până în 1831, în pensionul francez Sachetti de la Galaţi, iar apoi la Iaşi, în pensionul condus de francezul Victor Cuenim, unde a avut colegi pe câţiva dintre viitorii săi colaboratori: Mihail Kogălniceanu, Vasile Alecsandri, Eugen Alcaz, precum şi pe viitorul mare artist Matei Millo. Şi-a continuat studiile, la Paris, unde a obţinut diploma de bacalaureat în litere (1835). S-a înscris la medicină, apoi la drept, nefinalizând însă cursurile acestor facultăţi. A devenit membru al Societăţii economiştilor din Paris. A revenit în ţară şi s-a înrolat cadet în armată (septembrie 1837). În februarie 1840 a demisionat, şi, din 1842, a ocupat postul de preşedinte al judecătoriei Covurlui.

Elena Cuza

În primăvara anului 1844, Alexandru Ioan Cuza s-a căsătorit cu Elena Rosetti, fiica postelnicului Iordache, stăpânul moşiei Soleşti din Vaslui. Mama Elenei, Ecaterina, era din neamul Sturdza. Legat de acest eveniment, un fapt notabil a fost acela al refuzului categoric din lista dotală a soţiei sale a robilor ţigani, Alexandru Ioan Cuza acceptând, astfel, hotărârea Adunării Obşteşti din 31 ianuarie 1844 de dezrobire a ţiganilor de pe moşiile domneşti şi mănăstireşti. Din 1845, Alexandru Ioan Cuza a încetat să mai deţină funcţia de preşedinte al judecătoriei Covurlui, distanţându-se hotărât de regimul domnitorului Mihail Sturdza.

Nicolae Vogoride şi-a revizuit atitudinea faţă de Alexandru Ioan Cuza, pe care l-a avansat colonel în august 1858. A devenit, apoi, ajutorul hatmanului Miliţiei moldovene şi, în octombrie 1858 – în timpul căimăcămiei de trei, Catargiu, Sturdza şi Panu –, a ajuns hatman. În această calitate, Cuza era practic comandantul armatei moldovene, post de mare importanţă în vremurile ce aveau să urmeze. În cadrul Adunării Elective – cea care urma să aleagă noul domnitor al Moldovei –, Alexandru Ioan Cuza a fost ales vicepreşedinte alături de Petre Mavrogheni. Conform prevederilor Convenţiei de la Paris, act constituţional elaborat de puterile garante în 1858, în zilele de 14, 16, 17 şi 18 decembrie 1858, în Moldova, s-au desfăşurat alegeri pentru Adunarea electivă. Lucrările Adunării elective s-au deschis la 28 decembrie 1858 şi a validat mandatele a 55 dintre 58 de deputaţi aleşi.

Partida Naţională avea o majoritate confortabilă în cadrul Adunării, dar, din nefericire, nu se pronunţase încă asupra numelui candidatului. Aripa conservatoare era divizată între cei doi candidaţi: Mihail Sturdza, fostul domn al Moldovei (1834-1849) şi fiul acestuia, Grigore Sturdza. După retragerea candidaturii lui Costache Negri, Mihail Kogălniceanu renunţă şi, în plus, în noaptea de 4 spre 5 ianuarie, în cadrul unei întâlniri a membrilor Partidei Naţionale, propune drept candidat unic al acestei grupări pe colonelul Alexandru Ioan Cuza.

La propunerea lui Anastase Panu, deputaţii se angajaseră să voteze candidatul care ar obţine majoritatea. De aceea, nu este întâmplător faptul că până şi adepţii celorlalţi doi candidaţi l-au votat tot pe Cuza. Domnul a depus jurământul, în care se angaja să apere „drepturile şi interesele patriei” şi să asigure „binele şi fericirea naţiei române”.

Discursul lui Mihail Kogălniceanu, în numele Adunării Elective, exprimă cel mai bine speranţele care se puneau în noul domn: „Prin înălţarea ta pre tronul lui Ştefan cel Mare, s-a reînălţat însăşi naţionalitatea română. Alegându-te de capul său, neamul nostru a vroit să împlinească o veche datorie către familia ta, a vroit să răsplătească sângele strămoşilor săi vărsat pentru libertăţile publice. Alegându-te pe tine domn în ţara noastră, am vroit să arătăm lumei aceea ce toată ţara doreşte: la legi nouă om nou. O, Doamne! Mare şi frumoasă îţi este misia… Fii dar omul epohei; fă ca legea să înlocuiască arbitrariul, fă ca legea să fie tare; iar tu, Măria ta, ca Domn, fii bun, fii blând, fii bun mai ales pentru acei pentru cari mai toţi domnii trecuţi au fost nepăsători şi răi. Nu uita că, dacă cincizeci de deputaţi te-am ales domn, însă ai să domneşti peste două milioane de oameni!… Fii simplu, Măria Ta, fii bun, fii domn cetăţean; urechea ta să fie pururi deschisă la adevăr şi închisă la minciună şi linguşire”.

Vasile Alecsandri

Alegerea lui Cuza a fost primită cu o bucurie fără margini. Vasile Alecsandri nota: „A-ţi spune entuziasmul pe care l-a produs această alegere este un lucru cu neputinţă… timp de trei zile populaţia din Iaşi s-a dedat la adevărate nebunii”.

După ce la 5/17 ianuarie 1859 Alexandru Ioan Cuza a fost ales, în unanimitate, domn al Moldovei, la 24 ianuarie/5 februarie, a fost ales şi domn al Munteniei. Alegerile pentru Adunarea Electivă a Ţării Româneşti s-au desfăşurat, conform prevederilor Convenţiei de la Paris din 1858, între 8/20 şi 12/24 ianuarie 1859. Partida Naţională n-a reuşit să obţină majoritatea mandatelor, în acest context, liderii Partidei Naţionale şi, în special liberalii-radicali, elementul cel mai dinamic al coaliţiei, şi-au dat seama că singura cale de izbândă este apelul la masele populare. Au fost mobilizaţi bucureştenii, au fost chemaţi ţăranii din preajma Capitalei. Lucrările Adunării Elective s-au deschis în ziua de 22 ianuarie/3 februarie, într-o atmosferă incendiară. Clădirea din Dealul Mitropoliei era înconjurată de mii de oameni.

În noaptea de 23 spre 24 ianuarie, membrii Partidei Naţionale s-au reunit la hotelul „Concordia” din Bucureşti unde, pentru prima oară, s-a formulat cu voce tare ceea ce până acum fusese doar o năzuinţă: alegerea lui Cuza ca domn al ambelor Principate. În dimineaţa de 24 ianuarie, la ora 11, când lucrările Adunării s-au reluat, deputaţii reveniţi în sala de şedinţe au trecut la vot. Toate cele 64 de buletine purtau numele lui Cuza, unele având şi urări adresate domnitorului: „spre mărirea patriei”, „spre fericirea românilor”. După citirea voturilor, Alexandru loan Cuza a fost proclamat domn al Principatelor Unite. Imediat rezultatul a fost adus la cunoştinţa mulţimii de pe Dealul Mitropoliei.

Mihail Kogălniceanu

Începuturile domniei au fost anevoioase, domnul fiind obligat să facă naveta între cele două guverne, de la Iaşi şi Bucureşti. Abia la sfârşitul anului 1861, Poarta, urmată de celelalte puteri garante, a recunoscut unirea politico-administrativă a Principatelor pe timpul domniei lui Cuza. Ea s-a materializat prin crearea unui singur guvern (22 ian./3 febr. 1862), ce cuprindea reprezentanţi ai grupărilor conservatoare moldovene şi muntene, în frunte cu Barbu Catargiu. Activitatea următorului guvern, condus de Mihail Kogălniceanu (12/24 oct. 1863 – 26 ian./7 febr. 1865) a pus în operă principalele puncte formulate în programele Revoluţiei române de la 1848-1849.

Pe fondul neînţelegerilor privind reforma agrară, Alexandru Ioan Cuza a organizat o lovitură de stat, la 2 mai 1864, şi a dizolvat Adunarea, elaborând o nouă constituţie denumită „Statutul dezvoltător al Convenţiei de la Paris”, în care îşi arogă largi prerogative legislative şi executive. La 14/26 august 1864, Alexandru I. Cuza a sancţionat şi promulgat Legea agrară, pe care a dat-o publicităţii împreună cu o Proclamaţie către sătenii clăcaşi în care se spunea: „De astăzi înainte, voi sunteţi stăpâni pe braţele voastre; voi aveţi o părticică de pământ, proprietate şi moşie a voastră; de astăzi, voi aveţi o patrie de iubit şi de apărat”.

Au fost împroprietărite 463.554 familii de ţărani. Conform legii, ţăranii primeau pământ în funcţie de numărul animalelor şi nu îl puteau înstrăina timp de 30 de ani. Se desfiinţa pentru totdeauna claca, boierescul şi toate celelalte obligaţii către boieri, care însă erau răscumpărate şi plata urma a se face pe o perioadă de 15 ani. Aplicarea legii a fost greoaie pentru că, pe de o parte nu exista un regulament unitar, iar, pe de altă parte, se simţea lipsa inginerilor topografi. La 2/14 şi la 4/16 decembrie 1864 au fost promulgate un Cod civil şi un Cod penal şi de procedură penală.

Alexandru Ioan Cuza

La 27 martie 1848, la hotelul Petersburg din Iaşi, prezent în rândul celor peste o mie de revoluţionari moldoveni, Alexandru Ioan Cuza a luat cuvântul şi a semnat documentul programatic Petiţia-proclamaţiune a boierilor şi notabililor Moldovei. Rănit în confruntarea care a avut loc, Alexandru Ioan Cuza, a fost arestat şi trimis spre deportare.

Viitorul domnitor, alături de alţi şase revoluţionari au reuşit să se refugieze la viceconsulul englez de la Brăila, evitând astfel deportarea şi anchetarea lor în Imperiul Otoman. Alexandru Ioan Cuza a participat la Marea Adunare Naţională de la Blaj, în Transilvania, din 3/15 mai 1848, unde l-a ascultat pe Avram Iancu spunând: „Ardealul nu mai este Ardeal, ci România” şi „Uitaţi-vă pe câmp, românilor suntem mulţi ca cucuruzul brazilor, suntem mulţi şi tari”.

Avram Iancu

Din cauza holerei care izbucnise în Bucovina, a plecat la Viena, apoi la Paris, şi la Constantinopol, de unde s-a întors în ţară, alături de noul domn al Moldovei, Grigore Ghica, un om cu vederi mult mai liberale decât predecesorul său, Mihai Sturdza, şi un partizan convins al Unirii. Alexandru Ioan Cuza a ocupat succesiv posturile de preşedinte al Judecătoriei Covurlui, director al Ministerului de Interne şi pârcălab al ţinutului Covurlui. A devenit un bun cunoscător al problematicii administrative a ţării, implicându-se în învăţământ şi sănătate. Totodată, el a desfăşurat şi o activitate unionistă considerabilă.

Activitatea unionistă şi scandalul alegerilor pentru divanul ad-hoc din 1857, l-au făcut pe Cuza să demisioneze din administraţia caimacamului Nicolae Vogoride. Au fost organizate noi alegeri pentru divan, care au dat un covârşitor câştig de cauză taberei unioniste. După deschiderea lucrărilor acestui important for, la 22 septembrie 1857, la Iaşi, Alexandru Ioan Cuza şi-a dovedit consistenţa politică în numeroasele dezbateri la care a participat activ. El a susţinut desfiinţarea privilegiilor de clasă şi s-a pronunţat pentru rezolvarea chestiunii agrare.

Una dintre cerinţele des întâlnite şi în programele revoluţionarilor de la 1848 a fost reformarea învăţământului românesc. Proiectul de lege „asupra organizării instrucţiunii publice din România” a fost votat încă din 16/28 martie 1864. După numeroase amânări, legea asupra instrucţiunii publice a fost promulgată de către Cuza la 25 noiembrie/7 decembrie 1864, după ce în prealabil a trecut prin Consiliul de Stat. Au fost reduse numărul articolelor de la 660 la 480 şi au fost introduse câteva modificări, dintre care cea mai însemnată era renunţarea la principiul inamovibilităţii pentru învăţători, institutori şi profesori secundari, el rămânând numai pentru profesorii universitari.

Costache Negri

La 2 iulie 1864, a fost adoptată o nouă lege electorală prin care se mărea numărul votanţilor. Noua lege electorală, deşi nu înlătura votul cenzitar, reducea censul şi crea două categorii de electori. Sistemul prevedea ca un număr de 50 de asemenea electori să aleagă pe unul singur care vota. În felul acesta, sistemul de vot cuprindea toate categoriile sociale chiar dacă ponderea lor în luarea deciziilor era diferită.

Pe fondul deteriorării raporturilor dintre Cuza şi miniştrii săi, la 17 decembrie 1865, acesta a afirmat dorinţa sa de a nu împiedica ascensiunea spre tron a unui prinţ străin. Silit să abdice, la 11/23 februarie 1866, a plecat în exil, în Germania, stabilindu-se la Heidelberg unde a şi murit la 15 mai 1873, la vârsta de 53 de ani. Poporul român nu l-a uitat şi, cât timp a mai trăit, a fost ales, în lipsă, deputat în Parlamentul ţării. Respectându-i-se voinţa, a fost înmormântat în ţară, la moşia sa de la Ruginoasa. La ceremonie au participat mii de ţărani, dar şi prietenii de o viaţă: Mihail Kogălniceanu, Vasile Alecsandri, Costache Negri.

21/01/2022/0 Comments/by Patrick Matis