Studiul de faţă îşi propune prezentarea unui aspect mai puţin analizat în studiile care au abordat tema Rezistenţei anticomuniste, şi anume existenţa cotidiană a unui „bandit”³ , a unui membru din acele numeroase grupări care, cu credinţa în venirea şi eliberarea de către americani a României de sub ocupaţia sovietică, au încercat să reziste, cu arma în mână⁴ , noilor autorităţi instalate cu susţinerea şi din interesul Moscovei⁵.

Alimentate de chemările la luptă lansate prin intermediul unor posturi de radio occidentale precum „Europa Liberă” sau „BBC”, „bandele” anticomuniste au menţinut, timp de mai bine de un deceniu, o anumită teamă în rândul conducerii comuniste, locale şi centrale, care se vedea subminată în eforturile sale de a-şi consolida pe deplin puterea, aceasta şi datorită unui climat de incertitudine existent în rândul populaţiei, sensibile la zvonurile vehiculate⁶ de cei care se înrolaseră în lupta împotriva noului regim⁷ şi care propovăduiau o iminentă sosire a americanilor⁸ în Balcani. Această sosire s-a lăsat însă mult aşteptată şi a depăşit pe alocuri posibilităţile biologice de supravieţuire ale celor din Rezistenţă. Capturaţi de Securitate, judecaţi în tribunale militare, condamnaţi (cu sentinţe bazate pe „unanimitate de voturi”)⁹ la moarte sau la ani grei de închisoare şi la confiscarea tuturor bunurilor, membrii „bandelor” nu au putut accepta că americanii i-au uitat pe români¹⁰ sub mantaua sovietelor şi nici că ei sau urmaşii lor nu vor fi salvaţi de marea putere de la apus.

Puţine sunt mărturiile care ne oferă o perspectivă asupra vieţii de zi cu zi a unui membru al Rezistenţei, existenţă care nu a fost una nici fericită şi nici lipsită de griji. Memoriile unor supravieţuitori publicate după 1990¹¹ oferă anumite informaţii despre universul cotidian al grupărilor din munţi, percepţiile fiind însă rarefiate de trecerea timpului şi de distanţarea mentală de evenimente. Cu caracter de unicat¹² datorită condiţiilor în care a fost scris, a momentelor zugrăvite, dar mai ales a faptului că evenimentele sunt descrise de unul din ultimii membri ai Rezistenţei (prins şi încarcerat de către Securitate şi, apoi, pedepsit cu moartea de justiţia comunistă), jurnalul lui Vasile Motrescu, de fapt fragmentele de jurnal care se regăsesc în dosarul de la Securitate – pentru că nu avem nicio garanţie că ele au fost capturate şi păstrate în întregime – oferă una din perspectivele cele mai reale şi dureroase, totodată, a vieţii de anticomunist.

Născut la 11 octombrie 1920 în comuna Vicovu de Jos, judeţul Suceava, într-o familie de ţărani simpli, Vasile Motrescu a absolvit 6 clase primare şi, până la începutul celui de-Al Doilea Război Mondial, s-a îndeletnicit cu agricultura. Finalul războiului avea să-i aducă în pofida aşteptărilor o existenţă deosebit de zbuciumată.

Începând cu primăvara anului 1944 a intrat în componenţa primelor grupuri de partizani antisovietici – fosta grupare Macoveiciuc – aflate sub protecţia Comandamentului româno-german din Câmpulung Moldovenesc şi instruite în şcoala din comuna Sadova¹³. În toamna anului 1944 este nevoit datorită acestei activităţi să se ascundă de teama trupelor sovietice. Revine apoi în localitatea sa de baştină unde îşi întemeiază o familie având şi doi copii. În primăvara anului 1949 află că este urmărit de Securitate pentru acţiunile sale antisovietice din vara anului 1944 şi se refugiază din nou în pădurile din zona Rădăuţi. A făcut parte apoi din grupul Constantin Cenuşă, care luptase şi împotriva sovieticilor; Vasile Motrescu şi Constantin Cenuşă au fost condamnaţi în contumacie de către Tribunalul Militar Iaşi la un total de 31 ani de închisoare datorită „activităţii desfăşurate în spatele trupelor sovietice în primăvara anului 1944”¹⁴. În urma promisiunilor Securităţii s-a predat de bunăvoie şi este lăsat în libertate de către autorităţi în speranţa că îl vor putea prinde astfel şi pe Constantin Cenuşă ceea ce s-a şi întâmplat ulterior. Vasile Motrescu a fost utilizat ca element acoperit infiltrat în grupul condus de Ioan Gavrilă, care acţiona în Munţii Făgăraş, având misiunea de furniza informaţii referitoare la locul unde se afla această grupare şi de a crea condiţiile necesare capturării membrilor acesteia¹⁵. După cum mărturiseşte chiar Ioan Gavrilă, Vasile Motrescu a dejucat în ultimul moment planul Securităţii avertizându-i pe cei în cauză de iminenta lor capturare¹⁶. Este recuperat de către organele Securităţii şi folosit în altă operaţiune de deconspirare a unui fost membru al Rezistenţei – Macoveiciuc Silvestru – în a cărui celulă de la Penitenciarul Botoşani este introdus Vasile Motrescu¹⁷. Şi în acest caz se deconspiră în faţa celui vizat de securişti. În urma acestor „eşecuri” este judecat şi condamnat la un total de 23 de ani şi şase luni pentru tâlhărie, instigare publică repetată şi asociere contra liniştii publice. În urma acestei sentinţe, la 29 mai 1952, pentru a treia oară, se refugiază în pădure, având asupra sa şi o armă Z.B. din timpul războiului. O lună mai târziu, se alătură lui Gavrilă Vatamaniuc (fugar din 1948) şi fraţilor Chiraş Ioan şi Gheorghe¹⁸ – aceştia din urmă împuşcaţi ulterior, în timpul unei ciocniri cu trupele de securitate aflate pe urma lor. Alături de ceilalţi membri ai grupării din care făcea parte, Vasile Motrescu, a răspândit manifeste şi a contribuit la întărirea ideii, în rândul populaţiei din regiunea Bucovinei, că un nou război este în pregătire şi că Occidentul va răsturna regimul nou instalat de către sovietici. De asemenea, a participat alături de alte grupări din zonă, la acţiunile întreprinse contra autorităţilor, ameninţând pe cei care se alăturau noului regim. A iniţiat mai multe atacuri împotriva unor cabane ale lucrătorilor forestieri – cunoscuţi ca activişti comunişti – sau a unor stâne pentru a procura provizii şi diverse alte lucruri necesare existenţei în munţi, lăsând în aceste locuri scrisori de ameninţare la adresa regimului. Securitatea răspândeşte zvonul că Vasile Motrescu este agent al său, cu scopul de a distruge unitatea grupării Vatamaniuc în care era încadrat şi Motrescu. Datorită persecuţiilor, familia nu-l mai poate ajuta cu alimente, iar cei mai mulţi dintre consăteni refuză să o mai facă de teama represaliilor¹⁹.

În toată această perioadă, (1952-1958), Vasile Motrescu²⁰ trimite autorităţilor o serie de scrisori în care arată motivele pentru care s-a refugiat în munţi, prezentând totodată şi starea de nemulţumire existentă în rândul ţărănimii din Bucovina, în faţa colectivizării forţate. El cere graţierea deţinuţilor politici şi eliberarea, în special, a lui Constantin Cenuşă, promiţând că dacă aceste cereri vor fi îndeplinite, el va ieşi din clandestinitate. Un caiet, de 38 de pagini, cu însemnările şi poeziile sale, din anul 1953, este depus la Miliţie²¹. În toamna anului 1954, grupul Vatamaniuc construieşte un bordei bine aprovizionat, în pădurea Bercheza de la Bâtca Corbului, în care Gavril Vatamaniuc şi Vasile Motrescu îşi petrec cea mai mare parte din iarnă. Descoperit fiind alături de Gavril Vatamaniuc la 18 ianuarie 1955 de soldaţi ai trupelor de securitate, Vasile Motrescu nu a ezitat să tragă în cei doi ostaşi care i-au tăiat orice posibilitate de fugă²². Aceştia au murit la scurt timp şi figurează şi astăzi ca eroi pe placa comemorativă de la Muzeul Jandarmeriei Române. În bordeiul părăsit de către partizani s-au găsit, alături de alimente, arme sau muniţie şi două caiete cu însemnări, precum şi un petic de hârtie cu un text intitulat „Către călăii Neamului Românesc”, semnat „partizan V. Motrescu”. După acest moment, Vasile Motrescu s-a despărţit de restul grupării, preferând să acţioneze singur şi să fie astfel mai greu de depistat şi capturat de către Securitate. Între 1955-1958 se ascunde prin pădurile Bucovinei sau pe la unii dintre consătenii săi, precum Calancea Gheorghe sau Marciuc Vasile care l-au găzduit şi i-au furnizat alimentele necesare.

La 30 ianuarie 1956 este condamnat pentru a treia oară – la moarte prin împuşcare pentru „crima de acte de teroare” – fiind considerat de Securitate drept şef al grupării Vatamaniuc. În perioada cât a fost fugar (1944-1958) s-au pronunţat trei sentinţe de condamnare a sa: pentru tâlhărie, agitaţie publică şi port ilegal de armament. Trădat de către Toader Şfichi a lui Ilie a Măţului, la mijlocul lunii ianuarie 1958 este arestat de către organele Securităţii, într-una din nopţile în care se ascundea la una din gazdele sale din anii 1955-1958: Gavril şi Valeria Şfichi din Gălănești²³. Aceste gazde, pe lângă faptul că i-au oferit adăpost, i-au furnizat şi hârtie sau rechizite de scris necesare pentru redactarrea propriului jurnal. Este internat la Penitenciarul Botoşani, este anchetat, dar nu mai este judecat fiind considerată valabilă sentinţa din 1956 prin care era condamnat la moarte. I se respinge recursul şi cererea de graţiere. Execuţia a avut loc la Botoşani la 29 iulie 1958, orele 21:30.

În cele ce urmează, vom încerca să prezentăm câteva momente semnificative din viaţa de fugar a lui Vasile Motrescu, pentru a ilustra astfel două laturi ale existenţei acestuia – şi a partizanilor în genere – o zi obişnuită şi momentul cu semnificaţie aparte (Sfintele Paşti), având în vedere şi deosebita credinţă care îi însufleţea în general pe toţi cei care au luptat în Rezistenţă.

Primul fragment aduce în atenţie lipsurile acute cu care Motrescu trebuia să se confrunte zilnic. Procurarea hranei şi grija de a nu fi descoperit reprezentau aspectele principale ale traiului în munţi şi, nu rareori, datorită condiţiilor vitrege, alimentele erau insuficiente sau lipseau cu desăvârşire. Frigul, umezeala, singurătatea erau alţi factori nelipsiţi, în special în timpul nesfârşitelor luni de iarnă.

Marţi 24 martie 1953

M-am sculat de dimineaţa am mâncat, am luat o bucată de mămăligă şi trei cepe şi am plecat cu ajutorul lui Dumnezeu după vânat căci am terminat alimentele de o bună bucată de vreme, ne chinuim mai mult cu mămăliga friptă, cir şi ceapă căci zăpadă pe unele locuri trece de un metru. De la bordei de la grădină am plecat la Stâncile Sfredelului pe faţă căci se vedea gol. Aceste rânduri le scriu chiar pe Stânca Sfredel la soare, cântă sturzul şi păsări de primăvară. Astăzi am auzit sturzul întâi şi chiar când scriu aceste rânduri pe stâncă un fluturaş roşu saltă jucăuş în jurul meu povestindu-mi bucuria primăverii. De la „Stâncile Sfredel” spre făgetul pârâului Pădureţ e cald şi frumos, adevărată zi de primăvară, când scriu aceste rânduri aud bătând un ţap pe coasta Pădureţului, mă face atent că el e gata de pus în oală, cum am plecat de la stânci spre făget, am simţit cerbul, am găsit urma trecută în Ursoaia tot la Sfredel în pădure am tras un foc de armă pe la orele… dimineaţa într-o pricăjită de căprioară fiindcă nu am avut vizibilitatea bună şi fiind prea dorit de carne nu am lovit-o. Din Făget am trecut în Ursoaia în slag la Tcaciuc m-am pus în faţa soarelui m-am dezbrăcat de cămaşă şi haina de blană goală şi mi-am uscat rufele fiind ude, e cald, e frumos, zăpada se topeşte. După ce mi-am uscat rufele am plecat în Gruetul Pădureţului unde stau la soare şi scriu rânduri de la orele 12 ziua, după ce mi-am uscat rufele am plecat de-a lungul pârâului Pădureţului pe coasta cu trasul în al doilea Gruet, am mai făcut vreo trei ore de pândă, urma este mult, am găsit o păsărică îngheţată de frig din astă iarnă. Din Pădureţul am plecat la Ursoaia, am găsit o urmă de bocanci suspectă pe calea coborâtă în vale de pe râul Ursoaiei, am plecat de unde venea urma m-am dus cu ea până la baraca Ursoaia unde lucrează feciorii lui Ifrim a Babii din Voivodeasa am făcut pândă puţin să văd ce mişcare este în baracă, m-am scoborât în marginea pârâului Ursoaia unde trage lemne Negru, am făcut pândă la marginea pârăului până ce au trecut cu lemnele la vale fără să mă arăt la ei, foarte obosit m-am dus de am dat târcoale la baracă la Negru fiindcă îngheţasem de frig vărsam venin verde şi mă durea grozav capul, m-am dus de la baracă fără să mă mai simtă cineva flămând, bolnav şi amărât, am început să plâng şi în acele momente eram bucuros să [mă] şteargă Dumnezeu de pe pământul celor vii, de la baraca de la Negru m-am dus pe coasta Ursoaiei şi fără nimic am făcut puţin foc de m-am încălzit la picioare. Pe lângă tot necazul şi durere mea am mai ars şi pătura. După ce m-am încălzit pe la 24 noaptea am plecat mai la deal, îmi era frică să nu se vadă focul din drum, nu puteam să stau jos căci mă duceam pe coastă la vale, puţin mai la deal mai făcui puţin foc, am tras zăpada şi având lemne pe foc şi obosit am adormit pe zăpadă ca căprioara fără foc până în zori de zi 24.

Singurătatea, dorul de casă şi lipsurile cu care se confrunta Vasile Motrescu erau amplificate cu prilejul fiecărei sărbători creştine. Jurnalul său reprezintă o mărturie cutremurătoare a gândurilor ce-l frământau în preajma Sfintelor Sărbători ale Paştilor din anul 1953.

Joi 2 aprilie 1953

M-am sculat de dimineaţă, am făcut mâncare şi rugăciunile obişnuite şi am plecat de am stat în preajma urmei, m-am suit într-un fag de m-am uitat în poiana Haneagului, încă se văd pete de zăpada, încă nu s-a luat toată nici pe aici. Până la amiază am citit în Biblie 25 iar după amiază mi-am adunat lemne şi mi-am aranjat cobiliţa. Timpul se menţine înnourat spre seară s-a arătat puţin soare. Seara am mai făcut un şir, am mâncat apoi m-am culcat tot fără foc 26.

Ca bun creştin, Vasile Motrescu, ţinea post negru de vineri seara până sâmbătă la apus, timp în care nu lucra şi nici nu mergea la vânătoare. De altminteri, morala creştină a constituit un factor primordial în cadrul luptei anticomuniste. 27

Rezistenţa anticomunistă din România a apărut ca urmare a nemulţumirii generalizate, existente în rândul populaţiei faţă de puterea impusă cu ajutorul tancurilor sovietice. Aceasta s-a manifestat pe multiple planuri şi a cuprins toate clasele sociale, fără nicio deosebire. Rezistenţa armată a avut loc pe aproape întreg teritoriul ţării: în Oltenia, Banat, Apuseni, Maramureş, Bucovina, Neamţ, Făgăraş, Vrancea, chiar şi în Deltă sau în zonele de câmpie. Ea era constituită din câteva mii de oameni, retraşi de obicei în grupuri mici în zonele greu accesibile.

În Bucovina, acţiunile de luptă ale partizanilor contra Armatei Roşii invadatoare au început în aprilie 1944, sub coordonarea Comandamentului româno-german. Acestea au constat în misiuni de patrulare, de recunoaştere, în ambuscade, diversiuni, acţiuni în spatele liniilor sovietice etc. După 23 august 1944, acţiunile s-au diminuat considerabil, o mare parte din partizani revenind la viaţa de dinainte de război. Începând însă cu anul următor, datorită noilor instrucţiuni venite de la centru, foştii luptători încep să fie urmăriţi pentru războiul purtat împotriva Uniunii Sovietice. În această situaţie mulţi reiau lupta, refugiindu-se în munţi pentru a-şi apăra viaţa şi libertatea. Desigur că, disproporţia forţelor implicate în conflict, lipsurile de tot felul pe care trebuiau să le suporte partizanii şi nu în ultimul rând acţiunile de trădare au dus în cele din urmă la anihilarea grupurilor armate, membrii acestora fiind executaţi sau condamnaţi la ani grei de închisoare. În mod individual sau constituiţi în grupuri, aceştia s-au opus cu arma în mână abuzurilor, instaurării şi consolidării comunismului. Între aceştia, Vladimir Macoveiciuc, Constantin Cenuşă, Gavril Vatamaniuc sunt conducătorii unora din principalele nuclee de rezistenţă.

Arestarea şi executarea lui Vasile Motrescu, în 1958, reprezintă unul din ultimele episoade ale luptei armate din Bucovina.

Bărbulescu Liviu Ţăranu

Publicat în „Mişcarea armată de rezistenţă anticomunistă din România. 1944-1962”, coord. prof. univ. dr. Gheorghe Onişoru, Bucureşti, Editura Kullusys, 2003, pp. 281-299.