Entries by Tudor Urse

Tudor Urse – BELAGINELE – Legile sacre ale omenirii


legile belagine, belaginele, legile sacre ale omenirii

Tudor Urse - BELAGINELE - Legile sacre ale omenirii

Se spune că Zalmoxe ne-a lăsat o serie de legi sacre, asemănătoare cu poruncile lui Moise. Aceste legi totuși sunt destul de profunde, lungi și foarte bine explicate parte în parte. Probabil că, cel care le citea, reflecta, și se ruga la divinitate pentru a le înțelege esența.

Legile Belagine (Leges Bellagines denumire ce apare ȋn secolul IV d. Hr.) sunt cunoscute a fi tautologiile după care se guvernau pelasgii şi urmaşii lor, dacii. Despre etimologia termenului „belagine” există mai multe teorii:

– Cuvântul este compus din belanus (legi) şi ginus (ȋncepători), astfel că ar putea ȋnsemna „legile ȋnceputurilor”.

– Alăturarea cuvintelor pelasgus şi gentaes (gens-gentis-neam-gintă) ar putea avea ca ȋnsemnătate „neamul pelasg”.

– Belagine – Blajin (Be+lag+ine=Blajine). Ȋn capitolul „Arimani, Râmi, Arimaspi, Arimphaei în Dacia” a lucrării Dacia Preistorică, Nicolae Densuşianu afirmă despre una din ramurile pelasgilor următoarele „(…) aceşti Rohmani îşi petrec vieţa lor foarte mult în devoţiuni religiose; sunt oameni forte buni, şi cu moravuri blânde, din care cauză se numesc «Bunï») şi «Blajini»; ei sunt feriţi de orice rele, cât nu fac stricăciuni nimenui, dar nici pe ei nu-i superă nimeni; și fiindcă sunt sfinţi, ei merg după morte de a dreptul în raiu și se numesc «Fericiţii ajini». Rohmanii aveau o presimţire de cesul morţii; se pregătiau singuri pentru ultimul moment al vieţei lor; se îmbrăcau în haine de morte, veniau preoții, rudele şi pretinii, se făcea ceremonia de despărţire; apoi acela, cărui i-a sosit cesul, trecea singur după un del cu trup cu tot, iar ceilalţi se întorceau acasă”.

– Nicolae Densuşianu susţine faptul că denumirea vine de la Belaci sau Blaci, populaţii pastorale pelasge (personal aceasta este teoria pe care o ȋmbrăţisez), lucru care atestă că origina cuvântului vine de la pelasgi (pelasgi/belasgi/belagi/blaci/belagines).

Să le studiem și noi mai jos:

  1. Dincolo de curgerea timpului şi de cugetarea zeilor, este Focul cel Viu şi Veşnic, din care vin toate şi prin care fiinţează toate cele ce sunt. Totul şi nimicul sunt suflarea Sa, golul şi plinul sunt mâinile Sale, miscarea şi nemişcarea sunt picioarele Sale, nicăieri şi peste tot este mijlocul Său, iar chipul Său este lumina. Nimic nu este făptuit fără de lumină şi tot ce vine din lumină prinde viaţă şi ia făptură.
  2. Precum fulgerul aduce lumina şi din lumină tunetul şi focul se revarsă , aşa este şi gândul omului, el trece în vorba omului şi apoi în fapta sa. Deci, ia aminte la asta, căci până la focul ce arde trebuie să fie o lumină şi un tunet. Lumina omului este gândul său şi aceasta este averea sa cea mai de preţ. Lumina prinde putere prin cuvânt, iar voinţa omului aprinde focul prin care se făptuiesc toate cele ce sunt în jurul său.
  3. Fii ca muntele cel semeţ şi ridică a ta lumină mai presus de cele ce te înconjoară. Nu uita că aceiaşi paşi îi faci în vârful muntelui ca şi în josul său, acelaşi aer este sus ca şi jos, la fel creşte copacul în vârf de munte ca şi în josul său, la fel luminează soarele piscul cel semeţ ca şi pamântul cel neted.
  4. Fii cumpătat ca pământul şi nu vei duce lipsă de nimic. Creanga prea plină de rod este mai repede frântă de vânt, sământa prea adâncă nu răzbate şi prea multă apă îi stinge suflarea.
  5. Ia aminte la copacul cel falnic, cu cât este mai înalt, cu atât rădăcinile sale sunt mai adânci în pământ, căci din pământ îşi trage tăria, nu uita asta. Cu cât te ridici mai mult, cu atât trebuie să cobori mai mult, căci măsura ridicării este aceeaşi cu măsura coborârii.
  6. Puterea omului începe cu vorba nerostită, ea este asemeni seminţei care încolţeste, nici nu se vede când prinde suflare de viaţă. Lumina seminţei este cea care o ridică, pământul este cel ce-i dă hrana, apa îi dă vigoarea, iar răbdarea o îmbracă cu tărie.
  7. Priveşte râul şi ia aminte la învățătura sa. La început este doar un firicel de apă, dar creşte tot mai mare, căci vine de la ce este mai mare, şi lucrurile aşa trebuiesc împlinite, prin firea lor.
  8. Asemenea este şi gândul cel bun şi drept rânduit, el îşi face loc printre pietre şi stânci, nu tine seama de nimic, îşi urmează drumul şi nimic nu-i stă în cale. Apă cu apă se adună, iar împreună puterea este şi mai mare.
  9. Ia seama de taina aceasta şi nu o uita, acel firicel de apă ştie unde va ajunge, căci una este cu pământul şi toate cele ce-i vin în cale nu îl pot opri până la sfârşit. Astfel să iei seama la gândul tău unde trebuie să ajungă şi vei vedea că nimic nu stă în calea sa. Să-ţi fie gândul limpede până la sfârşit; multe se vor ivi în calea sa, căci firea lucrurilor din jur este mişcătoare asemeni apelor. Apă cu apă se întâlnesc, pământ cu pământ şi munte cu munte.
  10. Ia seama la gândul cel rău, fereşte-te de el ca de fulger, lasă-l să se ducă precum a venit, căci te-ndeamnă la lucruri nefireşti. Fereşte-te de vorbele deşarte şi de neadevăr; sunt ca pulberea câmpului ce-ţi acoperă ochii, ca plasa păianjenului pentru mintea şi sufletul tău. Ele te îndeamnă la trufie, înșelăciune, hoţie şi vărsare de sânge, iar roadele lor sunt ruşinea, neputinţa, sărăcia, boala, amărăciunea şi moartea.
  11. Nu judeca oamenii după greutatea lor, după puterea lor, după averea lor, după frumuseţea lor sau după râvna lor, căci şi unul şi altul a lăsat din ceva pentru a creşte în altceva. Cel bogat este sărac în linişte, cel tare este slab pentru altul şi cel slab are tăria lui ascunsă. Cum firea lucrurilor este mişcătoare, asemeni este şi omul. Ce dă valoare unei unelte, trebuinţa sau frumuseţea? Duce un om mai mult decât boul? E mai bogat vreunul ca pământul? Doar cunoaşterea şi înţelepciunea îl ridică pe om peste dobitoace. Şi degeaba ai cunoaştere dacă ea nu este lămurită de vreme.
  12. Fierul înroşit a fost rece şi se va răci iarăşi; Vasul a fost pământ şi va fi iarăşi pământ; Pământul ce-a fost sterp acum este pământ roditor şi se va stârpi iarăşi peste vremi. Râvna omului face schimbătoare toate acestea. Dar râvna îi întoarce bucuria în tristeţe şi liniştea în nelinişte. Fierul şi focul ajută omul, dar îl şi vatămă. Şi aceeaşi râvnă îl îndeamnă a merge pe cărări neştiute şi nebătute de ceilalţi dinaintea lui. Tot râvna îl îndeamnă la strângere de averi, la mărirea puterii şi a se măsura cu alții. Fereşte-te de a te măsura cu altul, căci trufia de aici se naşte; ea te va coborî mai jos de dobitoace şi te va despărţi de fratele şi de vlăstarul tău.
  13. Neînţeleptul este mânat de râvnă, dar înteleptul încalecă râvna. Neînţeleptul suferă când râvna îl duce la pierdere şi la cădere, dar înțeleptul întotdeauna găseşte câştigul în pierdere şi înălţarea în cădere.
  14. Trufia răceşte iubirea inimii şi o face în duşmănie şi nu există dobitoc mai josnic decât omul care nu mai are iubire în inima sa. Căci iubirea este cea dintâi putere şi chipul ei este lumina. Ia seama ca nu cumva gândul tău să se împresoare cu trufia, căci mai jos de dobitoace vei ajunge.
  15. Gândul bun şi vorba înţeleaptă îţi pot potoli necazul, îţi pot răcori inima, dar nu te vindecă, pentru că omul suferă după cum trufia a crescut în el, căci suferinţa este umbra trufiei.
  16. Nu îţi lega sufletul de nimic lumesc, de lucruri, de dobitoace, de argint sau aur, căci ele aşa cum vin, aşa pleacă. După orice zi vine şi noaptea, şi după iarnă vine primăvara, căci aşa este rânduit şi aşa este firea lucrurilor. Toate cele ce se văd, se nasc, cresc şi apoi se întorc de unde au plecat. Doar firea lucrurilor rămâne pururi, iar aceasta are nenumărate şi nesfârşite ramuri, şi asemenea izvoarelor minţii şi sufletului tău, ele nu se arată la vedere. Căci o suflare şi un foc fac să crească toate cele ce cresc ierburi, copaci, dobitoace şi oameni – şi din aceeaşi vatră vin şi către aceeaşi vatră se întorc, şi vatra aceasta este pururea.
  17. Precum copacul cel falnic creşte lângă cel mic fără a-i face rău, aşa să fiţi între voi, cel mare să nu lovească pe cel mic şi nici să-i amărască sufletul, căci va avea datorie mare de dat, la fel ca şi hoţul. Aruncă un lemn pe râu şi mai multe vor veni din susul său către tine. Adu-i mulţumire semenului tău, adu-i lumină pe chip şi în suflet, iar toate acestea le vei găsi mai târziu înflorite în inima ta.
  18. Nu lua cu siluire şi nici cu vorbe amăgitoare ceea ce nu este al tău, căci cel ce priveşte prin ochii tăi este acelaşi cu cel ce priveşte prin ochii celuilalt. Ia seama la taina aceasta.
  19. Nu grăbi nici o lucrare căci trasul de ramuri loveşte înapoi. Fructul copt este uşor de luat, cel necopt este greu de luat şi gustul e neplăcut. Nu te grăbi deci să aduni ce este înainte de vreme, căci îţi va amărî sufletul. Cum creşte cadrul, aşa creşte şi stinghia şi cum creşte roata aşa creşte şi ispita.
  20. Rămâi mereu în răcoarea sufletului tău, dar dacă mânia se aprinde în tine, ia seama ca nu cumva să treacă de vorba ta. Mânia vine din teamă şi nu a locuit dintru început în inima ta; dacă nu creşte prin trufie, ea se intoarce de unde a plecat. Trufia închide poarta înţelepciunii, iar cel trufaş se pune singur lângă dobitoace. Înţelepciunea este mai preţuită decât toate cele ce se văd cu ochii, ea este aurul minţii şi sufletului tău şi este rodul cunoaşterii udată de vreme.
  21. Nu-ţi amărî sufletul când simţi durerea şi neputinţa, ci mai degrabă caută să te foloseşti de ele pentru îndreptare, căci în rod ai şi sămânţa. Nu se poate ca o sămânţă bună să dea rod rău. Lăcomia întotdeauna duce la pierdere, furtul întotdeauna duce la boală, gândurile sterpe întotdeauna duc spre rătăcire, mânia întotdeauna loveşte înapoi, răutatea şi neadevărul întotdeauna aduc neputinţa, trufia întotdeauna aduce suferinţă.
  22. Mergi la izvor când sufletul ţi-e aprins, scormoneşte în apa limpede şi asteaptă până ce devine iarăşi curată. Aşa se va duce şi aprinderea sufletului tău, precum tulburarea aceea.
  23. Ia bine seama la taina seminţei. Asemeni ei este gândul tău, şi cum sămânţa nu se poate fără coajă, aşa este şi gândul cel rodnic al omului. Coaja gândului rodnic este voinţa, iar fără voinţă, gândul se usucă şi nu foloseşte la nimic. Dar puterea este în răbdarea seminţei, iar voinţa şi răbdarea fac mlădiţa firavă să razbată pământul tare.
  24. În vremea lucrului tău, înveseleşte-ţi inima la vederea lucrării tale înainte de terminarea ei, căci precum fructul îşi anunţă venirea cu o floare, tot aşa fapta omului este văzută de cel cu mintea şi simţirea limpede, înainte de a fi terminată.
  25. Ia bine seama la cauza omului sărac, dar şi la cauza omului grabnic avut, căci nici una, nici alta nu sunt fireşti. Omul sărac are multe gânduri deşarte şi le schimbă de la o zi la alta, vorbeşte mult şi lenea i-a învelit braţele şi picioarele.
  26. Cel grabnic avut ori e hoţ şi înşelător, ori vede mai bine necazul altuia şi caută a-l amăgi, de acolo îşi trage grabnica avuţie.
  27. Fii blând şi răbdător cu cei de lângă tine, căci aşa cum te porţi tu cu ei, aşa se poartă şi alţii cu tine, căci simţirea lui este la fel cu simţirea ta, din aceeaşi suflare este şi simţirea lui, iar lumina ce se vede prin ochii lui este din aceeaşi lumină cu cea care se vede prin ochii tăi.
  28. Unde este tăria omului acolo îi este şi slăbiciunea, ceea ce-l ridică îl şi coboară; rămâi în limpezimea minţii şi simţirii tale şi vei vedea toate acestea. Cel mic este deasupra celui mare, cel uşor este deasupra celui greu, cel slab este deasupra celui tare, cel blând este deasupra celui aprig. Limpede să-ţi fie mintea şi simţirea, şi ia seamă de toate acestea.
  29. Tăria muntelui vine din răbdarea sa, din liniştea sa, stânca îi este numai învelitoare. Dar tăria lui este încercată de vânt, de apa cea lină. Ia-ţi puterea din răbdare şi din linişte şi foloseşte-te de ea prin limpezimea gândului tău, căci nu tulburarea izvorului roade stânca, ci limpezimea sa.
  30. Lucrarea făcută din teamă nu are viaţă lungă şi tăria ei este asemeni unei revărsări de ape care ţine putin. Aşa este şi cu tulburarea oamenilor, ea vine de-afară, dar este chemată de teama lor, însă teama vine prin necunoaştere, iar necunoaşterea prinde putere prin neadevăr, lene şi trufie.
  31. Soarbe cunoaşterea de la cei cu barba albă şi neroşită de vin şi lasă vremea să o îmbrace cu înţelepciune. Nu privi la trupul lor slăbit şi gârbovit, căci toate acestea sunt plata lor pentru cunoaşterea lucrurilor şi creşterea înţelepciunii.
  32. Mulţumeşte pământului pentru toate cele ce-ţi oferă, mulţumeşte cerului pentru ploaia care îţi hrăneşte pământul, mulţumeşte soarelui pentru căldura şi lumina casei tale şi a pământului tău, mulţumeşte lunii pentru liniştea somnului tău, mulţumeşte stelelor că veghează asupra somnului tău, mulţumeşte muntelui pentru poveţele şi fierul ce-l iei din el, mulţumeşte pădurii pentru tot ce iei de acolo, mulţumeşte izvorului pentru apa ce-o bei, mulţumeşte copacului pentru lucrările ce-ţi arată, mulţumeşte omului bun ce-ţi aduce bucurie şi zâmbet pe chip.
  33. Precum iarba bună creşte cu iarba rea, aşa sunt şi oamenii, dar ţine seama că purtarea lor cea rea este semănată şi crescută din teamă şi neputinţe, iar trufia este învelitoarea lor. Nu certa purtarea lor şi nu căuta a-i îndrepta din vorbe şi mustrare, căci apăsarea pe rană nu o vindecă. Oare iarba aceea este rea doar pentru că este amară pântecului tău? Aşa este şi cu omul, de vei vrea să-l îndrepţi, adu-i pentru început gândul şi simţirea la ce este plăcut atât omului bun, cât şi omului rău. Unul vede roata plecând, iar altul vede aceeaşi roată venind. Cine vede mai bine?
  34. Doar cel înțelepţit poate vedea limpezimea şi liniştea din mintea şi sufletul celui tulburat, căci cel întelepţit a fost odată si el la fel ca si cel tulburat şi roadele amare l-au făcut să ţină seama de alcătuirea fiinţei sale. A fugit de roadele sale amare în vârful muntelui şi acolo nu a scăpat de ele, a fugit în mijlocul pădurii şi iată că roadele erau cu el, apoi a privit în lăuntrul său şi iată că roadele sale amare aveau rădăcini în mintea şi simţirea poftelor sale.
  35. Este o floare mai frumoasă ca cealaltă? Este un izvor mai limpede decât altul? Este un fir de iarbă mai presus de un altul? Fiecare are tăria, frumuseţea şi priceperea lui. Este în firea lucrurilor ca pădurea să aibă felurite soiuri de copaci, de iarbă, de flori şi dobitoace. Nu seamănă un deget cu altul de la aceeaşi mână, dar este nevoie de toate pentru a bate fierul. Este mărul mai înţelept decât prunul sau părul? Este mâna stângă mai bună ca dreapta? Altfel vede ochiul stâng de cel drept? Cele de sus îşi au rostul lor şi cele de jos îşi au rostul lor, cele mari îşi au rostul lor şi cele mici îşi au rostul lor, cele repezi îşi au rostul lor şi cele încete îşi au rostul lor, cele ce au fost şi-au avut rostul lor şi cele ce vin îşi vor avea rostul lor.
  36. Neputinţa vine după răutate şi neadevăr, căci ceea ce dai aceea primeşti, ceea ce semeni aceea culegi, dar ia seama că lumina sufletului tău şi al celui de lângă tine are aceeaşi vatră şi rămâne fără umbră. Vezi ce tulbură necontenit izvoarele minţii şi sufletului aproapelui tău. Adu-i liniştea în suflet şi limpezimea în minte şi bătrâneţile tale vor fi ca pomul copt, oasele şi tăria ta nu vor slăbi şi te vei întoarce de unde ai venit, sătul de căldura urmaşilor tăi.
  37. Întotdeauna va fi cineva dedesubtul tău şi întotdeauna va fi cineva deasupra ta. La cele ce sunt dedesubtul tău să te uiţi cu iubire şi nu cu trufie căci acolo îţi sunt rădăcinile, iar la cele ce sunt deasupra ta să te uiţi cu privirea de prunc şi fără teamă.
  38. Cele tari, cele slabe şi cele nevăzute sunt cele ce alcătuiesc lumea şi toate acestea le găseşti în om şi toate alcătuiesc un întreg. Nu este nimic care să fie afară şi să nu fie şi înăuntru. Ia seama la toate acestea când îţi apleci privirea înăuntrul tău şi vei găsi toată înţelepciunea zeilor ascunsă în nevăzutul fiinţei tale. Zeii au luat seama înaintea omului de această înţelepciune şi asta i-a adus mai aproape de Focul cel Viu şi Veşnic.
  39. Ia aminte că bătaia inimii, curgerea sângelui prin vene, vindecarea rănilor, frumuseţea ochilor şi minunăţia alcătuirii trupului sunt făcute prin puterea şi suflarea Focului cel Viu şi Veşnic care este în fiecare şi al cărui chip se arată în lumină. Dar nu uita că trupul este doar o fărâmă din puţinul care se vede.
  40. Curăţenia trupului şi desfătarea sa prin simţuri te pune doar puţin mai sus de dobitoace, căci nu un sunet plăcut te ridică, nici o duioasă atingere, nici un gust plăcut, nici o mireasmă îmbătătoare şi nici o bucurie a ochilor. Căci unde este căldura, apare şi frigul, unde este dulcele apare şi amarul, unde este plăcutul apare şi neplăcutul, unde este mireasma apare şi duhoarea, iar unde este râs, şi plânsul pândeşte.
  41. Iată dar calea de început: cumpătarea în toate cele ce faci, ascultarea de bătrâni şi de cei înţelepţi, hărnicia, mulţumirea cu ceea ce ai, ferirea de neadevăr şi de vorbele deşarte, ferirea de ceartă şi de mânie, buna purtare între semeni. Dimineaţa să te trezeşti cu ele, ziua să le porţi mereu în minte, seara să le ai cu tine în somn şi astfel supărarea, lipsa, amărăciunea, neputinţa, boala şi răutatea altora nu se vor atinge de tine.
  42. Dincolo de acestea se află iubirea, voinţa, curajul, răbdarea, modestia şi ele ridică omul cu adevărat. Acestea sunt cele ce te apropie de Focul cel Veşnic şi, prin ele, calea ta urmează calea zeilor, dar îngroparea lor te aruncă mai jos de dobitoace. Doar prin ele primeşti adevărata cunoaştere şi înţelepciune, adevărata putere, adevărata bucurie, adevărata bogătie, rodnica şi trainica lucrare.
  43. Dar iată că unde este iubirea poate apărea şi ura, unde este voinţa poate apărea şi delăsarea, unde este curajul poate apărea şi frica, unde este răbdarea, poate apărea şi graba şi unde este modestia poate apărea şi trufia. Căci mişcătoare sunt şi cele ce se văd şi cele ce nu se văd din fiinţa omului.
  44. Dar toate acestea sunt ale celui ce simte, iar peste el se află cel ce gândeşte şi acesta este cel ce vede mişcarea în nemişcare, este cel care dincolo de toate aceste virtuţi se desfată în cunoaşterea şi liniştea ce întrece orice bucurie, iar atenţia, echilibrul şi limpezimea sunt uneltele sale.
  45. Cel tulburat vede binele ca bine şi răul ca rău, este atras de una şi fuge de cealaltă, dar înţeleptul vede şi frumosul şi urâtul, simte şi frigul şi căldura, şi fineţea şi asprimea, aude şi plăcutul şi neplăcutul, gustă şi dulcele şi amarul, simte şi mireasma şi duhoarea şi nu face judecată între ele. El vede desluşit că firea lucrurilor este în toate, căci frumosul din urât se trage şi urâtul din frumos, dulcele a fost amar la început şi se va face iarăşi amar, plăcutul se naşte din neplăcut şi neplăcutul din plăcut. Şi toate acestea luminează sufletul înţeleptului pentru că cele bune şi plăcute hrănesc şi bucură trupul şi simţurile sale, iar cele neplăcute neînţeleptului hrănesc mintea şi înţelepciunea sa, căci vede înnoirea lucrurilor şi seminţele viitoarelor bucurii.
  46. Nu este ușoară cărarea zeilor, dar nu uita nici o clipă că omul poate cuprinde în iubirea sa mai mult decât poate cuprinde în ura sa, căldura se ridică mai mult decât poate coborî frigul, cel ce este deasupra vede mai multe decât cel ce este dedesupt, uşorul se întinde mai mult decât se întinde greul, lumina răzbate mai mult decât poate răzbate întunericul, puterea care uneşte este mai mare decât puterea care desparte.
  47. Lungul şi scurtul au acelaşi mijloc; cercul mic şi cercul mare, globul mic şi globul mare pe acelaşi punct se sprijină; nevăzutul şi văzutul acelaşi loc ocupă; toate cele mari stau ascunse în cele mici, iar aici este o mare taină a firii; mare printre înţelepti este cel ce o pricepe.
  48. Înţeleptul uneşte pe cel ce vede cu cel ce gândeşte, cel ce simte cu cel ce face, dar neînţeleptul îi desparte. Deschide-ţi bine ochii, căci cel ce face, cel ce simte şi cel ce gândeşte sunt asemeni norilor care vin şi pleacă, dar cel ce vede prin ochii tăi este veşnic şi lumina sa este fără umbră. El este dincolo de viaţă şi moarte, dincolo de bine şi rău, dincolo de frumos si urât, dincolo de curgerea timpului.

Mai este ceva de spus? Să reflectăm…

Pe curând prieteni,

Al vostru Urse Morega Tudor Alexandru.

/1 Comment/by

Tudor Urse – Androniconul – Școala Zalmoxiană de Mistere


andronicon, sarmisegetuza

Tudor Urse - Androniconul - Școala Zalmoxiană de Mistere

Egiptenii au avut templele sacre de mistere in timpul pe lungul fluviu al Nilului. Mayașii și-au avut TEOTIHUACAN-UL (locul unde oamenii devin zei). Grecii au avut sacrele mistere din Eleusis. Mistere preluate din cultura tracică. Da. Exact cum ați citit. Nu. Nu este un alt articol despre dacopați și cât de măreți am fost noi odată. Este un studiu amănunțit bazat pe dovezi ignorate și nestudiate îndeajuns de către istorici. Păi i-a să vedem…

Că și tracii și-au avut propria școală de mistere si studii înalte? Adevărat. O demonstrează chiar Pitagora şi elevii săi care şi-au completat studiile universitare la şcoala zalmoxiană. Astfel, după mărturiile lui Platon şi Socrate, în Tracia nord-dunăreană erau cei mai învăţaţi medici din lume, superiori medicilor greci. Hesiod scria că Zalmoxe:

„A promovat o învățătura despre un trai nou, mai înțelept decât al grecilor”.

Tot Zalmoxe a introdus în şcoala sa studiul Dreptului – Belaginele, care stau la baza civilizaţiei umane. Le puteți găsi în articolul Belaginele – Legile sacre ale omenirii.

De când este atestată universitatea zalmoxiană? Aproximativ de pe la 1400 î. Hr. când în Tracia nord-dunăreană a apărut cea dintâi şcoală cu studii asupra astronomiei, medicinei, teurgiei etc. O școală apreciată și studiată de cei mai mari filozofi ai Greciei antice, dar cunoscută și de către fenicieni și iranieni.

Un exemplu este însuși Platon în „Charmides”, unul din celebrele lui dialoguri, din care extragem un pasaj absolut senzaţional:

„Aşa stau lucrurile, Charmides, şi cu descântecul nostru. L-am învăţat, cu prilejul unei expediţii, de la unul dintre medicii traci ai lui Zalmoxis, despre care se zice că au şi darul de a te face nemuritor! Căci, spunea el, toate se trag din suflet, atât cele rele, cât şi cele bune, ale trupului şi ale fiinţei noastre întregi, revărsându-se din suflet, aşa cum se răsfrâng de la cap asupra ochiului. Ca urmare, mai ales sufletului trebuie să îi dăm îngrijire, dacă vrem ca, deopotrivă, capul, cât şi restul trupului să o ducă bine. Iar sufletul spunea el, se îngrijeşte cu anumite descântece, care sunt, la rândul lor, spusele şi gândurile frumoase!” 

Ce mai e de spus? Păi să mai dăm încă un exemplu reprezentat de această dată de esenieni. Josephus Flavius, fostul iudeu răzvrătit împotriva Romei, devenit… mare istoric în „Antichităţile iudaice” afirma despre esenieni care au avut preoți traci ca învățători:

„Ei nu trăiesc prea diferit de lume, dar viaţa lor aminteşte în cel mai înalt grad de cea a dacilor numiţi pleistai (de la pelasgi)”.

Ca o completare la spusele lui Platon despre medicină găsim în aceste descoperiri uluitoare:

  • într-o locuinţă de pe dealul Grădiştei a fost descoperită o trusă medicală cu bisturiu şi pensetă din bronz;
  • la Piatra Roşie, un scalpellum tot din bronz;
  • iar la Poiana, sonde medicale şi un schelet cu craniul trepanat!

Acestea sunt doar câteva din izvoarele păstrate despre Andronicon. Din păcate, ca și cu alte documente, altele s-au pierdut lăsând totuși loc pentru căteva file de istorie adevărată să nu piară.

Pe curând prieteni,

Al vostru Urse Morega Tudor Alexandru.

/0 Comments/by
,

Din Sibiu, două mii de grădinari colindă țara și oferă gratuit semințe ca să salveze legumele și fructele românești


sibiu, rodica meiroșu, rodica meirosu, gradinari, seminte, fructe romanesti, legume romanesti, fructe si legume romanesti

Din Sibiu, două mii de grădinari colindă țara și oferă gratuit semințe ca să salveze legumele și fructele românești

Două mii de grădinari, membri ai asociaţiei „Seminţe cu suflet” vor străbate şi în acest an toată ţara, începând din 19 ianuarie, organizând pieţe libere, unde vor oferi, gratis, seminţe tuturor celor care doresc să cultive şi să mănânce legume şi fructe româneşti, gustoase ca cele din copilărie, a declarat pentru AGERPRES preşedintele asociaţiei, Rodica Meiroşu.

„Noi, începând de sâmbătă, vom organiza pieţe de seminţe gratuite în toată ţara, din săptămână în săptămână. Deci, avem de organizat 11 pieţe, printre care şi Sibiul. Şi vor fi distribuite seminţe gratuite şi, dacă este posibil, venim şi cu plante, cu lăstari. Prin aceasta căutăm să promovăm şi să păstrăm seminţele vechi româneşti, cât încă le mai avem, soiuri cu gustul nostru vechi”, a explicat Rodica Meiroşu.

Prima piaţă de „seminţe cu suflet” din acest an a avut loc sâmbătă, 19 ianuarie, de la ora 10:00, la Facultatea de Horticultură din Bucureşti.

În pieţele organizate de aceşti grădinari se pot primi şi dărui seminţe de la legume, fructe, flori, plante medicinale autentice, româneşti.

„Eu vin la pieţe cu seminţe de la o sută de soiuri de plante, legume, fructe, plante medicinale, flori. Tot felul de seminţe pe care le cultiv în grădină”, a arătat Rodica Meiroşu.

O parte dintre seminţele care se vor găsi în aceste pieţe altfel provin şi de la preotul-cercetător Costel Vânătoru, membru corespondent al Academiei de Ştiinţe Agricole şi Silvice.

Papa Francisc a primit, în timpul vizitei efectuate de fostul premier Viorica Dăncilă, la Vatican, seminţe de la 10 soiuri de top, realizate de cercetătorii Staţiunii de cercetare legumicolă Buzău şi selectate de Costel Vânătoru.

În 9 februarie, pentru prima dată, o parte dintre aceşti legumicultori vor organiza un târg de seminţe şi la Sibiu, oraş care, în acest an, are statutul de Regiune Gastronomică Europeană. Târgul de seminţe va fi găzduit de Biblioteca Judeţeană ASTRA din Sibiu.

„Primul târg de seminţe se va numi ‘Seminţe de primăvară’ şi va fi în 9 februarie, între orele 10:00 şi 18:00, în foaierul Bibliotecii Judeţene ASTRA, sediul nou. S-au anunţat până în acest moment, 25 de producători de legume, fructe şi flori din toată ţara, care vor oferi în regim gratuit, seminţe reproductibile din cele mai bune soiuri tradiţionale româneşti. Este ca o piaţă de seminţe şi informaţii despre grădinărit. Este pentru prima dată la Sibiu. Grupul acesta se numeşte ‘Seminţe cu suflet’. (…) Este important că acest grup generează un spaţiu colegial, este ca un fel de breaslă, care asigură existenţa şi distribuirea gratuită a seminţelor reproductibile şi a plantelor curate şi sănătoase, pentru perpetuarea soiurilor de calitate şi apărarea biodiversităţii. Acest grup s-a cristalizat şi susţine dreptul oricărui cultivator, amator sau cu experienţă, de a avea acces la seminţe reproductibile, fără monopol”, a declarat purtătorul de cuvânt al Bibliotecii Judeţene ASTRA din Sibiu, Anca Vasilescu.

În mod inedit, cei din Asociaţia „Seminţe cu suflet” oferă celor pasionaţi de grădinărit seminţe gratis.

„Mulţi se miră, pentru că, încă, în România mai sunt oameni care ştiu să dăruiască fără să ceară nimic în schimb. Dar scopul şi mesajul acestui grup este să înmulţească seminţele şi să le răspândească mai departe. (…) Aceste seminţe sunt pe cale de dispariţie şi noi căutăm să le răspândim şi să le înmulţim. Noi vrem oameni buni, pasionaţi de grădinărit. Avem 2.000 de membri cu care colindăm toată ţara. Avem 24 de pieţe organizate în ţară cu seminţe şi avem şi două festivaluri făcute anul trecut”, a spus Rodica Meiroşu.

Potrivit acesteia, cei care doresc să salveze seminţele soiurilor româneşti fac totul voluntar.

„Puteam şi noi să vindem, dar noi am început pe un grup de prieteni, cu schimb de seminţe, să ne întâlnim. Avem patru ani de când e acest grup format. A devenit cunoscut. Mă bucur că foarte multe familii vin cu copiii în braţe, vin să ia aceste seminţe pentru sănătatea lor şi a copiilor lor. Undeva, vreau să se ducă ştafeta mai departe, mai ales în rândul tinerilor, pentru că văd că foarte mulţi merg de la oraş la ţară să aibă o grădină. (…) Am ajuns în situaţia în care seminţele reproductibile o să dispară şi o să fim manevraţi şi manipulaţi să semănăm ce vrea piaţa. Noi dorim ca seminţele noastre româneşti să fie păstrate ca un tezaur”, a arătat preşedintele Asociaţiei „Seminţe cu suflet”, Rodica Meiroşu.

A consemnat AGERPRES.

Foto: Rodica C. Meiroșu.

/0 Comments/by

Tudor Vladimirescu – Proclamația de la Padeș, 23 ianuarie 1821


tudor vladimirescu, proclamatia de la pades

Tudor Vladimirescu - Proclamația de la Padeș, 23 ianuarie 1821

Cătră tot norodul omenesc din București și din celelante orașe și sate ale Țării Rumânești, multă sănătate!

De la tot norodul din toate cinci județe, multă sănătate!

Fraților lăcuitori ai Țării Rumânești, veri de ce neam veți fi!

Nici o pravilă nu oprește pre om de a întâmpina răul cu rău! Șarpele, când îți iasă înainte, dai cu ciomagul de-l lovești, ca să-ți aperi viiața, care mai de multe ori nu să primejduiește din mușcarea lui!

Dar pre bălaurii care ne înghit de vii, căpeteniile noastre, zic, atât cele bisăricești, cât și cele politicești, până când să-i suferim a ne suge sângele din noi? Până când să le fim robi?

Dacă răul nu este priimit lui Dumnezău, stricătorii făcătorilor de rău bun lucru fac înaintea lui Dumnezău! Iar acesta nu să face până nu să strică răul. Până nu vine iarna, primăvară nu să face!

Au vrut Dumnezău să facă lumină? Aceia s-au făcut, dupe ce au lipsit întunerecul!

Veichilul lui Dumnezău, prea puternicul nostru împărat [sultanul], voește ca noi, ca niște credincioși ai lui, să trăim bine. Dar nu ne lasă răul, ce ni-l pun peste cap căpeteniile noastre!

Veniți dar, fraților, cu toții, cu rău să pierdem pe cei răi, ca să ne fie noaă bine! Și să să aleagă din căpeteniile noastre cei care pot să fie buni. Aceia sânt ai noștri și cu noi dinpreună vor lucra binele, ca să le fie și lor bine, precum ne sânt făgăduiți!

Nu vă leneviți, ci siliți dă veniți în grabă cu toții; care veți avea arme, cu arme; iar care nu veți avea arme, cu furci de fier și cu lănci; să văd faceți degrabă și să veniți unde veți auzi că să află Adunarea cea orânduită pentru binele și folosul a toată țara. Și ceia ce vă va povățui mai marii Adunării, aceia să urmați, și unde vă vor chema ei, acolo să mergeți. Că ne ajunge, fraților, atâta vreme de când lacrămile du pe obrazăle noastre nu s-au mai uscat!

Și iar să știți că niminea dintre noi nu este slobod , în vremea aceștii Adunări – obștii folositoare – ca să să atingă măcar de un grăunți, de binele sau de casa vreunui neguțători, oroșan sau țăran, sau de al vreunui lăcuitori, decât numai binele și averile cele rău agonisite ale tiranilor boieri să să jărtfească; însă al cărora nu vor urma noaă – precum sânt făgăduiți – numai al acelora să să ia, pentru folosul de obște!

Sursa transcrierii: Documente privind Istoria României. Răscoala din 1821, I, Documente interne, București, 1959 (pe Dacoromanica. Biblioteca Digitală a Bucureștilor).

Sursa foto: facsimile de la Muzeul de Istorie și Arheologie Piatra Neamț.

tudor vladimirescu, proclamatia de la pades

tudor vladimirescu, proclamatia de la pades

/0 Comments/by

Horia Agarici – „Cerul l-am iubit ca un fanatic” – Portret de Erou


horia agarici, erou martir, vanatorul de bolsevici, aviator

Horia Agarici - „Cerul l-am iubit ca un fanatic” - Portret de Erou

Continuăm seria despre eroii români mai puțin cunoscuți, sau uitați, pe care trebuie să îi povestim copiilor noștri la fel de mult cum facem când le citim basme. Copii fiind ne luăm exemplele de curaj, etică, sacrificiu și demnitate de la eroii noștri, din basme, corect? Eh, atunci este cazul să îi includem în povestirile de seară și pe eroii neamului românesc.

De mic am fost fascinat de istoria militară, mai ales de povestirile istorice cu Ștefan Cel Mare, Mihai Viteazu, Dragoș-Vodă, Ecaterina Teodoriu sau Gelu, Glad și Menumorut. O parte vi le aduceți aminte. Erau acele cărți superb illustrate și povestite, scrise de Dumitru Almaș. Pe care mă bucur să le revăd și astăzi retipărite.

Astfel spus, avem un alt erou care merită o bandă desenată istorică, și acesta a fost căpitanul aviator Horia Agarici.

Un erou șters din istorie de ocupația sovietică, repus în drepturi în perioada Ceaușescu, dar extrem de cunoscut în timpul celui de-al Doilea Război Mondial mai ales datorită cântecului lui Gherase Dendrino, pe versurile lui Păstorel Teodoreanu de la momentul intrării României în conflictul global:

A plecat la vânătoare Agarici

A plecat ca să vâneze bolșevici…

Înțelegeți acum de ce a fost interzis, da? Acest cântec era la modă în timpul celui de-al Doilea Război Mondial datorită cruciadei duse de România de a-și recupera teritoriile pierdute din ghearele Marelui U.R.S.S.

Mulțumită ziarelor post-decembriste, publicul a putut avea acces la viața acestui erou. Povestea lui se poate găsi astăzi până și pe ultra-căutata Wikipedie. Așadar informații relevante sunt disponibile peste tot. Însă cele mai de preț le-au adus tot reportajele și arhivele CNSAS.

Viața lui Horia Agarici începe pe 6 aprilie 1911, în Laussane, Elveția, unde tătal său avea o afacere la acel moment. Ulterior, în toamna acelui an, familia revine în țară.

Părinții lui Horia au fost Constantin și Valeria. Mama provenea din familia Rusovici, venită din Serbia și stabilită în Basarabia. În secolul al XIX-lea, familia își schimbase numele în Russo, scriitorul Alecu Russo fiind una dintre rudele Valeriei.

După tată, aviatorul Horia Agarici provenea din neamul răzeşesc al Agârâcilor din Popeştii Vasluiului, neam care, pe la sfârşitul secolului al XVII-lea, a început să acumuleze avere. Cu timpul, Agârâcii au ajuns slujitori domnești și au intrat în mica boierime. După 1800 ei și-au scris numele Agărâci. Chiar Nicolae Iorga îl menționează pe un anume domn I. Agarici, din Roman, care îşi donează o parte din avere Academiei Române. El este chiar bunicul viitorului aviator Horia.

În 1929, la vârsta de 18 ani, și-a început studiile la Școala Politehnică din Timișoara. Din motive financiare, care i-au cauzat și o depresie puternică, a decis să renunțe la drumul ales și să se înscrie la Școala de Ofițeri de Aviație din București. Deși a fost admis în 1930, a amânat cu un an începerea cursurilor ca elev al școlii de ofițeri. Motivul fiind explicat chiar de el însuși – probleme de sănătate.

Brevetul de aviator și-l i-a în 1934 la școala de pilotaj de la Tecuci după care a fost repartizat la Flotila de Luptă de la București-Pipera, care însuma toate escadrilele de vânătoare și bombardament ale României (aerodromul nu mai există, fiind închis în 1958-59 și transformat în platformă industrială; actualul bulevard Dimitrie Pompei trece chiar prin mijlocul fostului aerodrom). Amănunte interesante despre această perioadă ne dă mărturie Tiberiu Stătescu, coleg de an și viitor camarad în aviația de vânătoare, în anii celui de-al Doilea Război Mondial în cartea sa memorialistică:

„[Agarici] era un tip manierat, fiind crescut cum nu cred că mai putea pretinde altul dintre noi, fapt pentru care era luat în râs; avusese guvernantă şi cunoştea la perfecţie limba franceză. Horia Agarici nu se amesteca în treburile altora şi, deşi scria poezii adevărate, nu lua parte la duelurile noastre ritmate. Nu riposta la ironii şi nici chiar la figurile făcute cu intenţie rea de către camarazi. Era acoperit cu tot felul de insulte, care de care mai urâte. Era impasibil. Nu reacţiona şi acest lucru îi enerva teribil de mult pe cârcotaşi”.

Prima repartiție a sublocotenentului Horia Agarici a fost la Flotila de Aerostație de la Pantelimon-București. Era o unitate care se ocupa cu folosirea în scopuri militare a baloanelor (obținere de informații și realizarea de baraj pentru avioanele inamice care zburau la altitudine mică). Din memoriile sale din 1953 redăm:

„Anul de serviciu de la baloane – l-am trăit evadat într-un fel de lume a mea, izolat de militari, citind și trăind o viață de om tânăr prin București. La cazarmă am făcut unele studii pentru adaptarea autogirei și helicopterului la aerostație”.

În anii 1934-1935, Agarici a muncit mult. A studiat cărți tehnice (citea în engleză, franceză, germană și italiană), și-a îmbogățit constant cultura științifică și a devenit omul pe care toți îl consultau atunci când era vorba despre vreo noutate în domeniul aerodinamicii sau al mecanicii. L-au preocupat și cărțile mai sensibile; a citit, în paralel, Mein Kampf al lui Adolf Hitler și Capitalul lui Marx. Nu l-a impresionat niciuna și, așa cum a recunoscut mai târziu, nu le-a aprofundat.

A avut și prima întâlnire cu moartea! În timpul unui zbor de antrenament, i s-a rupt un cablu de comandă și, nemaiputând controla avionul, a sărit cu parașuta de la 1.100 de metri.

În Anii tulburi (1938-1940), aviația română de vânătoare s-a transformat radical. Numărul flotilelor a sporit, de la una la trei, în înzestrare au intrat avioane moderne, iar doctrina germană, mai agresivă, a înlocuit-o pe cea franceză.

În primăvara anului 1940 au sosit pe calea ferată, în Gara Herăstrău, lângă Aerodromul Pipera, douăsprezece avioane Hawker Hurricane, importate din Marea Britanie. Entuziasmul lui Agarici a fost de nedescris.

Cunoscând limba engleză, a studiat cartea tehnică a aparatelor nou venite și a participat la asamblarea lor.

Cu toate acestea, la 22 iunie 1941, ziua intrării României în război, Dobrogea era lipsită de aviație de vânătoare. Cu o zi înainte, Escadrila 53 decolase de pe aerodromul Mamaia și aterizase la Buzău, în vederea unei misiuni de protecție a unui grup de bombardament. Horia Agarici nu plecase însă cu escadrila, pentru că nu avea cu ce să zboare: avionul său se afla în reparații. În hangarele de la Mamaia se mai afla și un al doilea aparat Hurricane, tot în reparații. Acesta din urmă, având probleme cu supraîncălzirea motorului, putea fi folosit în zbor pentru perioade mai scurte.

În prima zi de război, Horia Agarici a lucrat febril la ambele avioane, împreună cu mecanicii rămași la Mamaia. Un singur eveniment i-a tulburat. La primele ore ale dimineții a avut loc un prim (dar timid) atac al sovieticilor asupra Constanței. Două avioane au aruncat bombe care au căzut în diverse locuri, fără a pricinui însă victime sau pagube materiale. Apoi, în acest sector secundar al frontului, a fost liniște…

Însă… Ziua de 23 iunie a fost ziua de glorie a locotenentului Agarici. Celebra luptă pe care a purtat-o cu aviația sovietică este explicate chiar de el:

„Până să se lumineze, lucram cu soldații și maiștrii mecanici la ultima punere la punct a avionului meu. Deodată, ne-am pomenit cu zgomot de avioane și de explozii la Constanța; curând după asta, cu flăcări și fum… Primul val de avioane de bombardament reușise atacul prin surpriză și lovise bine în regiunea portului. Antiaeriana a deschis un foc de iad, dar puțin cam târziu. Valul de avioane a plecat. (…) La următorul val de bombardiere, care a venit când începuse să răsară soarele, am primit comunicarea că pot pleca. Mi-am lăsat din reparat avionul, m-am urcat în celălalt, l-am încercat și am plecat. Urcarea a fost ca în ascensor… Sus, și încă din timpul urcării, am căutat să întretai drumul valului de avioane, dar nu l-am mai găsit, cu toate că scormonisem și peste, și sub câteva valuri de nori de prin largul mării. Mă întorceam la aerodrom când observ în fața mea o formație de linii subțiri: avioane de bombardament, văzute din spate. Am pus viteză maximă, am luat ceva înălțime și, în atacuri, cu deschiderea focului de la numai 150 metri distanță și, cu continuarea lui până aproape de ciocnire, trăgând mereu, am doborât, în patru atacuri, în timp de circa un minut, trei avioane. Atacurile au fost atât de repezi încât, de exemplu, la primul avion doborât, s-au găsit numai vreo 36 de cartușe trase de mitraliorul din spate. Primul avion a aterizat, lovit în motoare, rezervoare și radiatoare, aproape de aerodrom, pe Peninsula Kituc, și personalul lui a fost capturat. Al doilea avion a intrat în vrilă și a căzut în mare, la circa 10 kilometri de Băile Mamaia, iar al treilea a aterizat forțat la Traian-Val; [și] echipajul [acestuia] a fost capturat. (…) [Avionul cu care am plecat] era al unui camarad și avea un defect la limitatorul compresorului, din care cauză, când am zburat cu el, au fost momente când a trecut în supraputere. Din acest motiv, după al doilea atac, a început să-mi arunce ulei pe geam, să se înfierbânte și să piardă putere, lucru pentru care am fost obligat să întrerup atacul la al treilea avion doborât pentru a nu strica motorul avionului meu”.

Astfel, Horia Agarici intră în istorie doborând 3 avioane într-o singură luptă. Așa a început să circule șlagărul lui Dendrino și renumele de „salvator al Constanței”.

În seara zilei de 23 iunie, Escadrila 53 Vânătoare (Hurricane) a revenit pe aerodromul Mamaia. Acum erau zece aviatori de elită, printre ei fiind căpitanul Emil Georgescu, locotenenții Horia Agarici, Constantin Bâzu Cantacuzino și Lucian Toma, dar și subofițerii Andrei Rădulescu, Petre Cordescu sau Eugen Camenceanu. În lunile care au urmat, piloții acestei subunități aeriene au purtat nenumărate lupte și au doborât 54 de avioane sovietice, pierzând unul singur (la 12 septembrie a căzut în luptă căpitanul Ioan Roșescu, sosit în escadrilă în ultima zi a lunii august). În amintirea acestor eroi, escadrila de avioane F-16, înființată în 2016 pe Baza 86 Aeriană de la Borcea-Fetești, și-a luat denumirea de Escadrila 53 Vânătoare.

Ultima victorie aeriană obținută de Horia Agarici a avut loc la 4 aprilie 1944, când aviația americană a bombardat pentru prima dată Bucureștiul. Aviatorul se afla atunci la Pipera și, decolând la alarmă împreună cu unitatea sa, a înfruntat valurile de cvadrimotoare pe cerul Câmpiei Române. A reușit să incendieze un aparat B-24 „Liberator”, care s-a prăbușit undeva în apropiere de Giurgiu.

Momentul 23 august 1944 l-a găsit la București, unde tocmai sosise cu motocicleta personală, pentru a duce o mapă plină cu hârtii. Fiind cunoscut drept „Vânătorul de bolșevici”, camarazii l-au sfătuit să se ascundă pentru că veneau rușii și viața lui nu mai valora două parale. A părăsit orașul a doua zi, „pe un haos de nedescris”. A ajuns la Brașov ocolind prin Pitești-Câmpulung-Bran (Valea Prahovei era blocată de nemți). Acolo, și-a găsit soția și au decis împreună să se refugieze la Geoagiu-Băi, la niște rude.

În anul 1955, acesta a fost considerat criminal de război și a fost degradat. Ulterior, a fost grațiat și i s-au redat gradele, însă niciodată nu a fost reabilitat complet de statul român, stigmatul de „criminal de război” rămânând până în ziua de azi.

Paul Agarici, fiul lui Horia, s-a născut pe 4 iulie 1947, însă acesta a fost luat imediat de stat din braţele mamei şi trimis la casa de copii timp de 14 ani. Motivul? Era considerat fiul unui criminal de război. În tot acest timp, tatăl său a fost nevoit să își găsească de lucru pe unde putea, dar absolut nimic în domeniul pe care îl stăpânea la perfecție – a fost contabil o vreme dar şi mecanic auto în Eforie, electrician la Întreprinderea de Transporturi Constanța sau lucrător la o gospodărie agricolă. O vreme chiar s-a ascuns la Mina Altân Tepe din nordul Dobrogei. Fiul său Paul Agarici a făcut o precizare interesantă într-un interviu, pentru a înlătura unele inexactități apărute în presă – Horia nu a fost închis în temnițele comuniste. El a avut un văr, Costăchel Agarici, cu care a fost camarad în aviația de vânătoare, iar acesta din urmă a fost închis de regimul comunist.

A încetat din viață în 1982, la vârsta de 71 de ani, după o viață în care a luptat cu sovieticii, cu sărăcia și cu nedreptățile, fiind înmormântat cu onoruri militare…

Nu a fost însă închis, așa cum uneori se scrie greșit în articolele care îi sunt dedicate. Confuzia este însă explicabilă: vărul lui Horia, Costăchel Agarici, a fost închis de regimul comunist.

Astfel se încheie un alt capitol din seria eroilor neamului. Persistă totuși o întrebare: cât timp va dura până când statul roman își va reabilita eroii pângăriți de istoria creată pe genunchi de atâția falsificatori?

Nu mult… nu mult…

Quot capita, tot sententiæ.

Atâtea păreri, câte capete.

Pe curând prieteni,

Al vostru Urse Morega Tudor Alexandru.

Surse:

www.defenseromania.ro

Revista HISTORIA – Horia Agarici.

Arhiva C.N.S.A.S., Fond Informativ.

Arhivele Militare Române, Fond C.A.A.T, C.A.R. și Flotila 1 Vânătoare.

Stătescu, Tiberiu, Amintiri despre aviaţie şi aviatori, Braşov, Host Models, 2012.

/0 Comments/by

Ioan-Aurel Pop – Crăciunul de ieri și de azi, Crăciunul copilăriei


ioan aurel pop, academia romana, presedintele academiei romane, patriot, revolutia sexuala, educatia sexuala, homosexualitate, periculosii batrani, patriotism

Ioan-Aurel Pop - Crăciunul de ieri și de azi, Crăciunul copilăriei

Spre deosebire de primii ani după căderea regimului lui Ceaușescu, atunci când lumea noastră era așa de entuziastă la gândul că se poate întoarce pe deplin și pe față la Dumnezeu, fără opreliști și amenințări, azi sărbătoarea Crăciunului s-a laicizat, din ­păcate, pentru mulți români. Nu-i vorbă, nici molima aceasta care pare că ne copleșește nu este un sfetnic bun pentru îndeplinirea celor sfinte la marile sau micile praznice bisericești. Faptul se petrece deopotrivă din cauza fricii și lașității semenilor și a măsurilor restrictive, unele deplin justificate, altele mai puțin. Ca istoric, știu că boala nu ne va îngenunchea pe toți, dar ca om simt că ­atmosfera este tot mai apăsătoare.

craciun, craciunul copilariei

Și totuși, nu ne este dat să ne plecăm în fața acestui mare necaz. Cât trăim, suntem meniți să fim ființe luptătoare, iar ca dascăli și educatori avem ca „datorie a vieții noastre” (Vasile Pârvan) obligația să inoculăm în suflete valori, virtuți și încredere, aureolate de speranță. Iar sărbătoarea Crăciunului este una a bucuriei și a generozității.

Îmi aduc aminte ce însemna Crăciunul în vremea copilăriei mele din anii regimului comunist. Nu am cunoscut atunci, între prieteni și apropiaţi, vreo familie care să nu fi ținut Crăciunul după rânduială, în zilele menite. Bunica mă pregătea cătinel, zi de zi, pentru apropierea sărbătorilor, care începeau cu Sfântul Nicolae. Moș Nicolae venea și el cu daruri, dar numai pentru copiii buni și numai dacă ne curățam bine pantofii sau ghetele de cu seară și ne spuneam rugăciunea. Înainte de primul Sfânt Nicolae de care îmi amintesc, bunica m-a învățat să recit „Îngerelul”, mica poezie-rugăciune pentru copii: „Înger, Îngerelul meu / Roagă-te lui Dumnezeu / Pentru suflețelul meu / Și în ziuă și în noapte / Până-n ceasul cel de moarte”. Nu înțelegeam fiecare cuvânt, dar cu mintea deschisă și memoria de copil, rețineam repede și repetam mereu. Apoi am învățat „Tatăl nostru” și alte mici rugăciuni, mai pe înțelesul copilului care eram. Cu „Crezul” a fost mai greu, fiindcă este lung și mai anevoios de învățat pe de rost. Doar după ce am început să fiu atent la slujbele de duminică, am reținut pe rând pasaj după pasaj și din „Crez”.

Religiosul și laicul se împleteau în simfonia numită viață

craciun, craciunul copilariei

Cu vreo trei săptămâni înainte de Crăciun, colindam cu toți ai casei, seara, ca la un fel de repetiții. Bunica și mama știau destule colinde (în Ardeal, pluralul era „colinzi”) ca să mă atragă, ca să-mi poată arăta harul lor, înțelepciunea din ele. Mama m-a învățat mai apoi, după ce crescusem, și colinde de Paști, un fel de pricesne frumoase și duioase. Una începea cu versul „În joi seara după cină”. Când bunica și mama își epuizau repertoriul, tata căuta, pe unde scurte, Radio Europa Liberă și urma un adevărat regal. Acolo, la Europa Liberă, am auzit pentru prima oară colinde religioase interpretate de „Corul Madrigal”, care avea voie să cânte și să imprime în țară doar colinde zise laice. M-au încântat de atunci și mi-au rămas dragi până azi „O, ce veste minunată!” – foarte populară în Transilvania, cu varianta „Ce vedere minunată!” – și „Moș Crăciun cu plete dalbe”. Și la școală, în clasele primare, eram pregătiți cumva de marea sărbătoare, dar de una laicizată aproape complet. Moș Crăciun devenea „Moș Gerilă”, iar în loc de ziua Nașterii Domnului erau ridicate în slăvi ziua Anului Nou și Revelionul. Învățam și poezii „tematice”, de genul: „Prin nămeți, în ceas de seară,/ A plecat către oraș / Moș bătrân c-un iepuraș / Înhămat la sănioară”. Îmi amintesc că doamna învățătoare (pe atunci „tovarășa”), tot repetând ca să învățăm versurile, zicea câteodată, în loc de „moș bătrân”, „Moș Crăciun” și revenea, se corecta, se înroșea la față, de teamă să nu afle „stăpânirea” și să sufere consecințe. În după-amiaza de 24 decembrie, adică în ajun, plecam cu bunica pe străzi, intram și în biserică, ne uitam la slab luminatele vitrine, ca să treacă vremea până când mama și cu tata montau și împodobeau bradul. Nu-mi amintesc de vreun Crăciun de dinainte de 1989 fără brad împodobit cu globuri, cu nuci învelite în staniol, cu „artificii”, cu lumânări prinse frumos în suporturi special făcute. Globurile erau cam aceleași de la an la an, fiindcă banii erau puțini. Când apărea câte un glob nou, era pe dată remarcat. În loc de beteală, se puneau ghemotoace de vată în chip de zăpadă. Abia așteptam să vin acasă și să văd bradul adus de moșul în lipsa mea. De vreo câteva ori l-am văzut și pe moș, o dată fiind vorba chiar de tata, iar în alte dăți de un vecin, pe care l-am recunoscut după bocanci. Cadourile de sub brad erau modeste, dar mi se păreau atunci cele mai prețioase din lume. După ce am mai crescut, am avut ocazia să văd și să trăiesc Crăciunul la țară, adică pe Valea Someșului (la câțiva kilometri de Gherla) și abia atunci am înțeles ce înseamnă o ceremonie în care religiosul și laicul se împleteau în simfonia numită viață. Abia în sat oamenii trăiau Crăciunul în sensul lui divin și uman. Cete de feciori și de copii porneau încă înainte de a se însera prin sat, începând de la capătul satului, ca să ajungă la celălalt capăt. Copiii, osteniți, sfârșeau mai repede, cu jeburi (buzunare) pline de nuci, colaci, mere și bomboane, dar flăcăii nu se lăsau decât târziu, după miezul nopții. Nu era nimeni care să nu deschidă ușa (porțile erau întotdeauna deschise), fiindcă neprimirea colindătorilor era semn de nenoroc. În fapt, venirea cântăreților și urătorilor echivala cu sosirea Pruncului Iisus în fiecare casă pentru tot anul următor și intra în firescul vieții. Nimănui nu-i trecea prin cap să închidă ușa. A doua zi, la biserică, părintele și cantorii slobozeau din glasurile lor cele mai frumoase pricesne și colinde, cărora li se alătura mai tot satul. Acolo și atunci am înțeles ce voia să spună vorba „cu credință tare”. Tot acolo, în sat, preotul venerabil mi-a explicat ce însemna Nașterea Domnului și de la acest „moș” (pentru mine, pe atunci) am înțeles de ce Iisus era și om, și Dumnezeu în același timp și de ce oamenii buni aveau în sine câte ceva și din omenia, și din dumnezeirea Lui.

Etimologia cuvântului „Crăciun”

Mai târziu, în primul an de liceu de la Brașov, eruditul și severul profesor de latină (dacă nu ar fi fost așa, nu cred că deveneam pasionat de limba lui Cicero) ne-a spus etimologia cuvântului „Crăciun”. Pentru el, ca și pentru unii dintre marii noștri lingviști (în ciuda unor dificultăți explicative), vorba românească „Crăciun” ar proveni din latinescul creatio, -nis, cu acuzativul singular creationem. Din această din urmă formă ar deriva Crăciunul românesc. Am luat explicația profesorului ca atare și mi-am însușit-o. Târziu, am văzut, însă, ce complicate erau lucrurile. Creatio însemna în latină (în latina târzie) și naștere, dovadă că în italiană pentru copil se folosește și cuvântul „creatura”. Obiecția teologică (a lui Alexandru Ciorănescu) adusă față de o asemenea origine, anume că ideea de „creație” sau de „naștere” este împotriva dogmei creștine, nu rezistă pentru că poporul nu ține seama de dogme. Ca dovadă, în Occident, Pruncul Iisus era numit în latina medievală cultă (inclusiv în cea bisericească) „Partus”, adică „născut”, iar „partorire” semnifică în italiană „a naște”. În plus, în mai toate limbile romanice, numele Crăciunului cuprinde ideea de naștere: Noël, Natale, Navidad, Natal etc. Alți specialiști aveau alte opinii și porneau de la alte cuvinte vechi sau chiar de la alte premise. Astfel, unii credeau că, fonetic vorbind, „Crăciun” ar putea să provină și din calatio, -onis, adică adunare a fidelilor unor culte precreștine, din colatio, -onis, prima zi din lună când preotul anunța sărbătorile (precreștine) din perioada următoare, din incarnatio, -onis (întrupare) etc. Sunt și opinii care consideră cuvântul acesta românesc ca fiind ivit din grecește sau substratul traco-dac, pe motiv că el ar fi prezent în limbile slave din sud-estul Europei, în albaneză și în ungurească, adică pe unde au trăit tracii și rudele lor. Este greu de spus cu certitudine, dar originea latină a cuvântului „Crăciun” mi se pare și azi cea mai plauzibilă. El se află moștenit, în forme apropiate de forma noastră din dialectul daco-român, în toate celelalte trei dialecte ale limbii române și în acele limbi vorbite azi nu neapărat pe locurile unde au trăit tracii, ci unde au trăit străromânii (protoromânii), primul popor creștinat din aceste regiuni. La venirea slavilor în Balcani și apoi a ungurilor în Pannonia, românii timpurii și românii propriu-ziși aveau în sine cuvântul Domnului și fuseseră creștinați în limba latină. Asta înseamnă că ei aveau de mult în limba lor un nume pentru sărbătoarea Nașterii Domnului. Nu se poate presupune, chiar dacă unii filologi s-au avântat să facă asta, că denumirea românească a sărbătorii Nașterii Domnului ar putea fi împrumutată de la slavi, din mai multe motive, unul fiind de ordin istoric și decisiv: slavii s-au creștinat în urma românilor, ca de altminteri toate popoarele vecine cu românii. Prin urmare, fenomenul a fost invers, adică natural: popoarele slave (și poporul maghiar) care au în limbile lor un cuvânt similar cu „Crăciun” l-au luat pe acesta de la străromâni și români, nu invers. Tulburătoare este asocierea la noi a cuvântului „moș” pe lângă „Crăciun”, fapt de o semnificație aparte, asupra căreia mi-a atras recent atenția doamna profesor dr. Aurelia Bălan-Mihailovici. „Mòschos”, în greaca veche, are sensul de „vlăstar”, „mlădiță” și, prin analogie, „fiu”, „urmaș”. Verbul „a moși” înseamnă „a aduce pe lume mo­șul”, adică urmașul, copilul purtător de spe­ranță. Prin urmare, „Moș Crăciun” însemna la origine „copilul născut” sau „copilul adus în lume”. Așadar, „Moș Crăciun”, în ciuda ima­ginației copilărești care a copleșit înțelesul inițial, înseamnă „Pruncul Iisus adus pe lume”, ființa aceasta mirifică fiind totuna cu Mântuitorul. Și așa, moșul copilăriei mele a devenit la maturitate, în chip rațional, Pruncul Iisus. Dar în sufletul meu, care nu gândește, ci simte, el este tot un „bătrân cu plete dalbe”, bun și blând, iertător și îmbucurător. De altminteri, de când este lumea, bătrânii, dacă rămân cu judecata limpede, sunt un fel de copii înțelepți, senini și cuminți.

Credința era alinarea noastră

Toate amintirile mele timpurii despre Crăciun le am din anii copilăriei și adolescenței, vârste petrecute de mine sub comunism. Inclusiv etimologia cuvântului „Crăciun” intră în aceste salvatoare amintiri. Regimul nostru comunist a fost rău, dar, din fericire, nu a putut distruge fibra acestui popor, cum s-a întâmplat la alte neamuri. Firește, au fost atunci și foarte multe abuzuri, încălcări, interziceri, popriri de sărbători și de ceremonii. Au fost și mulți activiști care au încercat să lovească crunt în credință și în Biserică, a existat, fără îndoială, educație ateistă în școală și au fost și pedepse pentru cei prinși că încalcă noile rânduieli. Numai că mie, ca și lui Creangă odinioară, mi-a fost dat să mă împărtășesc din tradiția noastră religioasă din plin și să mă bucur că, pe vremea aceea, toți ai mei erau bine și sănătoși și că nimic major nu tulbura jocul copilăresc și nici farmecul acestei vârste. Nu au fost pe-atunci numai troglodiți și torționari, ci și foarte mulți oameni normali, traumatizați de soartă, dar cu frica lui Dumnezeu, oameni culți și educați, care ne-au transmis și nouă valorile lor de viață. Credința era alinarea noastră, speranța în izbăvirea de rău, de răul cotidian din societatea aceea. Iar Moș Crăciun, a cărui semnificație teologică reală nu o înțelegeam atunci, era pentru mine întruchiparea lui Dumnezeu (cel pictat cu barbă albă pe cupola bisericii copilăriei) pogorât pe pământ „să ne mântuiască”. În dreaptă consecință, în cazul de față, „moș bătrân” nu este deloc pleonastică, fiindcă „moșul” este Pruncul cel Mântuitor, fără început și sfârșit, „Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat”, un prunc minunat (adjectiv derivat din substantivul „minune”) menit să fie de orice vârstă, inclusiv de vârsta înțelepciunii.

A consemnat prof. dr. Ioan-Aurel Pop via ziarullumina.ro.

/0 Comments/by

Dan Diaconu – Pagini din istoria falsificată: Marmorosch Blanc


marmorosch, blanc

Dan Diaconu - Pagini din istoria falsificată: Marmorosch Blanc

Dacă te hrăneşti cu minciuni, n-ai nicio şansă pe lumea aceasta. În general, ticăloşii care falsifică istoria ştiu bine asta, de-aceea un nemernic precum Roller era o componentă importantă a regimului implementat după Război. Obsesia mea pentru istoria corectă vine dintr-o conştientizare a faptului că a-ţi cunoaşte istoria e nu doar o obligaţie, ci o necesitate. Rămânând cu minciunile, eşti precum peştele care înoată în vin: se îmbată de la alcool şi moare fericit.

Astăzi ne vom ocupa de o afacere pe cât de ticăloasă pe atât de ascunsă publicului. Iar motivele pentru care e atât de ascunsă ţine de „rima” care există între vremurile de-atunci şi cele de azi.

Totul începe pe la jumătatea secolului XIX, atunci când peisajul financiar autohton era unul destul de pestriţ. De-a lungul ţărilor române circulau tot felul de monede, iar necesitatea stabilirii unei parităţi între ele a făcut posibilă apariţia zarafilor. Aceştia erau un fel de case de schimb ambulante, desfăşurându-şi activitatea, în general, în interiorul hanurilor. Pe măsură ce activitatea le creştea, zarafii intrau în zone ceva mai bănoase precum împrumutul sau, atunci când într-adevăr strângeau un capital important, finanţarea comerţului. E de la sine înţeles că, pe măsură ce acumulau capitaluri, zarafii mai căpătuiţi renunţau treptat la comerţul ambulant cu bani din zona hanurilor pentru a-şi face propriile sedii de unde să-şi conducă afacerile. Aşa se fondează primele bănci – în fapt, mai mult case de comerţ – ale căror nume acum sunt practic necunoscute: Ghermani & fiii, Michel Daniel, Casa Sechiarii, Rodacanaki, Halfon & fiii, Fraţii Hillel Manoah sau Zani M. Chrissoveloni.

În acest peisaj pestriţ, în anul 1848, se fondează la Bucureşti „Casa de comerț și bancă Jacob Marmorosch”, o instituţie care se implică atât în comerţul cu materiale de construcţii, coloniale şi alte produse cu adaos comercial mare, cât şi în creditare. Activitatea de creditare vine pe fondul unei necesităţi de sprijinire a partenerilor comerciali. Iniţial Marmorosch oferă credit comercial clienţilor săi, însă, treptat, operaţiunile financiare devin din ce în ce mai importante în activitatea instituţiei. Hotărâtor pentru traseul afacerii este asociatul lui Jacob Marmorosh (şi cumnatul acestuia), bancherul Jacob Lobel. Acesta va marca prima expansiune a afacerii, care s-a făcut la Viena, Leipzig și Londra. Lucrurile merg bine, iar afacerea are succes.

În 1863, Jacob Marmorosch îl ia asociat pe Moriz Blanc, un adolescent de doar 16 ani care abia venise de la studii. E foarte ciudată apariţia acestui personaj care va deveni cel mai important bancher al României. Mai mult, din acel moment afacerea îşi schimbă numele în Banca Marmorosch Blanc. După Războiul de Independenţă, Banca se conectează la marile afaceri ale României. Astfel, finanţează construcţia de căi ferate şi înfiinţează o groază de afaceri industriale precum: Fabrica de Zahăr Chitila, Fabrica de Ciment de la Brăila sau Fabrica de Hârtie de la Scăieni. Cu aceste baze industriale, Banca finanţează lucrări ample de infrastructură, precum modernizarea Bucureştiului. Vă imaginaţi cum funcţiona totul: Marmorosch semna un contract de împrumut care, într-o proporţie covârşitoare, avea ca destinaţie achiziţiile din firmele controlate de bancă. E logic pentru oricine că profiturile erau fabuloase.

Şi nu doar acestea erau afacerile băncii. Cei care studiază istoria nu au habar că, în spatele poveştilor cu eroi şi lupte tragice, stau băieţii isteţi care fac bani serioşi. De-aceea, atunci când citiţi despre Războiul de Independenţă ar trebui să ştiţi şi că exclusivitatea afacerii pentru achiziţia de arme necesare acestui război a aparţinut Marmorosch Blanc. La fel cu şi iluzoria „modernizare” a armatei române a fost intermediată de aceeaşi bancă. Asta în cazul în care doriţi să ştiţi şi motivele pentru care soldaţii români luptau în izmene. Şi nu-i numai asta. Tot în perioada Primului Război Mondial, mai precis atunci când sediul Marmorosch a fost retras la Iaşi, începe prietenia dintre Aristide Blanc şi un tânăr diplomat cu faţa mongoloidă, pe numele său Nicolae Titulescu. V-am amintit întâmplarea pentru a vă scuti de alte întrebări legate de calităţile incredibile care l-au propulsat pe Titulescu în mafia puterii mondiale.

Astfel, având din plin „combustibil” în spate, Marmorosch Blanc devine unul dintre cei mai mari jucători la nivel european, găsindu-se în acţionariatul unor bănci mari precum Darmstadter (Berlin), Pester Ungarische Kommerzial Bank (Budapesta) sau înfiinţând de la zero instituţii bancare precum Banca de Comerţ şi Depuneri din Salonic. Afacerile Băncii devin din ce în ce mai bănoase, ea finanţând nu numai comerţul, ci şi mult mai bănoasele investiţii publice. În 1923, Marmorosch, Blanc & Co era o instituţie globală, cu peste treizeci de reprezentanţe, dintre care se distingeau cele de la New York, Londra, Paris sau Istanbul şi controlând afaceri din Anglia până-n China.

Aristide Blanc, fiul lui Moriz şi moştenitorul imperiului bancar, învârtea exact aşa cum dorea întreaga clasă politică autohtonă. El era şi diplomat, şi intermediar al statului (în 1914 a intermediat la Londra achiziţia de arme pentru Regat) şi mare afacerist. Era cel mai important şi influent om din România şi de aceea ştergerea sa din cărţile de istorie ar trebui să vă dea de gândit.

Mega-extinderea afacerii având capul de pod la Bucureşti coincide cu cea mai mare criză financiară a secolului XX, cea din 1929. Criza de încredere loveşte banca, iar deponenţii îi iau cu asalt porţile. Devine logic că întreaga construcţie grandioasă pică precum un castel făcut din cărţi de joc.

Aceasta ar fi istoria pe scurt, dar dacă vom pătrunde în intestinele afacerii, vom vedea treburile cu adevărat puturoase. În 1923, Aristide Blanc fondează cu surle şi trâmbiţe Casa de Editură „Cultura Națională”, la cârma căreia îl pune pe istoricul Vasile Pârvan. Bietul Pârvan e doar o acoperire pentru planurile ticăloase ale lui Blanc. Acesta dotează cu cea mai nouă tehnologie propria editură şi reuşeşte practic acapararea întregii prese. Mai bine de 80% din presa de mare tiraj e controlată de acest personaj nebulos. A intra în gura lui era echivalentul unei sinucideri: absolut toată „presa”, la unison, te ataca şi te trezeai peste noapte cel mai ticălos şi detestat om din ţară.

Individul e unul dintre artizanii din umbră ai readucerii lui Carol al II-lea pe tron. Pregătirea revenirii imbecilului s-a făcut temeinic, ziarele lui Blanc vânturând mereu „zvonul revenirii regelui pe tron” pentru a obişnui publicul. Cu toate că deviantului rege i se pusese în vedere de către cei din clasa politică să întrerupă relaţiile cu gaura lui preferată, Elena Lupescu, la ceva timp după înscăunare, rapandula reapare în peisaj. Cel care-i adusese deviantului Carol al II-lea marea iubire era, desigur, bravul nostru bancher. N-o făcea gratuit. Prin intermediul curvei regale, Aristide îl controla pe prost exact aşa cum dorea. Astfel ia naştere camarila regală şi întreaga mafie care avea să secătuiască ţara şi s-o împingă în Război total nepregătită.

Relaţia cu regele îi permitea lui Blanc afaceri dintre cele mai oneroase. Spre exemplu, statul constata din când în când că o afacere de-a lui e cam prăpăstioasă, că înghite bani de la Buget şi că, pentru eficientizare, ar trebui privatizată. Aşa că, de undeva din ceaţa economiei, apărea bancherul Aristide Blanc pe un cal alb şi prelua acea afacere dezastruoasă. Şi, pentru a o putea prelua, statul îi dădea credite în condiţii deosebit de avantajoase, uneori chiar fără dobândă. Asta în ciuda faptului că, atunci când împrumuta statul, bancherul Aristide o făcea la dobânzi scandaloase. Şi uite-aşa, mai cu un împrumut, mai cu o şpăguţă, bunul samaritean Aristide privatiza cam tot ce mişca în ograda statului. Doar de-aia era consilierul financiar al regelui. Reţineţi că nu sunteţi în anii 90, ci în perioada Interbelică, în acea atât de minunată perioadă pe care v-o descriu cu atâta culoare ticăloşii plătiţi să vă facă minţile franjuri.

În mod evident, toate aceste coţcării ale lui Blanc aveau preţul lor. Familia Lupeascăi prospera, iar lui Carol nu i se refuza absolut nimic. Însă, băiat deştept, Aristide ştia bine cum să iasă pe plus. Părea că nici Marea Criză nu l-ar putea îngenunchea. Treburile însă erau destul de sulfuroase. Deficitele Băncii Marmorosch Blanc începeau să iasă la iveală. Astfel, prin 1930, un raport secret întocmit de experţi ai Societăţii Naţiunilor, estima că Banca avea un deficit de aproape două miliarde de lei. Asta era uşor de intuit, mai ales în condiţiile în care Aristide se deda la coţcării cu cecuri fără acoperire sau falsificate, acoperite în ultimă instanţă de Banca Naţională.

Cum începuse să se cam audă că banca lui Aristide e în rahat, Regele şi Lupeasca au forţat tot felul de operaţiuni dubioase. Astfel, Primăria Bucureşti a fost obligată să cumpere cu un preţ mult supraevaluat – jumătate de miliard de lei! – un teren de-al lui Blanc din Otopeni. Guvernul i-a concesionat aceluiaşi falit Regia Monopolului de Stat, iar Banca Naţională a fost obligată să-i acopere deficitul. Gaura însă era mult mai mare, iar, într-un final, deviantul Carol al II-lea a vrut să naţionalizeze activele Băncii, adică sursa găurii negre. Din fericire n-a reuşit.

În 1931, deficitul Marmorosch Blanc ajunge la 3 miliarde de lei. Într-o ultimă sforţare se încearcă fuzionarea tuturor băncilor de pe piaţă, însă acestea refuză. E şi logic de ce. Planul ar fi fost ca, după fuziune, vina pentru dezastru să se împartă între toţi bancherii şi astfel, Blanc să dispară într-o perdea ce ceaţă, statul român urmând să ajute necondiţionat acea mega-entitate. Doar ar fi fost vorba de întreg sistemul financiar al ţărişoarei, nu-i aşa? Cum fuziunea este ratată, în 1931 Marmorosh Blanc intră în faliment.

Cei care cred că acesta a fost sfârşitul băncii se înșală. A fost o mică piedică deoarece, pentru redresarea băncii, lui Blanc i se cedează monopolul tutunului şi al sării. Şi uite-aşa, impetuosul nostru aventurier se trezeşte împroprietărit cu unele dintre cele mai bănoase afaceri ale statului. Totul pentru a salva „ieconomia”, vă imaginaţi! Să vă mai spun că Aristide Blanc era adeptul intervenţiei inteligente a statului în economie?

Terminarea Războiului şi acapararea României au condus la naţionalizarea Marmorosch Blanc. Teoretic ar fi trebuit să fie sfârşitul lui Aristide Blanc. Aiurea! Într-un mod aproape inexplicabil pentru unii care nu ştiau cum să fugă din ţară, Aristide Blanc se întoarce în 1947 în raiul comunist de-aici. Şi, în loc să i se pună cătuşele, e trimis de către Maurer, împreună cu Nicolae Malaxa, ca reprezentant al guvernului pentru contacte cu Occidentul. Unul dintre stâlpii pe care se sprijinea Blanc era Ana Pauker, cea care găsise găzduire la ziarul care-i aparţinuse, Adevărul. Vă spun asta ca să înţelegeţi mai bine cam în ce conspiraţie intrase biata noastră ţară.

Sorţii însă nu i-au mai zâmbit aşa cum se aştepta, astfel încât, în 1950, Blanc este arestat şi aruncat în puşcărie. Se întâmplă deseori în istorie ca cei care conspiră să ajungă să cadă în propriile conspiraţii. Aşa s-a trezit Aristide Blanc plimbat între Jilava şi Piteşti. Doar că „zânele” din Occident i-au zâmbit din nou şi, în urma unui recurs forţat la presiuni din afară, Aristide Blanc este eliberat şi i se permite să plece la Paris. Moare la 77 de ani, după o viaţă de furt şi ticăloşie.

Cam aceasta ar fi, pe scurt, istoria Marmorosch Blanc, instituţia parazit care şi-a ţesut viaţa pe spatele Regatului Român şi-apoi al României Mari. Iată una dintre cele mai scandaloase şi corupte instituţii despre care în prezent nu se spune nicăieri nimic. Oare de ce?

Cred că e bine să ştiţi ce s-a întâmplat pentru a înţelege ce urmează să vi se întâmple. Dacă aveţi impresia că aţi scăpat doar cu taxa aia de solidaritate pe care-o plătiţi atunci când mergeţi cu maşina la pompa de benzină, vă înşelaţi amarnic. Nu Bancorexul a fost Marmorosch Blanc, nu vă lăsaţi păcăliţi cu acea paralelă. Adevărata Marmorosch Blanc de azi e în plină dezvoltare. Urmează vremuri interesante!

A consemnat Dan Diaconu via trenduri.blogspot.com.

/0 Comments/by

Mircea Dogaru – Căpitanul Dogaru Mircea, istoric militar, către locotenentul de infanterie Nicolae Ionel Ciucă (scrisoare)


mircea dogaru, poporul de imparati, tara nimanui, romani

Mircea Dogaru - Căpitanul Dogaru Mircea, istoric militar, către locotenentul de infanterie Nicolae Ionel Ciucă (scrisoare)

NOTĂ. Colonelul Mircea Dogaru i se adresează generalului Nicolae Ciucă cu apelativul „Domnule locotenent”, grad pe care generalul îl avea în decembrie 1989. La vremea aceea, Mircea Dogaru avea gradul de căpitan. Deci, adresabilitatea este ca de la căpitan la locotenent…

1989, athenee palace

Domnule locotenent,

În Mesajul nr. 400/17.12.2020, abordați comemorativ, ca amator, evenimentele din Decembrie 1989, înscrise în Constituția României spunând că „Revoluția din decembrie 1989” (Art. 1, al. 3). Precizez că, la 31 de ani de la acele evenimente, cu tot bagajul de FAPTE ȘI IMPLICAȚII REALE, acestea sunt de competență mea, ca cercetător științific abilitat să investigheze Trecutul! Cerebral, pe bază de izvoare certe, necontrafacute și nu emoțional! Pentru că, după 31 de ani de manipulare în dauna intereselor naționale, românii, în frunte cu cei rămăși „cu răni deschise, lacrimi neuscate, suferințe nealinate”, ca să vă citez, vor și merită ADEVĂRUL! Or, ca prim sfat pe care îmi îngădui să vi-l dau, tinere domn, este acela de a accepta că un recurs la Istorie și la Adevăr, motivat emoțional, în scop politicianist, nu va putea niciodată tăia „Nodul Gordian”.

Vedeți dvs., cercetarea istorică are regulile ei iar istoricul niște arme cumplite, în fața cărora eșuează și cel mai diabolic plan politic – întrebări de tipul „Cine?, De ce?, În ce scop?, Cum?” etc. Sunt de acord că „fiecare instituție” implicată în evenimente trebuie investigată, dar nu pentru perioada 16-22 decembrie 1989, pentru că este neprofesionist să afirmi că Revoluția s-a terminat pe 22 Decembrie, la orele 12.10 „trecute fix”, ci pentru perioada 16 decembrie 1989 – 8 decembrie 1991, ziua intrării în vigoare a noii Constituții. Pentru că o revoluție se termină atunci când un sistem juridic lamentabil este înlocuit cu altul, poate și mai lamentabil! Cât despre instituții, până la cele românești – complice, de mâna a șaptea, ar trebui investigate cele direct implicate, care dețin Adevărul: KGB, CIA, FBI, BND, MI-6, MOSSAD, AVO, KEOD etc.

1989, putin

Cine erau cei peste 100.000 de „turiști”, luptători profesioniști, strecurați în România, la recunoaștere de obiectiv, al căror ultim eșalon ar fi părăsit-o, după declarațiile lui Petre Român, abia în decembrie 1990 (Cazul „Air Antares”)? Aceștia chiar aparțineau – 57.000 dintre ei – exclusiv SPETZNATZ și OMON, potrivit declarației televizate a șefului contrainformațiilor militare de atunci? Cine au fost acei „eroi” căzuți „în revoluția din România” cărora li s-a ridicat un monument în curtea unei unități militare din Seghedin?

Cine erau cei antrenați și instruiți la Debrețin pe macheta Transilvaniei, cine cei conduși de un transfug român, ulterior activist civic, de-a lungul fostei frontiere româno-austro-ungare și ce armate NATO aveau și au în dotare așa-zisa muniție cu cap vidia? Cine au fost răniții lichidați/răpiți din spitalele Timișoarei pentru că delirau în limba lui Petofi sau cei extrași de la Balș, proveniți din cele 72 de mașini LADA, spulberate de tunurile lt. col. Dumitru Cioflină și care aiurau în limba lui Pușkin? Cine erau „ziariștii fără frontiere” duși de mine, căpitanul Dogaru Mircea, la ordin, de la Otopeni la Hotelul Flora și care, fără să se cazeze, au plecat imediat, în seara zilei de 22 decembrie, să ocupe poziții în toate locurile din Capitală în care avea să se tragă? Ce căuta, pe 19 decembrie 1989, locotenent-colonelul Vladimir Putin la Hotelul Athénée Palace și George Soros, la brațetă cu Silviu Brucan (Saul Brukner) la Universitate, în fața Facultății de Istorie, păstorită atunci, în numele PCR, de regretata Zoe Petre și „demitizatorul” Lucian Boia, pe atunci specialist în Programul PCR? De ce tip erau cele 10 elicoptere ridicate „de pe Dunăre, de pe vase inscripționate RSS Ucraina” (Gheorghe Trosca dixit) care și-au bătut joc de noi la Alexeni, Boteni și Otopeni? Cui aparțin sutele de cruci fără nume, apărute atunci în cimitirele Patriei? Etc., etc., etc… Sunt întrebări ridicate în presa vremii și rămase fără răspuns.

Numai după investigarea „instituțiilor” menționate ne vom putea apropia de Adevăr! Altfel, vom căuta acari Păun, bătând apa în piuă, prin restrângerea cercetării doar la „fiecare dintre acțiunile personalului M.Ap.N. (De ce nu și ale Miliției și Direcțiilor Securității statului? – n.n.), soldate, în decembrie 1989, cu pierderi de vieți sau în urmă cărora au fost răniți oameni”. Pentru că, altfel, excluzând decisiva implicație externă și adevăratele personalități cu „rol determinant”, gen George Bush și Mihail Gorbaciov, vom oferi viitoarelor generații de români imaginea unei armate de idioți care s-au împușcat singuri între ei (dar profesionist, între ochi, pe sub cască), deoarece afirmați că vorbiți „în numele celor peste 1.000 de oameni căzuți din sete de libertate”, între care „cei aproximativ 275 de militari și salariați civili ai ministerului”!

De acord, domnule locotenent, că trebuie să ne cerem iertare victimelor, militari și civili, dar nu pentru vina de a-i fi ucis, ci pentru vina de a nu-i fi aparat! Și de a fi lăsat Țara pe mâna profitorilor străini și a trădătorilor! Pentru că, loviți și noi, profesionist, în stomac, în anii, 1985-1989, ai „pregătirii de artilerie” a „revoluției spontane”, mai rău decât civilii (fiindcă nu aveam voie nici măcar să ne așezăm la cozi, în uniformă), am fost suficient de naivi să țopăim în stradă, alături de frații noștri civili, strigând „Libertate!”, în timp ce România ni se scurgea printre degete!

Iar eu, ca istoric militar, am avut o vină majoră, pentru că trebuia să recurg la arma noastră secretă, întrebarea „Cui prodest?”. Mi-e și frică să mă întreb astăzi, după 31 de ani, cui a folosit, în condițiile în care: 65% din pământul țării, cu ape cu tot, e proprietate străină; industria concurențială ne-a fost făcută praf iar cea de astăzi își trimite, ca și comerțul și băncile, profiturile în străinătate; pădurile noastre au luat tot drumul străinătății, bogățiile subsolului și toate domeniile strategice sunt în mâna străinilor, noi devenind simpli consumatori de mâna a două, plătiți la subzistență, obligați să cumpărăm, inclusiv în domeniul militar, la preț de speculă, gunoaiele altora și să ne prefacem că ne alegem „democratic” liderii!

Să nu disperăm, însă, pentru că există o ciclicitate în Istorie. Bunicii noștri au fost ostași liberi ai Țării, înroșind cu sângele lor, pentru Țară, harta Europei, între Stalingrad și Viena. Părinții noștri au ajuns slugile ocupantului sovietic, dar s-au eliberat, în mod inteligent, în anii 1958-1968, când au construit Armata, poliția și serviciile naționale. Noi am fost, până în deceniul trecut, ostași liberi ai Țării, pentru care am renunțat, prin jurământ, la aproape toate drepturile omului și cetățeanului. În ceea ce-i privește pe urmașii noștri, însă… numai Istoria va putea să-i definească pe cei ce-și lasă oasele pentru „freedom and democracy” pe niște coclauri pe unde numai strămoșul nostru trac Alexandru Macedon și ostașii săi și le-au lăsat! Dar ceea ce știm cu certitudine este că nicăieri și niciodată un militar nu și-a cerut și nu-și cere scuze pentru executarea ordinului, a cărui ignorare, în stare de război declarată, se pedepsește cu glonțul. Politicienii, însă, adică cei vinovați și de starea respectivă, și de apariția ordinului… DA! Într-o singură situație, noi, militarii, suntem moral, obligați, să ne cerem iertare poporului: atunci când nu ne-am făcut datoria față de Neam și Țară! Cu sau fără voia noastră! Ca mine și ca toți cei care v-am păstorit în urmă cu trei decenii, ca dascăli sau comandanți!

Ca o ultimă observație… Și noi, și revoluționarii, am fost bătuți pe umăr, ovaționati, gâdilați sub barbă și lăudați: noi până când am fost disponibilizați, iar civilii până când au fost trecuți în șomaj, prin distrugerea industriei, civilii. Ne-au promis, prin legi organice, marea cu sarea, apoi, considerând că ne-am boșorogi,t și unii, și alții, și nu mai suntem apți de riposta, ne-au retras – insultandu-ne și supunându-ne oprobiului public – toate drepturile. Mai nou, ne-am trezit și cu COVID-19, apărut, parcă, pentru ca generația noastră să părăsească mai repede, „pe cale naturală, sistemul”! Atenție, însă, că Istoria se repetă, atunci când aceleași condiții se reîntrunesc și aceleași interese extern-interne își dau mâna!

Honor et Patria! Vae victis!

Dr. Mircea DOGARU, istoric militar,

Astăzi col. (r) și președintele S.C.M.D.  

Titlul original: „Trecutul către prezent sau căpitanul Dogaru Mircea, istoric militar, către locotenentul de infanterie Nicolae Ionel Ciucă.”

/1 Comment/by

Dan Diaconu – Pagini din istoria falsificată: Armand Călinescu


armand calinescu

Dan Diaconu - Pagini din istoria falsificată: Armand Călinescu

Istoria păstrează mereu o singură versiune care, de cele mai multe ori, e cea mai ticăloasă relatare a evenimentelor. Aşa cum e scrisă în cărţile oficiale, ea oferă o minciună uşor de înţeles şi îngurgitat de către noile generaţii care astfel cresc într-o realitate deformată, îşi însuşesc valori false şi-şi duc viaţa într-o negură perpetuă.

Astăzi vom vorbi despre un personaj dubios al istoriei, prezentat întotdeauna ca victimă, dar niciodată ca ceea ce era de fapt: Armand Călinescu. În 1928 e împins ca Prefect în Argeş odată cu venirea ţărăniştilor la putere. Treptat, urcă treptele puterii, astfel încât doi ani mai târziu îl găsim subsecretar de stat la Interne. Aici s-a remarcat modul categoric în care-şi executa adversarii politici. Individul îşi omora la propriu duşmanii prin intermediul jandarmilor din subordine. Aceste măsuri sunt calificate de istoria oficială drept „înăsprire a măsurilor împotriva dezordinilor sociale”.

De la primele aventuri la Interne trec nouă ani şi ne reîntâlnim cu Armand Călinescu în funcţia de ministru de interne. În 1938, uitase de ţărănişti şi se implicase în formarea partidului regal „Frontul Renaşterii Naţionale”. Acum să facem o paranteză pentru a înţelege contextul. Carol al II-lea era un deviant dus cu pluta. Se visa un mega-suveran al Europei şi, pentru discuţiile sale aberante îl avea ca partener preferat pe Aristide Blanc, cel care, de asemenea, se visa un geniu creator: poet, bancher, filosof şi altele. Un fel de şaorma cu de toate. Orice om normal, studiindu-le viaţa şi apucăturile, poate înţelege că ăştia doi erau duşi cu capul. Fix în această ecuaţie îl introducem pe Armand Călinescu. Amintirile despre el sunt vagi, mai ales că sunt propagate tot felul de minciuni şi idealizări ale personajului. Totuşi, cum credeţi că era un individ care se simţea bine în compania celor doi nebuni anterior amintiţi? Evident, trebuia să fie un nebun de aceeaşi factură. Adevărul e că nu poţi fi sănătos la cap când, din postura de înalt conducător la Interne, te-apuci să numeşti oficiali în funcţiile cheie după criteriul morţi sau bătuţi la ordin.

Puţină lume înţelege că în acea perioadă asasinatul politic era la ordinea zilei. Spre deosebire însă de zilele noastre, când adevăraţii asasini sunt în justiţie, în acele vremuri justiţia era oarecum independentă. De multe ori poliţaii te arestau şi, la proces, te elibera judecătorul deoarece constata că nu sunt motive pentru a te ţine după gratii. Asta dacă ajungeai la proces. Însă, ticăloşii de atunci foloseau abuziv instituţiile statului, iar ajungerea la tribunal era o dorinţă a celor abuzaţi, la care sperau în vederea facerii de dreptate. Armand Călinescu numea şefii locali ai poliţiei sau jandarmeriei, iar aceştia executau cu stricteţe ordinele prin intermediul subalternilor. Aşa te trezeai arestat preventiv, bătut cu cruzime de jandarmi şi, uneori, chiar împuşcat. Pentru a i se pierde urma jandarmului criminal, acesta era mutat în altă zonă şi toată lumea era mulţumită. Cam acesta era regimul „democratic” de-atunci, atât de slăvit în vremurile noastre.

În ceea ce-l priveşte pe Armand Călinescu, acesta mai avea nişte bube, în sensul că era agent englez. Pe faţă, ca să nu existe semne de întrebare. Istoria de azi începe spre sfârşitul verii anului 1938, când soseşte la Bucureşti o misterioasă comisie franco-engleză care se întâlneşte cu regele şi cu Armand Călinescu. Şeful comisiei era un misterios căpitan american de marină John Wenger. Vă spun asta ca să înţelegeţi cam care erau iţele evenimentelor care trebuiau să înceapă şi cum „aliaţii” erau de fapt aliaţi înainte de startul oficial al Războiului. Aşadar, misterioasa comisie le dezvăluie celor doi oficiali români faptul că Germania va porni la război şi că, pentru a stopa maşina germană de luptă, România trebuie să-şi auto-distrugă câmpurile petroliere. O cerere identică cu cea făcută în 1916 de către ataşatul militar englez de la Bucureşti, Lord Thompson, pe care Ion I.C. Brătianu o refuzase categoric. De data aceasta, cererea era adresată unui spion englez – Armand Călinescu – şi unui rege care nu ştia în ce ape se scaldă. Pentru a-şi arăta ataşamentul faţă de aliaţi, regele promite că va distruge toată industria petrolieră şi-i dă ordin lui Armand Călinescu s-o facă. Acesta, plusând, promite să distrugă totul într-un asemenea hal încât să nu poată fi refăcut nimic în 100 de ani.

În acest moment intră în scenă un individ misterios, Mihail Moruzov, şeful S.S.I. Acesta e de părere că, în cazul în care România îşi distruge infrastructura petrolieră, nemţii vor veni aici s-o refacă, iar războiul se va da pe teritoriul ţării noastre. Dacă, în schimb, rămânem cu petrolul aşa cum e, nemţii vor cumpăra petrol de la noi şi-şi vor duce războiul acolo unde au interesul. Trebuie să înţelegem că Mihail Moruzov e un alt individ ciudat al istoriei noastre. El făcea jocuri duble, uneori chiar triple. Se înţelegea atât cu nemţii cât şi cu englezii sau francezii. Era extrem de eficient în activitatea sa, dar era îndrăgostit de aspectul tehnic, astfel încât efectiv îşi pierduse minţile. De multe ori învârtea cheiţele la care avea acces strict experimental, pentru a verifica dacă ceea ce rezultă e ceea ce-a intuit. Jocul de-a războiul se va dovedi însă unul prea mare, căruia îi va cădea victimă. Înainte de a trece mai departe, trebuie să înţelegem că Moruzov e unul dintre principalii responsabili pentru ascensiunea lui Carol al II-lea. În special, prin dejucarea în 1934 a complotului locotenent-colonelului Victor Precup. Dacă atentatul lui Precup ar fi reuşit, Carol al II-lea ar fi fost eliminat şi probabil multe dintre nenorocirile care s-au abătut asupra noastră n-ar fi existat.

Să revenim acum la afacerea Wenger. Carol al II-lea, după ce Moruzov şi-a explicat opţiunea, a devenit confuz, neştiind în ce direcţie să se îndrepte. Nu-şi putea lua înapoi ordinul pe care-l dăduse de faţă cu comisia anglo-franceză deoarece era conştient că aproape imediat ştirea va ajunge la englezi (via Călinescu). Astfel încât îi dă lui Moruzov în secret însărcinarea de a rezolva problema. Moruzov începe astfel să întoarcă cheiţele în stilul său caracteristic.

Pentru a i se acutiza confuzia, Carol s-a mai trezit în august 1938 şi cu o delegaţie germană ultrasecretă. Nu se va şti probabil niciodată dacă delegaţia nemţilor a venit deoarece au prins firul în urma vreunei acţiuni de spionaj sau dacă nu cumva tocmai Moruzov lăsase să se „scape” către ei informaţia cu propunerea comisiei Wenger. Cert e că delegaţia germană a mers iniţial la Armand Călinescu. Acesta aproape era să facă pe el de frică deoarece părea asemeni copilului prins asupra faptului. Evident că nu ştia ce răspuns să dea, astfel încât i-a redirecţionat către rege. Care rege, de fricos ce era, a refuzat să-i întâlnească, trimiţându-l în schimb pe (m)Urdăreanu la înaintare. Propunerea nemţilor era una cât se poate de simplă, care se poate rezuma astfel: vrem petrol în condiţii corecte şi, întrucât franco-englezii doresc să vă distrugă câmpurile, propunem ca jumătate din personalul care asigură protecţia zonei să fie format din nemţi.

Probabil că, după ce Urdăreanu l-a informat, regele a cam simţit un fior rece pe şira spinării. În paralel, Moruzov îl abordează pe Aristide Blanc pe care-l sperie că nu-i mai poate opri pe legionari, astfel încât ar trebui să-i sugereze Lupeascăi că Mişcarea Legionară trebuie decapitată. Aristide Blanc execută întocmai, iar Lupeasca se-apucă să-l vrăjească pe mai prostovanul ei amant. Moruzov, de partea cealaltă, îi spune lui Carol că popularitatea Căpitanului e în creştere şi că aproape a devenit idolul naţiunii. Carol o ia razna, deoarece efectiv nu suporta existenţa cuiva mai popular decât propria-i persoană. Astfel, ceea ce-i spune Moruzov e picătura care umple paharul. În acest context, Carol îi dă lui Armand Călinescu ordinul de a-i ucide pe fruntaşii legionari. Sarcină simplă pentru deviantul ministru care a interpretat ordinul ca pe o trecere a regelui în tabăra sa. El avea linia de poliţişti-asasini pe poziţie, astfel încât aceştia primesc ordinul să-i omoare pe legionarii de top, dar asasinatul să pară că ar fi survenit după urma unei tentative de evadare a acestora. Într-un ritual ciudat, întreaga conducere legionară este omorâtă prin spânzurare. După ce mor, legionarii sunt împuşcaţi pentru a se „demonstra” fuga de sub escortă. Numai că poliţaii sunt atât de proşti încât îi îngroapă cu ştreangul de gât, astfel încât întreaga înscenare va ieşi la lumină câţiva ani mai târziu.

Jocul de şah al lui Moruzov dă roade deoarece întreaga Mişcare Legionară e consternată de moartea Căpitanului. Serviciile secrete anglo-americane intuiesc că va urma o răzbunare, astfel încât lui Armand Călinescu i se oferă cadou o limuzină blindată care ajunge în timp record la Bucureşti. Astfel, prim-ministrul român evită câteva atentate strict datorită impenetrabilei blindate. Numai că intră în scenă Moruzov care-i spune lui Carol că este iminent un atentat asupra sa, iar singura blindată capabilă să facă faţă unei asemenea tentative este cea a lui Armand Călinescu. Prin intermediul urechilor sale mult prea lungi, Moruzov auzise de atentatul pe care urmau să-l pună la cale legionarii şi astfel s-a gândit să rezolve prin intermediul altora ordinul duplicitar al lui Carol al II-lea. Aşa se face că, în fatidica zi de 21 septembrie 1939, Armand Călinescu este ucis de un comando legionar condus de avocatul prahovean Miti Dumitrescu. Ceea ce este ciudat e că la locul atentatului, la două maşini în spatele celei a lui Armand Călinescu, se afla Ernest Urdăreanu. Asta întăreşte misterul legat de o posibilă implicare directă a lui Carol al II-lea în asasinat.

Din toată această operaţiune, aparent toată lumea câştiga. Carol fusese auzit de delegaţia anglo-franceză dând ordinul pentru distrugerea câmpurilor petroliere, de partea cealaltă nemţii aveau confirmarea eliminării spionului care ar fi vrut să distrugă câmpurile petroliere. Însă, în fapt, treburile erau la fel ca înainte, ba chiar mai încârligate. Într-adevăr, ordinul dual şi contradictoriu al lui Carol al II-lea fusese executat şi, din asta, rezultaseră o groază de morţi. Însă, la fel ca înainte, unii cereau distrugerea câmpurilor, iar ceilalţi garanţii că acestea nu vor fi distruse şi că se vor putea aproviziona. Mai grav, în faţa evenimentelor, absolut toţi jucătorii constatau că România e un partener în care nu poţi avea încredere.

Mai mult, problemele se accentuează. Centralele de spionaj constată că la Bucureşti se fac jocuri duble promiţându-se tuturor orice, dar, în realitate, nefăcându-se nimic. Asta ne va transforma în doar un an în victime ale Dictatului de la Viena, iar la sfârşitul Războiului în situarea în tabăra învinşilor, pierderea definitivă a Basarabiei şi obligarea noastră la plata unor gigantice despăgubiri de război. Asta în timp ce bieţii soldaţi români au fost măcelăriţi atât pe frontul de est cât şi pe cel de vest. Am plătit incompetenţa şi laşitatea unor oameni politici atât de dureros încât nici măcar nu mai avem curajul să deschidem acele pagini tragice ale istoriei.

A consemnat pentru dumneavoastră, Dan Diaconu via trenduri.blogspot.com.

/0 Comments/by

Alexandru Dimitrie Xenopol – Depre naționalism


xenopol, alexandru dimitrie xenopol, nationalism, naționalism

Alexandru Dimitrie Xenopol - Depre naționalism

Voi să vorbesc despre o întrebare ce are un mare rost în viaţa tuturor popoarelor: despre nevoia de întărire a elementelor osebitoare care face din fiecare din ele un organism deosebit în sânul omenirii. Voi să vorbesc despre elementul naţional şi despre simţământul pe care cultivarea acestui element îl dezvoltă în minţile şi inimile noastre: despre naţionalism.

Ideea de naţionalitate nu este un product al cugetării subiective, ci este reproducerea unei întrupări a realităţii. Naţionalităţile sunt date de natură în alcătuirea fizico-psihică a deosebitelor neamuri de oameni ce împoporează pământul. Naţionalităţile se deosebesc unele de altele prin tipul fizic, prin apucături, prin moravuri, obiceiuri, prin aşezarea geografică, prin istoria desfăşurării sorţii lor; dar în primul loc, prin limbă. Se vede că natura a simţit ea însăşi nevoia de a lega omenirea în mănunchiuri mai mici şi a nu o lăsa să se piardă în întinsa ei imensitate, punând între deosebite grupuri omeneşti stavilele deosebitelor grade ce uşurează închegarea socială a fiecărui grup aparte şi îl despărţeşte de toate celelalte. De aceea, şi natura a sădit între membrii fiecărui grup ce se înţeleg unii pe alţii o apropiere şi o iubire mai mare decât aceea ce leagă pe oamenii între ei ca atare. Din această varietate de grupuri omeneşti care lucrează cu toatele, deşi pe căi deosebite, către un scop comun – propăşirea neamului omenesc, se naşte varietatea de produceri ale minţii care îmbogăţesc tezaurul comun al neamului omenesc. Din conlucrarea tuturor popoarelor, fiecare cu ingeniul său deosebit, se naşte civilizaţia lumii.

Este bine, deci, a se păstra acest element naţional, a se înţări şi cultiva cât mai mult, pentru că numai prin mijlocirea lui se poate dezvolta întregul. Şi să se bage de seamă că, pe cât timpurile înaintează, pe cât se stabilesc legături universale mai multe şi mai trainice între oameni, care legături s-ar părea că vor să nimicească deosebirile naţionale, pe atâta aceste deosebiri se întăresc mai deplin prin dezvoltarea comoarei sufleteşti particulare fiecărui popor (artă, literatură, aşezăminte). Paralel, deci, cu o mişcare de solidaritate omenească se îndeplineşte una de concentrare a spiritului naţional, aşa că propăşirea adevărată pare că trebuie să se îndeplinească prin unitatea în varietate, legea estetică care stăpâneşte şi producerea frumosului.

Nu împărtăşim nici părerea că prin ură, duşmănie şi eliminare pe căi măiestrite a străinilor, am putea readuce cu folos bogăţiile ţării în mâinile pământenilor. Simţămintele acelea de înverşunare sunt simţăminte negative şi pe baza lor nu se poate întemeia nici un câştig pozitiv. Dacă nu vom deprinde pe români cu comerţul, cu industria, cu exploatările de tot soiul şi cu cultura pământului, înlăturarea străinilor din aceste îndeletniciri, fără ca românii să fie pregătiţi a le lua locul, ar constitui o adevărată calamitate naţională. Din contra, suntem de părere să ne încordăm puterile pentru a lupta în contra străinilor şi să le răpim încet-încet poziţiile câştigate, precum au răpit, tot cu încetul, inginerii, arhitecţii, medicii, funcţionarii la poştă, la telegraf – poziţiile dobândite de străini în aceste îndeletniciri deosebite din care, desigur, pe când această stare de lucruri exista, românii credeau tot aşa de puţin că vor putea schimba în favoarea lor, precum cred astăzi despre poziţiile ocupate de străini în îndeletnicirile economice ale ţării.

Ce trebuie făcut pentru aceasta? Ce trebuie de făcut pentru a îndruma un naţionalism serios şi folositor ţării, căci să se observe un lucru: să nu se creadă că facem naţionalism adevărat numai cu discursuri, cu articole de ziare, cu serbări naţionale şi cu „Deşteaptă-te Române!”. Toate acestea sunt bune ca îmboldiri, ca mijloc pentru a ajunge scopul cel mare, viu şi dătător de fericire, ca România să fie a românilor, nu numai ca suflet, dar şi ca trup. Trebuie îndreptate ideile nostre, trebuie făcut propagandă, trebuie pregătite şcoli în această direcţie că precum ideile au de aşteptat la români viaţa politică şi îndeletnicirile economice de stat, tot ele vor împinge pe indivizi la întărirea adevărată a naţionalităţii nostre, la întărirea ei economică. Numai aşa poate fi îndreptată şi lupta de idei şi îmboldiri de găndiri pe tărâmul naţionalist.

A.D. Xenopol, „Despre naţionalism”, Bucureşti, 1908.

/0 Comments/by