Entries by Tudor Urse

Mihai Grobnicu – Nae Ionescu ne-a învățat să gândim

Mihai Grobnicu - Nae Ionescu ne-a învățat să gândim

Considerat nu de puţini ca fiind directorul de conştiinţă al generaţiei de aur a intelectualităţii interbelice româneşti, un adevărat Socrate românesc, Nae Ionescu este, prin excelenţă, un creator de valori autentice, un trezitor de conştiinţe. Cultura pentru Nae Ionescu era o treabă pe viaţă şi pe moarte, urgentă, capitală, decisivă şi practică. Nu-l interesa decât un singur lucru: să fii tu însuţi, să regândeşti plecând de la propria-ţi trăire. În epoca în care se „lucrează” la pseudo-pacte pentru Educaţie, a căror unică folosinţă este de a deveni ulterior maculatură, o reevaluare a modelului naeionescian ar fi binevenită.

Pe 15 martie 1940, „Profesorul”, aşa cum obişnuiau să-i spună tinerii săi ucenici, îşi lua rămas bun de la catedra Vieţii, viaţă pe care o vedea, după cuvintele lui Constantin Noica, ca fiind asemenea unui altar la care inteligenţa trebuie să slujească. Profil renascentist, accentuat de nasul cu trei cocoaşe în stilul vremii, chip osos de Mefistofel, păr negru, ochi verzi şi fruntea lată. Mâini ce gesticulează cu sens. Gura cu buza de jos coborâtă dispreţuitor, pregătită pentru replici contondente (Mircea Vulcănescu). Acesta a fost Nae Ionescu. O personalitate prea mare pentru a putea fi fixată în câteva cuvinte.

Primii ani: între exmatriculare şi lagăr

Nae Ionescu, pe numele său Nicolae C. Ionescu, s-a născut pe 4/16 iunie 1890, la Brăila. În timpul studiilor liceale, urmate în oraşul natal, se apropie de cercul socialist şi se întâlneşte cu Panait Istrati. Acuzat de republicanism naţional, este exmatriculat în ultimul an de studiu din Liceul „Nicolae Bălcescu”, fiind nevoit să-şi termine studiile la un alt liceu. Va urma cursurile Facultăţii de Litere şi Filosofie, pe care le încheie în 1912, cu specializarea în filosofie. În acelaşi an va fi numit profesor la Liceul „Matei Basarab” din Bucureşti.

Din această perioadă datează şi începuturile sale gazetăreşti. Acum debutează la „Studii filosofice” şi la „Noua Revistă Română”, aceasta din urmă fiind revista fostului său profesor, a cărui asistent la catedră va deveni, Constantin Rădulescu-Motru. Va scrie sub pseudonimele: Niculae Ivascu (după numele bunicului său), Calicles, Nemo, Un prelat, Un preot de ţară, Un universitar etc.

Cu ajutorul lui Constantin Rădulescu-Motru va pleca la studii în Germania, la Göttingen (1913). Pe 25 noiembrie se căsătoreşte cu Elena Margareta Fotino, împreună cu aceasta plecând la München în 1916, pentru a-şi susţine doctoratul. Aici i se vor naşte doi copii. Întrucât România se afla în război cu Germania (în Primul Război Mondial), Nae Ionescu a fost închis în lagărul de prizonieri de la Cellle-Schloss (Hanovra).

„Să înveţi filosofie e o absurditate”

După susţinerea doctoratului în filosofie (1919) se va întoarce în ţară, dedicându-se carierei didactice şi jurnalistice. Astfel, va fi mai întâi director de studii la Liceul militar „Nicolae Titulescu” de la Mănăstirea Dealu (de lângă Târgovişte), pentru ca în toamna aceluiaşi an să fie numit asistent la catedra de „Logica şi Teoria Cunoaşterii” a profesorului Constantin Rădulescu-Motru.

De acum va începe o carieră extraordinară sub „veşmintele” de dascăl al unei întregi generaţii. Va aduna în jurul său discipoli ca Mircea Vulcănescu, Mircea Eliade, Emil Cioran, Mihail Sebastian sau Constantin Noica. Aşa cum spune Virgil Ierunca, „Pentru prima dată universitatea devine academie şi atelier. Catedra, ceva între alee şi altar. În ea, cuvântul dobândeşte ceva din puterile lui originare”. Faptul că prefera conţinutul în detrimentul formei îl făcea îndrăgit de studenţi, care aveau de-a face numai cu profesori ce-şi ascundeau mediocritatea în spatele frazelor bombastice. Plin de umor şi ironie, amintea perfect de Creangă.

În puţine cuvinte, era un adevărat Socrate românesc. Nu a publicat nimic în timpul vieţii, toată opera fiindu-i publicată de discipoli. Aceasta pentru că i se părea că prin scris este limitat, bătut în cuie, pe când cuvântul era viu. Detesta astfel gândirea încremenită: „Fereşte-te de omul care-ţi spune 20 de ani acelaşi lucru! Să înveţi filosofie e o absurditate. Tot ceea ce se scrie în filosofie nu este de învăţat, ci este de judecat din nou, gândit prin tine însuţi“. Acelaşi Mircea Vulcănescu va spune în 1951: „Nae Ionescu ne-a învăţat să gândim. Geniul lui era, în primul rând, de structură socratică; ne ajuta să căutăm şi să scoatem singuri la iveală adevărul. Nu ni-l da de-a gata, nu ni-l impunea”.

„Trăirismul”

Paralel cu munca didactică, Nae Ionescu a depus un imens efort şi pe plan gazetăresc. Între 1919-1925 va scrie pentru „Ideea europeană”, iar între 1926-1933 se va remarca la ziarul „Cuvântul”, al cărui propietar va deveni din 1928. Se remarca printr-un stil sarcastic, ironia şi propoziţia scurtă fiind elementele care-l făcea original în epocă.

În 1924, Nae Ionescu va înfiinţa publicaţia „Logos” – „revistă internaţională de sinteză creştin-ortodoxă”, editată în limba franceză, cu colaborarea teologilor ruşi din Exil, dintre care amintim pe Ghiorghi Florovski sau Lev Kartasev.

Atât prin munca de profesor, dar mai ales prin aceea de ziarist, Nae Ionescu va propune în epocă o nouă mişcare: aceea a „trăirismului”. Nefiind de acord cu filosofia puternic ştiinţifică a mentorului său, Constantin Rădulescu-Motru, o direcţie de gândire psihologizantă şi în parte pozitivistă, Nae Ionescu propune o „soluţie răsăriteană”, bazată pe exprimare personală şi găsirea unui echilibru sufletesc. „O metodă creşte cu un om…”, va spune N. Ionescu, respingând în acest fel reţeta şi standardul, proprii Occidentului. Această poziţie a sa va naşte o lungă polemică, în care va fi acuzat de misticism, iar mişcarea sa, ca una care „ne va duce în logica aridă a abstracţiei” (C. Rădulescu-Motru).

Politica unui veşnic opozant

O asemenea personalitate ca Nae Ionescu nu putea sta departe de viaţa politică, deşi nu a fost implicat în nici un partid. Nu are relaţii cordiale cu Brătienii, aşa că, în 1928, îi va susţine pe ţărănişti să ajungă la putere, după care va fi dezamăgit de aceştia şi va îndrepta articole acide împotriva lor. Mai apoi va fi de acord cu ideea întoarcerii lui Carol al II-lea, dar acelaşi Carol al II-lea îl va închide în două rânduri în lagărul de la Miercurea Ciuc (1934, 1939), fiind acuzat de instigare, în urma asasinării lui I. G. Duca.

Deşi este clar că „Profesorul” a avut legături cu Garda de Fier, fiind închis în lagăr împreună cu legionarii, nu a îmbrăcat niciodată cămaşa verde. Era împotriva stilului său care se opunea oricărei înregimentări, oricărei fixări între nişte limite de gândire. Pe de altă parte, cum putea un om ce condamna sclavia şi coloniasmul (idei de ățș) să fie considerat de extremă-dreapta?!

Ortodox practicant şi inamic al raţionalismului

Nae Ionescu şi-a mărturisit pretutindeni credinţa ortodoxă. Din nici un curs de-al său nu lipseşte cel puţin o referinţă la Ortodoxie. Preocupările teologice apar în perioada în care începe să lucreze la „Ideea Europeană”, unde publică articolul „Pascalia“, în care va trata problema suferinţei în creştinism. „De la răstignire – afirma Nae Ionescu – lumea ştia că nu durerea sau bucuria, ca atare, sunt hotărâtoare pentru suferinţa sau bucuria noastră, ci atitudinea pe care personalitatea noastră spirituală o păstrează în faţa lor.” Suferinţa poate fi valorificată, poate deveni izvor de bucurie, ea nu are un sens, dar poate avea un rost.

Deşi profesor de logică, N. Ionescu a combătut raţionalismul cartezian cu un eroism nebănuit. „Noi nu facem decât să lichidăm raţionalismul…” Aceste poziţii îl vor face să afirme superioritatea teologiei faţă de ştiinţă şi, odată cu aceasta, afirmarea învăţăturii despre îndumnezeirea omului. Prin Învierea Mântuitorului Hristos, spunea „Profesorul”, se înnoieşte întreaga făptură, iar omului, prin har, i se descoperă dumnezeirea. Problema mântuirii şi a păcatului vor fi îndelung discutate de filosof, care concluzionează în unul dintre articolele sale: „Problema este de a împăca cosmosul cu omul. Aceste două elemente, puse faţă în faţă, care se destramă şi se sfârtecă unul pe altul, trebuiesc puse de acord. Conflictul acesta se rezolvă în religie, se rezolvă cu ajutorul intervenţiei divinităţii. Deci, soluţia religioasă a problemei salvării este împăcarea personalităţii umane cu existenţa, cu ajutorul lui Dumnezeu”.

Curios lucru, înainte de a muri, la data de 15 martie 1940, în vila sa de la Băneasa, din cauza unei boli de inimă, Nae Ionescu lucra la un tratat de logică ortodoxă. Nu a reuşit să-l termine. Sau poate nu a vrut. Poate a realizat că Ortodoxia nu-şi găseşte logica decât în Biserică şi nu în tratate scrise de mâini omeneşti.

Sursă: Mihai GROBNICU via ziarullumina.ro.

Ioan-Aurel Pop – Soluția: să revenim la omenie, adică la esența umană

Ioan-Aurel Pop - Soluția: să revenim la omenie, adică la esența umană

Prof. Ioan-Aurel Pop, Președintele Academiei: Acasă, în Europa, aș vota cu cei care mai știu ce este clasicismul greco-latin, cu cei care apără credința în Dumnezeu și care nu dau foc catedralelor, cu cei care știu că fără carte nu ai parte, care sădesc pomi, care-și fac familii și au copii, ca să ducem lumea mai departe.

Președintele Academiei Române, Prof. Ioan-Aurel Pop, nu mai are nevoie de nicio prezentare, fiind unul dintre cei mai de seamă intelectuali ai vremurilor noastre. Opiniile sale sunt întotdeauna urmărite cu mare interes de către opinia publică și luările sale de poziție au îndreptățit pe mulți să spere că în fruntea celui mai respectat for românesc, Academia Română, avem un om care-și iubește genuin țara.

Din acest motiv, l-am rugat pe profesorul Pop să ne acorde bucuria unui interviu, cu nădejdea că ne va lămuri, măcar în parte, asupra unor probleme ce frământă societatea românească. 

R3M: Domnule profesor, au trecut mai bine de doi ani de la ultimul nostru dialog jurnalistic. Eram în apropierea Centenarului Marii Uniri, iar acum ne apropiem de ultimul trimestru al anului 2020. Care sunt evenimentele petrecute despre care considerați că au marcat societatea noastră românească în acest interval? 

Ioan Aurel Pop: Eu sunt istoric al Evului Mediu și sunt în măsură – conform specialității mele – să vorbesc despre vremuri mai îndepărtate. Societatea noastră a fost marcată de multe evenimente, toate cu rădăcini în trecutul mai apropiat sau mai recent. Nu ne-am priceput să facem din Centenarul Unirii o sărbătoare autentică, senină și tonică, îndreptată cu privirea spre viitor.

Evocarea gloriei trecutului nu are niciun rost dacă rămâne la nivel festivist, dacă rămâne o simplă lamentare, dacă nu îndeamnă la acțiuni pozitive. Îi admirăm pe marii oameni care au făurit România Întregită, dar nu facem nimic ca să fim aidoma lor. În anii 2019-2020, nu am reușit să recâștigăm încrederea românilor în principalele instituții ale statului. În țară lucrurile au mers oarecum de la sine, fără nimic spectacular, în spiritul unei rutine de-acum obișnuite, fără perspective clare de schimbare spre bine. Pandemia a transformat această letargie păguboasă într-o adevărată criză.

Pe plan internațional, ne-am ciocnit de o situație-limită, prilejuită de conflictul acut dintre globaliști și naționaliști. Aceștia din urmă au alunecat înspre exclusivism național și, câteodată, chiar spre xenofobie și șovinism, iar globaliștii s-au lăsat contaminați și, uneori, dominați de neomarxism, anarhism, „progresism”, agnosticism, cinism, anticreștinism etc.

Valorile civilizației europene occidentale – expandate pe mai multe continente – sunt, pentru prima oară, după secole, puse sub semnul întrebării, contestate, abuzate și chiar distruse în efigie, adică prin simbolurile lor. Noi, românii, nu am putut rămâne în afara acestor mari provocări. Ne uităm, în plină stare de alertă sanitară, la o lume care nu mai seamănă cu a noastră, cu societatea umană așezată. Este o lume nesigură, labilă, fără încredere în valori, în cinste, corectitudine, în cultul muncii, în virtuțile educației. Am ajuns să credem că vom putea trăi veșnic de-acum încolo în afara socializării directe, naturale și firești, ca niște roboți, ceea ce este foarte grav. De ce se întâmplă toate aceste lucruri? Este foarte greu de spus!

Ajunseserăm să credem că binele este etern și că noi nu trebuie să mai depunem eforturi pentru perpetuarea acestui bine. Ne-am lăsat amăgiți de iluzii, am pus aparențele înaintea esențelor, formele înaintea fondului, facilitățile înaintea efortului, plăcerea înaintea muncii. Or, de cel puțin două milenii se știe că „natura nu dă nimic omului fără mare stăruință” (nihil homini natura sine magno labore dat). Soluția: să revenim la omenie, adică la esența umană, la acele chestiuni simple care ne fac oameni.

– Pentru că vorbim de 2020, nu putem să nu vorbim de Trianon. Sunt mulți aceia care consideră că statul român, prin decidenții lui, parcă a ignorat centenarul semnării acestui tratat, care a consfințit, până la urmă, o mare victorie a poporului român. Ba chiar Centenarul Trianonului pare că a fost și mai ignorat decât Centenarul Marii Uniri. Unii spun că acest lucru s-a întâmplat pentru că am fi membri ai Uniunii Europene și acest statut nu ne permite să fim patrioți. Este adevărat? Poate fi statul român mândru de moștenirea înaintașilor în Uniunea Europeană?

– Legat de Centenarul Tratatului de la Trianon, sunt mai multe chestiuni de discutat, mai ales în fața unor confuzii create în spațiul public în ultima vreme. Hotărârea de unire a Transilvaniei cu România a fost luată de majoritatea locuitorilor provinciei, reprezentați la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia, la 1 Decembrie 1918, prin 1228 de delegați aleși și împuterniciți cu drept de vot deliberativ.

În urma acestui act de la 1 Decembrie 1918, s-a realizat efectiv unirea, administrația românească impunându-se peste tot în teritoriul vizat. Tratatul de la Trianon, semnat la 4 iunie 1920, a consfințit în plan internațional unirea realizată de români în 1918, a fixat frontiera cu Ungaria și a rezolvat alte câteva probleme juridice de detaliu. Prin urmare, ceea ce a înfăptuit poporul român în 1918 a fost recunoscut în plan juridic internațional în 1920. Recunoașterea juridică internă a Marii Uniri a împlinit-o regele Ferdinand și Parlamentul României, la finele anului 1918 și la începutul anului 1919. Singura țară care a pretins și pretinde că smulgerea Transilvaniei din „corpul Ungariei istorice” s-a produs în 1920 este Ungaria, cea care nu recunoaște de facto decizia democratică de unire, adică Rezoluția Marii Adunări Naționale de la Alba Iulia.

Unii români – fără un bagaj serios de cunoștințe istorice – cad în această capcană primejdioasă, conform căreia Transilvania ar fi un „dar” făcut României de către marile puteri învingătoare în Primul Război Mondial. Tratatul de la Trianon are însă importanța lui capitală și se cuvine să fie celebrat mereu în România, fiindcă el dovedește justețea deciziei de unire luate de români. Cu alte cuvinte, ceea ce a fost drept și necesar pentru poporul român, eliberat de sub asuprirea străină, a fost considerat drept și necesar și de către comunitatea internațională. Patriotismul nu ar trebui să aibă vreo legătură cu poziția noastră de membri ai Uniunii Europene, pentru că iubirea locului nașterii este general valabilă pentru toate popoarele. Numai iubindu-ne țara noastră vom avea capacitatea și generozitatea de a înțelege și iubi celelalte țări ale Uniunii Europene.

– Că tot suntem la capitolul patriotism, cum apreciați că s-a schimbat situația românilor din afara granițelor în acest an? În bine sau în mai rău? Știm că Academia Română a trimis o scrisoare instituției omoloage de la Belgrad. S-a primit vreun răspuns și dacă da, care este acela? Care dintre comunitățile istorice din jurul țării noastre se află în cel mai mare pericol?

– Situația românilor care trăiesc în afara granițelor României și în preajma acestor granițe s-a schimbat în rău. În Basarabia, regimul comunist al președintelui Dodon reapropie forțat regiunea de Moscova, oprind manifestările de identitate românească și persecutându-i pe promotorii ideilor unioniste. În Ucraina, continuă ofensiva împotriva limbii române și a școlilor românești. În Serbia, o parte dintre români sunt grav discriminați și botezați abuziv vlahi. Aceștia nu se bucură de niciun drept democratic referitor la conservarea identității lor românești. În Bulgaria, comunitatea etnică românească nu este recunoscută și nu beneficiază decât de dreptul de asociere culturală. În Ungaria, românii sunt aproape complet asimilați. Ce să mai vorbim despre românii din Balcani, care fac parte din cele trei ramuri sudice ale poporului nostru (aromâni, meglenoromâni, istroromâni)? Principiul „dezbină și stăpânește” este la ordinea zilei: românii din mai multe locuri sunt împărțiți, în chip artificial, în români și moldoveni, în români și vlahi, iar confuzia voită dintre români și romi este cultivată sistematic în anumite cercuri. Academia Sârbă a dar un răspuns „diplomatic” evaziv, fără legătură cu realitatea.

– Să trecem la un subiect foarte arzător și pe care dumneavoastră îl cunoașteți foarte bine: școala și învățământul. Știm că Academia Română a făcut niște propuneri, iar recent a transmis decidenților că procesul de învățare se face cel mai bine după metoda clasică, fără a ignora avantajele tehnologiei. Nu numai atât, dar există numeroase studii din străinătate care demonstrează că procesul educațional nu se îmbunătățește prin digitalizarea sa completă. Și totuși, decidenții români par să țină morțiș să ducă școala în această zonă. De ce oare se întâmplă asta? De ce nu se ține cont de expertiza Academiei și a studiilor din străinătate pe acest subiect? Care este scopul urmărit?

– Nu cred că decidenții români nu acceptă ideea fundamentală a necesității învățământului clasic, singura formă firească de educație. Dar, în plină manifestare agresivă a pandemiei, este greu de găsit soluții optime privind educația. Suntem prinși între Scylla și Caribda: amenințarea bolii, pe de o parte și perspectiva inculturii și a barbarizării, pe de altă parte.

Calea de mijloc nu este greu de găsit, dar este foarte greu de aplicat. Oricum, noi nu numai că nu suntem pregătiți să facem școală exclusiv în fața computerului, a tabletei sau a telefonului mobil, dar avem convingerea că acest fel de școală generalizată este sortit eșecului, că el nu poate realiza obiectivele de bază ale educației. Prin urmare, societatea românească ar trebui să-și reunească toate forțele sale intelectuale, pentru a găsi și aplica soluția școlii față în față și a recurge la învățământul online doar temporar și parțial, până la trecerea crizei. Ideea că ne aflăm în etapa menită să facă din educația digitală unica soluție a școlii românești este greșită și periculoasă. Ea alimentează tendința unora de a susține că cetățenii urmează a fi transformați în simplă masă informă de manevră. Dincolo de aceasta, este foarte clar că un popor incult și needucat este ușor de amăgit și de manipulat.

– Vorbeați la un moment dat despre păstrarea ethosului românesc, despre posibilitatea pe care am avut-o noi și alte generații, de a simți și aprecia pământul reavăn dimineața. Mai pot copiii și tinerii să aprecieze aceasta, dacă școala de la sat și în general, viața satului, devine o copie în miniatură a celei de la oraș? Mai putem spera în redresarea agriculturii și a gospodăriei țărănești în condițiile în care pregătim copiii să devină doar ingineri, IT-iști, agenți de vânzări, publicitari sau medici?

– În multe țări și mai ales în Occidentul Europei, satul este aproape eradicat. Viitorul societății strict tehnologizate pare să fie aglomerația urbană. Totuși, dezavantajele unei asemenea societăți sunt tot mai mult date în vileag tocmai în comunitățile cele mai urbanizate.

Noi, deocamdată, mai avem sate și, în consecință, mai avem șansa să le conservăm în formele lor tradiționale, adaptând fondul după nevoile civilizației contemporane. Cu alte cuvinte, o casă cu pridvor de lemn, situată într-o curte sau pe o pajiște vecină cu un pământ de arătură ori cu o livadă poate fi făcută să aibă în interiorul ei toate facilitățile moderne, păstrând eventual vatra, lăzile de zestre, pernele și cuverturile țesute la război ori brodate etc.

Salvarea lumii românești nu constă în imitarea neajunsurilor Occidentului, ci în revigorarea agriculturii noastre, a unor meșteșuguri tradiționale, a curățeniei mediului ambiant, a nutriției ecologice, a „cumințeniei pământului”. IT-iștii formează o breaslă și fac o meserie ca oricare alta, dar digitalizarea este o metodă utilă tuturor meseriilor, cum este scrisul, cum este vorbitul. Nu avem cum să fetișizăm aceste lucruri, pentru că ne îndepărtăm de esențele umane, se seva omului, îl rupem pe individ de alți oameni și de natură, ceea ce este diavolesc.

– Putem spune, fără să greșim, că țara noastră trece prin ani grei, din multe puncte de vedere. Ca istoric, ne puteți spune care a fost soluția găsită de strămoșii noștri atunci când au avut de înfruntat căderi mari? Către ce și către cine să ne orientăm? Restrângerea drepturilor și libertăților persoanei pentru ca statul să aibă un spațiu de manevră mai mare reprezintă o soluție?

– Eu spun mereu că omenirea (și, implicit, noi, românii) a trecut, de-a lungul istoriei, prin crize teribile, mult mai grele, mai distrugătoare și mai năucitoare decât cea prezentă și a știut să iasă din ele, cu mari sacrificii, dar cu fruntea sus. De ce s-a putut întâmpla acest lucru? Pentru că s-au păstrat nealterate încrederea și speranța.

În momentele cele mai grele, în pofida renumelui nostru de individualiști și cârtitori, românii s-au mobilizat și au acționat solidar. Alteori au aplicat formula capului plecat, ceea ce nu este întotdeauna de rușine. Semeția a însemnat câteodată sinucidere, iar aceasta nu a folosit nimănui dintre cei sacrificați și nici semenilor lor.

Sunt momente în viață când un popor mic iese din necaz prin tratative, prin cedări parțiale care pot fi garanția unor mari împliniri viitoare. Soluția orgoliului și a sfidării este apanajul unor mari națiuni și conduce la neglijarea și sacrificarea celor amărâți.

În Evul Mediu, când eram potopiți de invazii, am dozat destul de bine rezistența și concilierea, fiind gata să luptăm când era de luptat și să cedăm când era de cedat. Un observator italian din secolul al XV-lea spune că românii nu s-au supus niciodată turcilor ca învinși, ci ca învingători. Faptul poate să pară un paradox, dar nu este: când te supui după ce ai obținut o victorie de etapă (nu decisivă), poți să câștigi pacea, ceea ce este mare lucru; dacă te lași bătut până la ultima picătură de sânge, inamicul își va impune cu siguranță jugul lui de fier și te va anihila. Se spune că noi, românii, ne-am cam trădat aliații, ceea ce este adevărat, dar nu am făcut-o mai mult decât alții.

Când o mare putere rupe un pact și trece brusc de partea inamicului de odinioară, se zice că a făcut o mișcare strategică, pe când dacă face asta un popor mic, se zice că a trădat!

Unul din făuritorii României Întregite a spus că în fața înșelăciunii și trădării unor străini, „numai încrederea în noi înșine și în neamul nostru românesc ne poate mântui”. Dacă dispunem de forța încrederii în noi înșine, dacă ne respectăm și ne iubim țara și poporul din care facem parte, ne vom găsi cu siguranță aliații cei mai potriviți. Dacă ne vom autoflagela în continuare, dacă ne vom blama pe noi înșine, dacă ne vom lua mereu lumea în cap, atunci ne vom distruge singuri și nu vom mai avea nevoie de niciun aliat.

– Și o ultimă întrebare pe care nu o pot evita: cine credeți că va câștiga alegerile din SUA din acest an și dacă ne puteți spune cu cine ați vota dumneavoastră dacă ați putea.

– Eu nu știu cine va câștiga alegerile din SUA, pentru că nu sunt Mafalda. Cine crede că istoricii pot prevedea viitorul greșește profund. În cel mai bun caz, unii dintre istorici pot înțelege mai bine prezentul, pe baza experienței trecutului. Eu nu pot vota în SUA, dar aș vota acasă, în Europa, cu dreptatea – dacă aș ști unde s-o găsesc –, cu gloria adevărată a civilizației, cu respectul de sine, cu prețuirea valorilor, contra demolatorilor de statui, a celor care interzic cărți și scriitori, a celor care ard bunuri și jefuiesc magazine, care cred că se poate trăi în societate fără ordine și disciplină; aș vota cu cei care mai știu ce este clasicismul greco-latin și iudeo-creștinismul, cu cei care apără credința în Dumnezeu și care nu dau foc catedralelor, cu cei care știu că fără carte nu ai parte, cu cei care înalță case, care sădesc pomi, care-și fac familii și au copii, ca să ducem lumea mai departe.

– Un cuvânt de încheiere pentru cititorii siteului nostru, proaspăt lansat, R3media.ro.

– Pot să le urez cititorilor site-ului R3nedia.ro să aibă parte, când vă receptează, de răsfăț intelectual, de știri corecte și verificate, de mulțumire sufletească, de liniște și pace. Într-o lume care cu greu își mai păstrează cumpătul, este greu să existe așa ceva, dar nu este imposibil. Mult succes!

– Vă mulțumim!

Sursă: Mihai Șomănescu via r3media.ro.

Mircea Dogaru – Scurtă trecere în revistă a „bunăvoinței” istorice a Europei față de România

Mircea Dogaru - Scurtă trecere în revistă a „bunăvoinței” istorice a Europei față de România

Oameni de cultură francezi ne-au mărturisit în anul 1988, la Paris că, pentru francezul mediu „România este o țară orientală, situată undeva prin Balcani sau Asia Mică, în orice caz vecină cu Turcia”.

Iar după marea cotitură din 1989, cu revoluția televizată care a sensibilizat întreaga lume, istorici occidentali, bine intenționați ne-au vizitat țara, mărturisindu-și dorința de a-i învăța pe omologii lor români, aparținând generației tinere, „să gândească, să mânuiască concepte, să cunoască Istoria Europei”.

După discuții purtate cu neprofesioniști, absolvenți ai formelor de învățământ mediu sau superior cu alt profil din România, pe teme de cultură universală și istorie a propriilor lor țări, au abandonat ideea, dobândind ei înșiși cunoașterea. Într-adevăr, cei care s-au străduit să ne cunoască la noi acasă au înțeles că, obligat decenii de-a rândul să viețuiască după o cortină din ce în ce mai densă, care-i restrângea până la absurd contactul cu lumea, românul a evadat prin puterea minții, a văzut și a cunoscut cu ochii minții tot ceea ce realitatea i-a refuzat […].

La 26 septembrie 1459, la Mantova, Papa Pius al II-lea (1458-1464) a proclamat cruciada antiotomană, oferind pentru asigurarea logistică 100.000 de ducați. Singurul principe european care s-a angajat în luptă a fost Vlad Țepeș (1448, 1456-1462, 1476-1477?) al Țării Muntenești, care l-a înfrânt zdrobitor, în cursul campaniei din 1462, pe Mehmed II Fatih (1444-1446, 1451-1481).

Imaginea eroului creștin a fost însă refuzată de conștiința europeană, fiind acceptată aceea a călăului sperjur și setos de sânge, acreditată de negustorii sași, ale căror pretenții de acaparare integrală a piețelor de desfacere românești și tentative de detronare ale principelui valah fuseseră stopate prin forța armelor, imagine susținută și de Matia Corvin (1458-1490), regele Ungariei și îmbrățișată de mediul german.

Motivul? Matia primise 40.000 de ducați, iar Frederic III (1452-1493), împăratul Germaniei, se angajase pentru 60.000 să înarmeze 10.000 de călăreți și 32.000 de pedeștri, ambii cheltuindu-și însă forțele în rivalitatea personală și sterilă care-i opunea, măcinând unitatea Europei Occidentale amenințate. Peste secole, un „specialist în vampirism”, irlandezul Abraham (Bram) Stoker, afiliat societății „Golden Dawn” pentru studierea științelor oculte, a preluat mitul amplificându-l, îmbogățindu-l în grotesc.

Apărută în 1897, cartea sa, „Dracula”, răspunzând setei de mister și senzațional, a creat prototipul tuturor personajelor „de groază” ale veacului nostru, „Dracula” – tiranul vampir, aruncând un blam nemeritat, direct, asupra imaginii voievodului erou și indirect asupra poporului român, care ar fi dat naștere unui astfel de monstru. „Informațiile documentare” i-au fost furnizate de profesorul ungur Vambery, de la Universitatea din Budapesta.

La 13/23 august 1595, Mihai Viteazul (1593-1601) principele unificator al României renascentiste, obținea la Călugăreni, pe râul Neajlov, o strălucită biruință împotriva armatei de invazie otomană, condusă de Sinan Pașa, pătrunsă în conștiința europeană a epocii, așa cum mărturisesc „Nuvelele exemplare” ale lui Miguel de Cervantes Saavedra drept o victorie a Transilvăneanului” Sigismund Bathory […]

În secolul XIX românii au dus o luptă plină de sacrificii pentru emancipare socială și națională, pentru realizarea unității naționale în cadrul unui stat modern. Exceptând cabinetele imperiale sau regale și lojile masonice interesate în „Chestiunea Orientală”, cunoștea oare occidentalul mediu altceva despre români decât lăsase să pătrundă, în mass-media, poliția franceză referitoare la „misterioșii valahi” și ceilalți străini făcuți țapi ispășitori pentru revoluțiile care au cutremurat Parisul și Europa, de la 1830 până la Comuna din Paris?

Și aceasta, în pofida faptului că o puternică emigrație românească încerca în Franța și Anglia să atragă atenția opiniei publice asupra unuia dintre cele mai vechi popoare ale continentului, sfârtecat la Dunăre de ambițiile a trei mari imperii, habsburgic, țarist și otoman, care-i interziceau ieșirea din starea de fărâmițare și închistare economică și socială feudală.

Bineînțeles, guvernele au discutat soarta românilor cu ocazia războiului Crimeii, și a celui ruso-otoman din 1877-1878, dar câți occidentali au știut că românii au salvat armata țaristă, nevoită să arunce în luptă până și regimentul imperial de gardă în fața Plevnei? Că în plină epocă de afirmare a națiunilor, un principat românesc, Transilvania, era desființat în 1867, printr-o suplică imperială, încorporat unei construcții politice reînviate ca o adevărată fantomă a unui trecut inventat: „Ungaria Coroanei Sfântului Ștefan”? […].

La 21 iulie/3 august 1914, România a respins cererea suveranului său Carol I (1866-1914), german la origine, de a se alătura Puterilor Centrale. Dar nu din dragoste față de Antanta, care îi promitea satisfacerea revendicărilor sale legitime față de Austro-Ungaria, în timp ce, în culise, se angaja ferm să satisfacă cererea cabinetului imperial de la Petersburg de a-și încălca, la sfârșitul războiului, promisiunile. A ales neutralitatea timp de doi ani, pentru că era greu să-și precizeze adversarul: în ambele tabere existau deținnători de pământ românesc.

Voința populară a decis abandonarea pe moment a Basarabiei în favoarea eliberării Transilvaniei și intrarea sa în război, la 27 august 1916 alături de Antanta, iar sacrificiile făcute, descongestionarea frontului din Franța și oprirea ofensivei germane în vara lui 1917 la porțile Moldovei, prin marile victorii de la Mărăști, Mărășești și Oituz, au produs un val de simpatie în țările aliate.

Sinceră în rândul populației, evident, pentru că guvernele aveau opinii bine conturate în privința viitorului micului popor de la Dunăre, limpede exprimate de generalul Henry Berthelot, șeful misiunii militare franceze  în raportul trimis din Târnovo, la 20 noiembrie 1918, guvernului său:

Influența noastră în această țară este deja mai puternică decât tot ce se poate imagina; vom avea aici o adevărată colonie care ne va restitui cvintruplate chletuielile pe care le vom fi făcut pentru ea. Începând de acum, de altfel, resursele de petrol și derivate de țiței, pot să achite cu prisosință ceea ce îi vom aduce”.

Necerând nimic marilor puteri, poporul român și-a decis singur destinul, hotărând în cadrul unor mari adunări plebiscitare, sprijinit de minoritățile naționale, în contextul prăbușirii imperiilor dualist și țarist, unirea provinciilor sale răpite – Basarabia (1812), Bucovina (1775), Transilvania, Banatul, Crișana, Maramureșul (1699 – 1718) – cu România.

Sistemul de tratate de la Versailles, îndeosebi tratatul de la Trianon (1920), contestat astăzi de interesați și ignoranți, departe de a face vreun cadou românilor, a recunoscut o realitate de facto. Dimpotrivă, i-a nedreptățit, hotărând, din considerente strategice și politice, cedarea unor părți din teritoriile românești ai căror locuitori hotărâseră unirea, în vestul țării între frontiera actuală și fluviul Tisa și sudul Banatului către Bulgaria și, respectiv, regatul sârbo-croato-sloven.

Ca răsplată pentru jertfele sale, România a fost lăsată, de altfel, singură, în fața ofensivei bolșevismului, declanșată în 1919, prin armatele roșii ale celor două state sovietice: Rusia leninistă și Republica Ungară a Sfaturilor. Și este meritul României și al armatei sale că, prin respingerea invadatorilor și înfrângerea revoluției ungare, infiltrarea bolșevismului în Europa centrală și sud-estică a fost stopată pentru un sfert de veac.

Realități uitate și ignorate astăzi, cum ignorate sunt și atacurile sistematice la adresa unității României, întreprinse de guvernele celor două state revanșarde, moștenitoare ale ambițiilor imperiilor defuncte, dualist și țarist: Ungaria horthystă și Rusia sovietică! Oare câți occidentali mai știu astăzi (sau au știut vreodată) că împiedicarea realizării alianței dintre acestea două s-a făcut de către Hitler și Mussolini pe seama României, pactul Ribbentrop-Molotov (23 august 1939) și diktatul fascist de la Viena (30 august 1940) hotărând cedarea Basarabiei, Bucovinei către Uniunea Sovietică și a unei mari parti a Transilvaniei către Ungaria?

România, abandonată, a purtat propriul său război, în scopul reîntregirii teritoriale, eliberându-și temporar (1941-1944) teritoriile estice printr-o grea campanie antisovietică, apoi teritoriile vestice în cadrul campaniei sale antifasciste desfășurată între 23 august 1944 și 12 mai 1945. Trădată însă de foștii săi aliați la Teheran, Yalta și Conferința de pace de la Paris, când nu i-a fost recunoscut statutul de cobeligerantă, ea a pătruns în conștiința Europei Occidentale postbelice nu ca stat ocupat, ci ca stat „comunist” […].

(Dr. Mircea Dogaru, „Între Alba-Iulia și Trianon – Ungaria tuturor cauzelor și războaiele de Succesiune”, Editura Mureș, 2019 – fragment din prefața autorului.)

,

Revista România Culturală Podcast – Episodul 3 – Ce este distributismul? (I)

Revista România Culturală Podcast - Episodul 3 - Ce este distributismul? (partea întâi)

Bună seara, bună ziua sau bună dimineața, prieteni, oriunde vă aflați, în țară sau pe alte meleaguri, români de pretutindeni. Urse Tudor aici cu dumneavoastră împreună cu prietenul meu, Patrick Matiș.

Astăzi avem o ediție specială a podcastului nostru în care vom vorbi despre distributism. În episodul anterior, Patrick a atins subiectul, a vorbit un pic însă, nu tot. Astăzi vom aprofunda tema și vom explica ce este distributismul și de ce este economia viitorului, această economie de proximitate.

Desigur că vom vorbi plenar, mai mult decât despre aspectul economic și vom vedea că este un mod de viață creștin, etic și conștient, care ne ajută să fim dimpreună, să lucrăm întru prosperitatea noastră, la nivel mic, al micului producător, un mod de viață sănătos și protejăm și natura, nu o mai agresăm.

Micul producător este în ceea ce credem și promovăm intens. Avem și proiecte de țară care vor crea câmpul de manifestare pentru micul producător autohton, român să înceapă să creeze, să crească, să se dezvolte și să lase mai departe o moștenire pentru veacuri. Gândim pe termen lung pentru a ne regăsi și pentru a aduce soluția la marile crize globale care deja ne-au lovit cu putere, mai ales în această perioadă de restriște.

Aceasta este prima parte în care formăm ideea distributistă, în care vorbim un pic despre originea noastră distributistă în istorie și câteva comparații cu celelalte sisteme economice mondiale precum socialismul, capitalismul și chiar și comunismul.

Urmăriți-ne și pe Facebook: Cultura Română

Ne bucurăm să fim alături de voi! Mulțumim. Vizionare plăcută!

,

Liv Tu Visit… Your City – artă stradală și istorie locală în Râmnicu Vâlcea

Liv Tu Visit... Your City - artă stradală și istorie locală în Râmnicu Vâlcea

Livia, Tudor și Adrian își propun să pună Râmnicul pe harta artei stradale din România și să promoveze într-un mod inedit istoria și patrimoniul local.

Tururile pietonale tematice, pe care le vor organiza periodic, vor deveni un „obicei” în jurul cărora se adună comunitatea și turiștii. Prin tururi ghidate, ateliere de street art și interviuri cu artiști vor să aducă culoare și energie creatoare în Râmnicu Vâlcea.

Adrian Luță a realizat pe faleza Olăneștiului unica lucrare de artă stradală din lume pe panouri de plexiglas, pe care intenționează să o înscrie în Cartea Recordurilor. Se întinde pe 200m, iar fiecare panou dintre cele 58 pictate surprinde o altă ipostază a Râmnicului de altădată.

În urma acestui proiect, Adrian va realiza și alte lucrări de anvergură.

Buget: 9.000 RON, necesari pentru materiale, organizarea tururilor și a evenimentelor de promovare.

liv tu visit, ramnicu valcea, valvea forest run

liv tu visit, ramnicu valcea, valvea forest run

liv tu visit, ramnicu valcea, valvea forest run

Puteți face donații la următorul link: https://valceaforestrun.fundatiacomunitaravalcea.ro/liv-tu-visit-your-city-arta-stradala-si-istorie-locala/

Vă mulțumim și vă așteptăm la tur!

 

,

Nichifor Crainic – Sensul Tradiției

Nichifor Crainic - Sensul Tradiției

Între romanticii noştrii europenizaţi din veacul trecut şi „intelectualiştii” europenizanţi de azi e o deosebire ce trebuie precizată. La lumina noilor idei europene, romanticii descopereau poporul românesc. E adevărat că ei îi prescriau tratamente politice şi sociale după ultima carte de reţete din Apus, dar, în cultură, romantismul îi apleca la izvoarele locale şi îi învăţa să devină autohtoni. Romantismul istoric îi călăuzea spre strămoşi; romantismul poetic spre folclor. Europenizanţi în ordinea social-politică, ei erau autohtonizanţi în ordinea creaţiei literare. „Intelectualiştii” de azi reeditează pe plan mental franţuzomania de altădată. Sunt „intelectuali” în măsura în care sunt franţuzomani; sunt europenizanţi în raport invers cu autohtonismul. Romanticii afirmau poporul şi legenda naţională; „intelectualiştii” tăgăduiesc poporul şi îşi fac din legenda latinistă argumentul anexării lor la cultura franceză. Ceea ce ei numesc europenism, nu e decât franţuzism; ceea ce ei numesc intelectualism şi raţionalism, nu e decât adaptarea lor la cultura franceză şi, totodată, abdicarea de la autohtonism. Ei se predau procesului de seducţie exercitat de prestigiul francez şi se socot călări pe planetele văzduhului, când tăgăduiesc ideea autohtonă şi ideea ortodoxă. Actualizând cu bravură formula domnului Mihail Dragomirescu, „de la misticism la raţionalism”, au pornit cu pantahuza după contribuţii benevole de orientare. Nevoia unei orientări presupune o stare de neorientare sau de dezorientare. Şi mi se pare că acesta e cazul „intelectualiştilor” noştri. La ancheta pe care au provocat-o în timpul din urmă s-au putut citi din partea lor răspunsuri de felul acestuia: „O spiritualitate nouă? Nu este oarecum pretenţios? Spuneţi-mi întâi dacă a existat o spiritualitate veche, o nobleţă spirituală a poporului românesc, din clipa redeşteptării din întuneric!”

Prin urmare, cum n-ar fi existat o spiritualitate veche, tot astfel n-ar fi existând posibilitatea unei spiritualităţi noi. Deşi există o „clipă a redeşteptării din întuneric”, poporul acesta n-ar fi în stare să trăiască decât după trup, orice posibilitate de viaţă în spirit fiind aprioric tăgăduită. Şi dacă, totuşi, există directive ale spiritualităţii lui, aceste directive trebuie respinse ca primejdioase intelectualităţii: „directivele tradiţionaliste, naţionale şi ortodoxe înseamnă, prin exces, un atentat la libertatea şi la educaţia intelectuală a generaţiei de azi”. Cu sau fără spiritualitate, cu sau fără directive spre spiritualitate, poporul românesc este tăgăduit, trebuie să fie tăgăduit. El înfăţişează „un atentat la libertatea şi la educaţia intelectuală a generaţiei de azi”. El este, în cazul întâi, un nimic; în cazul al doilea, o primejdie. Şi atunci, între „intelectualiştii” care vor să se „perfecţioneze” şi între poporul imperfectibil se impune: ruptura! Presupunând că poporul nu e definit, „duşmanul nostru este indefinitul şi setea cea mare de a şti”. A şti – ce? A şti, poate, să definim indefinitul? Dar aceasta te-ar obliga să te apleci cercetător asupra realităţilor acestui popor şi înţelesul lor să-l cristalizezi în linii directive. „Intelectualiştii” noştri refuză această trudă şi această demnitate. Un defect fundamental al acestei categorii de cărturari e lenea de a gândi propriu, în raport cu realităţile de la noi. Un spectacol lamenatabil au dat în ziua când au decretat „ateismul naţional”, fără ca vreunul dintre ei să demonstreze, prin vreun semn oarecare, această uşuratică afirmaţie. Comoditatea e principiul familiar al “intelectualiştilor”, nu numai în raport cu realităţile româneşti cu care au isprăvit în două vorbe, dar şi în raport cu Occidentul. Setea cea mare este de a şti – zic ei – dar a şti înseamnă a înmagazina lucrurile deja ştiute de alţii mai înaintaţi decât noi. „Mergem către Europa”, zice unul. „Aceasta este credinţa mea. Ne îndreptăm spre Apusul Renaşterii greco-latine, care constituie titlul principal de glorie a continentului nostru”. Înseşi cuvintele lui sunt locuri comune, învăţate pe dinafară din foiletoanele franceze. Din această sete de a şti, adică de a repeta ce se ştie şi se scrie în Occident, s-a născut în publicistica noastră un fenomen caracteristic: reportajul intelectual. Mişcarea „intelectualistă” e, de fapt, un reportaj ideologic pe cât de îngâmfat pe atât de modest în realitate. De la revista de filosofie, până la foiletonul de ziar, nu e decât acelaşi reportaj de ştiri din străinătate, redactat mai academic sau mai puţin academic, după natura organului de publicitate. Intelectualul român e un reporter intelectual. Prestigiul Occidentului l-a sedus, într-adevăr, încât el reproduce mecanic lucruri de aiurea, cu iluzia unei producţii proprii de marcă occidentală. Problemele româneşti sunt absente din acest scris reportericesc. Fiindcă, din momentul în care ai tăgăduit un spirit autohton, ţi-ai cucerit libertatea de a ignora cu dispreţ aceste probleme şi de a îmbrăţişa cu iluzie înflăcărată „gloria continentului nostru”. Pradă a unui prestigiu seducător, niciodată „intelectualiştii” dunăreni nu şi-au pus întrebarea: ce adaugă ei la gloria continentului nostru? Prin ce şi-au cucerit dreptul de cetăţeni ideali ai continentului? Şi ce crede acest continent despre entuziaştii săi reporteri de pe Dâmboviţa? Ei se îmbată de iluzia fumurie a occidentalismului şi se grozăvesc cu isprava pe care o fac (în cinstea continentului!): negarea propriului popor. Dar negarea poporului lor e negarea lor înşile, şi astfel reporterii intelectuali devin intelectuali – anexe ai unui Occident care, vai, nici măcar nu ia act de existenţa lor! Afară de cazul când dl. Maurice de Waleffe, cunoscut antreprenor de „presă latină” şi de frumoasă carne femeiască, se îndură să arunce câte o notă bună acestui zel franţuzoman al bucureştenilor.

Să admitem însă că reporterii intelectuali şi intelectualii-anexe, declaraţi pentru cultul intelectului şi pentru „plusul de cunoaştere cu atribute de înaltă inutilitate” (termenii sunt împrumutaţi din presa franceză) sunt cu adevărat chinuiţi de „setea de a şti şi de a-şi perfecta imaginea interioară”. Această imagine interioară se numeşte pe numele adevărat: chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Dar cum ei resping „transcendentul divin”, ar putea să ne lămurească după care model îşi perfectează imaginea interioară? Poate după modelul într-adevăr continental al d-lui Maurice de Waleffe? Iar această sete de a şti, atât de orgolios afirmată şi, totuşi, atât de crud dezminţită, prin apriorica tăgăduire a poporului, se opune directivelor tradiţionaliste, într-adevăr numai cât ea îşi asumă titlul de înaltă inutilitate: a şti pentru a şti, a şti pentru a fi inutil! Adică pentru a putea să refuzi celorlalţi ştiinţa ta. Perfecţionarea imaginii noastre interioare e o chestiune de ordin moral. Şi, atunci, cum se perfecţionează această imagine prin simplă ştiinţă şi ce fel de valoare morală are această perfecţiune, care refuzându-se celorlalţi, se izolează în inutilitate? Imoralismul acestei concepţii acuză încă o dată tendinţele centrifugale ale intelectualilor-anexe şi dovedeşte încă o dată dezorientare şi confuzie.

În linii generale, setea de a şti se referă la ceea ce se cheamă cultura consumatoare sau, mai precis, consumaţie culturală. E  atitudine diferită de atitudinea noastră. Tradiţionalismul voieşte o cultură creatoare de valori autohtone, o creaţie culturală proprie. Aceasta nu exclude consumaţia culturală, ci o implică, acordându-şi însemnătatea subordonată pe care o are în realitate. Expresia poporului, creaţia culturală e în funcţie de popor: ale sale dintru ale sale. Menirea pe lumea aceasta a unui popor nu e aceea de a şti, ci de a crea. Menirea de a crea ce alţii nu au creat şi stă numai în natura respectivului popor de a crea. A şti e un mijloc care ajută creaţia autohtonă. Dar creaţia aceasta rămâne ţinta supremă! Sunt lucruri deosebite ce nu trebuie confundate, dar pe care adversarii tradiţionalismului le confundă când se declară pentru consumaţia culturală. Ei cred, poate, că tradiţionalismul se opune consumaţiei culturale. Dar tradiţionalismul, întemeiat pe personalitatea naţională, primeşte elementele oricărei culturi mai înaintate (nu numai ale celei franceze) şi le socoteşte ca stimulente ale acestei personalităţi. Consumaţia culturală e, ca orice consumaţie, un proces de asimilare. Opera de asimilare presupune condiţia neapărată a personalităţii care asimilează. Trebuie să recunoaştem că, tăgăduind cu uşurătatea obişnuită personalitatea naţională, „intelectualiştii” europenizanţi sunt consecvenţi când se declară, ridicol de superb, pentru o consumaţie inutilă. În cazul lor nu poate fi vorba de asimilare; individul, rupt ostentativ din solidaritatea personalităţii naţionale, se anexează culturii străine pe care o crede idealul său de perfecţiune. Superba inutilitate ar căpăta, în acest stadiu, un aspect tragic dacă, bunăoară, intelectualul nostru anexă ar avea temperamentul extremist al nihilistului rus. În Rusia, tipul tot mai numeros al nihilistului a creat un conflict din ce în ce mai adâncit între el şi popor până când acest conflict s-a rezolvat în catastrofa revoluţiei. Norocul e că negativismul intelectualului nostru anexă nu se aplică la ordinea politică şi socială, mărginindu-se la o izolare de imoralism estetic. Superba lui inutilitate, prin ea însăşi inofensivă, are mai mult un aspect ridicul. Noi suntem un popor cu bun simţ şi cu ironie. Izolările în estetisme dispreţuitoare şi olimpice au căzut totdeauna în raza săgeţilor nemiloase. Silueta nefericitului Alexandru Macedonski, care, totuşi, era un talent, ar trebui să dea de meditat tinerilor cu superbă „imagine interioară”. Tradiţionalismul, prin urmare, socotind necesară opera de asimilare culturală, îi dă importanţa reală, adică secundară, de mijloc în sporirea forţelor creatoare autohtone. Pentru tradiţionalişti, eterna chestiune a occidentalizării sau raportului cu Occidentul, care încurcă şi dezorientează atâtea inteligenţe româneşti, se reduce la un proces firesc de asimilare. Dar, dincolo de această asimilare, ţinta rămâne creaţia proprie. Un Nicolae Bălcescu, un Mihail Kogălniceanu, un B.P. Hașdeu, un Mihai Eminescu, un George Coşbuc, un Vasile Pârvan sau Nicolae Iorga ni se înfăţişează sub îndoitul aspect de vastă asimilare a culturilor străine şi de monumentală creaţie autohtonă. Tradiţionalismul vede în ei revelaţii istorice ale substanţei de viaţă permanentă ce zace în adâncul acestui popor. Dacă menirea poporului românesc este aceea de a crea o cultură după chipul şi asemănarea lui, afirmaţia aceasta implică şi  soluţia unei orientări. Cine preconizează orientarea spre Occident rosteşte un non-sens. Orientarea cuprinde în sine cuvântul Orient şi înseamnă orientarea spre Orient, după Orient. Altarul se aşază spre Orient, icoanele căminului se aşază pe peretele dinspre Orient, ţăranul când se închină pe câmp se întoarce spre Orient. Zicala spune pretudindeni că lumina vine de la răsărit. Şi cum noi ne aflăm geografic în Orient şi cum, prin religia ortodoxă, deţinem adevărul lumii răsăritene, orientarea noastră nu poate să fie decât spre Orient, adică spre noi înşine, spre ceea ce suntem prin moştenirea prin care ne-am învrednicit. Moştenim un pământ răsăritean, moştenim părinţi creştini – soarta noastră se cuprinde în aceste date geo-antropologice. O cultură proprie nu se poate dezvolta organic decât în aceste condiţii ale pământului şi ale duhului nostru. Occidentalizarea înseamnă negarea orientalismului nostru, nihilismul europenizant înseamnă negarea posibilităţilor noastre creatoare. Ceea ce înseamnă negarea principală a acestei culturi româneşti; negaţia unui destin propriu românesc şi acceptarea unui destin de popor născut mort.

Dar negativismul acesta de tineri născuţi leşinaţi e contrazis de vlaga vitală şi de voinţa creatoare a unui popor care, în clipa de faţă, îşi trăieşte frenetic sărbătoarea libertăţii cucerite prin energia lui. E adevărat că durăm de două mii de ani, dar astăzi n-avem, totuşi, convingerea că suntem un popor tânăr, abia deşteptat la viaţă? Nu rostim cu toţii: tânărul nostru popor românesc? Consensul unanim asupra acestei tinereţi e lucru de căpetenie în zămislirea unei culturi proprii. Unul din vechile noastre basme vorbeşte despre: „tinereţea fără bătrâneţe”, expresie mitologică a vitalităţii poporului. Tinereţea fără bătrâneţe e mitul sângelui, al acestui sânge misterios şi alcătuit din vlaga tuturor popoarelor ce s-au suprapus cu veacurile în această ţară, hrănit de grâul şi de vinul pământului şi biciuit de dogoarea soarelui şi de pleasna vântului – a cărui roşie vigoare pulsează în timpul definit al poporului de azi. Tinereţe fără bătrâneţe este însuşi sângele acesta, care se ramifică în noi toţi şi prin a cărui taină vie ne simţim solidari între noi, moştenind pe cei care au trăit mai înainte şi trăind în cei ce se vor naşte. Fizionomia culturii româneşti o va da acest sânge misterios. Un popor îmbătrâneşte când puterile lui s-au sleit în creaţii de cultură şi civilizaţie. Meşterul Manole e osândit să moară, aruncându-se de pe acoperiş, după ce – ultima podoabă – îşi aşezase crucea de aur pe turla bisericii clădite de geniul lui. E o fatalitate a istoriei că popoarele mor ucise de propia lor creaţie pentru a supravieţui prin ea, ca meşterul Manole prin biserica lui. Dar noi suntem abia la început, când urechea e dispusă să asculte nu cuvintele nihilismului, ci strigătele cocoşului care vesteşte răsăritul soarelui.

Pe urmele acestei „tinereţi fără bătrâneţe”, să lămurim încă o dată sensul tradiţionalismului autohton. Am spus altădată că tradiţionalismul îl concepem ca pe o forţă dinamică, iar nu ca o forţă statică. Adversarii noştri încă ne obiectează necontenit paseismul romantic, adică întoarcerea la trecut, refugiul în trecut şi, prin aceasta, anacronismul, inactualitatea. Să observăm că, în ce ne priveşte, această obiecţie gratuită, întrucât noi nu căutăm refugiul în trecut, şi n-am socotit trecutul ca un model pentru prezent sau pentru viitor. Paseismul romantic presupune, într-adevăr, un ideal de perfecţiune în trecut care e dat ca îndreptar şi ca model. Mersul lumii, după această concepţie, trebuie suspendat şi actualitatea vieţii turnată într-o formă istorică ce s-ar fi dovedit perfectă. Un astfel de tradiţionalism nu s-ar putea naşte decât în aria unei culturi care, în trecutul ei, oferă culmi de perfecţiune vrednice de dorit, în comparaţie cu mizeria prezentului acelei culturi. Există în istoria noastră forme perfecte, în umbra cărora să ne refugiem contemplativ sau pe care să le actualizăm cu orice preţ, forţând să încapă în ele conţinutul vieţii de azi, cum ai sili pruncii vii să se dezvolte în coşciug de aur? Dar, din punct de vedere social şi politic bunăoară, idealul istoriei noastre abia astăzi îşi trăiesc realizarea. Şi atunci un paseism cu orice preţ n-ar însemna decât o lipsă de înţelegere a lucrurilor acestora sau o inadaptibilitate inerentă naturilor bolnave.

Cu aceasta nu tăgăduim trecutul, căci trecutul suntem noi în forme imperfecte, dar cu tendinţe şi strădanii de perfecţionare. Cultul strămoşilor e cultul sufletului şi se adaugă vieţii noastre, sporind-o în ceea ce numim conştiinţă naţională, care e simbioza trecutului cu prezentul. Trupurile lor sunt în pământul patriei, sufletele lor sunt în cerul Bisericii. Atingând acest pământ, îi atingem; rugându-ne, luăm – prin taina Bisericii – contact cu ei. Îi iubim pentru strădania lor, pentru izbânzile şi neizbânzile lor. Dacă nu ne refugiem neapărat în formele create de ei, înţelegem să-i invocăm sprijin încrederii în sforţările noastre de a crea. Nu-i blestemăm, findcă nu vrem să fim blestemaţi de cei care vor veni după noi. Acei care ne învinuiesc de paseism anacronic au despre tradiţionalism o idee care nu e a noastră. Ei concep tradiţionalismul cum îl concep francezii şi îl combat, deci, cum îl combat francezii. Tradiţionalismul francez poate fi paseist, fiindcă are îndărătul lui glorii şi realizări desăvârşite, în care poate vedea modelele prezentului. Nemulţumit cu politica sau cu arta de azi, un Charles Maurras poate, îndreptăţit, să ceară restaurarea monarhiei lui Ludovic al XIV-lea şi să dea canon poeziei arta perfectă a lui Racine. Dar, cum noi nu râvnim la reîntoarcerea Regelui, pentru simplul motiv că avem regim monarhic şi nu socotim canonică arta lui Racine, pentru motivul că literatura românească trebuie să se dezvolte după legile limbii şi ale sufletului nostru, obiecţiunea de paseism apare lipsită de orice fundament. Ea dovedeşte, încă o dată, confuzia de judecată a acelor intelectuali ai noştri care scriu obsedaţi de mirajul Occidentului. Neavând sensul de paseism romantic, tradiţionalismul nostru are un sens dinamic, de actualitate, fiindcă are un sens de permanenţă. Ce înseamnă tradiţie? Miguel de Unamuno o defineşte astfel: „Tradiţie, de la tradere, înseamnă predare: ceea ce trece de la unul la altul, trans: concept frate cu acela de transmisiune, de transport, de transfer. Dar ceea ce trece rămâne, căci există ceva care slujeşte de suport fluxului perpetuu al lucrurilor. Un moment e produsul unei serii, al unei serii pe care o poartă în el, dar lumea nu e un caleidoscop”.

Am vorbit adineaori de mitul sângelui, tinereţea fără bătrâneţe. El circulă atât de des în poeziile lui Lucian Blaga, ca un simbol al permanenţei vii în tristeţea „marii treceri”. Sângele însuşi e o tradiţie, e tradiţie biologică. E ceea ce se predă, ceea ce se trece de la unul la altul, de la mamă la copil, de la o generaţie la alta. El trece şi totuşi rămâne, noi rămânem şi totuşi trecem. Dar atât cât suntem – un moment produs al unei serii – suntem prin tradiţia permanentă a sângelui. Se poate o tradiţie mai vie şi mai actuală decât tradiţia sângelui? Cei de ieri au fost prin el, cei de azi suntem prin el, cei de mâine vor fi prin el. El e legătura atât de vizibilă şi atât de misterioasă a vieţii. Asemeni cu tradiţia sângelui e tradiţia limbii. Există un paralelism între istoria sângelui şi istoria graiului nostru. Un paralelism de natură psiho-biologică, întrucât sângele transmite viaţa, iar graiul transmite gândul, sufletul. Precum trăim în tradiţia sângelui românesc, tot astfel trăim în tradiţia sufletului românesc. Aceste tradiţii în veşnică trecere rămân, totuşi, pe loc „căci există ceva ce slujeşte pe suport fluxul perpetuu al lucrurilor”, şi acest suport e pământul românesc. El e ca un fund peste care se agită marea sângelui şi a graiului – adică poporul românesc. Comparaţia vieţii cu marea o găsim într-un cântec ritual din slujba înmormântării: „Marea vieţii ridicându-se de viforul ispitelor…”. Poetul bizantin al acestui cântec, pe când scria, avea de bună seamă sub ochi marea greacă agitată de valuri, iar el se gândea la valul întâmplărilor, care e vremelnic, şi la viaţa care e limitată de moarte ca valul de ţărm. Dar ţărmul din această poezie creştină e „limanul mântuirii” şi, de aceea, cântecul de moarte se termină cu o rugăciune: „Scapă de stricăciune viaţa noastră, mult milostive!”. Utilizând această comparaţie, banală ca viaţa şi nouă ca ea, pentru a-şi preciza definiţia tradiţiei, Unamuno observă că fenomenele istorice sunt valurile de la suprafaţa vieţii în continuu joc; viaţa istorică e asemenea curenţilor marini care se agită la suprafaţă, în vreme ce altă viaţă, mult mai adâncă şi mai însemnată, rămâne necunoscută sub istorie. E ceea ce el numeşte viaţa intraistorică. Când zicem, adesea, „momentul istoric prezent”, înseamnă că mai există un moment care nu e istoric, ci dedesubtul istoriei sau intraistoric. „Dar – continuă Unamuno – dacă există un prezent istoric, e fiindcă există o tradiţie a prezentului, fiindcă tradiţia e substanţa istoriei. Acesta e felul viu de a concepe: ca substanţa istoriei, ca sedimentul ei, ca revelaţia realităţii intraistorice, a inconştientului în istorie”.

În realitatea aceasta intraistorică, noi vedem izvorul permanent al revelaţiilor culturale posibile. Transcriem, pentru frumuseţea lui, pasajul în care Unamuno descrie substratul intra-istoric, sau, cum ar zice Oswald Spengler, anistoric: „Ziarele nu spun nimic despre viaţa tăcută a milioanelor de oameni fără istorie, care la orice ceas al zilei şi în toate ţările globului se scoală sub porunca soarelui şi merg în ţarinile lor pentru a-şi continua obscura şi tăcuta trudă, zilnică şi eternă, acea trudă asemenea cu a madreporelor în adâncul oceanelor şi care pune temeliile pe care se ridică insulele istoriei. Pe liniştea augustă, aş zice, se reazimă sufletul şi capătă viaţă; pe imensa omenire tăcută se ridică cei ce fac zgomot în istorie. Această viaţă intraistorică, tăcută şi masivă ca însuşi adâncul mării, e substanţa progresului, adevărata tradiţie, tradiţia eternă, diferită de tradiţia mincinoasă ce se caută de obicei în trecutul îngropat în cărţi şi în hârtii, monumente şi pietre”.

Tradiţia eternă, cum o concepe Unamuno, este, cu alte cuvinte, o realitate ontologică. Dar această realitate ontologică teoretic universală, în ordinea creaţiei culturale se particularizează şi se localizează, întrucât fiecare popor îi împrumută expresia formală specifică lui. Graiul diferenţiază popor de popor. Dar, afară de graiul literar, graiul plasticii, graiul muzicii, graiul moravurilor şi al moralei, graiul unei înţelepciuni proprii – toate la un loc alcătuiesc expresia diferenţiatoare a individualităţii etnice. În raport cu istoria românească, tradiţia noastră eternă îşi are sediul în popor şi în expresia lui multiplă care e cultura populară ca produs etnic. Ea stă într-un anume fel de a cânta, a poetiza, într-un anume fel de a plasticiza, într-un anume fel de a cânta, într-un anume fel de a filosofa, într-o anume atitudine faţă de natură şi faţă de Dumnezeu. Creaţiile superioare ale unei culturi au valoare de proprietate în măsura în care sunt transfigurări ale elementelor vii din popor, transfigurări ale formelor în care s-a revelat, liber şi inconştient, în fermecătorul lui joc, geniul poporului. Etnicul în artă, zice Lucian Blaga, e o fatalitate. O fatalitate precum sângele pe care îl moştenim şi graiul pe care îl vorbim. Impresionismul în pictură e o fatalitate franceză; expresionismul în pictură e o fatalitate germană. Când am văzut întâia oară Parisul, mi-am dat seama că, precum Egiptul e un dar al Nilului, impresionismul e un dar al Senei pariziene. Marile şi subtilele descoperiri care au revoluţionat tehnica picturii moderne s-au putut naşte din jocul fantastic al luminilor multicolore reflectate multicolor în apele Senei, când cade seara. Nesfârşitele nuanţe de cenuşiu din aceeaşi pictură s-au putut observa în patina podurilor ei de piatră, dogorite de veacuri. Fenomenul luminos şi momentan care alcătueşte preocuparea centrală a impresionismului corespunde ascuţitei observaţii analitice a geniului psihologic francez. Cât de pur francez este impresionismul, se poate vedea comparându-l cu imitaţia lui de peste Rin şi, în special, cu pictura lui Max Liebermann, o contrafacere a impresionismului. În schimb, expresionismul ca formulă de artă opusă, căutând să sensibilizeze realitatea lăuntrică a fiinţei, nu este altceva decât produsul geniului metafizic german. Dacă impresionismul s-a născut în Franţa, iar expresionismul în Germania, e că fiecare din aceste formule de artă conţine o fatalitate etnică deosebită. Această fatalitate etnică noi o vedem determinând caracterele literaturii, artei plastice, muzicii şi celorlalte forme încă nedefinite ale culturii româneşti autohtone. Ea nu e numai tehnică, dar întrucât e tehnică, indiciile ei se pot studia în datele culturii noastre populare care alcătuiesc tradiţia vie a sufletului românesc. Cine se întemeiază pe această tradiţie se întemeiază pe o actualitate care niciodată nu se va veştejii. Indiciile pe care ni le dă poporul sunt experienţe verificate prin veacuri şi critalizări elaborate firesc, fără intenţie, deci cu atât mai valabile. Autohtonismul, înţeles astfel, poate fi numit tot atât de justificat: tradiţionalism, actualism sau viitorism.

Nichifor Crainic, „Sensul tradiţiei”, în volumul „Puncte cardinale în haos”, Editura Timpul, 1996.

Petrache Lupu, sau ciobanul care a vorbit cu Dumnezeu

Petrache Lupu, sau ciobanul care a vorbit cu Dumnezeu

În vara anului 1935, s-a răspândit vestea că unui cioban simplu din Maglavit, Petrache Lupu, care nu ştia să scrie şi să citească, i s-a arătat Dumnezeu. A apărut un adevărat fenomen relatat pe larg de presa interbelică românească.

Comuna Maglavit, aflată la 10 kilometri de Calafat, a fost în scurt timp împânzită de mii de oameni care doreau să asculte povestea oierului care l-a întâlnit pe Dumnezeu. Cu toate că era un om fără carte, Petrache Lupu (1907 – 1994) avea darul de a vorbi ore în şir, oamenii fiind fascinaţi de puterea vorbelor lui. Potrivit lui, Dumnezeu îi poruncise să îndrepte lumea.

Întâlnirea cu „moşul cu barbă albă”

Ciobanul peltic, care suferea de o formă de debilitate, avea 28 de ani şi păştea oile la marginea satului Maglavit de pe malul Dunării. „În ziua de 31 mai 1935, era într-o vineri, trecând Petrache Lupu în dreptul a trei buturugi din pădure, i-a ieşit în cale un moş cu barbă albă şi lungă până la brâu, cu mustăţi foarte lungi şi împreunate cu barba. În loc de îmbrăcăminte avea peste tot numai păr alb ca mătasea, care îi acoperea corpul până la degetele picioarelor, ca un fel de sarică ciobănească. Sta în aer, la vreo souă palme de pământ. De la el venea un miros aşa de frumos cum nu se întâlneşte la nicio floare pe câmp sau în grădină, ceva care aduce cu mirosul de smirnă”, scria medicul Gheorghe Marinescu, membru al Academiei Române, în cartea „Lourdes şi Maglavit”, publicată la Tipografia ziarului Universul în 1936.

petrache lupu, maglavit

Loc de pelerinaj

La scurt timp după mediatizarea poveştii lui Petrache Lupu, satul său natal şi pădurea unde i s-ar fi arătat Dumnezeu au devenit locuri de pelerinaj pentru zeci de mii de oameni. Pelerinii se îndreptau spre Maglavit pentru a-l vedea pe cioban, devenit un personaj important al vremii.

„De-alungul şoselei, câteva zeci de mii de oameni se închinau înşiraţi pe două rânduri. Mii de bărbaţi şi femei îi aşteptau în genunchi trecerea, Mergea drept şi se lăsa atins ca în vis de către o mână scăpată printre jandarmi. Era obiectul unei continue adoraţii mistice, care la schilozi şi bolnavi ia forme de delir”, scria Gheorghe Marinescu, autorul volumului „Lourdes şi Maglavit”, publicat la Tipografia ziarului Universul în 1936.

petrache lupu, maglavit

Au existat vindecări miraculoase?

Ziarele de la mijlocul anilor 1930 şi celelalte publicaţii relatau despre vindecările miraculoase petrecute la Maglavit. Locul în care Petrache Lupu a vorbit cu Dumnezeu era cunoscut sub numele „la buturugi”. Acolo s-a început ridicarea unei mănăstiri încă din perioada în care Maglavitul a devenit cunoscut, însă lucrările au fost suspendate din cauza războiului şi oprite definitiv în timpul regimului comunist. De-abia după 14 ani, mănăstirea, care poartă hramurile Izvorul Tămăduirii şi Naşterea Maicii Domnului, a început să prindă contur prin strădania mai multor oameni.

Sursă: clickpentrufemei.ro.

Calendar „CERTITUDINEA” – Luna Septembrie 2020 – 19 septembrie 1920 – prima împroprietărire din România Mare

Calendar „CERTITUDINEA” – Luna Septembrie 2020 - 19 septembrie 1920 - prima împroprietărire din România Mare

Ilie Stan Chimingeru, din Gurbănești – Călărași a fost primul țăran împroprietărit după încheierea Primului Război Mondial, conform promisiunii făcute de regele Ferdinand. A fost unul dintre supraviețuitorii „infernului” de la Turtucaia (din regimentului lui doar nouă inși au scăpat cu viață) și una din „fantomele albe” de la Mărășești.

La 21 septembrie 1920, ziarul „Îndreptarea”, organ politic al Partidului Poporului, se deschidea cu reportajul „Împroprietărirea a început”, în care se descrie pe larg evenimentul din 19 septembrie de la Gurbănești.

Prim-ministrul Alexandru Averescu a rostit un discurs, după care preotul satului, părintele Pavel Velescu, a oficiat un serviciu religios, implorând „misericordia divină, cerând ca actul de împroprietărire ce se săvârșește astăzi să aducă liniștea și îmbelșugarea poporului român”.

După ce preotul a binecuvântat actul de împroprietărire, a vorbit din nou generalul Averescu, apoi secretarul general al Comitetului agrar a citit decretul de împroprietărire, iar ministrul agriculturii, Constantin Garoflid, spune:

„Suntem adunați aci pentru a realiza promisiunea făcută de M.S. Regele ostașilor săi pe câmpul de luptă. Astăzi începe împroprietărirea și va continua până când toți sătenii vor primi pământul ce li se cuvine…”. Vicepreșe­dintele Camerei, D. R. Ioanițescu, enumeră cele trei fapte mari produse „în vremea din urmă… care vor rămâne în istorie, Războiul, unitatea națională și împroprietărirea”, la care au luat parte „generalul Averescu și țărănimea română” ambele forțe contribuind la „înfăptuirea României Mari”. La final, a vorbit primarul comunei Gurbănești, Costache Oprea, care a spus: „…Astăzi, visul nostru de atâta vreme se preface în realitate și fiecare din noi vom avea înainte brazda noastră de pământ”…

Autor Miron Manega via certitudinea.ro.

Dictatul de la Viena – Sfârtecarea României

Dictatul de la Viena – Sfârtecarea României

În 1940, României, singură între doi giganţi militari agresivi – Germania şi URSS – i s-a rupt, în favoarea Ungariei horthyste, aproape jumătate din teritoriul Transilvaniei. După 80 de ani, acesta este în continuare unul dintre cele mai dureroase momente ale istoriei naţionale.

Ceea ce este de regulă cunoscut internaţional sub denumirea de Dictatul de la Viena – iar în plan naţional, sfârtecarea României – s-a petrecut ca urmare a evoluţiei unor factori continentali care au lăsat ţara noastră într-o adevărată capcană, singură, înconjurată de inamici. Democraţiile occidentale asistaseră cu prea multe rezerve la anexarea Austriei şi cotropirea Cehoslovaciei de către trupele Reich-ului, iar centrul şi vestul Europei – Polonia, Albania, Danemarca, Norvegia, Belgia, Olanda şi Franţa – erau zdrobite de şenilele tancurilor naziste. Profitând de implicarea Germaniei în campania din vest, URSS a masat zeci de divizii la graniţa estică a ţării noastre, gest urmat de o notă utimativă privind cedarea Basarabiei şi a Bucovinei de Nord. Sub ameninţarea concretă a invaziei, Consiliul de Coroană al regelui Carol al II-lea a cedat presiunilor, hotărând cedarea acestor ţinuturi româneşti fără luptă. Acesta a fost doar precedentul pe care l-au speculat cercurile revizioniste din Ungaria horthystă, care au văzut oportunitatea de a rupe un teritoriu din România mare. Prinsă între doi coloşi militari care o ameninţau cu distrugerea, România s-a alăturat Axei, dar era prea târziu. Germania şi Italia deciseseră să accepte pretenţiile guvernului horthyst şi să-i cedeze Transilvania. Ameniţările veneau din toate părţile: militarii maghiari erau masaţi la graniţa de vest, iar armata roşie lansa acţiuni provocatoare în est. Pe acest fond extrem de tensionat, a început al doilea Arbitraj de la Viena. Joachim von Ribbentrop şi Galeazzo Ciano, miniştrii de Externe ai Germaniei şi Italiei, au avertizat că dacă România nu acceptă arbitrajul, va fi atacată de Rusia şi Ungaria şi „ştearsă de pe harta Europei”. În dimineaţa zilei de 30 august, regele Carol al II-lea a convocat Consiliul de Coroană, iar arbitrajul a fost admis.

Romania in 1940În acele zile, Ungaria intenţiona să declare război României pentru a-şi realiza pretenţiile teritoriale. Adolf Hitler s-a impus ca „arbitru”, asociindu-şi-l pe Benito Mussolini. Aşadar, a fost un soi de „arbitraj” cu pistolul la tâmplă, căruia nici o negociere nu mai putea să-i confere măcar o aparenţă de legalitate. Poate tocmai de aceea România nu l-a recunoscut juridic şi politic, nu l-a publicat în Monitorul Oficial, ci doar l-a acceptat „de facto”. În ce o priveşte, Europa occidentală se dovedise deja lipsită de reacţie şi total nepregătită în faţa maşinii de război germane. Occidentul s-a limitat la refuzul de a recunoaşte Dictatul.

Prin Dictatul de la Viena a fost desprinsă din teritoriul României o suprafaţă de 43.492 de kilometri pătraţi, în care trăiau 2.667.000 de locuitori, dintre care 50,2% erau români, 37,1% maghiari şi secui, ceilalţi fiind germani, evrei şi alte naţionalităţi. De menţionat că Germania nazistă i-a protejat pe germanii din teritoriul cedat prin tratate care le acordau un statut separat şi preferenţial.

Imediat după Dictat, trupele maghiare au iniţiat ceea ce istoricii numesc – şi puţinii supravieţuitori confirmă a fi – o avalanşă de crime împotriva locuitorilor români din localităţile ocupate. Mărturiile istorice arată că în noaptea de 13/14 septembrie 1940, „comuna Ip a fost a fost teatrul unui sălbatic act de violenţă. La începutul nopţii, echipe de ostaşi unguri, însoţite de iredentişti şi membri ai Gărzii Naţionale au scos din case pe toţi românii care nu fugiseră, i-au bătut până la sânge şi i-au schingiuit, zdrobindu-le oasele şi smulgându-le unghiile, apoi, fără a ţine seamă de sex şi vârstă, i-au împuşcat cu focuri de armă şi de mitralieră. Femeile au fost batjocorite, iar copii spintecaţi (…) după măcel a urmat jaful cadavrelor şi al caselor celor omorâţi”, se arată în fondul documentar al Arhivei MAI. Au urmat atrocităţi comise de armata horthystă, de Poliţia Regală Maghiară şi de diverse organizaţii ungureşti, maltratarea şi expulzarea preoţilor şi a intelectualilor români. Rezultatul masacrului de la Trăznea: 263 de români (copii, femei, bărbaţi, tineri şi bătrâni). Moisei, Ciumărna, Zalău, Camăr, Dragu, Hida, Cosniciu de Sus, Cerîşa, Marca, Nuşfalău, Sărmaşu, Mureşenii de Cîmpie, Cîmpia Turzii, Luduş, Prundu Bîrgăului, Huedin, Cucerdea, Lăscud sunt alte localităţi unde românii au fost victime ale masacrelor. În paralel, a fost aplicat un program de maghiarizare a românilor.

Sursă: balcanii.ro.

Bucureștiul de altădată – Nenea Iancu, Jupân Dumitrache și Grădina Union

Bucureștiul de altădată - Nenea Iancu, Jupân Dumitrache și Grădina Union

A fost odată ca niciodată, într-o vreme în care Bucureștiul avea, după cum spunea Constantin Bacalbașa, „o înfățișare cu mult mai simplă, cu mult mai românească și cu mult mai cinstită”1, într-o vreme în care „era încă vechiul București”2, grădina Union – Suisse cu un café concert internațional susținut de „un om cu mare vază, un om la ordinea zilei”3, I. D. Ionescu4.

În Curierul spectacolelor apărea în primăvara anului 1876 un „Aviz important” prin care I. D. Ionescu făcea următorul apel către locuitorii capitalei: „Subsemnatul, în urma silințelor ce-am depus de a dota grădina Union-Suisse cu o scenă sistematică, decoruri noi, zece loji pentru comoditatea familielor și o muzică militară, precum și a artiștilor ce se vor prennoi căt mai des, sper că (voi) fi, ca român, susținut de onor, public bucureștean”.5

Dorința sa a depășit, însă, orice așteptări, Grădina Union – Suisse a devenit neîncăpătoare pentru toți cei care doreau să asiste la spectacol. Probabil că de atunci a apărut sistemul practicat multă vreme cu „nu aveți un bilet în plus?”. Spațiul era mult prea mic pentru numărul mare de doritori de revistă. În medie cam 200-3006 de persoane rămâneau pe afară.7

Dar unde era situată grădina Union – Suisse?

Ceea ce se numea Grădina Union – Suisse nu era decât o curte modestă cu câțiva copaci situată pe strada Câmpineanu, în spatele Teatrului Național.8 Pe o hartă a prezentului Teatru Național era plasat între actualul Palat al Telefoanelor și clădirea Adriatica, pe locul pe care se ridică astăzi împunător și discutabil Hotelul Novotel. De o parte și de alta a fostului Teatru Național sunt Palatul Telefoanelor, care s-a înălțat peste o altă grădină celebră, terasa Oteteleșanu și clădirea Adriatica, ce adăpostește printre altele postul de televiziune București 1 TV Calea Victoriei sau mai pe scurt B1TV.

În vremea lui Nenea Iancu, Grădina Union era aproape față în față cu strada Sfântul Ionică care cobora perpendicular pe strada Câmpineanu. Numele străzii, azi dispărută, venea de la biserica ce se înălța aproape de intersecția cu strada Câmpineanu. Biserica Sfântul Ionică cunoscută și sub numele de Sfântul Ionică – Moldoveni sau Sfântul Ionică cel Mic și ea dispărută în vâltoarea marilor transformări urbanistice ale capitalei, se afla în spatele bisericii Crețulescu pe spațiul verde cuprins cu aproximație între Palatul Regal, Biserica Crețulescu și strada Câmpineanu.

În această grădină, care nu avea nimic spectaculos și nici nu anunța în nici-un fel nemurirea la care o condamnase I. L. Caragiale, se afla o căsuță în care era instalat Clubul coloniei Elvețiene și unde veneau de obicei să joace popice membrii clubului și invitații lor. Vara, grădina era închiriată diverselor trupe de varietăți.9

gradina union, nenea iancu, bucurestiul de alta data

gradina union, nenea iancu, bucurestiul de alta data

Norocul acestei grădini s-a numit I. D. Ionescu, dar șansa grădinii și a lui I. D. Ionescu de a se înscrie în rândul celor care nu pier niciodată a luat numele lui Nenea Iancu.

Poate că Grădina Union – Suisse a devenit prin intermediul lui Jupân Dumitrache, „Iunion”, iar relatarea întâmplării din grădină și a drumului de „coșmar” până la locuința sa din Dealul Spirii nu mai pot lipsi din nici o antologie a umorului românesc.

Reconstituirea traseului parcurs de Jupân Dumitrache însoțit de consoarta dumisale Veta, cumnata sa Zița și forțat de împrejurări și de… Rică Venturiano, se face cu greu în zilele noastre datorită transformărilor edilitar urbanistice inerente unui mare oraș, dar și masivelor demolări din zona Dealului Spirii și a sistematizării zonei Palatului Regal. Nu mai există Grădina Union – Suisse, Biserica Sfântul Ionică, Stabilimentul.

gradina union, nenea iancu, bucurestiul de alta data

Nici măcar Mănăstirea Mihai Vodă nu mai este la locul ei.

Între timp, Podul de pământ a devenit Calea Plevnei, Agia s-a schimbat în Prefectura Poliției, dar au rămas cam în aceleași locuri.

Stabilimentul – Arsenalul de artilerie ridicat de Al. I. Cuza a dispărut cu tot cu dealul pe care se afla sub colosala construcție a Casei Poporului, actualul Palat al Parlamentului.

În linii mari drumul a avut următorul parcurs:

„Apucam pe la Sfântul Ionică ca să ieșim pe Podul de pământ…”, spune jupân Dumitrache.

Din spatele Teatrului Național au pornit pe strada Sfântul Ionică (azi dispărută), până în strada Brezoianu. Urmează apoi traseul străzii Brezoianu spre Podul de pământ (Calea Belvedere) care la vremea respectivă venea până lângă Biserica Sfântul Ion cel Mare (pe locul actualului C.E.C.).

gradina union, nenea iancu, bucurestiul de alta data

Planul orașului București, mr. D. Pappasoglu, 1871, reconstituirea traseului de pomină al lui Jupân Dumitrache.

gradina union, nenea iancu, bucurestiul de alta data

Planul orașului București, mr. R. A. Borroczyn, 1852, reconstituirea traseului de pomină al lui Jupân Dumitrache.

„…ieșim în dosul Agiei, …ajungem la Sfântul Ilie Gorgani”, continua același jupân Dumitrache.

De la Agie și până la Sf. Ilie Gorgani traseul urmează Calea Belvedere (Podul de pământ) traseu care azi nu mai există. El se poate suprapune cu aproximație peste Bulevardul Regina Elisabeta între strada Brezoianu și biserica Sf. Ilie Gorgani.

„…mergem pe la Mihai-Vodă ca să apucăm spre Stabiliment…”.

De la Sf. Ilie Gorgani „personajele” traversează spre Mihai-Vodă peste Dâmbovița neîngradită la vremea aceea de malurile drepte și abrupte pe care le vedem azi. De aici prin strada Izvor, prin stradela Curtea Arsă se intra pe strada Uranus (azi dispărută) spre Arsenal (Stabiliment). Odată ajunși la Stabiliment, casa lui Jupân Dumitrache putea fi oriunde pentru că cele două străzi Marcu Aoleriu (Marcu Aureliu) și Catilina au fost inventate de Caragiale.

Interesant este că numele nu sunt alese total întâmplător într-o zonă în care găsim străzi ca: Uranus, Jupiter, Saturn, Acvila, Apolon, Brutus etc. La fel de interesant este și faptul că locuința lui Jupân Dumitrache a existat și în realitate. Istoricul N. Vătămanu o localizează în Calea Șerban-Vodă nr. 2610, aproape de intersecția cu strada Principatele Unite. La rândul său, I. L. Caragiale a mutat acțiunea piesei, care ar fi putut să se desfășoare în zona Dealului Patriarhiei, în zona Dealului Spirii.

Vâltoarea demolărilor care a cuprins Bucureștiul a făcut să dispară și grădina Iunion și Dealul Spirii. Astăzi, nu mai există punctul din care a plecat și zona în care s-a oprit teribila aventură a lui Jupân Dumitrache.

Din fericire pentru noi rămâne „O noapte furtunoasă” pe care, probabil, nu o va demola nimeni, niciodată!

Nota bene:

Ilustrațiile sunt din albumul lui Aurel Jiquidi „Noaptea furtunoasă”, 16 litografii originale din 1931.

Sursă: „Triada Nemuritoare: Nenea Iancu, Jupîn Dumitrache și Grădina Union”, de Ionel Ioniță, „București, Materiale de Istorie și Muzeografie vol. XXIV”, pag. 149, editat de Muzeul Municipiului București, 2010.

Note:

  1. Constantin Bacalbașa, „Bucureștii de altădată”, vol. I (1871 – 1877), ediție îngrijită de Aristița și Tiberiu Avramescu, Editura Eminescu, București 1987, p. 296.
  2. Ibidem.
  3. Idem, p. 202.
  4. I. D. Ionescu născut la Brașov în 1844, moare la Sinaia în anul 1900. Stabilit în București după 1874 atinge apogeul carierei în 1877.
  5. „Curierul spectacolelor”, în „Stindardul”, an I, din 30 aprilie 1876, p. 3.
  6. C. Bacalbașa, op. cit., p. 262.
  7. Într-unul din textele la care Bacalbașa a renunțat, erau menționate 3-400 de persoane.
  8. Gheorghe Crutzescu, „Podul Mogoșoaiei, Povestea unei străzi”, Editura Meridiane, București, 1986, p. 194 – 195.
  9. C. Bacalbașa, op. cit., p. 262.
  10. N. Vătămanu, „Istorie Bucureșteană”, Editura Enciclopedică Română, Colecția Orizonturi, nr. 46, București, 1973, p. 140.