Entries by Tudor Urse

Corvin Lupu – Documentele de la Vatican despre trădarea României în decembrie 1989 (partea III)

Continuăm să vă prezentăm textul folosit de documentariștii care au realizat documentarul „Grotele Vaticanului”, privitor la lovitura de stat din decembrie 1989 și la distrugerea României care a urmat acestui moment istoric […]. „Un alt grup care a avut un rol important în distrugerea economiei românești după 1989 sunt statele vest-europene și America. Intenția acestor state era să transforme România într-un importato net de produse vestice, de vreme ce aceste economii au nevoie de creștere continuă, așa cum a explicat mai devreme, și într-un furnizor de resurse naturale, de vreme ce țările vest-europene sunt printre cele mai sărace din lume în privința resurselor naturale și pot supraviețui economic numai dacă țin alte țări în sărăcie artificială și le fură resursele naturale. Aproape tot ce e produs în țări ca Marea Britanie, Franța, Olanda, Austria, Germania etc. este făcut cu resurse furate de la alte țări, cu ajutorul sistemului legal și momentar internațional care este condus de oameni din vest. Pentru a pune mâna ușor pe resursele românești și pentru a distruge economia României, pentru ca România să devină un importator net de produse vestice, țările vestice au ademenit România cu promisiunea intrării în Uniunea Europeană. Dar pentru a fi acceptată în UE România trebuia mai întâi să dea multe legi și să facă multe reforme care au distrus capacitatea productivă a industriei și agriculturii României și să se deschidă pentru «comerț liber». Numai în 2007, după aproape două decenii de distrugere economică dictate de țările vest-europene, România avea să fie acceptată în UE. La acea dată România nu mai putea produce nimic și era transformată într-un stat bananier care era ținut în viață numai prin importuri de la acești hoți vest-europeni. Tratatele pe care România a fost forțată să le semneze când a intrat în UE erau și ele menite să țină țara în sclavie economică. De exemplu, acolo unde Franța plătește subvenții de peste 500 de euro agricultorilor, România e forțată să plătească mai puțin de o treime din acea sumă, distrugând practic orice șansă a agricultorilor români de a concura cu cei francezi. Așa că azi, deși era cel mai fertil pământ din Europa și s-ar putea hrăni exclusiv cu produse naturale, România e forțată să cumpere mâncare fără gust din Europa de Vest. Înrobirea economică a României de către țările vestice, înseamnă că țări ca Austria, de exemplu, acum dețin petrolul românesc și combustibilul e mai ieftin în Austria, care nu are petrol deloc, decât în România. Austriecii sunt și printre cei mai mari tăietori ai vechilor păduri din Ardeal, ultimele păduri virgine ale Europei, în timp ce defrișarea în Austria este interzisă. Multe alte țări vest-europene sunt implicate în jafuri similare și distrugere de resurse, mascate ca fiind «comerț liber». Țările vest-europene sunt și printre primele surse de corupție între oficiali înalți. De exemplu, marile companii europene au echipe dedicate care se ocupă de mituirea oficialilor pentru a obține contracte publice. Mercedes, de exmplu, o companie care probabil ar da faliment fără echipa sa de mituire, a câștigat un contract de furnizare de autobuze în București, deși autobuzele Mercedes sunt printre cele mai scumpe din lume, fără să se diferențieze calitativ de competitori. Tot acest jaf economic organizat înseamnă că România, care în 1990 era cea mai bogată țară din lume în termeni de resurse naturale relative la suprafață, și care teoretic ar putea să trăiască în izolare totală față de restul lumii folosindu-se exclusiv de propriile resurse, este astăzi mai săracă decât țări ca Marea Britanie, care nu mai are resurse aproape deloc și a cărei populație pur și simplu ar dispărea complet în câteva luni, dacă ar fi izolată de restul lumii. Românii sunt bine veniți în UE atâta timp cât ei sunt doctori, oameni de știință etc. De altfel, țările vestice vin să ia medici și asistente direct din România. Alții nu sunt la fel de bine veniți, cum e cazul Franței, unde evreul Sarkozy a dat afară țiganii, așa cum europenii le făceau înaintașilor lui evrei în trecut. În alte cazuri, România e tratată ca un adevărat membru UE, cum e cazul aruncării de deșeuri radioactive nucleare în România de către Germania. Distrugerea economiei românești, furtul de resurse și tratamentul rău al cetățenilor români vor continua până când nu va mai fi lemn de tăiat, petrol și gaze de extras, metale rare de furat etc., și atunci România va fi, probabil, dată afară din UE” […]. A consemnat pentru dumneavoastră Prof. Univ. Dr. Corvin Lupu. (Va urma)

Corvin Lupu – Documentele de la Vatican despre trădarea României în decembrie 1989 (partea II)

Continuăm difuzarea textului referitor la trădarea României din documentarul „Grotele Vaticanului”, un serial în 16 episoade despre istoria interzisă a României. „[…] Etapele revoluției bolșevice din Românie din 1989 sunt tipice: provocarea de neliniște internă, infiltrarea de agenți care să cauzeze violențe și să forțeze represalii din partea guvernului, folosirea presei pentru manipularea poporului și răspândirea «revoluției» în restul țării, ajutarea populației să alunge conducătorii, pregătirea de oameni proprii care să preia puterea la momentul potrivit și, în final, guvernarea țării și folosirea populației și a resurselor după bunul plac. Grupul care a luat puterea în 1989 complota de câțiva ani. Ei erau români trădători și evrei bolșevici din generația de după 1944, sau descendenți ai lor, care lucrau cu agenți din est și din vest, în principal sovietici și unguri, cu scopul de a ciopârți România și de a-l înlătura pe Ceaușescu, de a întoarce țara în sclavie financiară și de a transforma România într-o piață pentru produsele vestice și jaful resurselor naturale. Manipularea a mers atât de ușor pentru că, după al doilea război mondial, iudeo-bolșevicii care au preluat puterea în 1944 au eliminat întreaga elită românească și au început un program masiv de îndobitocire a populației ceea ce a distrus efectiv națiunea română și a transformat românii în oi fără educație și ușor de manipulat, care nu înțelegeau munca lui Ceaușescu și situația internațională a României. Dar chiar dacă au fost manipulați, românii chiar au crezut că luptă împotriva tiraniei și au luptat cu mâna goală împotriva tancurilor. Ceaușescu a căzut în capcana întinsă de conspiratori și a răspuns cu violență, crezând că e unica soluție pentru atacul internațional organizat asupra României. Asta i-a pecetluit soarta și a făcut mai ușor ca conspiratorii bolșevici să preia controlul țării… Marea majoritate a populației a crezut manipularea și a sprijinit conspiratorii care au preluat puterea… Principalul câștigător al revoluției bolșevice de la 1989 a fost comunitatea evreiască din România, ai cărei membri au ajuns la putere în toate sectoarele economiei, în presă, politică și finanțe.” În continuare, argumentând, redactorii documentarului redau cuvântarea președintelui Israelului, Shimon Peres, în care se arată: „…De la o țară atât de mică ca a noastră, este aproape uluitor. Cumpărăm Manhattan, cumpărăm Ungaria, cumpărăm România și cumpărăm Polonia…” „…Ca peste tot în lume acești evrei și-au schimbat numele în nume românești și în unele cazuri chiar se prefac a fi creștini-ortodocși, cum e prim-ministrul de după revoluție, Petre Roman. Potrivit logicii evreiești, dacă ai un bunic sau un străbunic evrei, atunci ești evreu. Așa obțin evreii cetățenia statului Israel astăzi…” „…De asemenea, presa, aproape în întregime în mâini evreiești, este doar o unealtă pentru îndoctrinare, control al opiniei publice, îndobitocirea populației și coruperea valorilor morale ale societății. Ca în toate țările cu situașie similară, pornografia, scandalurile, crimele, furturile etc. sunt o regulă în presa de azi în România. Așa că, da, e greșit… După revoluția bolșevică de la 1989 a început distrugerea sistematică a economiei românești, sub conducerea primului prim-ministru «capitalist», Petre Roman. Principala metodă prin care se făcea asta era ‘privatizarea’ companiilor de stat. Cele mai valoroase din aceste companii au fost acaparate de foști comuniști care au devenit milionari, în timp ce restul au fost pur și simplu abandonate și așa sute de fabrici au fost ruinate și distruse. De exemplu, întreaga flotă comercială a României a fost distrusă dintr-un foc. Agricultura a fost și ea abandonată și dintr-unul din cei mai mari exportatori ai Europei, România a devenit o țară care nu-și poate hrăni nici propria populație. Iudeo-bolșevicii care au acaparat puterea la 1989 s-au înconjurat de tot felul de români corupți și trădători care nu aveau nici un interes decât să se îmbogățească rapid. Aceste grupuri de interese erau împărțite în diverse partide politice și toate lucrau împreună ca să-și pună în aplicare planurile și să se îmbogățească rapid. Cu toții știau despre crimele celorlalți și deci nimeni nu mergea la închisoare niciodată, deși în public se comportau de parcă erau inamici. În realitate, candidații la alegeri provin din același grup și votanților doar li se creează iluzia unei alegeri libere. Acești primi ani după lovitura de stat bolșevică din 1989 au văzut și începutul răspândirii generalizate a corupției, de la vârf în jos. Liderii erau cu toții corupți și se înconjurau numai de alți corupți care puteau fi manipulați și așa mai departe, până la nivelul cel mai de jos al administrației publice. Oamenii simpli vedeau că liderii sunt corupți, dar nimeni nu mergea la închisoare și astfel deveneau corupți și ei, pentru a se îmbogăți rapid. Colegii lor cinstiți vedeau că cei corupți se îmbogățeau rapid fără să fie pedepsiți și astfel cădeau și ei pradă tentației și deveneau corupți. Astfel, încet dar sigur, România a devenit una din cele mai corupte țări din Europa în următoarele două decenii… Celălalt grup care a avut un rol important în distrugerea României după 1989 este cartelul financiar internațional, prin FMI și Banca Mondială. România era fără datorii sub Ceaușescu, așa că, pentru a o manipula, era necesară crearea unei datorii naționale. Sub comanda bancherului central Mugur Isărescu, România a început să adune datorii masive și chiar dacă avea zero datorii în 1989, azi are una din cele mai mari datorii publice din Europa. Aceste datorii au fost folosite de FMI împreună cu Mugur Isărescu și alți trădători români și evrei, pentru a fura tot felul de bunuri de stat și pentru a forța cedarea resurselor naționale «investitorilor străini». Asta a mers pentru că, la fel ca în toate țările care au căzut pradă mafiei financiare internaționale, România nu își poate tipări propria monedă. Banca centrală este un stat în stat, controlată de bancheri internaționali și nimeni din România, nici măcar președintele, nu poate să dea ordine bancherilor centrali, și numai banca centrală poate tipări moneda. Pentru a pune mâna pe companiile de stat, mafia financiară a creat tot felul de crize financiare și astfel a forțat România să se împrumute de la FMI. FMI-ul dădea României dolari numai dacă conducătorii

Corvin Lupu – Documentele de la Vatican despre trădarea României în decembrie 1989 (partea I)

În urmă cu câțiva ani, un grup de documentariști și jurnaliști investigatori au realizat un set de filme documentare despre istoria României, conceput ca un tot unitar, din preistorie până în prezent. Deși caracterul științific al lucrării este limitat, documentariștii-investigatori făcând puține precizări privind sursele pe care le-au folosit, bibliografia, mărturii etc., fiind un documentar elaborat pentru televiziunea Statului Papal, îl considerăm demn de menționat și chiar de reținut. El a fost postat pe internet, ulterior fiind retras, ca majoritatea documentarelor care nu sunt favorabile sistemului globalist care conduce Uniunea Europeană. O calitate deosebită a documentarului o constituie lipsa totală a cenzurii politice de sistem, ceea ce este o perfomanță deosebită într-o zonă de influență în care presa este aservită și controlată până în adâncul ei. Din acest punct de vedere, sunt de apreciat viziunile ample, din perspectivă istorică, fără raportare la interese mărunte, de moment istoric. Acest lucru ne face să apreciem că documentariștii au beneficiat de expertiză înaltă în istorie, în științe politice, studii de securitate și, de asemenea, în economie, raportarea la acest domeniu fiind cvasi-permanentă. Multe, chiar majoritatea dintre afirmații, sunt confirmate în istoriografia problematicii, în urma eforturilor mai multor cercetători. Alte afirmații pot constitui obiectul unor cercetări aplicate în viitor. Cu toate cele afirmate mai sus, pe parcursul documentarului, realizatorii au inserat biografii ale unor personaje istorice implicate în evenimente, date și tabele statistice, fotografii-document, secvențe filmate în timpul evenimentelor, unele de către Televiziunea Română, altele de către alte persoane interesate. De asemenea, au fost inserate cadre sugestive referitoare la textul filmului. Titrarea textului în limba română cuprinde și stângăcii de limbă, punctuație cu lipsuri și cu erori, cacofoniile nu lipsesc nici ele, dar remarc faptul că sensul afirmațiilor făcute în limba engleză nu este modificat cu ocazia traducerii în limba română. Topica nu este totdeauna cea mai potrivită. Este evident că cei care au titrat textul nu sunt etnici români. La transcrierea textului, în situațiile în care am apreciat necesar, am intervenit pe text, cu mențiunea nota autorului (n.a.). Privitor la unele persoane și la unele grupuri implicate în revolta populară și în lovitura de stat din decembrie 1989, în câteva rânduri, redactorii textului s-au exprimat cu formula „vorbitorii de limbă maghiară”, ceea ce dovedește, pe de o parte, profesionalism, pe de altă parte, imposibilitatea precizării dacă respectivele persoane sunt etnici maghiari din România, provocatori civili din Ungaria antrenați în tabere pentru operațiuni în România, agenți ai AVO, sau agenți ai serviciilor secrete iugoslave, originari din Voievodina, de etnie maghiară, sau agenți sovietici de etnie maghiară, originari din R.S.S. Ucraineană. Toate aceste categorii de vorbitori de limbă maghiară au acționat în decembrie 1989 în România. De asemenea, referindu-se la investitorii străini, sau la investitori din statele vestice ale Europei, autorii folosesc în mod repetat ghilimelele, evidențiind prin aceasta că aceștia nu erau investitori în accepțiunea unanim recunoscută, ci erau, după cum rezultă cu claritate din text, în primul rând acaparatori ai resurselor României. Documentarul evidențiază rolul excepțional al evreilor în evenimentele din decembrie 1989 și a celor din perioada următoare, până în epoca de după includerea României în structurile euro-atlantice. În urma documentării privitoare la istoria contemporană, redactorii au inserat următorul text privitor la trădarea României și la lovitura de stat din decembrie 1989. Adnotările și comentariile noastre le vom insera sub forma notelor de subsol, nedorind să afectăm cursivitatea lecturii textului în forma concepută de autori. „După cum am menționat mai devreme, lovitura de stat a fost pusă la cale de români și evrei bolșevici trădători care lucrau cu agenți din est și din vest, în principal sovietici și unguri, cu scopul de a ciopârți România și de a-l înlătura pe Ceaușescu, de a întoarce țara în sclavie financiară și transformarea României într-o piață pentru produsele vestice și jaful resurselor naturale. Manipularea a mers atât de ușor pentru că, după cum am menționat în episoadele trecute, după al II-lea război mondial, iudeo-bolșevicii care au preluat puterea în 1944 au eliminat întreaga elită românească și au început un program masiv de îndobitocire a populației care a distrus efectiv națiunea română și a transformat românii în oi fără educație și ușor de manipulat, care nu înțelegeau munca lui Ceaușescu și situația internațională a României. Dar chiar dacă au fost (problemă de traducere a textului! – n.a.) manipulați, românii chiar au crezut că luptă împotriva tiraniei și au luptat cu mâna goală împotriva tancurilor. Ceaușescu a căzut în capcana întinsă de conspiratori și a răspuns cu violență, crezând că e unica soluție pentru atacul internațional organizat asupra României, și asta i-a pecetluit soarta și a făcut mai ușor ca conspiratorii bolșevici să preia controlul țării… Marea majoritate a populației a crezut manipularea și a sprijinit conspiratorii care au preluat puterea… Principalele tabere care voiau să-l elimine pe Ceaușescu erau iredentiștii șovini unguri, evreii bolșevici și trădătorii români care fuseseră înlăturați de la putere de Ceaușescu, bolșevicii care controlează sistemul financiar internațional și puterile occidentale. Sistemul economic occidental, construit de evrei în jurul băncilor centrale pe care ei le controlează, este bazat pe o creștere permanentă a datoriilor guvernelor și populației și deci are nevoie de un produs intern brut și un consum de resurse naturale mereu în creștere. În anii ’80, țările vestice au rămas fără variante pentru piețe de export. America Latină era în criză, Africa era ținută în sărăcie artificială, iar restul piețelor erau suprasaturate cu produse vestice, care toate erau produse planificate. Era deci urgent nevoie ca noi piețe să fie deschise, noi guverne să se îndatoreze și noi locuri bogate în resurse naturale să fie puse la dispoziția «investitorilor» vestici. Cel care a fost însărcinat cu distrugerea URSS și (cu) deschiderea Europei de Est a fost masonul Mihail Gorbaciov. România era total independentă, atât față de Occident, cât și față de URSS și deci trebuia abordată diferit față de alte state europene care aveau guverne care se conformau. A fost creată o diversiune de către agenți străini ai elitei globale, care a făcut ca românii să se masacreze între ei, în

De azi avem și cărți! – PlandeMia, de Patrick Matiș

Câți v-ați întrebat despre ce s-a întamplat cu adevărat în Plandemie? Dar și cauzele reale ce au condus spre ea? Da, ne-am deschis și magazin digital pe Patreon unde veți găsi atât cărți, stickere, documentare și benzi desenate, toate făcute de echipa noastră pe teme de cultură și dezvăluiri. Eeeh, iată, puteți găsi multe din răspunsurile voastre în această carte foarte profundă și la subiect despre ce s-a întamplat cu adevarat în acel experiment social. Lectură cu folos! Faceți click pe imagine pentru a achiziționa cartea în format digital de pe pagina noastră de Patreon!

Tudor Urse – Știați că: Cele mai vechi biserici din România se află la Anghelești, Densuș, Geoagiu și Putna?

Țara noastră deține multe biserici şi temple religioase din mai toate credințele. Aceasta demonstrează din nou valoarea și importanța acestor locuri din bătrânul continent, mai ales din punct de vedere spiritual. Multe din ele sunt propuse pentru a intra în patrimoniul UNESCO dar necesită restaurări urgente. Noi vă invităm să le puneți pe GPS-ul vostru, pentru că merită văzute şi credem că unele din ele sigur nu le-ați vizitat. Astfel mai jos aveți cele mai vechi biserici din țară. Să începem lista cu…  Biserica din lemn – Anghelești Prima oprire la biserică, vă invităm să o faceți într-un muzeu prea puțin cunoscut dar cu o mare valoare istorică: Muzeul Satului Vâlcean din comuna Bujoreni. Biserica este datată de o pisanie excepțională prin vechimea sa la bisericile de lemn din Oltenia, păstrată integral, scrisă parțial în slavonă, parțial în română, și descoperită în anul 2009, cu ocazia mutări construcției în Muzeul Satului Vâlcean. Pisania începe prin a fixa actul ctitoricesc în epocă cu datarea precisă și principalii actori:  „† Să se știe că s-au făcut în zilele lui Io Constantin voievod, s-au săvârșit [în] luna decembrie 8 zile și a o făcu[t] popa Vasilie cu satul la anul 7164. A scris David. Meșter Oprea Ionu”. Anul erei bizantine 7164 corespunde anului 1655 după Hristos, în timpul domniei lui Constantin Șerban Basarab. Pisania continuă alăturat cu indicarea firească a hramului dintâi, evocând ajutorul divin și numind patronii spirituali ai lăcașului și ai comunității: „Să se știe cân[d] au fostu cu mila dumnezeieștii troițe dintâi f[ăcută] această sfântă biserică, sfințită în hramul Marilor Împărați Constantin și Elena”. Semnele de numerotare pe grinzile exterioare ale naosului și pronaosului par să indice o mutare a bisericii în Cărpiniș dintr-o altă locație. Nu știm când s-a petrecut acest eveniment dar se poate constata că biserica se afla în cimitirul din Cărpiniș deja în prima parte a secolului 18. În toamna anului 2009 biserica din lemn de la Pietrari a fost demontată de către o echipă mixtă de specialiști muzeografi, conservatori, restauratori și muncitori, însoțiți de colaboratorii Fundației Habitat și Artă în România, dar și de către cadre didactice de la Universitatea de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu” din București. Lăcașul de cult a fost adus în Muzeul Satului Vâlcean din Bujoreni, unde a fost reparat și pus în valoare în 2010. Densuş – cea mai veche biserică din piatră unde încă se mai țin slujbe Situată la 10 km de Hațeg, Biserica Ortodoxă Densuș, din Țara Hațegului, Hunedoara, unică în peisajul românesc, este considerată cel mai vechi lăcaș din piatră în care se mai țin slujbe și astăzi.  Despre originea acestei construcții atipice au fost avansate mai multe ipoteze: pe placa de la intrare se vorbește despre o zidire din secolul al XIII-lea, perioadă ce corespunde cu cea a istoricului Constantin C. Giurescu, care o plasează în 1280; alții cred că s-a ridicat pe ruinele unui templu închinat zeului Marte; preoții susțin că ea poartă urmele dacilor și ar fi fost închinată lui Zamolxe (sec. II) sau că, dată fiind amplasarea ei în inima regatului, la câțiva kilometri de Ulpia Traiana Sarmizegetusa, capitala Daciei Felix, ar data din secolele III-IV creștine, cel mult sec. VI.  Oricum, cercetările arheologice au stabilit că partea inferioară a pereților naosului și altarului aparțin secolului al X-lea. Construită din piatră brută de râu, marmură, lespezi și din blocuri de piatră aduse de la Sarmizegetusa, un conglomerat aparținând mai multor epoci, biserica din Densuș oferă un aspect straniu din punctul de vedere al arhitecturii și al altor detalii singulare: un altar amplasat la sud (toate bisericile îl au spre est), acoperiș din piatră, naos pătrat, suprapus central pe un turn sprijinit de patru stâlpi masivi, picturi murale în interior (multe distruse), pruncul Iisus îmbrăcat în straie populare românești, pictat pe unul dintre stâlpi etc. Înainte de 1989, imaginea bisericii se afla pe unul dintre cele mai răspândite timbre poștale, cel cu valoarea de 40 de bani. Geoagiu – cea mai veche rotondă din ţară Biserica Rotondă din Geoagiu a fost construită în secolele XI-XII, iar istoricii spun că este cea mai veche biserică medievală, de acest fel, din România. Capela romanică din Geoagiu este un monument istoric aflat pe teritoriul orașului Geoagiu. Rotonda respectă forma altarelor geto-dacice, precum „Rotonda lui Galeriu” de la Salonic. A fost construită în jurul anului 1100, probabil imediat după schisma creștină. Aceasta folosește un stil de construcție neobișnuit, circular, ca un turn aducând oarecum aminte de turnul Bisericii Sfântului Mormânt din Ierusalim, sau de turlele bisericilor ortodoxe. „Biserica rotondă” Reformată Calvină de la Geoagiu este cea mai veche biserică de piatră din România, ridicată la finele secolului al XI-lea de familia nobiliară Ákos, care stăpânea zona Geoagiu la acea vreme. Arheologii au descoperit în curtea acestei biserici peste 170 de morminte, iar copiii erau înhumaţi în interiorul Bisericii Rotonda. Edificiul este singura rotondă în țară care nu a fost distrusă, de intemperii sau oameni în timp, și poate fi admirată. Legenda spune că micuța biserică, cu ziduri groase a fost opera unor cruciaţi care se întorceau din Ierusalim pe drumul roman care străbătea Valea Geoagiului. Rotonda a fost folosită ca biserică, apoi a fost transformată în capelă, pentru că în vecinătatea ei, trei secole mai târziu, a fost ridicată o altă biserică. Capela Romanică este una dintre cele mai vechi edificii de cult existente și conservate de pe teritoriul României. Deși nu mai sunt oficiate slujbe religioase aici, monumentul poate fi vizitat ca un muzeu. Putna – cea mai veche din lemn Biserica veche de la Putna este considerată cea mai veche construcție religioasă din lemn din România și din Europa (după unele ipoteze, prea puțin veridice, și din lume).  Tradiția spune că Dragoș Vodă, cel coborât din Maramureș pentru a întemeia principatul Moldovei, a ridicat, în anul 1346, în satul Volovăț, o bisericuță din lemn, unde să fie înmormân­tat.  122 de ani mai târziu, Ștefan cel Mare a strămutat lăcașul la Putna, pentru a servi la închinăciune monahilor veniți aici în timpul zidirii mănăstirii cu același nume. Astăzi este

LECȚIA DE ISTORIE: 11 februarie 1866, lovitura de Palat și infama trădare a domnitorului Alexandru Ioan Cuza

O zi neagră din istoria României! O zi a infamiei și a trădării! 11 februarie 1866. Domnitorul Alexandru Ioan Cuza a fost silit să abdice, ca urmare a conjurației „Monstruoasei coaliții” (coaliția dintre conservatori și liberal-radicali). Puterea a fost preluată de o locotenență domnească alcătuită din: Lascăr Catargiu (reprezentantul Moldovei și al conservatorilor), generalul Nicolae Golescu (reprezentant al Ţării Românești și al liberalilor) și colonelul Nicolae Haralambie (reprezentantul armatei). Despre arestarea lui Cuza și drumul său de la București până la vama Predeal se cunosc câteva detalii, păstrate, în general, sub forma unor pagini memorialistice ale unor ofițeri ori oameni politici ai vremii. Stan Popescu povestește că, pe 9 februarie, Anton Arion, membru marcant al facțiunii roșiilor, a venit la Ploiești și i-a cerut, în numele lui C.A. Rosetti, să vină urgent la București. În data de 10 februarie au plecat amândoi spre Capitală, iar pe drum Arion l-a informat că urmau să-l ridice pe Cuza din Palat.  Împreună cu căpitanul Costescu, Radu Ionescu și Ștefan Fălcoianu, au plecat de la Rosetti cu o trăsură în care au transportat o ladă cu arme și muniții, pe care le-au dus la cazarma din Dealul Spirii. Apoi, Stan Popescu, împreună cu alți conspiratori civili, au așteptat lăsarea nopții în șanțul grădinii Cișmigiu, în spatele palatului, pentru a intra în acțiune. Sub conducerea căpitanului Costescu, grupul de civili și militari a intrat în palat, îndreptându-se spre camera lui Cuza. Ajunși aici, Costescu i-a prezentat actul abdicării, pe care domnitorul l-a semnat sub amenințarea armelor. Pe 11 februarie 1866, la ora 5 dimineața, un grup de ofițeri cu pistoalele în mâini pătrunde în palatul domnesc al lui Alexandru Ioan Cuza, îl scoală din somn și îl obligă să semneze actul de abdicare de pe tronul României. Faptul era de o gravitate fără precedent, căci ofițerii respectivi juraseră credință Domnului țării, parte din ei fiind chiar din garda palatului. Cauzele acestui complot au fost multiple și generate, în principal, de atitudinea tot mai dictatorială a lui Cuza, de reformele sale, apreciate ca fiind prea radicale de către conservatori și insuficiente ori moderate de către liberalii roșii, de afacerile camarilei sale, dar și de elemente delicate ale vieții sale personale (avem în vedere relația extraconjugală cu Maria Obrenovici). Toate aceste elemente au condus în final la înlăturarea forțată a domnitorului de la putere. Cei care l-au trădat pe Alexandru Ioan Cuza au fost: col. N. Haralambie, col. I. Călinescu, col. D. Crețulescu, fratele primului ministru în funcție, mr. D. Lecca, cpt. C. Pilat, cpt. A. Berindei, cpt. Al. Candiano-Popescu, cpt. A. Costescu și care, cu toții, vor face carieră de generali sub domnia lui Carol I. La 11 februarie 1866, după ce domnitorul Alexandru Ioan Cuza a fost obligat sa semneze abdicarea si înlăturat cu folosirea forței, prin lovitura de stat, pusă la cale de „monstroasa coaliție” (constituită încă din 1864 și având ca lideri pe liberalul radical C.A.Rosetti, liberalul moderat Ion Ghica și conservatorul Lascăr Catargiu), a fost ținut prizonier în casa unui dușman personal, C. Ciocârlan și, ulterior, trimis sub pază militară la Predeal pentru a fi expulzat. Seara, Cuza a fost dus la Palat, unde s-a întâlnit cu Elena Cuza, cu copiii săi și alte persoane apropiate. De aici, domnitorul a fost urcat într-o trăsură cu destinația Predeal.  Tot în anul 1866, un grup de 141 de ofițeri ai armatei române de la sublocotenenți la colonei, au scris lui Carol I un memoriu cerând ca trădătorii să fie pedepsiți. Cu o aroganță specifică unui prusac primitiv și incult, Carol I ignoră memoriul, pe Al. Candiano-Popescu și-l face aghiotant regal, pe ceilalți generali, iar pe Cuza Vodă îl va urmări cu o ură neagră până la moarte. La 13 februarie 1866, în gara Predeal, pe când se făceau formalitățile la biroul vamal, vodă Cuza a cerut să se adune vânătorii spre a-și lua rămas bun de la militarii din batalionul de vânatori înființat de domnitor; aceștia s-au aliniat în fața biroului vamal a cărui ușă rămăsese deschisă, așa încât se putea vedea înăuntru o cadră populară, reprezentând scena asasinării lui Mihai Viteazul în tabăra de la Turda. Atunci, printr-una din acele inspirații ale momentului, de care știa să se folosească adesea fostul domnitor, arătând imaginea, s-a adresat soldaților: „Vedeți voi, cum a fost trădat acest domn, așa m-ați trădat și voi. Să dee Dumnezeu ca într-o zi să spălați această pată de pe steagul vostru cu sângele vrăjmașilor țării. Rămâneți sănătoși!” Înainte de a părăsi țara mai declară: „Să de Dumnezeu să meargă țării mai bine fără mine decât cu mine! Trăiască România!” Se stabilește la Viena și Florența unde își cumpără două mici proprietăți. În 1867 scrie o scrisoare lui Carol I, prin care îl roagă să-i dea voie să vină în țară ca să trăiască la Ruginoasa. Carol I îl refuză! La doar 53 de ani, pe 15 mai 1873, Alexandru Ioan Cuza moare în Germania, la Heildelberg, în urma unui astm de care suferea de ceva timp. Regele Italiei, Victor Emanuel, își exprimă durerea și tristețea pentru moartea marelui Domn, pe când Carol I n-a trimis nici un mesaj. Trupul este adus în țară și înmormântat la Ruginoasa. Sute de mii de țărani i-au plâns moartea cu lacrimi amare și durere adevărată. Cât despre Carol I… se știe ce a urmat! A anulat reforma agrară a marelui Cuza, iar punctul culminant a fost Marea Răscoală de la 1907. Alexandru Ioan Cuza a iubit din toată ființa sa România pe care a slujit-o cu credință, devotament și loialitate toată viața, fiind pentru poporul român o adevărată icoană morală, cât și pildă de urmat întru slujirea Patriei. Reamintesc doar câteva din reformele lui Alexandru Ioan Cuza: unificarea administrativă, organizarea armatei naționale, secularizarea averilor mănăstirești, reforma agrară, reforma învățământului, reforma justiției ș.a., care au pus bazele începutului de modernizare a statului. Trupul marelui Domnitor Alexandru Ioan Cuza se află astăzi la biserica Trei Ierarhi din Iași. În concluzie, 11 februarie 1866 a fost ziua infamiei și a trădării naționale și nu știu dacă

Istoria Bucureștiului – Figuri de bucureșteni: haiducul Ioniță Tunsu

Primele știri despre Ioniță Tunsu ne spun că s-a născut undeva la începutul secolului al XIX-lea, în comuna Optași din județul Olt, iar în împrejurări neelucidate a ajuns în București, unde putea să îmbrace haina preoției, dat fiind că știa carte și era paracliser la Biserica Sf. Gheorghe Nou. Aici a fost remarcat, datorită vocii sale, de către episcopul Ilarion al Argeșului, care intenționa să-l facă diacon cu binecuvântarea Mitropolitului țării. Însă destinul avea să-i atribuie un alt rol tânărului Ioniță care, după ce s-a alăturat mișcării conduse de către Tudor Vladimirescu, s-a decis să-i ajute pe cei față de care viața nu a fost darnică. A abandonat calea bisericii, s-a tuns și și-a format o ceată din oameni cu care împărtășea aceleași idealuri, astfel încât acțiunile lor, întreprinse pentru ajutorarea semenilor, să nu includă omorul și tâlhăria, așa după cum spune legenda: „Jefuia pe avuți atât pe la moșii, cât și în drumuri și nu numai că lăsa jefuitorului de cheltuială, dar întâlnind oameni săraci pe drumuri îi ajuta cu bani”. Prada luată de la negustorii bogați și marii boieri era împărțită văduvelor cu mulți copii, oamenilor bătrâni rămași fără niciun ajutor și gazdelor care îi adăposteau. Pentru el și oamenii săi oprea foarte puțin. La cererea expresă a generalului Kiseleff, autoritățile se mobilizează pentru prinderea „vestitului tâlhar”. Este oferită o recompensă, iar persoana care îl va prinde sau va da indicii privind locul unde se ascunde Ioniță Tunsu „va fi iertată de dări, va fi ridicată la rang de boierie și va primi 1.000 de lei”. Căpitanul Ștefan Radu, finul și omul de legătură al haiducului în București, atras de recompensa oferită, informează Agia că Ioniță urma să sosească în Capitală noaptea, dinspre Cotroceni, trecând podul peste Dâmbovița de la Grozăvești într-o căruță acoperită cu coviltir. Din întâmplare, exact prin locul și la ora când era așteptat Ioniță trece o trăsură trasă de cai de poștă, în care se afla un colonel rus, Govorov, care, din cauză că refuză să se supună somației, este rănit ușor. Haiducul aude de la depărtare împușcăturile și zarva creată în urma incidentului cu colonelul rus și evită să mai intre în București. Șansa nu îi mai surâde lui Ioniță o săptămână mai târziu, astfel încât, în momentul în care trece peste podul de la Grozăvești, asupra lui se abate o salvă de puști și pistoale. Rănit grav, acesta este dus la un post de pază al soldaților ruși de pe Podul Mogoșoaiei, pe locul unde se află astăzi hotelul Continental. Deși medicii au încercat să-i salveze viața, Ioniță se stinge în zorii dimineții următoare. Era anul 1832. Martorii oculari amintesc că, în momentul în care trupul neînsuflețit al lui Ioniță Tunsu a fost expus în piața publică, astfel încât să facă dovada că haiducul este mort, iar cei care ar fi fost tentați să-i urmeze exemplul, să fie descurajați, oamenii sărmani au izbucnit în lacrimi; un bătrân, care probabil a fost ajutat la un moment dat de către Ioniță, i-a pus acestuia un ban de argint pe piept. Celebrul haiduc a fost înmormântat în afara orașului, în apropiere de Mărcuța, pe drumul ce ducea la spitalul Pantelimon. Odată înlăturat pericolul pe care l-a reprezentat Ioniță, boierii și negustorii au răsuflat ușurați, iar cei care au ajutat la prinderea sa au solicitat recompensa pentru „râvna și vitejia ce s-au arătat asupra prinderii tâlharului Tunsu și pentru sfărâmarea cetei sale”. După un vechi obicei balcanic, prin care unele persoane își arogă merite, deși nu au avut nici cea mai mică contribuție, beneficiind doar de o protecție de sus, lista persoanelor care urmau să fie recompensate cu 2.000 de lei a crescut de la 22 la 27 de oameni. Căpitanul Ștefan Radu, cel care a avut un rol hotărâtor în ceea ce privește anihilarea lui Ioniță Tunsu, nu numai că nu a beneficiat de recompensa promisă, dar a fost arestat și anchetat pentru complicitate, fiind, în cele din urmă, achitat la capătul unui proces controversat. Faptele lui Ioniță Tunsu au continuat să existe în poveștile oamenilor mult timp după moartea sa. S-a scris un vodevil intitulat „Tunsu Ioniță”, ce s-a jucat pentru prima dată pe scena Teatrului cel Mare din București în anul 1858, în care vestitul haiduc a fost interpretat de către Matei Millo, maestrul artei teatrale la vremea aceea. Totodată, poveștile despre Ioniță inspirau și jocurile copiilor, așa după cum amintește C.D. Aricescu într-una din poeziile sale, numită „Tunsu ăl mic”: „Însă lui Costică mai mult decât toate/ Îi plăcea din suflet al lui Tunsu joc,/ Mă puneam în fruntea taberei armate/ De copilași, numai inimă și foc”. A consemnat pentru dumneavoastră dr. Constantin Gabriel muzeograf Muzeul Municipiului București.

Istoria Bucureștiului – Regina Elisabeta a României, prestanţă regală şi mister

Elisabeth Pauline Ottilie Luise zu Wied (1843-1916) se căsătorește în anul 1869 cu principele Carol I, devenind în anul 1881 prima regină a României. Ca orice regină, Elisabeta a României nu a neglijat vreodată această „aplecare” etern feminină, moda. Astfel, în rândurile din Cugetări și impresii despre frumoasele sau tristele întâmplări trăite, Carmen Sylva mărturisește: „Toaleta pe care o porți nu este un lucru fără importanță. Ea îți dă viață, cu condiția ca tu să fii podoaba podoabei tale”. Și a avut dreptate. Constatăm că aceasta era deviza, preferința sa. Deci nu haina face pe om, ci omul este podoaba veșmântului pe care îl poartă. Eleganța cu care purta costumele la modă, la acea vreme, în Europa, era pur și simplu o interpretare a stilurilor artistice în vestimentație, adaptată la gusturile sale estetice. A purtat cu desăvârșită grație crinolina și corsetul, turnura cu strapontină, mantia și trena în stil Art Nouveau, toate acestea fiind însoțite de prestanță regală și mister. De multe ori, toaletele sale au fost considerate de apropiați sau de oaspeți ca adevărate extravaganțe de vedetă. Rochii albe tip tunică, inspirate din toaletele cunoscutei actriței de origine franceză, Sarah Bernhardt (Henriette Rosine Bernard) erau acoperite de bijuterii stilizate (fantezii de mari dimensiuni), precum și de tot felul de dantele și broderii neașteptate. În jurnalul personal, arhiducesa Maria-Valeria, fiica Prințesei Sissi, povestea: „Toaletele ei erau puțin ciudate. Sub o bogată haină de blană regina purta un veșmânt amplu, din catifea de un roșu foarte închis, semănând mai degrabă cu un halat de casă împodobit cu broderii pestrițe, iar talia îi era prinsă cu un cordon din mătase fină, subțire cât o sforicică. Arbora pălării cu boruri mici, cu o voaletă de care-și fixa pince-nez-ul.” Scriitorul francez Roger Merle o vede pe Carmen Sylva ca fiind o ființă extravagantă, care lasă o puternică impresie și o amprentă de neuitat, la fiecare dintre aparițiile sale. Acesta consemna: „Răspândea un parfum de pădure, căci se dădea cu o esență bizară inventată chiar de ea, făcută din plantele și florile care creșteau în apropierea reședinței sale de vară. Mergea, după cum spunea Elena Văcărescu, «de parcă ar fi dansat, călcând mereu în vârful picioarelor»”. Deși între Regina Elisabeta și Regele Carol I se spune că nu a fost dragoste la prima vedere, iar ceea ce i-a unit pe cei doi au fost idealurile, Carmen Sylva așterne pe hârtie emoțiile pe care le-a trăit la întâlnirea cu viitorul soț, la primul bal și atunci când a fost cerută în căsătorie: „Atâta vreme cât era aici și îmi vorbea despre măreția misiunii sale și despre greutățile avute, totul mergea bine, mă molipsisem de entuziasmul lui și eram pregătită să fac orice mi-ar fi cerut. Fiindcă datoria era pentru mine cel mai important lucru din lume și mi se părea că niciodată nu primeam de lucru îndeajuns”, scria Regina în memoriile sale despre căsătoria cu Carol. „Eram foarte veselă în a revedea pe tânărul prinț, pe care îl întâlnisem foarte des la Berlin, cu opt ani înainte. Mă interesa mult prințul, ale cărui fapte le găseam îndrăznețe și a cărui hotărâre de a se jertfi pentru un popor tânăr mi se părea cavalerească și nobilă.” Înainte de concertul la care urmau să meargă împreună, Elisabeta caută să îmbrace cele mai frumoase haine: „În sfârșit, plecarăm, fiind vreme să ne pregătim de concert. Mă îmbrăcai în grabă cu o rochie nouă de tot și foarte frumoasă: o fustă albastră, iar pe deasupra o rochie de mătase albă cu flori mici, decoltată în patru colțuri. Pe când mă îmbrăcam, Prințul României se anunță și fu primit. Eram așa de nerăbdătoare, încât îmi încheiasem și mănușile. În sfârșit, plecăm! Intru în salon și dau să zic: «Ce fel, mamă, nu ești îmbrăcată?» Dar o expresie ciudată pe fața mamei îmi oprește vorba. Ea începu să se plimbe prin casă și îmi zice: «Prințul României acum a plecat de-aici. Mi-a cerut mâna ta!» Eu făcui o față decepționată, dar atât de decepționată, încât mama se aștepta iar la obișnuitul «nu» cu care răspundeam tuturor pretendenților, dar am răspuns numai: «De acum?».” O notă specială a vestimentației doamnelor din înalta societate o dădea portul țărănesc, pe care ele îl prețuiau foarte mult. Dragostea pentru acesta s-a transmis de la doamnele țării, prin apropiatele Curții princiare, spre celelalte membre ale protipendadei. Regina Elisabeta a purtat cu imensă dragoste, dar și rafinament, costumul popular românesc. Acesta a fost, de fapt, un stindard național în viziunea sa, dar și a doamnelor din elita socială românească. Fotografii: Colecția Fotografii, cărți poștale și clișee fotografice, Muzeul Municipiului București, A.N.I.C A consemnat pentru dumneavoastră dr. Maria-Camelia Ene, șef birou Istorie Bucureșteană.

Istoria Bucureștiului – Infrastructura urbană la cumpăna secolelor XIX și XX

În ultimele decenii ale secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea, oraşele româneşti trăiesc schimbări majore care se înscriu în amplul proces de modernizare a lumii europene. Treptat, pe măsura dezvoltării capitalismului, modernizarea s-a manifestat în administraţia oraşelor prin reglementări edilitare, urbanistice şi arhitectonice, care înglobau aspecte specific citadine. Asistăm astfel la extinderea planificată, prin modificarea tramei stradale, prin noi artere de circulaţie, prin crearea de spaţii publice de agrement, aşezarea clădirilor faţă de vecinătate. De asemenea, s-a avut în vedere organizarea condiţiilor unei vieţi urbane comode: străzi, bulevarde, iluminat, canalizare, mijloace de transport. Bucureşti, deşi era capitala României, păstrează multă vreme imaginea de contrast descrisă de călătorii străini, în care „palatul şi coliba stau alături”. Acelaşi clişeu exista, de altfel, în toate târgurile româneşti: lipsa unor artere pavate, a căilor ferate, porturi neamenajate, poduri rudimentare, canalizare nu exista. Clădirile erau mici, insalubre şi construite haotic, fără un plan care să le alinieze faţă de vecini şi de străzi. În acest context, să ne amintim numai de expresia de nedumerire a Principelui Carol de Hohenzolern, la 10 mai 1866, când în faţa unei clădiri cenuşii de pe Podul Mogoşoaia, i se spune că aceea este reşedinţa princiară. Fosta casă Golescu, pe care Cuza o mobilase cu gust, devenită reşedinţa noului domn al României, avea totuşi un aspect modest. Încă din primii ani ai domniei lui Carol I, sub raportul realizărilor edilitare se constată un progres în mai multe direcţii: iluminatul şi mijloacele de transport, canalizarea, pavarea străzilor etc. Un avânt edilitar şi urbanistic deosebit se constată după ce România devine independentă 1877-1878 şi mai ales după proclamarea Regatului (1881). În 1856, bucureştenii aveau un iluminat stradal pe bază de gaz lampant (ideea aparţinuse farmacistului Adolf Steege, dar concesiunea fusese atribuită lui Teodor M. Mehedinţeanu). Uşor, uşor, iluminatul public pe bază de lămpi cu petrol se extinde în toată ţara: Craiova (1858), Bacău (1867), Ploieşti (1881) etc. Cum gazul şi petrolul nu mai reprezentau o soluţie viabilă în condiţiile evoluţiei oraşului românesc, în 1868, la Bucureşti se experimentează iluminatul public pe bază de gaz aerian. Propunerea a venit din partea inginerului francez Alfred Gottereau în 1867, care instalase uzine de gaz în mai multe oraşe europene. Vădindu-se un real progres, iluminatul cu gaz aerian se răspândeşte în întreaga ţară, din 1892 fiind atestat şi la Iaşi. Noul sistem de iluminat fiind superior celui cu lămpi pe petrol, atrage atenţia străinilor care vizitează în acea epocă România. Astfel, pe marile artere bucureştene din acea vreme: Lipscani, Calea Mogoşoaiei, Smîrdan, după 1871 se putea vedea lumina acestor lămpi cu gaz, mai ales că se dăduse în funcţiune şi Uzina de gaz aerian de la Filaret. La numai 6 ani de la instalarea primei centrale electrice din lume, la New York, lumina electrică a apărut în Bucureşti, fiind introdusă de inginerul Henry Slade (1882). Prima instalaţie s-a pus în funcţiune la Palatul Regal de pe Calea Victoriei. Linia s-a prelungit ulterior la Teatrul Naţional şi Cişmigiu, iar din 1888, Primăria a construit prima centrală electrică comunală, la Abator. Iluminatul cu curent electric a fost introdus şi în celelalte oraşe ale României: Craiova (1896), Iaşi (1897), Brăila (1901), Bacău (1902), Piteşti (1913) etc. Într-o societate modernă un element important îl constituie desigur mijloacele de transport. În România, primele trăsuri de piaţă destinate publicului apar încă din prima jumătate a secolului al XIX-lea. Ele erau cunoscute sub numele de birje şi erau conduse de muscali (birjari veniţi cu ofiţerii ruşi în Iaşi şi Bucureşti). Statistica arată că la 1870 în capitală erau 130 de muscali proprietari ai unor frumoase şi elegante trăsuri. Un an mai târziu, în 1871, Hary Slade obţinea o concesiune pentru tramvaiele cu cai (ideea fusese discutată de Primărie încă din 1868), iar în 1872 era finalizată prima linie care pleca de la Bariera Mogoşoaiei şi se termina la Calea Moşilor. Pe măsură ce dezvoltarea oraşului Bucureşti a luat un avânt considerabil, tramvaiele cu cai nu mai făceau faţă traficului cotidian şi se demodaseră. De aceea, Primăria Capitalei a hotărât în 1890 să concesioneze lui Fr. Thalasse şi contelui E. Graziadei, o societate nouă de tramvaie electrice. Prima linie electrică s-a realizat în 1894 pe traseul Strada Colţei-Obor. Paralel cu tramvaiele se înfiinţează linii de omnibuze sau tramvaie trase tot de cai; acestea nu mergeau pe şine ci pe caldarâm, oprindu-se de ori câte ori făceau semne pietonii. În 1909 se înfiinţează o altă societate de tramvaie (S.T.B.) care avea sarcina principală de a electrifica în trei ani traseele pe arterele principale ale oraşului. Concomitent erau în funcţiune şi vagoanele cu cai (ultimele sunt retrase la începutul anului 1929). Conform statisticilor, în 1913 existau 14 km de linie electrică şi 21 de km de linie cu cai. Tramcarele, care fuseseră concesionate în 1891 antreprenorului Toma Blîndu, vor funcţiona până în 1904. Un tramcar modernizat şi trecut pe curent electric a funcţionat cu ocazia Expoziţiei din 1906 pe traseul Piaţa Teatrului şi Piaţa Expoziţiei. Şi în alte oraşe ale României au fost introduse tramvaiele electrice: Iaşi (1897), Brăila (1901) etc. Apariţia automobilului avea să aducă transformări majore în modul de viaţă al oamenilor. La început îşi face timid apariţia şi intră în preocupările celor care aveau posibilităţi financiare. Primul automobil cu aburi a fost adus în Bucureşti în anul 1880 de către D. Văsescu, student la Paris, iar în ţară, primul automobil cu benzină (marca Benz de 12 CP), a fost adus de trei craioveni. Pe la 1898 apare pe străzile Bucureştilor şi primul automobil american: Oldsmobil. Tot în Bucureşti, la 1900, puteai admira automobilul lui Gh. Basil Assan, fiul primului proprietar de moară cu aburi din Capitală. Era un Penhard de 15 CP comandat în Belgia. Deoarece sunt aduse mai multe mărci de automobile în România, interesul pentru maşini creşte. În septembrie 1904 se înfiinţează şi „Automobil Club Regal din România”; se organizează şi întreceri auto, prima cursă desfăşurându-se pe distanţa Bucureşti-Giurgiu. La 10 ani de la aducerea automobilului în România erau înscrise numai în Bucureşti 1234 de maşini. Majoritatea erau

La 1234, ungurii și sașii se românizau și treceau la ortodoxie. O spune Papa de la Roma

Vă amintiţi desigur Numele trandafirului, nu? Unii aţi citit şi cartea, dar filmul cu siguranţă l-aţi vizionat cu toţii. Aţi văzut ce tulburări erau în Biserica Catolică încât Sfânta Inchiziţie mereu trebuia să salveze alte suflete de la flăcările iadului arzându-le ea cu anticipaţie pe rug. Ei, să ne imaginăm că la sfârşit fratele William de Baskerville cu ucenicul său ar fi luat-o încoace, către părţile noastre. S-ar fi lămurit că nici pe aici lucrurile nu stăteau cu mult mai bine. La răsărit şi la sud de Carpaţi, pe la Buzău, se aşezaseră cumanii. În intenţiile ei de a se extinde spre răsărit, papalitatea i-a catolicizat şi le-a făcut şi o episcopie a lor. Şi totul ar fi mers ca la carte dacă nu intervenea un impediment. Cumanii nu se aşezaseră pe un teren pustiu, aşa cum pretind ungurii că s-au aşezat ei în Transilvania. Erau aici localnici care, ortodocşi, îi deranjau foarte tare pe catolici. Ei, localnicii, erau creştini de 1.200 de ani, pe când cumanii de-abia se botezaseră, dar nu vechimea incomoda ci numărul. Erau atât de mulţi ortodocşi că episcopia papală apărea mai mult ca o formalitate, mai mult pe hârtie, mă rog, pe pergament, decât în realitate. De unde ştim asta? De acolo că ungurii şi saşii care treceau munţii din Ardeal nu se cumanizau, rămânând în cultul lor, ci se românizau, trecând la ortodoxie, asta evidenţiind ponderea unora şi a altora. Alarmat, Papa Grigore al IX-lea îi trimite o scrisoare lui Bela, fiul și coregentul lui Andrei al II-lea regele Ungariei, cerându-i să-i aducă pe românii (Walatii) din Cumania la catolicism, îngrijorat că şi ungurii şi saşii care trec la ei se românizează („alcătuind un singur popor cu Walatii”) şi adoptă cultul ortodox („ritul Grecilor”) (adică bizantinilor – n.red.). În acea scrisoare se spune: 1234 Noiembrie 14, Perugia „Grigore episcopul etc., prea iubitului nostru fiu întru Hristos, regelui Bela, fiul întâiu născut al regelui Ungariei, mântuire etc. După cum am aflat, în episcopatul Cumanilor sunt niște oameni care se numesc Walati, care, deși după nume se socot creștini, îmbrățișând diferite rituri și obiceiuri într-o singură credință, săvârșesc fapte ce sunt potrivnice acestui nume. Căci, nesocotind biserica romană, primesc toate tainele bisericești, nu de la venerabilul nostru frate… episcopul Cumanilor, care e diecezan al acelui ținut, ci de la niște pseudo-episcopi, care țin ritul Grecilor, iar unii, atât Unguri, cât și Teutoni, împreună cu alți dreptcredincioși din regatul Ungariei, trec la dânșii ca să locuiască acolo și astfel, alcătuind un singur popor cu pomeniții Walati, nesocotindu-l pe acesta, primesc susnumitele taine spre marea indignare a dreptcredincioșilor și spre o mare abatere a credinței creștine.” Papii ştiau foarte bine cine sunt acei Walati (sau wallași – n.red). Cu doar trei decenii şi jumătate în urmă, în decembrie 1199, Papa Inocențiu al III-lea îl ademenea pe Ioniță Asan Caloian să adopte catolicismul, flatându-l cu nobila sa origine romană: „Inocențiu episcopul […] Nobilului bărbat Ioaniţiu […]. Iar noi, auzind că strămoșii tăi și-au tras originea din nobila stirpe a orașului Roma, iar tu ai moștenit de la ei noblețea sângelui și simțământul curat de credință pe care îl ai față de scaunul apostolic, ca pe o lege moștenită, de multă vreme ți-am propus prin scrisorile și trimișii (noștri) să te vizităm […]” Cum tentativa, deşi formulată atât de curtenitor, nu a dat rezultat, acum, faţă de Walatii din Cumania, tonul este mult mai sever, ameninţător chiar. Ce roman ieşea de aici!… Dar ce film!… Ce-ar mai fi avut de lucru Sfânta Inchiziţie pe aici!… Nota bene: Termenul Walati e, evident, una din multele variante ale numelui Valah. El prezintă interes pentru că se apropie ca formă de Vlahata, legendarul strămoş al românilor, de la care, împreună cu fratele său Roman, ar proveni cele două denumiri ale românilor. (Brătianu, Gheorghe I. Tradiţia istorică despre întemeierea statelor româneşti, p. 156). În imagine: Biserică rupestră a walatilor din Cumania, satul Aluniş, Buzău, săpată în stâncă de ciobanii Vlad şi Simion la 1274, aproape contemporană cu scrisoarea Papei.. Ce roman! Ce film!