La 24 februarie, spiritualitatea populară consemnează ziua lui Dragobete, zeu al tinereții în Panteonul autohton, patron al dragostei și al bunei dispoziții. Dragobetele este una dintre multele tradiții străvechi peste care s-a suprapus cu o sărbătoare creștină.

Nicolae Constantinescu, etnolog al Universității din București, a afirmat că el provine din derivarea cuvântului „drag-dragul”. Lingvistul Lazăr Șăineanu a propus analogia cu „dragu-bete”, sufixul „-bete” fiind folosit în zonele din Oltenia, semnificând „adunare, mulțime”.

Ion Ghinoiu, asociază numele de Dragobete cu un personaj din mitologia populară românească: „zeu tânăr al Panteonului autohton cu dată fixă de celebrare în același sat, dar variabilă de la zonă la zonă (…), patron al dragostei și bunei dispoziții pe plaiurile românești”, fiind identificat cu „Cupidon, zeul dragostei în mitologia romană, și cu Eros, zeul iubirii în mitologia greacă.” Autorul oferă detalii despre familia acestuia, numindu-l „fiu al Babei Dochia și cumnat cu eroul vegetațional Lăzărică”. Dicționarul menționează (în plan secund) că Dragobete este și o „sărbătoare dedicată zeului dragostei cu același nume”.¹ Romulus Vulcănescu îl descrie ca o „făptură mitică” , fiind „tânăr, voinic, frumos și bun”.² Simeon Florea Marian, a scris că „în mai multe comune din Muntenia” și mai ales în Oltenia, sărbătoarea creștină „Aflarea capului Sf. Ioan Botezătorul” (din 24 februarie) „se numește Dragobete”. El a afirmat că după credința poporului, aceasta este ziua în care toate păsările și animalele se împerechează. „Dragobetele în aceste părți este o zi frumoasă de sărbătoare”; „băieții și fetele au deci credință nestrămutată că în această zi trebuie ca și ei să glumească, să facă Dragobetele, după cum zic ei, ca să fie îndrăgostiți în tot timpul anului”. Este menționată o legendă din comuna Albeni, potrivit căreia „Dragobete Iovan era fiul Babei Dochia descris ca fiind o ființă, parte omenească și parte îngerească, un june frumos și nemuritor, care umblă în lume ca și Sântoaderii și Rusalele, dar pe care oamenii nu-l pot vedea, din cauză că lumea s-a spurcat cu sudalme și fărădelegi”. A fost prezentat în aceeași lucrare și ca zeul dragostei și al bunei dispoziții, de ziula lui se organizau petreceri, deseori urmate de căsătorii. El este protectorul și aducătorul iubirii în casă și în suflet. Dragobetele mai poate fi întâlnit și sub denumirea de „Dragomir”, cunoscut ca un cioban care o însoțește pe Baba Dochia în călătoriile prin munți, dar reprezintă de asemenea și o figură pozitivă, simbol al primăverii, iar de ziua lui se sărbătorea înnoirea firii și se pregătea de primăvară. O altă reprezentare a acestuia este cea a unei plante, numită Năvalnic, în folclor fiind răspândită ideea că Maica Domnului l-a transformat în aceasta pe Dragobete deoarece el a încercat din nesăbuință să-i încurce cărările.³

Ovidiu Focșa, a precizat că „despre Dragobete se crede că este un protector al păsărilor, fiind o sărbătoare strâns legată de fertilitate, fecunditate și de renașterea naturii. (…) Dragobetele mai are și alte nume: Cap de Primăvară, Cap de Vară, Sânt Ion de Primăvară, Dragomiru-Florea sau Granguru.”

În dimineața zilei de Dragobete fetele și femeile tinere strângeau zăpada proaspătă numită „zăpada sânzienelor”, o topeau și se spălau cu apa astfel obținută pe cap, crezând că vor avea părul și tenul plăcute.

Îmbrăcați de sărbătoare, fetele și flăcăii se întâlneau în fața bisericii și plecau să caute prin păduri și lunci, flori de primăvară. Dacă timpul era frumos, porneau în grupuri prin lunci și păduri, cântând și căutând primele flori de primăvară. Fetele strângeau în această zi ghiocei, viorele și tămâioase, pe care le puneau la icoane, pentru a le păstra până la Sânziene, când le aruncau în apele curgătoare. Dacă, întâmplător, se nimerea să găsească și fragi înfloriți, florile acestora erau adunate în buchete ce se puneau, mai apoi, în lăutoarea fetelor, în timp ce se rosteau cuvintele: „Flori de fragă / Din luna lui Faur / La toată lumea să fiu dragă /Urâciunile să le desparți”.

Satele răsunau de veselia tinerilor. Pe dealuri se aprindeau focuri, iar în jurul lor stăteau și vorbeau fetele și băieții. La ora prânzului, fetele se întorceau în sat alergând, obicei numit zburătorit, urmărite de câte un băiat căruia îi căzuse dragă. Dacă băiatul era iute de picior și o ajungea, iar fata îi plăcea îl săruta în văzul tuturor. De aici provine expresia Dragobetele sărută fetele! Sărutul acesta semnifica logodna celor doi pentru un an, sau chiar pentru mai mult, Dragobetele fiind un prilej pentru a-ți afișa dragostea în fața comunității.

Folcloristul Constantin Rădulescu-Codin, scria: „Dragobete e flăcău iubăreț și umblă prin păduri după fetele și femeile care au lucrat în ziua de Dragobete. Le prinde și le face de râsul lumii, atunci când ele se duc după lemne, flori, bureți…”. De aici și provine răspândita expresie adresată fetelor mari și nevestelor tinere, care îndrăzneau să lucreze în această zi: „Nu te prindă Dragobete prin pădure!”.⁴

Există o serie de obiceiuri în zona rurală legate de această sărbătoare. În această zi, oamenii mai în vârstă trebuiau să aibă grijă de toate animalele din ogradă, dar și de păsările cerului. Nu se sacrificau animale pentru că astfel s-ar fi stricat rostul împerecherilor. În această zi, nu se coase și nu se lucrează la câmp și se face curățenie generală în casă, pentru ca tot ce urmează să fie cu spor. În unele sate se scotea din pământ rădăcina de spânz, cu multiple utilizări în medicina populară.

Cine participa la această sărbătoare avea să fie ferit de bolile anului, și mai ales de febră și Dragobetele îi va ajuta pe gospodari să aibă un an îmbelșugat.

Dragobetele era sărbătorit în unele locuri și la data de 1 martie, deoarece se considera că el este fiul Dochiei și primul deschizător de primăvară.

Obiceiurile de Dragobete, zi așteptată cândva cu nerăbdare de toți tinerii, au fost în bună parte uitate, păstrându-se doar în amintirea bătrânilor.

Dragobete – sărbătorit în ziua împerecherii păsărilor

El este sărbătorit în ziua împerecherii păsărilor care se strâng în stoluri, ciripesc și încep să-și construiască cuiburile. Păsările neîmperecheate în această zi rămâneau stinghere și fără pui până la Dragobetele din anul viitor. Asemănător păsărilor, fetele și băieții trebuiau să se întâlnească pentru a fi îndrăgostiți pe parcursul întregului an. Pretutindeni se auzea zicala: „Dragobetele sărută fetele!”

Dragobete identificat cu Năvalnicul

Dragostea curată a tinerilor, asociată de români cu ciripitul și împerecherea păsărilor de pădure, este pusă sub protecția unei îndrăgite reprezentări mitice, Dragobetele. El este identificat și cu o altă reprezentare mitică a Panteonului românesc, Năvalnicul, fecior frumos care ia mințile fetelor și nevestelor tinere, motiv pentru care se spune că a fost metamorfozat de Maica Domnului în plantă de dragoste care îi poartă numele (o specie de ferigă).

A consemnat pentru dumneavoastră prof. dr. Vicu Merlan, „Dacia Esoterică – Simboluri, Legende și Tradiții (volumul 1)”, cap. IV Credințe și tradiții în spațiul carpato-balcanic – IV. 21. Dragobetele – sărbătoarea iubirii la români, este moștenit de la daci, Editura Daksha, București 2023.

Note:

1. Ion Ghinoiu, „Obiceiuri populare de peste an – Dicționar”, 1997.
2. Romulus Vulcănescu, „Mitologia Română”, 1985.
3. Simeon Florea Marian, „Sărbătorile la români”, 1994.
4. Constantin Rădulescu-Codin, „Sărbătorile poporului cu obiceiurile, credințele și unele tradiții legate de ele”, 2003.

Partea nordică a Culmei Goșa, spre Camboru, poartă numele de Ivoiu, cunoscut și ca Muchia Ariei, ori „În Muchie la Arie”. Dealul Ivoiu surprinde prin soluțiile tehnice aplicate în perimetrul dealului, pentru a creea niște platouri de-a curmezișul dealului, iar la marginea platoului amenajat se află două arii: una în Muchie, pe fruntea netedă (ori poate netezită?) a Muchiei Ariei și a două mai jos la circa 300-400 metri, și ea tot amenajată. Ceea ce surprinde este că cele două arii nu s-au erodat de-a lungul miilor de ani, nu s-a știrbit nimic din forma lor.

Ariile au diametrul de circa 15/20 metri, sunt netede și așezate la marginea platourilor. Platourile sunt impresionante lucrări de amenajare pe panta dealului, ce are o lungime de circa doi kilometri, iar platoul taie dealul în curmeziș, având o lărgime de circa 60 metri și o lungime ce acoperă panta, în direcția est-vest. În Ivoiu, unde a fost vatra satului Seci, azi dispărut, s-au găsit oale și urme ceramice, iar către sud-vest, profesorul D. Nica a găsit o râșniță dacică și alte obiecte. Oare aceste arii circulare să fi avut de la începutul lor rolul de arie, ca practică agricolă, ori au avut o funcție ritualică? Amenajarea parte una megalitică și a unor agricultori din perioada timpurie a Evului Mediu.

Cât privește numele minimasivului, Ivoiu, acesta este derivat cu sufixul augmentativ (care mărește lucrurile, ființele) oi(u) de la rădăcina Iv din care s-a format verbul a (se) ivi. Un verb cu un bogat câmp semantic la români: a scoate la lumină, a se arăta pe neașteptate (de după un deal, nor), a ieși la iveală, a se arăta, a se înfățișa. Regional, în Banat, se adresează, celor dragi și cunoscuților, frumoasa rugăminte: să vă mai iviți pe la noi (să vă mai arătați pe la noi).

Este vorba de o arătare pe neașteptate a unui lucru colosal, uimitor, în fața ochilor: Ivoiu. Dicționarul Academiei (D.L.R.) continuă să ne spună că vorbim o limbă română pe care am moștenit-o de la strămoșii daco-români, dar peste 50% din cuvintele românești au, fie o origine necunoscută (deși noi existăm), fie sunt sârbo-croate, bulgărești, slave și de alte origini. Așa că această direcție de cercetare lingvistică, în care peste 60% din cuvintele limbii române sunt împrumutate din limbile unor popoare migratoare, și etimologia cuvantului românesc a (se) ivi cică ar proveni din paleoslavul javiti. Până la trecerea slavilor peste Carpați noi primitivii daco-români nu am știut să numim acțiunea: a se arăta pe neașteptate ceva, de undeva, până la venirea slavilor! Întrebăm, întemeiat, de ce nu paleoslava a împrumutat cuvântul a se ivi și lucrarea acțiunii lui = ivire (substantiv), de la români?

A consemnat pentru dumneavoastră Constantin 7 Giurginca, „Arhivele Transcendente – O peregrinare prin geografia sacră a pământului românesc”, Editura Universității „Titu Maiorescu”, București 2020.

„Am lăsat dinadins în urmă dezastrul, aflat în plină desfășurare, al COLONIZĂRII ÎN ACT A CULTURII IDENTITARE A ROMÂNIEI. În aceste zile, vânzătorii de pământ românesc, veritabili vânzători de țară, sunt dublați de INTELECTUALI VÂNZĂTORI ȘI EI DE VALORI, devărați uzurpatori ai axiologiei identitare. În ordine spirituală, COLONIZAREA AXIOLOGICĂ SE EXECUTĂ ÎNTR-ASCUNS, LA ADĂPOSTUL VACARMULUI POLITIC GENERAT DE SCENARIUL PUBLIC AL PEDEPSIRII CORUPȚILOR. Ca urmare, colonizatorul poate umbla liniștit la tabloul de siguranță al sistemului de valori identitare, fără ca cineva să observe. GRUPURILE SOROȘ DIN ROMÂNIA AU FOST SPECIAL INSTRUITE ȘI FINANȚATE PENTRU A NUMI ȘI IMPLEMENTA ÎN POSTURILE DE CONDUCERE ALE PRINCIPALELOR INSTITUȚII RESPONSABILE CU ORIENTAREA CULTURII SPIRITUALE PERSOANE ȘI SIMPATIZANȚI AI CAUZEI SOROȘ! MNAC, MȚR, ICR-uri, Uniunile de Creație, Ministerul Culturii… au devenit, peste noapte, ADEVĂRATE CENTRE DE COLONIZARE ABUZIVĂ, încât puțin lipsește ca în curând să ne trezim chiar și cu un «Patriarh Soroș»! Pentru națiunea română, fenomenul colonizării reprezintă astăzi un secret al lui Polichinelle! Am putut asista de curând la distrugerea șanselor electorale ale unuia din liderii politici proeminenți (naționalist-creștinul M. Munteanu – n.a.), operată, în timp record, doar de zarva câtorva fundații fidele cauzei Soroș! LUMEA A TĂCUT ȘI TACE MÂLC! Mi-ar fi foarte greu să cred că acest mizerabil asalt ideologic colonizator ar fi rămas necunoscut actualei conduceri a Academiei Române! Atunci, DE CE SE TACE? Rolul excelentisim statal, conferit illo tempore de cititorii Academiei, obligă să ia urgent atitudine publică. Altfel, riscăm să ne trezim împresurați cu modificări care, treptat, vor reuși să facă din Academia Română o instituție dezamorsată axiologic și identitar, de nerecunoscut… Profit de împrejurare pentru a cere respectuos Academiei Române, plenului și actualei conduceri, să-și exercite grabnic nobilele atribuții pentru care a fost creată” (Sorin Dumitrescu, academician, discurs în Aula Academiei Române).

Cel puțin pentru o scurtă vreme, cât timp „flașnetele” de stipendiați ai „corectitudinii politice” nu reușesc să îi biruiască pe autenticii apărători ai memoriei colective, puținii istorici de anvergură nu se lasă nicidecum intimidați de restricțiile „comisarilor” Noii Ere și, disprețuindu-le „braconajul” ideologic al globalismului nivelator, cercetează asiduu în arhive ca să ne poată lăsa mărturie despre modul aberant cum se va produce ștergerea trecutului omenirii (cu ale sale secrete acuzatoare) și conectarea la o „galaxie” planetară avându-l pe Soroș (și armata din spatele lui) ca părinte fondator! Deocamdată, departe însă de orice hazard, există totuși un „fir” demn de urmat (de cine vrea să cunoască adevărul) care ne arată cum acest Soroș, în ura sa viscerală față de poporul român, dispunea încă de pe vremea lui Ceaușescu de o sucursală clandestină în România, chiar avea o ramificație de „cârtițe disidente” și, nutrind o miză uriașă în a ne impune cât mai rapid și tacticos autonomia Transilvaniei, și-a riscat viața plecând spre România încă înainte de „fuga” președintelui Ceaușescu (22 decembrie 1989)! Cert este că Soroș, pe când aștepta să se treacă mai alert de faza finală a loviturii de stat de la București, armata ungară (sfidând marile puteri) se afla deja cantonată la granița cu România, în Banat era teleghidat cu „succes” un agent al serviciului secret maghiar AVO („pastorul” L. Tökeș), iar chiar în 22 decembrie 1989, era foarte frământat de „modul de acțiune potrivit pentru România” (cum declara în Ev.z. „flebețea” sa, actualul consilier prezidențial Sandra Pralong) și venea grabnic spre România, cu primul avion civil, în contextul în care autoritățile noastre, în ciuda amplorii fenomenului terorist, „ardea” de nerăbdare să decidă deschiderea granițelor Țării (în 23 decembrie 1989)!

De unde să știe atunci bieții români, îndoliați de sângele curs din piepturile a peste 1000 de tineri „secerați” pe străzile României, că înfăptuiseră (indirect) „visul” lui Soroș (de a-i vedea scoși masiv în stradă pe oamenii nemulțumiți), de a-l demoniza și lichida pe președintele naționalist Ceaușescu, de a „planta” – pe când românii își mai plângeau morții și răniții – subversiva „cazemată” de „elitiști mercenari”, numită Grupul pentru Dialog Social, a cărei misiune ingrată era ca, în tendința de a ne transforma cultura conservatoare (ortodoxă) prin inițierea și sponsorizarea unei puternice rețea de activități globaliști, să ne „spele creierele” sub masca „nobilelor valori” ale „societății deschise”, să se folosească în mod stalinist de „cruciada anticorupției” ca să obțină puterea politică fără a câștiga alegerile în mod democratic, să proclame la scară națională un război psihologic fratricid (ca să ne schimbe percepția realității și nimeni, de s-ar putea, să nu mai ajungă la concluzii rezonabile, obiective) și, astfel, readucându-ne în timp la vremurile apuse ale terorii delațiunii, să provoace instabilitatea României prin erodarea identității, suveranității și unității naționale!

„Nu, nu îi urăsc pe băieții ăștia (Pleșu, Liiceanu, Boia etc – n.a.), care sunt mult sub nivelul meu. La adresa lor am un dispreț calm, nu atât pentru cărțile lor, asta îi privește, cât pentru faptul că ÎNJURĂ MARILE VALORI ROMÂNEȘTI ȘI IDEEA DE UNITATE ȘI IDENTITATE NAȚIONALĂ. Pentru asta îi disprețuiesc, cu un plus pentru Patapievici, care A ÎNDRĂZNIT SĂ UMPLE CU NOROI ISTORIA NAȚIONALĂ și nimeni în cultură nu a reacționat” (Nicolae Breban, academician, eminent al Literaturii Române).

Da, stimați cititori, exact în ziua în care Ceaușeștii erau înmormântați în secret în Cimitirul Ghencea (30 decembrie 1989), iar românii încă își plângeau morții și răniții loviturii de stat globaliste, „eminența cenușie” a C.F.S.N. și „știutorul” atâtor dedesubturi, Silviu Brucan (agent KGB), se grăbea să ne râdă (sardonic) „în nas”, la numai 5 zile după „înrolarea” pe frontul antiromânesc a iredentiștilor din U.D.M.R., acordându-le celor mai antiromâni dintre români, membri ai Grupului pentru Dialog Social, una din cele mai impozante clădiri (ca sediu) de pe Calea Victoriei. Ca să înțelegem însă și mai bine cam de unde „bătea vântul” acestui „cuib de viespi”, care timp de 30 de ani ne tot lovește cu „bâta” în numele unor principii străine GDS (Democrație, Adevăr), este vital că aceasta l-a avut ca prim-vicepreședinte, inclusiv al Fundației Soroș (înființată în 1990), pe nimeni altul decât pe sociologul, legendat ca agent al serviciului secret maghiar AVO, A. Teodorescu! Nu se știe cu ce anume l-a „supărat” România, ca de altfel și pe ceilalți propagandiști din GDS și FS, dar furia lor maladivă în a ne discredita tot ce avem mai sfânt și frumos ca neam, fără un pic de jenă că făceau parte din singurele ramificații care primeau bani din fonduri străine, lasă impresia unei acțiuni extrem de minuțios programate, coordonate, al cărei scop real a fost de a împânzi cu activiști politica și cultura Statului Român, răsturnându-ne valorile printr-o rețea de mare varietate (organizații, societăți, instituții, cluburi etc) care ne-a „adormit vigilența”, atâția ani, cu pretenția de a fi „conștiința lucidă a societății”, „instanță de reflecție”, „laborator” de elaborare a „strategiilor” viitorului României!

„Desantul” antiromânesc al gds-iștilor, pe frontul acesta de slugi și figuri lacome și triste, s-a „cățărat” treptat la vârful puterii în România și, avându-l pe Soroș ca principal finanțator al multor acțiuni antiromânești în plan intern și extern, ne-a denigrat valorile naționale, a vânturat anticorupția prin „călcarea în picioare” a legilor, a ținut „sub acoperire” o alternanță la guvernare impusă de peste Ocean de globalistul Soroș, s-a constituit în interfața mediatică a internaționalizării problemei Transilvaniei (deschizând drumul separării de România prin propaganda statutului multinațional al Transilvaniei), răstălmăcirea (antiromânească) a conflictului interetnic din martie 1990 de la Târgu-Mureș și orientarea către un „protectorat” al U.E.), a selectat și finanțat educația tineretului la UCE Budapesta (unde s-au format activiști civici) etc.

Departe însă de a surprinde tot acest „lanț al slăbiciunilor”, în lupta GDS cu România și cu românii, nu s-ar fi cuvenit ca oficialii și adevărații intelectuali să treacă atât de ușor peste „misiunile” concertate soroșiștii au semnat documente privind autonomia Transilvaniei (V. Tismăneanu, M. Berindei, C. Pârvulescu, M. Toma etc.) nu au acționat împotriva retrocedărilor frauduloase din Ardeal („justițiara” ministresă M. Macovei), au editat cărți antiromânești (G. Liiceanu), au susținut regionalizarea României după „modelul” celor 3 provincii istorice românești (E. Hurezeanu), i-au defăimat pe români (H.R. Patapievici, A. Cornea, M. Cărtărescu), au susținut teoria „limbii moldovenești” (R. Weber), i-au jignit pe creștini (A. M. Pippidi), au „diversificat” învățământul prin introducerea manualelor alternative (A. Cioroianu), au făcut apologia sionismului și holocaustului (G. Andreescu, A. Pippidi) au dizolvat identitatea națională în multiculturalism (A. Marga, T. Baconschi, R. Culcer, V. Rebengiuc), au introdus manuale școlare cu bani și interferențe soroșiste („drum deschis” de M. Șora), au „pus mâna” pe secretele Statului Român (E. Hellvig, M.R. Ungureanu) etc.

„La nivel central nu se dorește marcarea așa cum se cuvine a Centenarului (…) Pe de altă parte, istoricii… din Ungaria nu acceptă ideea unirii… Trianonul. Constat că poziția lor este promovată și pe teritoriul României. În ultimii ani, am mers în Harghita și Covasna… Se distribuie hărți în care Transilvania este inclusă în Ungaria… Am văzut vase pe care era scris <>. Deși, conform Constituției, România este un stat-național unitar, pe teritoriul țării noastre se desfășoară o intensă propagandă revizionistă. Iar oficialitățile române nu intervin în nici un fel. Asistăm la punerea în operă a unui program vizând ștergerea identității naționale a poporului român (…) Se desfășoară o amplă campanie mediatică prin care se acreditează ideea că românii nu au capacitatea de a se conduce pe ei înșiși… istoria lor este o ascensiune de mituri, de care trebuie să se debaraseze. Câțiva intelectuali, autoproclamați exponenți ai societății civile (GDS-n.a.), desfășoară o campanie intensă și sistematică de denigrare a poporului român.” (Prof. univ. dr. Ioan Scurtu, unul din cei mai prestigioși istorici contemporani).

Neavând cum să înțelegem ce anume se ascundea sub rânjetul sumbru al stalinistului complotist Brucan, diriguitorul manevrelor F.S.N. în zilele de teroare ale lui ’89, ne-am pomenit – toți – puși „pe tavă” înaintea unui „salvator” parașutat în regim de urgență de peste Ocean, Soroș, cel care a reușit, propunându-și să schimbe genetic poporul român în sensul adoptării corectitudinii politice, să pună bazele unei șocante grupări de forță, presiune și intimidare, reînviata Coloană a V-a (neokominternist-soroșistă) în România, având misiunea de a regiza „piesa de teatru” pusă în scenă de figuranții „mamei” PSD-ului de astăzi F.S.N.! Practic, cu tot regretul că aveam să fim „împinși” într-un îngrozitor infern al împietririi inimilor, mințile antrenate în rău ale „mercenarilor” GDS s-au folosit fără scrupule, ca niște închipuiți rupți de societatea reală și incapabili să reacționeze la stimulii ei, de o putere politică avidă, aservită, ca să ne „reeduce” pentru o altă paradigmă globalistă controlând în special sistemul de Învățământ și Cultură. Nu ar trebui deci să mire pe nimeni faptul că agenda lor, concepută ca să se abrutizeze deliberat și să ne aducă elitele intelectuale în stadiul mediocrității, avea să fie executată fără crâcnire de toți președinții postceaușiști (Iliescu, Constantinescu, Băsescu, Iohannis) și de toate partidele politice (privilegiul de a se vedea, cu „biciul” în mână, în fața unui popor care trebuia să fie supus necondiționat, depersonalizat și dezumanizat)! Soroș a fost în această operațiune doar vârful aistbergului, dar în „spatele” său a acționat la comandă marile servicii secrete externe dublate de o adevărată „armată de infanteriști” recrutată de pe toate palierele decizionale în Stat! Să vedem, însă, cum se prezintă situația în România:

Președintele Ion Iliescu

El este cel care, prin sfororul S. Brucan, i-a deschis lui Soroș „ușile” României. Când acesta a sosit în România, a fost primit cu mare fast încă de la scara avionului, i-a fost pus la dispoziție un sediu grandios la București, iar președintele Iliescu – încălcând uzanțele protocolare – pur și simplu l-a ținut permanent pe Soroș de braț! „Prietenia” lor a făcut ca, numai între 1990-2014, rețeaua arondată la pușculița lui Soroș să primească de la acesta peste 200 milioane $. Este vorba despre acele ong-uri care, suprimând vocea poporului prin acapararea conceptului de societate civilă, au fost lăsate de autoritățile române să acționeze total nestingherit și injust! Mai mult, soroșiștii au fost „ajutați” să acceadă în cele mai înalte sfere de autoritate ale Statului Român, deținând realmente – de la președintele Iliescu și până astăzi – funcțiile – cheie de miniștri, consilieri etc!

Președintele Emil Constantinescu

Și acesta, „la greu”, a trădat interesele țării prin afilierea la sindromul soroșist. De fapt, ce ar mai fi oare de spus când, pe timpul semnării Parteneriatului cu S.U.A. din 1997, cu toții eram cuprinși de exclamații admirative în fața a… două slugi soroșiste: președinții Clinton și Constantinescu.

Președintele Traian Băsescu

Ca și ceilalți 2 predecesori ai săi, președintele Băsescu a fost la fel de păpușor și a girat din plin acțiunile antiromânești, antinaționale, anticreștine și antinormalitate ale „armatei de ocupație” gds-iste! De fapt, nu numai că „Secta lui Soroș” l-a făcut președinte încă din primul mandat, dar majoritatea consilierilor de la Cotroceni au fost bursieri sau angajați ai Fundației Soroș! Și asta, în ambele mandate! L-au și „recompensat” însă din plin, ca adept al ideologiei austerității, întrucât ni l-au impus la conducere (Soroș a fost mai „puternic” decât cei 7.400.000 de români care l-au demis pe Băsescu la Referendum) și ne-au ucis democrația convingându-ne că ne „apără” de… tirania majorității (iar U.E., printr-o glumă proastă, ne-a spus că intervine ca să „restabilească”… statul de drept)! De asemenea, nu este puțin de știut că intermediarul între Băsescu și Soroș a fost generalul F. Coldea (adjunct al S.R.I.), Soroș însemnând un fel de mentor care să îl inspire pe ex-președintele Băsescu!

Președintele Klaus Werner Iohannis

Soroș a reușit să dețină monopolul marilor funcții, în Statul Român, de la Președinție (însăși Iohannis a consimțit să fie membru în Consiliul unui think-tank fondat de Soroș), la guvern (prin prim-ministrul soroșist D. Cioloș) și la serviciile secrete (cu șefi, de filiale Soroș, la SRI și SIE) etc. Este totodată clar că preluarea Guvernului s-a făcut în condiții dubioase, după incendiul de la Colectiv, președintele Iohannis chemându-i la consultări (?!) pe soroșiștii notorii din societatea civilă (ceea ce l-a făcut pe prim-ministrul demisionar să considere că sunt „semne” de implicare a rețelei Soroș în înlăturarea sa). De remarcat mai sunt și alte fapte sugestive, cum ar fi: vizita făcută de Iohannis la GDS înainte de a fi președinte, susținerea sa în campania prezidențială de o televiziune (Digi) care aparține unui mamut comercial (RCS-RDS) patronat de maghiarul Z. Teszari, numirea ca ambasador în Germania a soroșistului E.Hurezeanu într-un moment când acesta nu avea nici măcar cetățenia română și era suspectat de a fi agent dublu (CIA-BND)! Cert este că, în mandatul acestui președinte (care are „în spate” GDS și pe Soroș), se intensifică în țara noastră felurite acțiuni menite să conducă la dezmembrarea teritorială!

„Majoritatea liderilor UDMR sunt agenți ai serviciului AVO, ai serviciilor secrete de la Budapesta. Și asta v-o spune vicepreședintele senatului.” (C.V. Tudor, vicepreședinte al Senatului României, 2008).

Când internaționaliștii din laboratorul globalist și-a propus să surpe în 1989 blocul comunist al Europei, în avântul lor de a cuceri cât mai violent și mincinos mințile naționaliștilor, cu siguranță că au avut în vedere să producă o puternică emoție planetară, prezentând mediatic România într-o „baie de sânge” cu zeci de mii de morți și răniți, care să aibă rolul de a provoca – pe fondul zguduirii conștiințelor – o re-încolonare a lumii la domnia fricii, a oripilării generale și a consimțirii la ceea ce va însemna de fapt distrugerea totală… Noi însă nu ne-am dat seama, nici atunci și unii nici chiar acum, că am fost prinși atât de barbar în „menghina” unei deflagrații anarhiste, în rezidirea „turnului” trufaș al ideologiei globaliste, ca să ajungem peste ani si ani, într-un climat de mediocritate sufletească, părinții unei generați rătăcite și lipsite de repere identitare! Nu este așadar de mirare că astăzi deznaționalizata noastră Țară se află, într-o Europă germană, la confluența unor ciudate coabitări de interese, geostrategice și de spionaj, ale Occidentului Răsăritului…

Nu vi se pare deci curios, stimați cititori, cum de este posibil ca în această revoluție pe timp de pace, când unii dintre noi își „trăiesc clipa” sub extazul (idolatru) al ideologiei neomarxiste, să avem un Președinte care, fără a ezita să ne spună că este în definitiv o slugă a americanilor (deci nu a românilor!), în același timp nu face altceva decât să gireze un regim de unde, ca și pe timpul predecesorului său, parcă de-a dreptul Soroș și serviciul secret ungar AVO („rezidență” a servicului secret rusesc, FSB) s-ar afla la conducerea României? Căci acum nu prea am mai avea temeiuri să vorbim de apărarea intereselor noastră naționale, în această cumpănă a istoriei mondiale, când de la cele mai înalte niveluri ni se dezvăluie că avem partide politice infiltrate de agenți ai AVO (UDMR vrea musai teritoriul „unguresc” înapoi, iar ALDE-conform ex-președintelui Băsescu – îl are ca președinte pe C.P. Tăriceanu, „asociat și în afaceri cu un spion ungar, generalul E. Rudaș”), sau că „strategii” transilvănismului de la „unitatea” GDS l-au avut ca prim-președinte pe A. Teodorescu (legendat ca agent al AVO maghiar), sau că Procuratura Generală sau neostalinistă DNA au fost conduse de „zeița” Köveși (și-a păstrat numele fostului ei soț, maghiar, racolat de spionajul ungar), sau că Digi Tv (televiziunea președintelui) este condusă de un fost sportiv maghiar (Zoltan Teszari) care își are „cartierul general” la Budapesta, sau că CNSAS este condusă de muzicianul maghiar L. Csendes, sau că „temutul” CNCD îl are în fruntea sa tot pe un maghiar (Asztalos Csaba), sau că S.R.I. are la „timonă” un alt minoritar, Hellvig, ca urmare a propunerii făcute de Soroș președintelui Iohannis!

Nu ar mai fi deci cazul să ne surprindă, în această „vânătoare” de funcții de la care românii sunt excluși, când vedem cu cât dispreț am fost dezuniți, în Anul Centenarului, prin incitarea la un război româno-român (în august, unii tineri diasporeni au venit la București ca să îi demită pe niște gurvernanți aleși de părinții și bunicii lor) și prin săparea unei prăpastii de netrecut între cele 2/3 rămase în Țară (în octombrie, la Referendumul pentru Familie, 1/3 s-a închinat la Hristos, iar 1/3 la… idolul Tv), abia astfel înțelegând mai bine cum ni se „ia pământul” de sub picioare prin intermediul unor antiromâni „încremeniți” în hotarele metafizicii (asociații, fundații, ong-uri etc.) care mai primesc – culmea! – bani și de la noi, poporul român, pe lângă finanțările lui Soroș…

Vladimir Tismăneanu

„Îmi dau seama cât de triști și de neîmpliniți sunteți în această țară (soroșiștii Tismăneanu și Oișteanu- n.a. )… Ca să vă fac să vă simțiți bine lângă Lenin și Marx vă reproduc un text din trista lor existență: «Cine nu este cu noi, este împotriva noastră »… Marx spune ceva mai rău pentru noi și mai plăcut pentru voi: «Românii sunt un popor fără istorie, destinat să piară în furtuna revoluției mondiale»… Domnilor ANTIROMÂNI, BATJOCORITORI AI ROMÂNILOR, opriți-vă, riscați să vă îmbolnăviți de atâta ură.. Vă compătimesc pentru soarta pe care o aveți: trită într-un popor care nu vă face bine însăși prin faptul că există.” (Prof. Univ. Dr. Pavel Chirilă, specialist în bioetica).

Va fi de competența viitorilor temerari ai cercetării istorice, în măsura în care li se va mai permite accesul în arhive si în a-și mai vedea concluziile tipărite, să stabilească cinismul cu care grupuri restrânse de persoane privilegiate și istituții globalist-soroșiste au acționat concentrat pentru a destabiliza România cea ușistă, a crea cadrul propice individualizării și desprinderii în etape a Transilvaniei de Țara- Mamă, din care se distinge activistul neomarxist Vladimir Tismăneanu! El ne-a explicat pe „îndelete” câte defecte a avut președintele Ceaușescu și regimul acestuia fiindcă nu ar fi respectat Actul Final al Conferinței O.S.C.E. de la Helsinki (Finlanda) din 1975, dar în schimb nu suflă o vorbă că acest mare document al dreptului internațional (neobrogat și necontestat), conceput să reglementeze principiile fundametale dintre state, NU A FOST RESPECTAT ÎN PRIMUL RÂND DE PUTERILE OCCIDENTALE SEMNATARE – deși acestea consimțiseră ca supravegherea internațională să o asigure ong-ul pentru „drepturi” (alo, Soroș!) Human Rights Watch –, coalizate și concretizate în agresiuni contra unor țări (comuniste) cu care „dăduseră mâna” în 1975 la Helsinki, ceea ce a condus, după marile diversiuni teroriste din ’89, la modificări de granițe și dezmembrări de țări! De unde aveam să știm noi, românii, că arhitecții globalizării nu mai pridideau pe atunci să exporte oricât de violent revoluția (lor) la scară mondială, că folosiseră momentul Helsinki (1975) ca să îi scoată pe naționaliștii europeni din istorie, ori că se va reactiva rețeaua de staliniști formați la școala sovietică a NKVD (pentru etapa 1989), dublată de copiii lor (neokominterniști), trevestiți la internaționalismul globalizator după etapa 1989? Păi, nu trebuia oare ca Europa toată să treacă, indiferent de consecințe umane si materiale, de pe axa „lagărului comunist” pe axa „lagărului globalist”? Ba da, stimați cititori, iar o „dovadă” în sensul de mai sus este si acest Vladimir Tismăneanu (nume real: Volodea Tismenițchi), fiul nomenclaturistului stalinist Leon (agent NKVD), cel care – propășindu-se în România după 1944 – și-a adus aportul la instaurarea terorii comuniste, raportând Ambasadei U.R.S.S. tot ce se întâmpla în Țara noastră și lucrând la Editura Politică împreună cu Walter (tatăl lui P. Roman)!

Nu știu câți dintre noi cunosc câte ceva despre acest V. Tismăneanu, care ne-a mistificat istoria și s-a folosit fără rețineri de „filiera soroșistă” ca să ne denigreze neamul (dar este bine, pentru sănătatea memoriei colective, să se afle că, înainte de a ni se prezenta ca politolog (deși este sociolog!), s-a evidențiat în doctina globalistă (prin asumarea teoriei politice a Noii Stângi, susținută de Școala de la Frankfurt). Apoi, cum era de așteptat de la o odraslă cu părinți militanți comuniști, a avut o traiectorie „în sistem”, ajungând lector al C.C. al U.T.C. și contribuind la redactarea unui dicționar social-politic coordonat de… complotistul anticeaușist și viitorul șef al S.R.I., Virgil Măgureanu (Imre Astalosz – n.red.)! „Ajutat” astfel să înțeleagă „mersul istoriei”, adică al venirii iminente a unor vremuri de reforme (schimbări), s-a gândit că își poate pune mai bine în evidență moștenirea genetică de militant, astfel că a emigrat în Spania (1981) și s-a stabilit, ulterior, în S.U.A. (1982). De aici, de pe „pământul făgăduinței”, a „amușinat” ce fel de anturaj îi este propice și acesta l-a fructificat cu brio: pe de-o parte a fost profesor la câteva centre universitare (1983-1990), iar pe de alta a colaborat cu posturi de radio occidentale, înțesate de agenți acoperiți ai serviciilor secrete…

Eforturile sale constante de a ne denigra Țara, înainte și după căderea lui Ceaușescu, nu s-au lăsat așteptate: A SEMNAT DOUĂ ACTE DE TRĂDARE NAȚIONALĂ PRIN CARE A CONSIMȚIT LA AUTONOMIA TRANSILVANIEI, Declarația de la Budapesta din 1989 și Declarația de la Cluj din 2018); a fost numit de președintele Băsescu în funcția de șef al Comisiei Prezidențiale pentru Studierea Comunismului (deși nu este istoric!) și a întocmit un Raport de condamnare a comunismului (culpabilizând poporul român prin falsificarea Istoriei); ne-a „pus în paranteze” trecutul istoric, prezentul și viitorul prin insistența de a se vedea introdusă antinaționala, antidemocratica și anticreștina Lege 217/2015 (l-a convins pe inițiatorul liberal Crin Antonescu, asigurându-l că îi va „pune la picioare” lobby-ul american și evreiesc în dorința lui de a fi Președinte, dar de fapt a favorizat o lege prin care urmașii agenților kominterniști s-au răfuit încă o dată cu poporul român, în ciuda faptului că a protestat împotriva incorectitudinii ei chiar distinsul academician Dan Berindei – președinte de onoare al Secției de Istorie a Academiei Române); a adresat mai multe apeluri împotriva constituționalului Referendum pentru Familie din 2018 (nici nu este de mirare, dacă luăm în calcul că și pe președintele Trump – ales democratic de poporul american – îl compară cu Hitler!) etc.

În conluzie, ca să nu mai lungim vorba, Vladimir Tismăneanu se înscrie în pleiada iedeologilor neomarxiști ai globalizării, fiind o „unealtă” care, cochetând cu conclavul soroșist și înainte și după ’89 ne-a denigrat Țara și Neamul cu toate că, de pe urma unui popor amărât de atâtea vitregii si nevoințe, s-a adăpat nedemn de la „ugerul” unor instituții plătite din bani publici (Președinția României, ICR, IICCMR etc.), ca să ne subjuge ideologic, alăturându-se „cuibului de viespi” de la GDS (care i-a decernat un Premiu, în 2008, pentru Raportul de condamnare a comunismului), în lupta lor oarbă de a ne ostraciza, insulta și executa „intelectual” în spațiul public.

A consemnat pentru dumneavoastră prof. Costel NEACŞU via ioncoja.ro.

Imaginea cinematografică a celebrului pașă Pazvan-Oglu o cunoaștem din filmele cu haiduci ale lui Dinu Cocea („Răpirea fecioarelor” și „Răzbunarea haiducilor”) iar rolul său era interpretat magistral de marele actor George Constantin. E mult adevăr în acele filme: incursiunile de pradă ale osmanlâilor în Oltenia, răpirea femeilor, fecioarelor și copiilor, cruzimea turcilor, ripostele haiducilor etc. Există, în spațiul public, și informații referitoare la confruntările lui Iancu Jianu cu pazvangii prădători și chiar că, într-una din lupte, Pazvanoglu și-ar fi pierdut un ochi, ceea ce a generat expresia „vremea lui Pazvante Chioru”. Se pare însă că toate acestea sunt doar interfața unei realități istorice și politice mult mai complexe. Istoricul Mircea Dogaru a studiat minuțios perioada și frământările politice ale vremii și ne prezintă o altă față a controversatului personaj Pașa Pazvan-Oglu. (Miron Manega) 

Scenă din filmul „Răpirea fecioarelor”: George Constantin în rolul lui Pazvan-Oglu

Trăitori la câmpie („câmpeni”), în zone deluroase și montane împădurite („pădureni”) sau văi („văleni”), în obști sătești, dar compact într-o regiune de peste 10.000 km, timocenii și-au scris istoria în strânsă legătură cu frații lor „rumânii” de la nord de Dunăre, chiar și după cotropirea otomană și intrarea lor, după 1396, în „Casa Islamului”. În atenția occidentalilor au reintrat în cursul războaielor ruso-austro-otomane din veacul al XVIII-lea, teritoriul lor fiind râvnit de romano-germani, apoi de Austria și Austro-Ungaria, în contextul derulării „Chestiunii Orientale” […].

Ocupând în 1718, odată cu Banatul, și Belgradul, imperialii și-au adjudecat și regiunea românească, numită de sârbi „Craina”, pentru că se afla la „Marginea” fostei lor stăpâniri, teritoriile timocenilor, fiind împărțite în două, între imperiali și otomani. Aceste teritorii au rămas și astăzi împărțite, de data asta între Serbia și Bulgaria. Drepturile românilor băștinași le-au apărat doar haiducii, celebri devenind Stângă din Isacova Mare, Golea, Frații Goga, Stănuță Glăvașu și Tudeosesi Anghel Colce sau „Nea Colce”. O parte din această populație românească trecuse însă la islamism, de-a lungul timpului, ca și alte mii de români din „Vlahia Bătrână” (Bosnia), Kosova, Serbia sau Albania.

La câțiva ani după terminarea războiului soldat cu păcile de la Șiștov și Iași, un reprezentant al acestei categorii, Pasvan-Oglu zăde avea să ajungă sangeac-bey de Vidin, deci suveran în „capitala” timocenilor.

Moscheea lui Pasvan-oglu din Vidin

Românul musulman și statul său timocean

Născut chiar în Vidin, pe la 1758, Pasvan-Oglu era fiul unui român refugiat din Bosnia, pe atunci a imperialilor, și al unei timocene, instruit ca militar la București. Profitând de dezagregarea Imperiului Otoman, de tendința generală centrifugală a villayet-elor de margine, el și-a construit din provincia primită în administrare un adevărat stat, autoritatea sultanului Selim III (1789-1807) devenind, în condițiile agresiunilor ruso-germane, pur nominală la Dunăre. El avea un model în „Horea” care încercase construirea unui stat unic românesc nord-dunărean, dar îndeosebi în bey-ii albanezi Mehmed Pașa de Schodra și Ali Tebelin Pașă de Ianina care constituiseră practic două state „naționale” pe teritoriile albaneze, aromânești și grecești din vestul Peninsulei. Ultimul, puternic sprijinit de consulii francezi de Salonic, s-a făcut vinovat de distrugerea definitivă și de genocidul aromânesc de la Moscopole, Șipisca, Gramoste, Nicea, Niculița și Linotopi […].

La concurența cu Karagheorghe care a întemeiat (1804-1813) statul sârb, vizând și teritoriile timocenilor, Pasvan Oglu a încercat și, în perioada 1800-1806, a și reușit, întemeierea unui stat românesc, în teritoriile locuite de românii sud-dunăreni, între Morava și Pojarevac (V), Iantra și Șiștov (E) și Munții Balcani (S). Deoarece, după pacea de la Kuciuk-Kainargi, în zecile de foste așezări românești, distruse sistematic de ruși se produsese o masivă colonizare sârbă, îndeosebi în dreapta Timocului, preponderența populației băștinașe românești fiind amenințată, Pasvan-Oglu a efectuat numeroase expediții la nord de Dunăre, în Oltenia (dec.1800, iun-febr. 1801, sept. 1806) soldate cu strămutarea a numeroși țărani români „munteni”, „văleni” chiar „ungureni” (români transilvăneni stabiliți la sud de Carpații Meridionali, după represiunile imperiale din 1761 și 1785) în teritoriile sale. Pe acest fond, sugerând o colaborare directă cu factorii politici de decizie de la București, el a trimis în secret în capitala munteană (1801), pe călugărul Calinic pentru a obține sprijinul organizării unei Biserici Vlaho-române autocefale între Morava-Iantra și Balcani.

Sesizând planurile lui Pasvan-Oglu, biserica sârbă a protestat și, cerând sprijinul Vienei, a intrat în conflict deschis cu Biserica românească de la Vidin, în 1803. Iar din 1804, când Karagheorghe a ridicat steagul revoltei sârbilor, grație unei propagande abile pe linia independenței creștin-ortodoxe, mii de Bulgari și români din dreapta Timocului s-au ridicat la luptă sub steagul revoltei sârbe, împotriva dominației păgâne, inclusiv împotriva musulmanului Pasvan-Olgu, contribuind inconștient la consolidarea și extinderea Serbiei până la Dunăre. Astfel, zeci de detașamente formate din români timoceni și aromâni au deschis calea armatelor revoluționare sârbe, luptând împotriva fraților lor din stânga Timocului care îl sprijineau pe „necredinciosul Pasvan”, într-un război total de guerilă, sub comanda torvlahului Velco Petrin din Lenova […].

Osman Pazvantoğlu

Otrăvit de propriul medic (evreu)

În februarie 1806, la Kara Buirum (Crna Reka), forțele revoluționare sârbo-româno-bulgare, au înfrânt armata româno-otomană a suveranului de la Diiu. În aceste împrejurări, preocupat de gestionarea crizei din Imperiul Otoman, în care vedea un adversar al Rusiei și un potential aliat, Napoleon l-a părăsit pe Pasvan-Oglu, căruia-i sesizase intențiile secesioniste față de Poartă și s-a apropiat de Karagheorghe, în încercarea de a-l concilia pe acesta cu sultanul.

Rămas fără sprijin extern, în plin război ruso-otoman, în care forțele românilor nord-dunăreni luptau alături de ruși, aliatul său Constantin Ipsilanti fiind depus și înlocuit pentru moment cu Alexandru Șuțu (12 august), Pasvan-Oglu a ales singura cale care-i mai rămăsese – o înțelegere cu sultanul. Aceasta s-a realizat la începutul lunii octombrie 1806, când la București a fost instalat, în ultima sa domnie, din nou, Constantin Ipsilanti (3 octombrie 1806 – 19 mai 1807), adeptul unui regat al Daciei în care să intre și teritoriile românești sud-dunărene. În aceste împrejurări, devenind un pericol în calea obiectivelor Rusiei și un martor incomod pentru politica franceză în regiune, Pasvan-Oglu a căzut subit grav bolnav și a murit la 21 ianuarie 1807, ancheta discretă cerută de Selim III stabilind, fără a se putea dovedi, că a fost otrăvit lent, cu arsenic, de medicul său evreu francez.

Cu moartea lui Pasvan-Oglu, speranțele românilor timoceni care îl urmaseră în pofida apartenenței sale religioase, de a-și obține independența în cadrul unui stat românesc, s-au spulberat pentru mai bine de 5 decenii, urmând să renască în anii 1859-1861 când „Bătălia pentru România” avea să aducă națiunii române prima sa victorie importantă. Unirea Principatelor împotriva Europei suveranilor, într-un stat real, înscris pe harta lumii, de la 11 decembrie 1861 sub numele de România […].

A consemnat pentru dumneavoastră col.(r) dr. ist.-mil. Mircea Dogaru, „SCURTĂ ISTORIE A ROMÂNILOR PE ÎNȚELESUL TUTUROR”, Editura Mureșul, Tg. Mureș, 2021 (fragmente) via certitudinea.com.