…a dori prea multe rădăcini poate duce la transformarea în ceea ce numim o legumă.

J.-L. Nancy, A pleca – plecarea

La ultimele alegeri prezidențiale din Republica Moldova, diaspora iar a înclinat decisiv balanța voturilor—un răsunător bis la isprava ei mai veche, ce l-a înscăunat președinte al României pe Klaus Johannis. Dacă o dată-i ca niciodată, repetarea în schimb impune atenție, în special acum, când situația moldovenilor de peste Prut își revelează mai plenar complexitatea. Verva politică a diasporei merită reexaminată, având în vedere că hățișul bunelor intenții e mai încâlcit decât pare și că ideea de progres servește adesea drept cal troian regresului efectiv. Din nefericire, temerile că mai binele ar putea omorî binele s-au confirmat masiv și literal în Ucraina; ceva se-ntâmplă cu caprele vecinilor noștri.

Cine sunt, în fond, acești străini familiari din diasporă, și mai ales de pe ce poziție se implică ei politic? Fiindcă situarea schimbă percepția celui ce-i dă, cu sau fără știință, glas; a pleca înspre mai bine nu înseamnă și a ajunge, iar îndepărtarea riscă să exprime, dincolo de aspirații, doar ne-ajunsul în cauză—trecut superficial cu vederea așa cum esențialul e de obicei. A striga „Pământ!” din vârful catargului nu-i totuna cu-a pune realmente piciorul pe pământul visat, ce prin natura lui onirică s-ar putea refuza abordărilor pedestre. „Am ajuns!” triumfă naiv omul din gabie; „nu încă…”, murmură marea printre dinții recifelor țărmurene. Ca și cum ajungerea de-a binelea la capătul voiajului spre mai bine s-ar confunda cu intrarea într-o mare (de) tăcere, ce însă n-apare marcată decât hăt, tocmai pe harta Lunii: Mare Tranquillitatis. Mai e ceva drum până la limanul certitudinilor de nezdruncinat și liniștii depline—practic, celălalt mal al Stixului—iar asta nu numai pentru cei plecați, ci pentru toată suflarea. Activismul politic al diasporei ar putea avea mai mult de-a face cu dorul de fapte mărețe al cavalerilor rătăcitori decât cu binele trăit aievea pe pielea proprie.

Diaspora suntem noi, cei porniți în căutarea șansei dincolo de hotarele între care ne-am născut—cei smulși, cum-necum, din lâncezeala moștenită și dornici fie să ne împământenim pe aiurea, fie să ne prelungim periplul c-o delectare nou descoperită. Așadar, niște „dezrădăcinați” mai mult sau mai puțin gata de-o nouă „înrădăcinare”, în funcție de puterile de seducție ale meleagurilor cutreierate și de bagajul cu așteptări al fiecăruia. De notat că nesfârșirea așa-zis rea [schlechte Unendlichkeit] ce-l angoasează pe Hegel nu exprimă decât aversiunea față de metamorfoză și incontrolabil a unei sensibilități împătimite de control. Indiferent, relevanța politică a băjenirii vine în principal din posibilitatea ca, odată ajunși în zare, băjeniții să-și alăture glasul miticelor sirene urmate inițial, sau să tacă mâlc, conlucrând astfel cu propria ștergere din vechile catastife. Asta admițând c-ar exista, în registrul expresiv disponibil omului, o tăcere deplină—o tabula rasa complet lipsită de semnificație, un nivel zero absolut al expresiei—ceea ce-i cât se poate de îndoielnic. Sub cripta abstracțiunii științifice, tăcerea „mormântală” a materiei freamătă mai ceva ca marea pentru cei cu auzul fin.

Înainte de toate, diaspora e situată în culisele scenei de baștină, care-i locul favorit al manevrelor pe șest—cele politice în sens clasic frizând amatorlâcul în comparație cu cele metafizice. În larg, parâmele ce leagă sinele de (el) însuși—greementul bastimentului ocupat de fiecare—se-nmoaie mai insidios ca pe uscat, intrând pe mâini străine și furtive, cu care echipajul e lucrat spornic de puterile destrămării (diaeresis). Sforăraia cea mai încâlcită din culise se trage nu de la primărie sau prefectură, ci de dincolo de orizont, aparent întru transbordarea pe punți mai puțin avariate a ocupanților unui prezent în curs de scufundare; care însă pot foarte bine nimeri și în luntrea lui Caron din cauza încurcăturii amintite. Important e că în larg totul trage; în raport cu acest nod confuz de fluxuri, ce ne amușină pe ocolite, suntem cu toții—și plecați, și rămași—oameni ai mării pe rol de abandon, opintindu-ne la posturile de manevră în nădejdea salvării, dar și într-o vastă necunoștință de cauză¹. Și când, mă rog, să deprindem temeinic rosturile unei ambarcațiuni atât de grăbite să ia apă, cum e prezentul?

Față de cei rămași pe vechiul țărm, diaspora e c-un pas înainte doar în credința că mai binele stă tupilat după orizont și că ieșirea în calea lui ajută hotărâtor întâlnirea-abordaj. Restu-i la fel de mitologic ca Odiseea lui Homer, ceea ce nu înseamnă nici adevărat, nici fals, ci doar în curs de adeverire/falsificare la nesfârșit. Rămâne de văzut dacă promisiunea de mai bine a zării va fi, sau nu, ținută. Într-una din pildele sale deseori uitată, Solon atenianul atrage atenția că nu-i niciodată prea târziu pentru a eșua: „nu ferici pe nimeni cât încă mai trăiește, cu viața nu se știe pân’ nu se isprăvește”. Și chiar după ce se isprăvește, am adăuga, cea mai (de)favorabilă interpretare a făptuirilor ei rămâne abia de venit, așa cum atestă actuala dezlănțuire de furie revizionistă împotriva anumitor monumente. Reușita-i efemeră, iar furtunile ce bântuie fapticul au puterea să răvășească și conținutul memorializat în „jurnalul de bord”, cum ar veni. Astfel încât singurul răspuns fără greș la întrebarea ce-i muncește pe cei rămași la vatră—„oare au răzbit, sau nu, cei plecați?”—ar fi, strict vorbind, „se vor fi întâlnit fiecare cu sine”. Căci călătorul și calea sa sunt totuna, de recuperat bucată cu bucată dintre două ezitări consecutive și din îmbrobodeala universalistă, ce pretinde că, în principiu, oricine poate deveni orice (că nu există destin).

Destinele singulare nu pot fi decât rare într-o lume în care șmecheria cea mai răspândită e să crezi că te poți folosi de altul pentru a sonda ce-ți rezervă ție necunoscutul; la multe poate fi folosit aproapele, numai la asta nu. Încă și mai rar admis e faptul simplu că, odată depărtat de casă, aproapele intră-n orbul altor puteri locale, devenind incognito mai străin; o altă piesă și-un alt rol jucate zi de zi îl schimbă. Desigur, mascarada destinată publicului de-acasă continuă, dar, dincolo de intervenția la nivelul imaginii proprii, tectonica unei vieți își are deriva ei, pe cât de profundă și lentă, pe-atât de inexorabilă. După orice îndepărtare semnificativă de obârșii (nu banale voiaje de afaceri, sau concedii) întoarcerea nu se face niciodată în același loc, așa cum nici cel întors nu mai e același cu cel plecat. O desfrățire ici pansată cu jenă, colo exhibată cu gâmf, se insinuează inevitabil în „simpla” reînfrățire păstrătoare de iluzii. În asemenea condiții metafizice, ce-nseamnă că diasporei îi pasă de patria-mumă—cui îi pasă, de ce anume și în ce fel?

Vasăzică, cei ce-au plecat fără s-ajungă se-ntorc către cei ce-ar dori s-ajungă—cât mai departe în viață—fără să plece, și-o fac pentru a le-ntinde, ca altădată, mâna: „fiți liniștiți, suntem cu voi!” O întreagă soteriologie profană, dar inspirată de cea sacră, intervine în gestul participării la vot a diasporei; scena salvării patriei-mumă se joacă-n primul rând spre a fi văzută și revăzută pletoric. Mult mai la el acasă decât diaspora e-n ea simulacrul. Actorii se dau în spectacol bătător la ochi: „salvatorii” caută să se salveze pe ei înșiși de anchilozarea pe banca de rezerve a istoriei, după cum și „salvații” cedează iresponsabilității mai voluptuos ca-n cotidian, regresând credibil înspre neputința infantilă pentru a justifica intervenția in extremis din afară. Ca să dobândească sprijin substanțial la vot, ce conștiință politică nu și-ar exagera neputința? E de-nțeles, deci, că scenariul cu valoare supremă al izbăvirii neamului n-are cum să se joace doar natural; dinaintea camerelor de filmare, ce consacră profan importanța evenimentului, protagoniștii sunt trași firește… dincolo de firesc, înspre teatralul grandios al ctitoririi de țară: Făt-frumos radiază supraomenește, angelic, așa cum și Cosânzeana lui e lovită de-o slăbiciune subomenească, mai abjectă ca-n fapt (desigur, prin maleficiul zmeului aflat la putere…). Mediul, sau mai bine zis mediatizarea intensă a scenei, denaturează simțitor mesajul; nu omul făptuitor „sfințește” locul cât publicul spectator.

Însă problema nu-i că se pune prea mult patos în înduioșătoarea „salvare” a patriei-mumă de către fiii ei pribegi, ci că se pune mult mai mult patos decât înțelegere. Acutizată de presiunile mediatice, dorința de-a face bine tulbură evaluarea onestă a putinței, și-n special a aportului cunoașterii la putință. Câți dintre cei plecați ar avea tăria să răspundă chemării-n ajutor a celor de-acasă cu dubii carteziene și eschive relativiste, sugerând că mai binele e pe măsura înțelegerii fiecăruia—„după facultăți”, cum zicea Victor Bălosu? „Aha, o scaldă!” s-ar pronunța sentențios lansatorii apelului, ahtiați de dovezi indiscutabile, de dragoste frățească oarbă, necondiționată. Dorul hiperionic de absolut al românului cere totul. E foarte probabil că nerăbdarea face mai multe ravagii la cei rămași decât la cei plecați, care deseori se instalează confortabil în voiaj, împăcați și c-un avans modic atâta vreme cât schimbarea decorului le menține tonusul psihic. Câștigă cine știe s-aștepte, iar știința așteptării depinde de perceperea progreselor făcute.

Anatema cea mai grea planează asupra declarației de desfrățire, „fiecare are parte de cârmuirea pe care o merită”—variantă politică a poporanului, „fiecare doarme după cum își așterne”. În ea, drumul apare ca așternut ce expune, dar și protejează drumarul de stagnarea la o altă teapă decât cea proprie; ca mediu ce simultan învelește și dezvelește bagajul intim al fiecăruia, apropiindu-i pe drumeți doar spre a-i departaja mai scrupulos. Prezentul evocă transportul în comun, pe care se-ntovărășesc temporar pasageri cu chemări diverse și sensibilități diferite la alarmă; plus de asta, frate, frate, dar brânza-i a celui ce-o face, sau găsește gata făcută…! Pentru a pansa urâta rană deschisă de-o atare viziune individualistă asupra devenirii, ca și pentru a împărți mărinimos brânza făcută-n preumblările-i inițiatice—măcar experiența adunată, dacă mai mult nu—diaspora iese la vot plină de solicitudine, iluzii, vini imaginare și vechi polițe de plătit. De ambele părți ale graniței naționale se simte nevoia unei palieri simbolice a rupturii produse—o avantpremieră la sepultura menită să ascundă lucrarea cea mai hâdă, dar încă de venit, a destrămării comunitare.

Și așa, cu mic, cu mare, „dezrădăcinații” sar să dezrădăcineze, ca pe-o uriașă ridiche de familie, chestiunea de interes comunitar—res publica—din brazda ce-a născut-o și hrănit-o, cu gând s-o replanteze posesiv mai la vest, deși o tenace rețea radiculară neaoșă caută s-o mențină înglodată-n inerția-i vegetală. Ideea că mulți rămași la vatră aspiră să le urmeze, stând pe loc, exemplul, dar nu izbutesc din cauza elementelor locale retrograde, gâdilă binișor amorul propriu al săritorilor în ajutor—ei înșiși ajutați de verva emulilor să creadă că plecarea e deja un meritoriu început de izbândă, oricât de aleatoare ar rămâne ajungerea. Că fruncea-i la fruntarii, cu alte cuvinte. „Ajută-mă să cred că încă mai crezi în mine!” cere logica directoare a schimbului de amabilități. Fie; numai de s-ar găsi, într-adevăr, mai binele și mai răul acolo unde apar pe hărțile noastre, preluate necritic de la înaintași și transmise iresponsabil mai departe din dragoste. Cam ca maladiile rușinoase, adică…

Antemergătorul paradigmatic al tagmei dezrădăciniste e Dinicu Golescu, cu ochii holbați și ișlicul tuflit pe spate de venerația Occidentului—acolo unde Vasile Alecsandri, îndelung versat într-ale comediei umane pariziene, își exaltă Moldova pierdută cu gându-n primul rând la cei rămași în ea: „Dulce-i viața de la tine/Ca o dulce zi de mai” („Adio Moldovei”). Oricât de (ne)sinceră ar fi lamentarea bardului de la Mircești, noblețea gestului rămâne exemplară; din considerente suverane de tact, fântânile nu se otrăvesc și pământul nu se pârjolește sub nici o formă în urma plecării. În rest, nici în surghiun mai mult sau mai puțin sfâșietor, nici în frivolă vilegiatură, autoexilații—covârșitoarea majoritate a diasporei—ar avea de maturizat propria lor înțelegere privitor la dezrădăcinare mai înainte de-a se repezi la treabă. În definitiv, o răbdare și-o prudență de excepție ar putea fi și ele dovezi de frăție, deși alese cu rafinament auto-eclectic, nu după gustul comun. Încolțit să producă probe irefutabile că-și iubește frații, cel sigur pe sine s-ar putea, la o adică, retrage într-o tăcere de douăzeci și patru de carate, exact ca briliantul în nobila-i montură.

Mai slab, dar foarte răspândit, e argumentul că, deși mai binele n-a fost atins dincolo de dubii și relativizări, o oarecare ameliorare s-a făcut simțită prin simpla schimbare a aerului—un fel de, „fie pâinea cât de rea, tot mai bună-n Spania!” din folclorul apocrif al căpșunarilor. Bineînțeles, ideea stârnește râsete olimpiene în bruma de români, la care Spania și alte destinații prizate au venit gudurându-se mai ceva ca muntele la Mahomed… E adevărat că unii au renăscut stând, cuminți sau nu, pe loc, alții rătăcind, bezmetici sau nu, prin lume, dar majoritatea se zbat încă penibil să renască. De unii uriașa ridiche res publica s-a lipit matern și hrănitor, de alții s-a dezlipit vitreg, dar tranșant, câtă vreme pe cei mai mulți îi ține-n continuare prinși într-o mreajă de bălmăjite promisiuni și chitroase concesii—principalul motiv pentru care, la capătul răbdării, victimele pasiunii ei vegetale de joasă intensitate au decis s-o smulgă din indecizie. Și s-o învețe minte—să-i impună claritate și distincție în exprimare. Căci „ridichea”—profunzimea doar slab și confuz foșnitoare a tradiției—e-n fond o imensă clamoare inhibată de-atâta călcat în picioare; un vast organism vegetând în clarobscurul bineînțelesului, fără însă a fi vegetal în sens botanic; un dus nelumit, înghițindu-și prematur vorbele ca să le rumege mai bine la drumu-i—fără șanse de ajungere—către miezul tăcerii atotștiutoare. Pe scurt, un duh local.

Înainte de-a dezgropa ceea ce zace îngropat în brazda strămoșească, ar fi bine de știut natura lucrului respectiv, ceea ce, evident, nu se poate face fără darea lui la iveală, într-un fel sau altul. Numai că, tras afară, duhul în cauză s-ar putea încăpățâna să nu ne mai asculte și dea pace; ca și cum reversibilitatea ar fi doar aproximativă, iar repetiția identică doar un abur nefast emanat de imaginarul matematic. Iată-ne intrați în nisipurile mișcătoare ale aporiei—aproape de mult visata terra firma, dar nu încă pe spinarea ei cea mai uscată și mai prielnică edificărilor!

Poziția diasporei în raport cu lumea lăsată-n urmă e aceea a conștiinței nefericite, scindate, silite să se mulțumească și c-o gratificație de consolare: „dacă amanți nu putem fi, măcar să rămânem prieteni”. Dar, când ardența erotică e recondusă spre obiective mai ușor tangibile, excesul de zel caracteristic ei o urmează, îmboldind-o să facă totul, fie și-n baza unei înțelegeri deficitare. „Să-i luăm cu noi pe sus!” propun cei cărora vegetalele adunate prin sudul Europei le-au revelat, pasă-mi-te, tâlcuri esoterice ale înrădăcinării. Și totuși, exigența supremă a prieteniei în versiunea ei antică, grecească, e alta: celor la care ținem cu-adevărat le datorăm franchețe—parrhesia—chiar cu riscul de a-i dezamăgi cumplit. În cazul de față, tăgăduitul adevăr despre deriva orchestrată a Occidentului, despre degradarea galopantă a instituțiilor lui publice, despre insinuarea tiraniei și minciunii în structurile-i de bază și, nu în ultimul rând, despre frauda organizată la cel mai înalt nivel. Cei pe care ni i-am dori mai aproape trebuie neapărat înștiințați că drumul spre vest, odinioară sinonim cu al salvării, se confundă cu al pierzaniei în actualul regim de simulacru generalizat, indus prin inginerie socială. Și că escrocheriile de genul Poyais—paradisul fictiv vândut credulilor neumblați prin lume de infamu-i „prinț” Macgregor acum două veacuri—sunt al naibii de repetabile, dacă nu chiar previzibile.

Dintre milioanele de catarge ale diasporei, ce vestesc cu chiote pământul făgăduinței, o mână vibrează de glasuri disonante precum hârjâitul chilelor pe recife—cosmopoliți târșiți, ca de-alde Max Bănuș cu memorabilul său, „era mai bine când era mai rău”. Borges îi numește ereziarhi—nobilimea eternei reveniri, pionierii căii întoarse, îndărătnicii radicalei Kehre heideggeriene, rapsozii palinodiei à la Stesichorus, îndârjiții pe cântarea de… dezîncântare, deschizătoare de drum unei eventuale reîncântări. Urechea lor trage din străfund un sunet spart, ce compromite armoniile de suprafață—cântec, joc și voie bună la comanda oficială, producătoare mondială de naufragii lucrative. Vestitor de dezastru, barbarul dezacord al cârtitorilor prin vocație acordă de fapt echipajelor încrezătoare-n hărți expirate șansa de-a schimba de drum în ultimul moment. Pentru că, atunci când calea-i se închide fatidic, omul rămâne încă, prin natura lui, făcător de semne avertizoare înspre semeni, în caz că soarta traficului de șanse per ansamblu i-ar apărea subit ca fiind mai presus de propria-i supraviețuire. O supra-supraviețuire, așadar—viziune rarisimă, ce smulge eclectic individul din gloată și-l plasează-n rândul stelărimii de veghe pe mișcătoarele cărări.

Când nu mai e nimic de făcut, c-o ultimă sforțare e vremea de făcut semn că drumul se-nfundă, pentru care chestie timpul are răbdare. În limbajul vechilor călăuzitori de trireme și viitorime ai antichității, „navigare necesse est, vivere non necesse”. Mai pe românește, dusul fără întoarcere al unui cercetaș salvează grosul oștirii, la fel cum moartea unei singure capre poate scăpa turma vigilentă. Și, fiindcă veni iar vorba de pizmuitul patruped, cel al vecinilor de peste Prut ar fi mai în siguranță departe de maelstromul atlantist, unde al nostru nu prea mai behăie—fie de bine, fie de rău ce-i e.

Note:

1. Se pare că perfidele valuri Rossby, responsabile de felurite anomalii, mătură și mediul atmosferei joase, în căutare de rezonanță cu alte oscilații.

A consemnat pentru dumneavoastră prof. dr. univ. Alin Cristian.

Motto: Minciuna are picioare scurte… întotdeauna! (Și nu ajunge prea departe…)

Dragilor, astăzi venim către dumneavoastră cu o scrisoare care dezvăluie mai multe lucruri, inclusiv informații importante despre cazul Gheorghe Ursu. Onorăm Adevărul, indiferent cât de dureros ar fi, și important este să fie cunoscut, și de reflectat asupra lui la momentul oportun.

Datorită scandalului care s-a făcut recent pe acest caz, este important să fie făcute public anumite informații de interes național pe care cititorii noștri au dreptul să le cunoască!

Prin prezenta scrisoare a profesorului universitar general bg. (ret) Cristian Troncotă vă oferim un moment al Adevarului.  

Citiți cu atenție și reflectați!

Mulțumim domnului profesor istoric Corvin Lupu pentru acest material prețios!

Scrisoare deschisă a profesorului universitar general bg. SRI (ret) Cristian Troncotă 

RĂSPUNS UNOR INSOLENȚE ANTISECURISTICE 

În ziua de 29 iulie 2023, ora 13:32  „Ziare.com” a publicat sub semnătura Alina Tudor un text din care rezultă o serie de acuzații publice făcute de Andrei Ursu, fiul inginerului Gheorghe Ursu, decedat la 17 noiembrie 1985 la Penitenciarul Jilava, în urma unei intervenții chirurgicale eșuate. Printre cei vizați apare și numele meu. Iată textul:

Andrei Ursu, după ce torționarii tatălui său au fost achitați: „Acest Cristian Troncotă are semnătura pe dosarul falsificat”

Andrei Ursu, fiul disidentului Gheorghe Ursu, continuă să lupte pentru a-i face dreptate tatălui ucis de Securitatea comunistă. Andrei Ursu, fiul disidentului Gheorghe Ursu, susţine că a fost în audienţă la fostul director al SRI, Eduard Hellvig, pentru a-i cere o anchetă internă cu privire la angajaţii SRI care au falsificat dosarul tatălui său deschis de Securitate în 1984.

Răspunsul primit? „Facem şi dregem. N-a făcut nimic niciodată”, a explicat Andrei Ursu la Prima TV. Totodată, Andrei Ursu l-a acuzat pe Cristian Troncotă, fost decan în cadrul Academiei SRI, că „are semnătura pe dosarul falsificat” al tatălui său.

Andrei Ursu, fiul disidentului Gheorghe Ursu, a fost întrebat în emisiunea Insider politic, difuzată sâmbătă la Prima TV, dacă e de părere că SRI s-a eliberat de moştenirea fostei Securităţi, aşa cum a precizat Eduard Hellvig în momentul demisiei din fruntea instituţiei.

„Trebuie să o spun pe şleau: nu s-a eliberat. Şi am date concrete în acest sens. A fost mai degrabă o poziţie mediatică, praf în ochi din partea fostului şef al SRI. L-am cunoscut, am fost în audienţă, i-am cerut inclusiv o anchetă internă în cadrul SRI a celor care au falsificat dosarul de urmărire informativă a tatălui meu: dosarul Udrea, dovedit de CNSAS că a fost falsificat grosier în anii ’90 (în decembrie 1984, Securitatea i-a deschis dosar de urmărire lui Gheorghe Ursu cu indicativul Udrea – n.r.). Şeful arhivelor fostei Securităţi, ajunse toate la SRI, era un fost securist, care lucrase în arhive şi până în ’89, şi a rămas bine-merci în SRI şi după ’89 şi care a ajuns decanul Facultăţii de Informaţii din cadrul Academiei SRI. E vorba de cel care e prezentat la unele televiziuni ca ‘istoric’ al serviciilor secrete, Cristian Troncotă, ajuns general în SRI. Ei bine, acest Cristian Troncotă are semnătura pe dosarul falsificat Udrea al tatălui meu. Cei de la CNSAS au dovedit negru pe alb, filă cu filă, cum filele pe microfilm sunt diferite de cele pe hârtie. Au inserat în 7 volume alte file. Falsificarea acestui dosar s-a făcut în cadrul SRI, dovedit, clar. Nu putea să fie dinainte”, a spus Andrei Ursu la Prima TV.

https://ziare.com/andrei-ursu-proces-tortionari/andrei-ursu-tortionari-achitati-proces-gheorghe-ursu-eduard-hellvig-ancheta-sri-1817896

În ziua de 29 iulie 2023 Doamna Irina Dănilă, producător de emisiuni TV la Realitatea Plus mi-a solicitat un punct de vedere față de afirmațiile publice făcute la adresa mea de Andrei Ursu. Iată răspunsul:

Distinsă Doamnă Irina Dănilă,

În legătură cu solicitarea Dumneavoastră de a vă transmite un punct de vedere despre afirmațiile publice făcute de Andrei Ursu care mă vizează:

1. Cea mai mare aberație debitată este acuzația că s-ar fi falsificat dosarul lui Gheorghe Ursu de la Arhiva fostei Securități de către lucrătorii din sectorul respectiv, care după 1990 se aflau încadrați în structura SRI. Eu am prezentat detalii amănunțite despre Arhiva Securității, modul de lucru, fondurile care o compuneau, chiar și Instrucțiunile 001050/1977 privind funcționarea evidențelor de securitate în cele patru cărți pe care le-am publicat despre istoria instituției securității regimului comunist din România. Dar Andrei Ursu nu a citit, în schimb își dă aere de mare cunoscător. Dacă ar fi citit probabil ar fi înțeles că în acel sector activitatea se desfășura cu legile și normele de aplicare a legilor privind apărarea secretului de stat pe masă. În acel loc, ca peste tot în instituții similare, exista și există cea mai mare concentrare de informații și date secrete care trebuiau protejate. Orice fisură în sistemul de lucru cu acele documente însemna breșe de securitate națională, iar cei vinovați puteau fi condamnați de la 7 la 15 ani închisoare după cum prevedea Codul Penal din 1968. Chiar și un ordin de la superior care ar fi însemnat o cât de mică modificare a unui document însemna ordin nelegal, nu se executa și se raporta imediat la superiorul celui care a dat ordinul. Se putea ajunge chiar și la șeful statului. În plus de acest lucru, exista o structură de contrainformații militare care supraveghea activitatea din aceste sectoare sensibile unde se concentrau secrete de stat. Orice mică disfuncție sau vulnerabilitate era raportată direct la ministrul secretar de stat, adică șeful Departamentului Securității Statului. În cei 10 ani cât am lucrat la Arhivă, cinci ani înainte și următorii cinci după evenimentele din decembrie 1989, în activitatea profesională am obținut numai calificative de foarte bine, ceea ce înseamnă că m-am descurcat fără breșe și sancțiuni. Fără îndoială că presiunea psihologică și stresul acumulat au jucat un rol important în formarea ambiției mele profesionale de a nu greși. Dar Andrei Ursu, mare cunoscător în ale Securității, în realitate un habarnamist, nu cunoaște aceste lucruri pentru că nu are lectură istorică elaborată cu trudă de cei care s-au confruntat cu specificul acelui loc de muncă, la care se adaugă privațiunile serviciului militar.
2. Nu este semnătura mea pe dosarul lui Gheorghe Ursu. Este trecut numele meu, scris foarte citeț și cu pixul cu pasta roșie, pe adresa de restituire a dosarului de la organele judiciare. Scrisul aparține colonelului Ion Corondan, care atunci era șeful Diviziunii „F” informatică, în care se afla încadrat și biroul Arhivă din SRI. El a scris numele meu pentru ca dosarul restituit de organele judiciare să fie trimis la Arhivă, acolo unde Troncotă se ocupa de arhivarea dosarelor. Acest lucru l-am explicat în cele mai mici detalii procuraturii militare și cu documentele pe masă. Procuratura militară, la solicitarea directorului SRI, Eduard Hellvig, a deschis un dosar de cercetare „in rem”. Au fost audiați toți foștii lucrători din Arhivă. Rezultatul a fost neînceperea urmăririi penale pentru că s-a constatat cu probe evidente că activitatea s-a desfășurat în mod legal. Am sugerat procurorilor militariști facă o confruntare între dosarul de urmările informativă a lui Gheorghe Ursu, cu microfilmul de la sala de lectură și cu microfilmul din fondul de rezervă. Așa s-a constatat că nu se făcuse nici o intervenție. Dosarul a fost intact din momentul în care fusese arhivat și microfilmat, în 1987. Dar Andrei Ursu nu se împacă cu adevărul. El vrea ca enormitățile și acuzațiile sale nefondate să constituie argumentele pe care să se bazeze cererea ca statul român să-l despăgubească cu o sumă de câteva milioane de lei.
3. Rezultă de aici că nici afirmația ironică potrivit căreia Directorul SRI, i-ar fi promis că „facem, dregem”, iar în realitate nu a făcut nimic, nu stă în picioare. Domnia sa chiar a acționat și a canalizat cercetarea spre procuratura militară. Probabil că a fost bine sfătuit să evite o anchetă internă pentru a nu fi apoi acuzat că acoperă nereguli în manipularea documentelor secrete.
4. Domnul Hellvig are o altă problemă. Domnia sa s-ar fi exprimat public asupra faptului că nu a fost și nu va exista niciodată vreo compatibilitate între fosta Securitate și SRI. La acest capitol adevărul istoric îl contrazice. Nu numai prezența mea, 5 ani în Securitate și 21 de ani în SRI, este edificatoare, ci alte sute de colegi care după ce au fost verificați de procuratura militară în ianuarie-martie 1990, au primit aprobare de a fi încadrați în SRI. Deci au fost compatibili, adică nu făcuseră poliție politică represivă și nu participaseră la așa-zisa represiune din decembrie 1989. Mai mult, au existat compatibilități și în ceea ce privește structurile și acțiunile de fond ale Securității și SRI, în domenii precum combaterea terorismului, contraspionajul, contra-sabotajul, combaterea crimei organizate transfrontaliere, contrainformații militare, filaj, arhivă, microfilmare, producția specială pentru tehnologii avansate, și multe altele. Acestea sunt compatibilități între toate instituțiile de intelligence și securitate din toată lumea și din toate timpurile moderne și post moderne. Din nefericire sunt și mulți, care nu cunosc aceste aspecte pentru că nu mi-au citit cărțile și nu consultă nici măcar literatura de specialitate foarte bogată din acest domeniu. Faptul că dl Hellvig provine din rândurile oamenilor politici nu-l scuză pentru această greșeală impardonabilă. A condus totuși o instituție de intelligence pentru securitate națională timp de mai bine de 8 ani.
5. Am 24 de volume publicate până în prezent ca singur autor și/sau în colaborare cu alți istorici și cercetători, unele dintre ele premiate. E normal ca Andrei Ursu să nu poată cuprinde un asemenea volum de literatură de specialitate despre serviciile secrete. Si tocmai pentru acest motiv ar trebui să vorbească despre mine cu mai mult respect. Eu nu l-am jignit niciodată, în schimb el mă face securist ceea ce pentru mine este o insultă, pentru că mă consideră un „securist notoriu”. De ce acest lucru? Pentru că mă deosebesc total de foștii securiști: sunt singurul care am doctoratul în materie de servicii secrete de securitate, am fost decanul facultății de informații din cadrul Academiei Naționale de Informații, am condus doctorate pe teme de intelligence de securitate, am predat și predau și acum la Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu cursuri de istoria serviciilor secrete și Studii de securitate. I-am explicat aceste lucruri lui Andrei Ursu chiar într-o emisiune in direct la Realitatea TV, dar văd că nu pricepe și continua să mă facă securist în loc să-mi spună că sunt unul dintre cei mai notorii. O percep ca pe o banalizare a activității mele profesionale. Eu personal mă mândresc cu faptul că am lucrat 26 de ani în sistemul de securitate al României și cu rezultate profesionale concrete apreciate de cei îndrituiți.
6. CNSAS nu a demonstrat nimic privind falsurile din dosarul lui Gheorghe Ursu. S-au făcut de tot râsul. Volumele din așa-zisa anexă a Dosarului de urmărire informativă a inginerului Gheorghe Ursu sunt în realitate mape de documentare care conțin tăieturi din ziare, xerocopii ale unor articole publicate în presa post decembristă, alte declarații ale unor martori obținute din dosare de cercetare penală ori din investigațiile unor jurnaliști etc. Deci nimic operativ sau secret. „Savanții” de la CNSAS, dacă ar fi studiat cu atenție adresa pe care se află numele meu și datele la care au fost elaborate materialele din mapa documentară ar fi ajuns la o concluzie adevărată. Desigur, pentru acest lucru mai exista o condiție, și anume ca cercetarea să se fi făcut de oameni profesioniști și animați de bune intenții. Dar se vede că nu a fost cazul. În cartea mea, Din istoria serviciilor de informații și securitate ale regimului comunist din România 1965-1989, ediția a II-a, publicată în 2014 am scris la un moment dat că CNSAS, prin jocurile politice pe care le face a început să semene cu poliția politică represivă. S-au supărat rău de tot pe mine. Peste câțiva ani, când a venit sentința definitivă în cazul lui Traian Băsescu, informatorul cu numele conspirativ „Petrov”, toată lumea s-a liniștit, iar eu am fost cel care am spus adevărul în legătură cu jocurile politice absolut grețoase ale CNSAS..
7. În ceea ce-l privește pe inginerul Gheorghe Ursu adevărul istoric este total diferit de ceea ce încearcă să se spună începând cu 1990 și până în prezent. În realitate, la ora actuală, doar fiul său, Andrei Ursu, a cam rămas singurul care mai rostogolește în spațiul public teza disidenței anticomuniste. Nu rezultă din nici un document că Gheorghe Ursu a fost un oponent al regimului. Nu a avut nici o apariție publică în care să conteste regimul comunist. Că aducea unele critici strict profesionale pe care le consemna în Jurnalul său este cu totul altceva. Dimpotrivă, se vehiculează în mass-media o serie de documente care vin să demonstreze următoarea teză. O redau pe scurt, se poate face o dezbatere mai largă pe această temă și cu documentele pe masă. Inginerul Gheorghe Ursu, un profesionist de succes în domeniul proiectelor din construcțiile fundamentale (uzine, fabrici, spitale, stațiuni de odihnă la Marea Neagră etc.), a fost un „honorable citoyen”, cum spun francezii, adică un patriot adevărat, folosit ca persoană de încredere în misiuni pe plan extern: „contacte ” cu emisari ai Mossadului și/sau cu persoanele lor de încredere, care instrumentau problema așa-zisului holocaust din Basarabia. Refuzul lui de a semna niște declarații false în legătură cu aceste teme, dar mai ales consemnarea lor în Jurnalul său l-au dus la moarte. Securitatea în loc să-l apere, l-au trădat/abandonat, adică l-au lăsat ca pe un miel când îl duce la tăiere. Gheorghe Ursu a vizitat Franța, Spania, Italia, Elveția, Olanda și alte țari, unde se întâlnea cu români-evrei din emigrație. Toate deplasările sunt consemnate în evidentele de pașapoarte care se păstrau tot la Arhiva Securității. Bunicii săi, din partea mamei împreună cu alți zece membri ai familiei au fost deportați la Auschwitz. Majoritatea au decedat. „Holocaustologii” Mossadului l-au cultivat în scopul de a obține niște declarații, evident contrafăcute despre ororile holocaustului din Basarabia. Andrei Ursu cunoaște aceste informații dovedite documentar, i s-au prezentat într-o amplă scrisoare, dar la care nu a răspuns. De aici se trage concluzia că pe Andrei Ursu nu-l interesează absolut deloc adevărul, ci să obțină niște despăgubiri din partea statului român. S-a urcat pe cadavrul tatălui său și îi place să fie în atenția mass-mediei, ceea ce nu este un lucru nici corect nici moral.

Cu stimă

Cristian Troncotă

31 iulie 2023, Șelimbăr

Pe Andrei Ursu îl informez că cercetarea istorică privind evenimentele din decembrie 1989, a ajuns în ultimii ani la o serie de evaluări total diferite decât insolențele anti-securistice cu care eram obișnuiți în discursurile post-decembriste. Cea mai importantă se referă la neimplicarea Securității în acțiunile represive. În stenograma ședinței Consiliului Politic Executiv al CC PCR din 17 decembrie 1989, Ceaușescu îl acuză pe generalul Iulian Vlad că nu a respectat ordinal ca trupele FOI (Formațiuni de Ordine Interioară) să utilizeze muniție de război. Șeful Securității scosese în dispozitiv la Timișoara trupele Ministerului de Interne dotate cu cartușe de manevră. Acest aspect a fost relatat de Iulian Vlad în toate interogatoriile din perioada celor trei procese intentate. Nici procurorii militari și nici judecătorii nu l-au contestat, ceea ce înseamnă că declarațiile au fost considerate corecte.

Un alt aspect. La un congres de istorie de la Berlin, din 2019, care avea printre temele dezbătute și consecințele Războiului Rece s-a menționat că în decembrie 1989, în România, Securitatea și-ar fi negociat rămânerea la putere, ceea ce înseamnă că într-adevăr se poate vorbi despre o continuitate între Securitate și noul SRI, evident pe un alt sistem legislativ, tehnico-metodologic și penal specific statelor democratice. La fel s-a întâmplat și în celelalte foste țări socialiste din Tratatul de la Varșovia (Bulgaria, Polonia, R.D. Germană, Ungaria).

În „Jurnalul de la Jilava”, publicat de „Evenimentul istoric”, se atestă că generalul Iulian Vlad a declarat unei delegații de Cruce Roșie Internațională că nu poate răspunde în acel moment (mai erau două zile și începea procesul său în care era acuzat de genocid) la întrebările formulate, dar îi ruga să rețină următorul aspect: „Eu și instituția pe care am condus-o am sprijinit căderea de la putere a lui Ceaușescu”. La un simpozion pe teme istorice la Galați, în 2007, ultimul șef al Departamentului Securității Statului, fiind întrebat ce a fost în decembrie 1989, a răspuns în fața unei asistențe în care predominau istoricii (cercetători și universitari): „A fost o lovitură de palat cu ajutorul Securității”. Acest aspect a fost recunoscut și bine documentat de organele de cercetare penală, fapt pentru care s-a renunțat la acuzația de genocid, pe motiv că această infracțiune nu a existat în decembrie 1989. În timp ce era deținut la închisoarea Jilava, Iulian Vlad a fost dus, la Săftica, la o întrevedere cu șeful Securității chineze care venise în vizită în România. Imediat după ce s-a eliberat, același Iulian Vlad a făcut o călătorie în China, de unde s-a întors, după propriile mărturisiri „cu informații care au interes SRI și SIE”.

Prin urmare, toate acele teze anti-securistice rostogolite cu ură și încrâncenare precum „securiști-teroriști”, „călăii Securității”, „securiștii au otrăvit apa potabilă”, „securiștii au aruncat în aer depozite le sânge de la Spitalul Municipal”, „securiștii trag în salvările cu care sunt transportați răniții”, „teroriști-antiteroriști e totuna”, „securiștii au mâinile pline de sânge”, „poliția secretă îi împușcă pe șoferii camioanelor care transportă cadavrele” și multe alte aberații de acest gen ni se par astăzi de o stupizenie și de un ridicol absolut. Dar ceea ce este și mai grav, că în fața evidențelor încă mai sunt unii care continuă să rostogolească în mass-media astfel de aberații. Din punctual meu de vedere cred că deja s-a instalat o boală psihică, pe care aș denumi-o „sindromul anti-securismului”. Credeam cu naivitate că adevărul istoric îi poate vindeca. Constat cu amărăciune că m-am înșelat. Iar acest lucru se întâmplă într-un context politic intern și mai ales internațional în care este nevoie, poate mai mult decât oricând, de securitate, noțiune ce trebuie percepută ca sistem legislativ, instituțional și procedural care are la bază principiul titulescian al „securității colective”, sau al „securității comune prin cooperare” (NATO și UE). Ori, anti-securismul a inoculat în mentalul românilor idea că prin securitate se înțelege o instituție ticăloasă a regimului comunist. O gravă confuzie care poate avea consecințe ireparabile. Fără o concepție clară despre nevoia de securitate statul se poate dezintegra. Prin urmare, perceperea greșită a noțiunii de securitate înseamnă la ora actuală cel mai mare risc/pericol de securitate națională, alături, bineînțeles de ceea ce numim ca fenomen „brain drain” (exodul creierelor). Iar acesta din urmă se datorează la rândul lui de faptul că mai ales tinerii se simt total neprotejați și fără viitor în țara în care s-au născut și în care nu au viitor. O spun și o susțin cu toată responsabilitatea.

Toate aceste aspecte au fost prezentate pe larg în ultima mea carte publicată „Securitatea noastră cea de toate zilele”, Editura Polirom, București, 2021, care este de fapt un dialog prelungit cu Flori Bălănescu, cercetătoare la Institutul Național pentru Studiul Totalitarismului, instituție aflată sub conducerea Academiei Române.

Cristian Troncotă

Șelimbăr 19-21 august 2023

Dintre funcţiile limbii, probabil că funcţia metalingvistică este în modul cel mai sigur (mai garantat) elementul prin care limbajul omenesc se deosebeşte total de ceea ce va fi fiind, după unii, limbajul pre-uman sau non-uman. Dacă va fi existând un procedeu de comunicare care funcţionează şi între alte fiinţe, generic numite ne-cuvîntătoare, aceste procedee suntem convinşi că nu oferă „enunţurilor” posibilitatea de a se comenta pe sine înseşi, sau de a transmite de la Emiţător la Receptor informaţii sau comentarii cu privire la însuşi modul cum funcţionează acel procedeu de comunicare.

Specialiştii în aşa ceva susţin că există comunicare şi între alte fiinţe, chiar dintre cele (mai) inferioare. În virtutea principiului continuităţii, nici nu ne mirăm că limbajul uman nu s-a născut ex nihilo, ci a preluat o moştenire pe care a ştiut s-o valorifice, s-o sporească, dar şi să pună asupra ei o amprentă umană inconfundabilă, unică şi decisivă. Dacă e să descriem această amprentă, s-o identificăm, componenta asupra căreia am insista este conştiinţa lingvistică. Din ea pornesc alte componente, cum ar fi chiar şi caracterul articulat al limbajului, al mesajelor alcătuite din foneme care se combină între ele pentru a alcătui cele mai mici unităţi cu valoare de semn (morfemele), combinarea acestora dă naştere la cuvinte şi locuţiuni, recombinate acestea devin propoziţii, apoi fraze şi, în final, text. Despre acest mod de organizare ierarhică al limbii s-a scris destul de mult şi este considerat, cum spuneam, definitoriu pentru limbajul omenesc. Mult mai puţin (nu cunoaştem nici un caz!) s-a făcut caz, din această perspectivă, a definiţiei limbii, de funcţia metalingvistică, din care, foarte probabil, decurge şi funcţia expresivă, funcţia „artistică” a limbii, metaforică, creatoare de literatură şi poezie, deopotrivă de specifică pentru limbajul uman.

Şi asta pentru motivul binecuvîntat de Dumnezeu că procedeele care sporesc expresivitatea unui enunţ sunt accesibile numai persoanelor capabile să conştientizeze propria lor activitate locutorie, să priceapă – măcar parţial şi măcar la nivelul intuitiv, anumite mecanisme şi structuri lingvistice. Funcţia expresivă, aşa cum o defineşte Roman Jakobson, este consecinţa capacităţii limbajului şi a fiinţei umane de a se privi în oglindă, de a cotrobăi prin buzunarele şi sertarele atât ale conştiinţei şi inteligenţei sale, cât şi ale limbii în care gândeşte!

Conştiinţa lingvistică – funcţionând cel mai des ca intuiţie, face posibilă nu numai joaca cu cuvintele, ci şi minciuna şi imaginaţia, fabulaţia, procese(acte) psiho-lingvistice extrem de interesante şi de definitorii pentru inteligenţa umană, pentru însăşi definiţia omului (sic!). Repetăm, aşadar: deosebirea cea mai specifică pentru limbajul uman, comparat cu alte mijloace de comunicare non-umană, o aduce funcţia metalingvistică(sau metalinguală), care corespunde unei conştiinţe lingvistice, este forma sub care se manifestă spiritualitatea umană la nivelul limbajului. Este funcţia prin care limbajul se spiritualizează şi devine propriu-zis uman. Se umanizează.

De aceea considerăm că este un exerciţiu dintre cele mai utile acela de a inventaria în fiecare limbă elementele codului lingvistic prin care acesta se comentează pe sine şi devine metalimbaj. Fireşte, însuşi cuvîntul cod ar atrage atenţia noastră, şi pe bună dreptate, dar cel mai important este să stabilim acest inventar la nivelul graiului, adică al limbii comune şi vechi, populare, prea puţin sau deloc contaminată de componenta savantă, modernă, a limbii literare. La nivelul graiului, cuvîntul cod nu intră la socoteală. Ci vom avea în vedere mai întâi însuşi cuvîntul cuvînt, urmat de celelalte cuvinte din acelaşi câmp semantic: limbă, grai, a cuvînta, a vorbi, vorbă, a se bâlbâi, a boscorodi, a flecări, a zice, a spune ş.a.m.d. Pomenitul inventar nu-l vom alcătui noi, hic et nunc, ci ne propunem doar să dezvoltăm ideea posibilităţii şi necesităţii alcătuirii acestui capitol indispensabil dintr-o Descriptio sermonis moldo-valachorum şi a oricărei alte limbi.

Pagini întregi s-ar putea scrie despre cuvînt, un cuvînt extrem de interesant mai întâi prin etimologia sa: lat. conventum şi conventus, cuvinte ale căror sensuri vechi, din latină („învoială, înţelegere, convenţie”, respectiv „întrunire, adunare; comunitate; împreunare – de atomi sau de animale; învoială” – după Dicţionarul latin-român al lui G. Guţu), se regăsesc aproape toate în polisemia excepţională a acestui substantiv: douăzeci şi două de sensuri identificate de Sextil Puşcariu în al său Dicţionar. Prin etimologia cuvîntului cuvînt se poate spune, nu neapărat în glumă, că limba română se înscrie, îşi spune astfel cuvîntul în marea dispută care a însufleţit antichitatea greco-romană cu privire la originea graiului, a cuvintelor, şi care nici până azi nu s-a încheiat: disputa dintre teza „convenţiei” şi teza „interjecţiei”. Avem în vedere prestigiul mare pe care cuvînt-ul îl are atât în limba română, cât şi în mentalul românesc: a fi om de cuvînt, a se ţine de cuvînt, a-şi da cuvîntul, cuvîntu-i cuvînt etc. Ţinând seama de aceste date, am putea conchide aşadar că limba română, cel care a „creat”-o, nomothetul ei, onomaturgul român (!) – sau, mai prozaic spus, limba română prin vorbitorii ei de odinioară, susţine teza convenţiei, a importanţei pe care o are înţelegerea intervenită între oameni cu privire la te miri ce, inclusiv înfăţişarea semnificanţilor şi valoarea (semnificaţia) acordată acestora. Fireşte e de văzut dacă această interesantă evoluţie semantică (şi polisemie!) nu cumva este datoare şi unei influenţe balcanice (privind relaţia dintre grai şi adunare, precum şi alte „modulaţii” ale gândului aplecat asupră-şi). Un studiu comparativ între grecescul logos şi românescul cuvînt ar fi util… rău. Familia de cuvinte şi frazeologia (expresii şi locuţiuni) bazată pe cuvînt va face parte dintr-un astfel de studiu care nu se poate limita la un simplu inventar, căci vom resimţi puternică tentaţia de a comenta din perspectivă filosofică, metafizică, poziţia tare pe care o au în limbă cuvintele dicendi, în frunte cu cuvînt-ul însuşi. Un comentariu ce va fi să fie efectuat în maniera şi tradiţia – ce trebuie continuată, constituită pe linia Hașdeu–Eminescu–Vulcănescu–Noica.

Evident, un asemenea comentariu este posibil şi necesar cu privire la fiecare limbă şi nu ne îndoim că fiecare grai îşi va etala astfel o sumedenie de particularităţi, aparţinând unui grup de limbi sau numai uneia singure. Aşa bunăoară figura semantică pe care o întâlnim în limba latină şi în descendentele ei romanice, constând în a avea aceeaşi denumire pentru cele două semnificaţii „grai” (language) şi „organul anatomic cel mai angrenat în articularea sunetelor” (tongue), ne spune ceva despre vorbitorii de odinioară, care au văzut corect relaţia dintre cele două entităţi. În general, orice polisemie poate fi interpretată ca un demers intelectual menit să ilustreze intuiţia (sentimentul) că, în ciuda diversităţii atât de evidente avem motive să echivalăm obiecte foarte diferite, să le numim la fel. Ceea ce ar putea însemna că prin polisemie mintea omenească se antrenează pentru a-l concepe pe Unu.

Am fi tentaţi să ne amintim aici de principiul semantic (îl putem numi principiul prim) potrivit căruia nu există două obiecte sau semnificaţi(i) care să se deosebească atât de mult încât să fie obligatorie denumirea lor prin semnificanţi (combinaţii de sunete) diferiţi.

Numai că de la acesta avem şi un revers, reciproca potrivit căreia oricât de mult ar semăna două obiecte (în sens larg numite obiecte), această asemănare nu ne obligă să le dăm acelaşi nume: principiul secund. Ceea ce, evident, împinge mintea noastră tot spre unu, dar scris cu literă mică la iniţială, ca semn al diversităţii infinite din realitatea concretă, cea sensibilă. Cele două principii semantice sunt un bun exemplu pentru mişcarea permanentă pe care mintea noastră o face de la unu la Unu, exersându-şi deopotrivă şi simultan atât capacitatea de a sesiza diversitatea infinită („nu există doi, există numai unu”) din această lume a noastră, lume de unicate, de obiecte niciodată două identice propriu-zis, cât şi capacitatea de a subordona aceste unicate unei viziuni integratoare, unui întreg al tuturor obiectelor devenite părţi alcătuitoare, separate unele de altele într-un mod artificial şi arbitrar, mereu în contradicţie cu atributul acestui întreg de a fi un tot, un Unu, un continuum în care toate sunt una!

Chiar dacă nu este momentul cel mai potrivit, facem următoarea remarcă: nu există cuvinte perfect sinonime, decât cel mult la periferia limbii, în stilul ştiinţific: natriu – sodiu, kaliu – potasiu. Dar acestor succesiuni de sunete nu le acordăm demnitatea de cuvînt. Cuvintele propriu-zise, care nu sunt mai multe de câteva mii în conştiinţa lingvistică a fiecărui vorbitor mediu, nu sunt niciodată două cu acelaşi înţeles, între ele intervenind nuanţe semantice uneori mai subtile (iubire – dragoste), alteori mai evidente (timp – vreme). Astfel concepută, sinonimia nu se opune omonimiei, cum zic foarte mulţi. Omonimia este un accident, o întâmplare ciudată, dar nerelevantă pentru mecanismele limbii. În schimb polisemia este inevitabilă şi ea este cea care funcţionează în complemen-taritate cu sinonimia. Deoarece (aproape) toate cuvintele sunt polisemantice, nu există două cuvinte perfect sinonime. Nici în aceeaşi limbă, nici în limbi diferite (sic!). Propunem termenul figură semantică pentru a denumi combinaţia de înţelesuri(de seme) care dă individualitate fiecărui semnificat. (Util ne este şi termenul contur semantic al fiecărui cuvînt, de asemenea unic, irepetabil. Am avea nevoie de un termen care să denumească acele cuvinte care aparţin unor limbi diferite, dar care au acelaşi contur semantic, aceeaşi polisemie, care sunt, aşadar, echivalente semantic. Mai sus le-am numit, nu chiar impropriu, sinonime…)

Corect aşadar ar fi să spunem că sinonimia se opune nu omonimiei, ci polisemiei. Omonimia este un fenomen care, dacă nu s-ar produce niciodată, n-ar fi cu nimica perturbată comunicarea, sistemul şi mecanismul lingvistic. Sinonimia şi polisemia sunt însă fenomene lingvistice caracteristice, definitorii pentru limbaj, ele satisfăcând fie nevoia de comunicare nuanţată, precisă (printr-un număr cât mai mare de sinonime la dispoziţia vorbitorilor), fie nevoia de a economisi în acelaşi plan, paradigmatic, prin cuvinte mai puţine în inventarul codului, cuvinte fatal polisemantice. Cuvîntul – mai trebuie spus, este polisemantic mai ales pentru specialişti, în timp ce vorbitorii obişnuiţi au mai degrabă sentimentul că asemănările între semnificaţiile puse în joc sunt prea mari pentru a nu fi numite printr-un singur termen, prin acelaşi semnificant. În termeni ceva mai tehnici şi punând accentul pe ceea ce deosebeşte semnificaţiile cuvintelor zis sinonime, putem spune că în cazul acestora, al sinonimelor, îşi face efectul principiul secund amintit mai sus, iar polisemia ilustrează acţiunea principiului semantic prim.

Cât priveşte figura semantică, termen pe care l-am propus ceva mai sus, cred că ne este necesar în discuţia care va urma şi vrem să definim prin el posibilitatea de a distinge (sau nu) între două semnificaţii care, în altă limbă, sunt componente ale unei polisemii. Cu menţiunea că vom consemna asemenea întâmplări ca figură semantică numai în măsura în care vom putea atribui acelui fapt o valoare, o proiecţie în planul creativităţii, al ingeniozităţii (vorbitorilor) limbii respective. Bunăoară, în polisemia cuvîntului românesc limbă constituie o figură semantică funcţionarea sub aceeaşi etichetă verbală a sensurilor „grai” şi „popor” („Un sultan dintre aceia ce domnesc peste vreo limbă / Ce cu-a turmelor păşune a ei patrie şi-o schimbă…”). Această „omonimie” nu este deloc întâmplătoare, ci mărturiseşte din partea celor care au confundat cele două semnificaţii o înţelegere superioară, corectă, a legăturii dintre etnic şi lingvistic. O înţelegere care pune în umbră („descalifică”) polisemia „bâlbâit” – „străin, persoană de alt neam”, clasică prin cuvîntul grecesc barbar. Din această perspectivă putem identifica grupul de limbi care au un cuvînt anume pentru a-i denumi pe cei care aparţin celorlalte comunităţi etnice, care reprezintă „restul lumii“. Putem numi şi acest caz a fi fiind o figură semantică, în măsura în care era accesibilă tuturor limbilor (în ambele sensuri), dar numai unele popoare au avut motive şi sensibilitate pentru a face această distincţie. Sau interes. „L’Autre c’est l’Enfer”, decreta Jean Saul Partre…

Bunăoară, în ţigăneşte gagiu înseamnă „o persoană care nu este ţigan”, iar în ebraică goi (pluralul goim) are acelaşi înţeles: „persoană care nu este evreu”. Vor mai fi fiind şi alte limbi în această situaţie şi ar fi interesant de analizat schema mentală (şi implicaţiile ei socio-istorice) care a impus necesitatea acestui cuvînt, cuvînt care aparţine şi el metalimbajului, în măsura în care „ceilalţi” sunt uşor de identificat după limba în care vorbesc.

Revenind astfel la cuvîntul limbă, vom spune că polisemia care include şi semnificaţia „formă de relief” (cf. o limbă de pământ) nu are nici un răsunet în metafizic, nu ne incită la nici un comentariu care să evidenţieze creativitatea şi ingeniozitatea minţii omeneşti la un nivel superior, spiritual. Dacă mai luăm în seamă şi „metafora” limba pantofului, va fi să conchidem că limbajul nu e menit, prin fiecare dintre formele sale de manifestare, să ilustreze în fiecare clipă cât de ingenios este spiritul omului, al nomothetului, cât de „spiritual” este acesta. Există şi un nivel prozaic al graiului, fără de care, probabil, nu s-ar putea evidenţia, prin raportare, momentele de graţie!… De inspiraţie.

Vom mai folosi termenul figura semantică şi în felul acesta semnificaţia sa se va rafina. Considerăm că faptele de limbă pe care le vom consemna sub acest nume fac parte (şi) din categoria estemelor limbii, sintagma figură semantică fiindu-ne utilă pentru a delimita domeniul în care se manifestă ingeniozitatea vorbitorilor limbii descrise: cel semantic. În felul acesta ni se oferă posibilitatea de a identifica, foarte probabil, şi figuri de altă natură: morfologică, bunăoară, sau sintactică ori lexicală. Cred că vom avea de consemnat chiar şi figuri etimologice, aşa cum deja am făcut-o: originea lui cuvînt ar fi din categoria acestora atâta vreme cât evoluţia sensului – de la cel originar la cel ulterior şi îndeosebi la sensul de azi, justifică (face posibile) comentarii de specialitate capabile să ilustreze, din nou, creativitatea minţii umane, ingeniozitatea şi inspiraţia nomothetului. Sunt cazuri când o etimologie, prin evoluţia sensului, prin modificarea produsă la nivelul semnificaţiei, are o semnificaţie (sic!), nu însă lingvistică, adăugându-se la celelalte semnificaţii vehiculate de limba respectivă, ci la nivelul comentariul individual, al specialistului care, din când în când, poate spera la dreptul de a face aprecieri şi judecăţi de valoare. Aşa cum – ca să ilustrez cu un exemplu clasic – ne este îngăduit în comentariul cuvîntului grecesc logos. S-ar putea ca polisemia acestui cuvînt să însemne lucrul cel mai important cu care Grecia antică a participat la înnobilarea umanităţii!…

O figură etimologică, cu multiplu răsunet în lumea românească, o are trecerea de la Trajanus (imperator) la (bădica) Troian al Pluguşorului şi al altor momente de manifestare la nivelul conştiinţei româneşti populare. Tot o figură etimologică, dar având cu totul altă semnificaţie şi putând prilejui comentarii net diferite, ne-o oferă cuvîntul a desmierda, care păstrează în el amintirea neaşteptată a latinescului merda, atât de bine conservat (ca să mă exprim aşa…) în alte limbi romanice. Cum s-a ajuns la des-merdatul românesc este o poveste care ilustrează mai ales umorul vorbitorilor de odinioară ai limbii latine, ulterior ajunşi, prin urmaşii lor, vorbitori ai limbii române. Când spunem că o mamă îşi desmiardă pruncul, cuvîntul cu pricina poate fi luat în sensul cel mai propriu, adică în sensul cu care l-au folosit latinii (romanii şi romanicii). Numai în limba română s-a găsit însă hâtrul şi mucalitul care, văzându-i pe cei doi cum se drăgălesc, va fi zis că Ion o desmiardă pe Maria, spre hazul asistenţei, al Receptorului… În acel moment s-a produs figura etimologică! Fireşte, când azi spune cineva că Ion o desmiardă pe Maria, nu se mai întâmplă nimic deosebit. Figura etimologică spune ceva despre creativitatea şi spiritualitatea daco-romanilor de odinioară. În cazul de faţă, despre umorul, despre disponibilitatea „ludică” a românilor de demult. (Termenul figură este generic şi vag, dar îl preferăm pentru a nu propune un termen propriu-zis net şi nou, cu care să încărcăm o paradigmă, a „figurilor de stil”, deja supraîncărcată, nimănui accesibilă în întregime.)

Revenim la metalimbaj, la limba ca metalimbaj. Putem lua cuvîntul limbă în cele două înţelesuri pe care le are de pe urma lui Ferdinand de Saussure. În sensul utilizat şi cunoscut de toată lumea ar urma să ne referim la enunţurile în limba română centrate (cum ar zice Roman Jakobson) pe limbă, preocupate cu comentarea fenomenelor lingvistice. Textul de faţă, bunăoară, aparţine metalimbajului. Şi este un text conceput şi enunţat în limba română deoarecce această limbă, atât la nivelul graiului, cât şi la nivelul ei literar, modern, ştiinţific, ne pune la dispoziţie termenii prin care să acoperim domeniul lingvistic al existenţei noastre.

Interesul nostru nu este însă pentru acest mod de a se manifesta al funcţiei metalingvistice, al gândirii metalingvistice. De vreme ce există această gândire metalingvistică, noi nu suntem interesaţi de textele (enunţurile) produse de această gândire deoarece, în principiu, orice text este expresia unei gândiri individuale, particulare şi fatal accidentale. Pe noi ne interesează dacă există o gândire meta-lingvistică la nivelul comunitar. Expresia acestei gândiri urmând să aparţină limbii – langue, iar nu vorbirii – parole. Căutând-o aşadar la nivelul langue al limbajului, nivel social, abstract, general etc. Autorul (sic!) al acestei „expresii” urmând a fi identificat, metaforic, în „persoana” poporului stăpân sau, mai bine zis, stăpânit de acea limbă. Numai că gândirea comunitară nu se exprimă numai prin nivelul langue al limbii, ci şi prin enunţuri, prin texte, textele culturii populare orale. Bunăoară un proverb sau o ghicitoare, o anecdotă despre unul Păcală, care, când i s-a spus să tragă uşa după el, nerodul a scos-o din ţâţâni… Dacă există asemenea texte populare – şi ele există, au fost deja semnalate!, intră şi ele la socoteală atunci când ne propunem să stabilim inventarul complet al fenomenelor generate prin exerciţiul funcţiei metalingvistice ca formă de investigaţie comunitară(sic!) în domeniul lingvistic. La ce performanţe a ajuns folclorul românesc în materia aceasta?

Punem această ultimă întrebare folosind cuvîntul folclor cu înţelesul că fenomenul lingvistic, în esenţa sa sau măcar dintr-un anumit punct de vedere, deloc periferic, este un fenomen de cultură populară, de folclor. Are toate atributele acestuia. Am putea spune chiar că este componenta cea mai importantă a culturii populare (orale)! (Nota bene: în legătură cu cunoscuta metaforă eminesciană limba (română), stăpâna noastră, mai sus tangentată, se potriveşte să o dezvoltăm afirmând că prin funcţia metalingvistică vorbitorii se manifestă ca, ei, nişte stăpâni ai limbii… Adică intră în ipostaza de comentatori şi pricepători ai fenomenului lingvistic.)

Ca să fim şi mai bine înţeleşi, preluăm distincţia dintre cunoaşterea ştiinţifică şi cunoaştere idiomatică(vezi textul repectiv) şi ne interesează să inventariem cât de cuprinzătoare este cunoaşterea idiomatică în materie de limbaj. Includem însă în cunoaşterea idiomatică şi enunţurile (textele) care aparţin folclorului literar, aşa cum includem şi faptele de limbă modelate de o conştiinţă lingvistică în mod implicit. Considerăm că prin cuvintele cuvînt, limbă, a vorbi etc., metalimbajul este în mod explicit manifest, pe când în expresii ca seamănă, dar nu răsare sau fără doar şi poate ori îl ia pe nu în braţe, gândirea metalingvistică este implicită, ea este cea care motivează îmbinarea cuvintelor.

Prin cunoaştere ştiinţifică înţelegem cunoaşterea dobândită prin instituţii create de om pentru a răspândi idei, informaţii şi concepţii despre lume (şi principala instituţie este şcoala, în toate formele de învăţământ), iar prin cunoaştere idiomatică înţelegem acel nivel de înţelegere a lumii la care ajungem prin învăţarea limbii (materne, de obicei) a celor printre care ne-am născut şi creştem.

Aşadar, ne interesează până unde a ajuns la români cunoaşterea idiomatică a limbii în general şi a limbii române în special, şi ne interesează atât expresia explicită a acestei cunoaşteri, cât mai ales cea implicită.

Vom începe cu o amintire din copilărie, nu a subsemnatului, ci a lui Sextil Puşcariu (vezi Limba română, p. 121): „Când eram copii, obişnuiam să ne apucăm de păr întrebând: «ce este asta?». Dacă cel apucat răspundea: păr, atunci «scuturam perele», adică îl zgâlţâiam de chică. (Ca să evite acest lucru trebuia să răspundă: lână, s-o laşi din mână!) În acest joc copilăresc se reoglindeşte starea de stânjenire pe care o produc în limbă omonimele.” Credem că distanţa de la care privim noi, azi, acea joacă copilărească ne îngăduie să vedem mult mai multe. În mod evident avem de-a face cu o secvenţă din „folclorul copiilor” sau „infantil”, fenomen extrem de interesant şi de puţin cercetat. Interesant pentru noi pentru că asemenea jocuri în societatea românească, patriarhală, de odinioară, suplineau lipsa unui sistem instituţionalizat de învăţământ. Un astfel de sistem include azi şi ore de gramatică, la care copiii sunt ajutaţi să-şi priceapă propriul limbaj, să exerseze adică funcţia metalinguală a limbajului şi să afle despre existenţa bunăoară a cuvintelor omonime. În şcoala de azi, în mai multe rânduri învăţătoarea sau profesoara de română le explică copiilor cum e cu omonimia şi cu sinonimia. În societatea patriarhală, unde şcoală nu prea era, copiii nu rămâneau totuşi fără învăţătură. Numai că ce aveau de învăţat aflau de la alte persoane şi în cu totul alt mod! Metoda de predare cea mai utilizată era jocul, o metodă pe care pedagogia modernă se străduieşte să o redescopere şi s-o regenereze. Asta după ce un lung şir de generaţii de copii s-au confruntat cu acel „cumplit meşteşug de tâmpenie” care a fost – şi încă mai este în multe locuri, inclusiv în unele aule universitare, studiul limbii, al gramaticii, al lingvisticii.

Materialul lingvistic şi para-lingvistic (numesc material para-lingvistic acele enunţuri, de dimensiuni variate, înregistrate ca aparţinând folclorului, şi care fac în vreun fel trimitere la fapte interesante din punct de vedere lingvistic care denotă un act de conştiinţă lingvistică) pare a fi destul de bogat pentru a pune probleme legate de prezentarea cât de cât sistematizată a faptelor, după anumite criterii şi principii. Expunerea noastră va fi însă deficitară şi sub acest aspect, în ciuda străduinţelor. Scopul acestei expuneri este însă în primul rând acela de a semnala cât mai multe fapte şi categorii de fapte de limbă a căror corectă evaluare şi descriere nu se poate lipsi de raportarea la metalimbaj, la funcţia metalinguală, la conştiinţa lingvistică a vorbitorilor.

Voi începe cu chestiunea sinonimiei, deja discutată mai sus, când am afirmat că nu există sinonimie perfectă. Că nu există două cuvinte care să se poată înlocui(substitui) unul pe altul în toate contextele posibile fără ca în felul acesta să se producă vreo o modificare a mesajului, în planul semnificaţiei, aşadar. Există cel puţin un context în care cele două cuvinte să nu fie îngăduite deopotrivă. Bunăoară, luând în seamă perechea de sinonime vreme – timp, vom observa că în expresia în doi timpi şi trei mişcări, cuvîntul vreme (pluralul vremi sau vremuri) nu poate înlocui pe timpi, aşa cum se întâmplă în expresia a-şi pierde timpul – a-şi pierde vremea şi în multe alte enunţuri.

Din această perspectivă cred că putem înţelege corect expresia n-ai văzut un cal maro?, extrem de des auzită în copilăria mea. N-am prea înţeles la vremea aceea sensul, ce voia să spună această întrebare de la care nimeni nu aştepta un răspuns şi care avea totuşi o puternică conotaţie negativă, batjocoritoare, iar adresa ei era un receptor (sau o audienţă) de proastă calitate intelectuală, adică un prost!… Târziu am înţeles mecanismul umorului: cuvîntul maro este un neologism. Puţine limbi au sensibilitatea pe care limba română o are faţă de neologisme, în sensul propriu-zis, etimologic, al cuvîntului neologism: cuvînt nou, recent intrat în limbă, prin împrumut savant. Ajuns în limba română, cuvîntul maro a intrat în concurenţă cu celelalte adjective nume de culori. Din acest punct de vedere, limba română cunoaşte însă o serie interesantă de adjective care denumesc caii după culoare şi alte semne. Calul românului poate fi bălan, sur, murg, şarg, pag şi aşa mai departe. Culoarea cea mai răspândită este a calului roib… Cândva, orice vorbitor cumsecade al limbii române stăpânea paradigma acestor adjective cabaline – dacă le putem numi atât de abuziv. „Cultura calului” era vie şi interesa pe toată lumea, chiar mai mult decât este azi preocupantă cultura altor vehicule, a altor mijloace de transport: automobil, avion etc.

La un moment dat acest segment al vocabularului limbii române începe să piardă teren. Calul însuşi cade într-o oarecare desuetudine. Personal, în neamul meu, sunt din prima generaţie care n-a îngrijit un cal, nu a posedat şi nu a încălecat un cal. Asta după ce printre bunicii bunicilor mei s-a aflat şi posesorul celei mai mari herghelii din Europa timpului său: peste o mie de capete…

Adică, după al II-lea Război Mondial, mulţi oameni nu au mai avut motive imediate, interese practice, ca să deosebească ce e bălan de ceea ce este sur sau murg ori roib. Drept care aceste cuvinte au început să fie uitate de unele persoane. La început, prin anii ’40, aceste persoane au fost puţine şi comunitatea, dominată majoritar de cei care ştiau mai departe ce înseamnă aceste cuvinte, a fost şocată şi amuzată de ignoranţa celui (celor) care au produs sintagma cal maro, apelând astfel la un neologism pe care l-au considerat sinonimul cuvîntului pe cale de a fi uitat – roib. Numai că acele două adjective, deşi numesc aceeaşi culoare, nu sunt sinonime. Sunt anumite reglementări în limba română care nu admit secvenţa cal maro. De existenţa acestor reglementări, instinctiv (intuitiv) respectate de vorbitori, aceştia îşi dau seama cel mai bine atunci când cineva le încalcă. Le încalcă prosteşte, cum e cazul celui(celor) care ar zice că un cal are culoarea maro. În urmă cu 50-60 de ani această greşeală era impardonabilă. În urmă cu o sută de ani era imposibilă, improbabilă. Nu mai e cazul azi, când auzi şi la televizor că un cal sur poate fi considerat şi numit gri. Azi este nevoie de un efort de imaginaţie deosebit pentru a înţelege de ce expresia cal maro nu aparţine limbii române. Când ea a apărut, din necunoaşterea unor mecanisme subtile ale limbii, reacţia pedepsitoare prin batjocură a fost promptă. Nu este exclus ca la origine să fi fost o anecdotă, un banc, care conţinea întrebarea neroadă: „N-aţi văzut un cal maro?” Oricum ar fi, este vorba de aceeaşi atitudine a vorbitorilor limbii române, care îi făceau de ruşine pe cei dispuşi să zică calul alb în loc de calul bălan etc.

Că veni vorba de bancuri, vom preciza că majoritatea bancurilor au „poantă” lingvistică, se bazează pe un joc de cuvinte, adică mărturisesc, atât pentru cel care spune bancul, cât şi pentru receptor, un simţ lingvistic deosebit, conştientizarea, chiar dacă nu explicită, a unor structuri sau mecanisme lingvistice. Cu alte cuvinte, cele mai multe anecdote (bancuri) sunt o formă de manifestare a funcţiei meta-lingvistice şi intră în inventarul a ceea mai sus numeam a fi materialul para-lingvistic.

Nota bene: funcţia expresivă a limbajului, aşa cum menţionam undeva mai sus, iar acum subliniez, derivă din funcţia metalingvistică. Enunţurile prin care se materializează funcţia expresivă sunt construite prin abatere (conştientă sau mai puţin conştientă) de la regulile codului. O abatere care capătă însă semni-ficaţii suplimentare şi neaşteptate în raport cu enunţul care s-ar fi constituit prin respectarea întocmai a codului, a regulilor. Conştiinţa faptului că, ca vorbitori, avem de respectat anumite reguli (cum ar fi regulile privind corespondenţa semnificat – semnificant), se vădeşte prin paradoxul (creat sau descoperit de om) că, în anumite condiţii, însăşi abaterea de la regulă poate avea semnificaţie, o semnificaţie nouă, neaşteptată. Cu timpul, semnificaţia (asociată abaterii) şi însăşi abaterea pot trece din actul individual de comunicare, din domeniul creaţiei, în domeniul codului, socializându-se şi intrând în limbajul comun. Bunăoară sensul metaforic, figurat al unor cuvinte, sens care, cu timpul, se adaugă în polisemia cuvîntului şi devine element al codului după ce, iniţial, a fost o abatere de la cod. E drept că atunci când devine „element al codului” îşi pierde funcţia expresivă.

Materialul propriu-zis lingvistic care alcătuieşte partea de metalimbaj din cuprinsul limbii (române) nu se reduce la cuvintele numite deja verba dicendi, adică acele cuvinte care în mod explicit privesc activitatea locuţionară, faptul de a vorbi, de a comunica prin grai articulat: a vorbi, a zice, a spune, a cuvînta, a sporovăi, a bolborosi, a boscorodi, a bodogăni, a şopti, a se bâlbâi, a murmura, a glăsui etc.

Ci adăugăm la acest inventar şi acele cuvinte şi expresii care au o structură internă (o „formă internă“), o structură motivată aşadar (motivare relativă), dacă motivarea pe care o putem decela şi acorda acestor cuvinte are o legătură cu ceea ce se poate numi conştiinţa lingvistică, reflecţia asupra limbajului, având la bază inteligenţa creativă a unui individ dotat, cel care a creat (a inaugurat) pentru prima oară structura respectivă. Bunăoară consider că locuţiunea din când în când aparţine metalimbajului, iar expresia oarecum sinonimă din vreme în vreme sau echivalenta ei franţuzească de temps en temps aparţine limbajului propriu-zis, neutru. O persoană care în locul substantivului (adverbului) propriu-zis – timp, vreme etc. – apelează la un adverb relativ-interogativ şi îl mane-vrează ca pe un substantiv, punându-i înainte prepoziţia în şi din (vezi şi când şi când, pe când, când… când, nici când, altcând), această „familiaritate” cu un cuvînt atât de „imaterial”, cu un înţeles atât de greu de raportat la planul referenţial al limbajului, denotă în fapt o familiaritate cu cuvintele, cu limbajul, cu regulile acestuia, cu totul deosebită. Denotă o gândire care se apleacă cu uşurinţă asupra cuvintelor. Putem postula: orice act de motivare, relativă sau absolută, a semnului lingvistic este un exerciţiu metalingvistic!

Le propunem cititorilor noştri secvenţa în când, perfect absurdă, fără înţeles, pe care mintea noastră nu ar valida-o, ar considera-o o aberaţie. Şi totuşi ea face parte din sintagma (locuţiunea adverbială) deja discutată din când în când. Ce va fi fost în mintea nomothetului de odinioară când a imaginat această secvenţă? Cu siguranţă nu a fost la îndemâna oricui să spună din când în când în locul sau cu sensul expresiei neutre din vreme în vreme, expresie atât de… inexpresivă în comparaţie cu din când în când.

Altminteri, în limba română cuvintele (compuse) şi locuţiunile în care apar adverbele şi pronumele relative constituie un capitol care nu poate fi discutat ca lumea fără a te raporta la metalimbaj. (Din păcate, această perspectivă lipseşte cu totul din toate cele patru sau cinci volume de Studii şi materiale privitoare la formarea cuvintelor elaborate de Academia Română, deşi orice cuvînt nou, indiferent cum este format, dar format să fie în limba respectivă, reprezintă o manifestare a funcţiei metalingvistice…) Avem în vedere îndeosebi cuvintele cine, ce, care, cât, respectiv când, cât, cum, unde, extrem de solidare între ele. Toate intră în câteva serii de combinaţii extrem de interesante, cu ori- (oricine, orice, oricare, oricâţi, respectiv oricând, oricât, oricum, oriunde), cu fie-(fieşte-) (fiecare, fieştecare, fieştecât, fieştecum etc.) sau cu -va (cineva, ceva, careva, câţiva, cândva, câtva, cumva, undeva). Ba chiar şi evoluţia lor fonetică, cu abateri de la legile fonetice privind evoluţia în limba română a velarei labiale qu, mărturiseşte acelaşi sentiment al vorbitorilor că aceste cuvinte fac şi trebuie să facă parte din aceeaşi paradigmă. Chiar şi pentru un absolvent al facultăţii de litere poate fi o problemă să numească corect componentele acestei paradigme, adică să răspundă la întrebarea care sunt pronumele şi adverbele relative din limba română! Pentru nomothetul român însă era foarte clar că aceste cuvinte au ceva esenţial în comun şi, în virtutea acestui sentiment, a sentimentului că ele alcătuiesc o clasă, o paradigmă, le-a supus aceluiaşi tratament, le-a grupat împreună, le-a supus aceluiaşi procedeu morfo-lexical.

Aşa se explică şi seria nicicum, nicidecum, nicicând, nicicât, niciunde, pentru care nu este exclus să avem un corespondent sau un reflex (sic!) slav. Căci nu m-aş grăbi, precum unii colegi, să cred că slav este şi modelul după care s-au format adverbele româneşti nicicum etc. Şi asta pentu că adverbele respective au şi variante mai explicit „metalingvistice”: nici ca cum, nici ca când….
Româna a mai încercat şi altă serie, după modelul altceva, incomplet realizată: altcum(va), altcine(va) (vezi altcuiva), altunde(va) (Cf. Emil Cioran, Lumini şi sfinţi, p. 73 „De aceea este ea dincolo de cultură, ca de altcum şi muzica”). (Evident, între altfel şi altcum este mai „interesant”, mai metalingvistic cuvîntul altcum = alt cum.) Dicţionarul lui Sextil Puşcariu mai consemnează şi alte încercări ale nomothetului român, interesante din aceeaşi perspectivă: cine alt, care alt, ce alt, câte alte. Sau alt oarecare, alt oarecine, alt oarece, alt orişicare, alt fiece etc.

Faptul că acest „proiect” nu s-a realizat integral îţi dă sentimentul că nomothetul a cerut prea mult de la semenii săi. Chiar aşa incomplet cum este acest veritabil tabel al tuturor combinaţiilor posibile în care intră câteva cuvinte dintre cele mai „speciale”, comentariul cel mai aplicat acestei realităţi lingvistice este obligat să remarce cât de departe a mers simţul limbii şi creativitatea lingvistică la vorbitorii români de odinioară. Nu avem de-a face numai cu efectele analogiei. Analogia intervine în ultimă instanţă. Acţiunea ei este precedată de manifestări ale inteligenţei, ale creativităţii vorbitorilor. Căci de inteligenţă este vorba ca să conştientizezi, ca vorbitor, iar nu ca grămătic, existenţa paradigmei care, ce, cine etc. Şi de ingeniozitate putem vorbi atunci când este imaginat prototipul oricare, careva, fiecare etc.

Constituirea acestei paradigme unitare, pe care totuşi specialiştii o separă în două (pronume relative şi adverbe relative), va fi fost uşurată de cuvîntul cât, care este deopotrivă adverb şi pronume relativ, făcând astfel din cele două paradigme una, un continuum. O lume aparte, în care apar şi alte îmbinări de cuvinte neaşteptate (cine cum, care cum, ce şi cum, care mai de care, care pe care, care una, care alta etc.), cu totul surprinzătoare, a căror explicaţie nu poate fi decât una singură: dezinvoltura în manevrarea cuvintelor pe care i-o dă vorbitorului o conştiinţă lingvistică extrem de vie.

Surpriza cea mai mare ne-o oferă nicidecum, adverb de negaţie, pe care unii vorbitori români au avut ingeniozitatea să-l imagineze la superlativ, superlativul lui nu aşadar! „Nu voi să se arate înaintea noastră nici de cumu cumului…” Aşadar sintagma nici de cum – nici de cumu’ cumului (var. nici ca cumul cumului), pusă la genitiv, acel genitiv care încă de pe vremea limbii latine era folosit ca expresie a superlativului absolut. Păstrat bine în română (vezi frumoasa frumoaselor, prostul proştilor). Nici un lingvist nu şi-ar fi putut imagina să pui la genitiv o locuţiune adverbială! A făcut-o nomothetul român, adică a făcut-o limba română, la nivelul graiului românesc, al vorbitorilor analfabeţi şi neşcoliţi decât prin exerciţiul limbii române. Suficient pentru a produce această veritabilă nestemată a limbii române: nicidecumul cumului.

Alte vocabule interesante din această paradigmă: câte şi mai câte, de ce… de ne-ce, cine ce, care cât etc. Secvenţa ne-ce ar merita şi ea un comentariu aparte. Noi, deocamdată, o semnalăm numai. Cum însuşi numai (non magis) ar cere şi el un comentariu. (În paranteză fie spus că uşurinţa limbii române de a-l manevra pe ne- a produs două efecte ne-semnalate până acum: cuvîntul franţuzesc nescience, calc evident după neştiinţă românesc, uşor de asimilat pentru franţuji. Şi latinescul nonnumerati. Este vorba de limba latină medievală în care şi-a scris cronica celebrul Notar Anonim. Pare un calc după românescul nenumăraţi. Prezenţa în textul Cronicii a acestui nonnumerati ar putea avea două consecinţe: (1) ideea ca specialiştii să mai caute şi alte invenţii lexicale din text, pentru a verifica dacă acestea nu se datorează unui model românesc, ceea ce ar însemna că (2) autorul cunoştea bine limba română, certitudine care ne-ar ajuta să identificăm persoana notarului…)

Menţionăm şi locuţiunea nici prea prea, nici foarte foarte, atât de expresivă, în ciuda frecventei sale utilizări. Sau cea mai cea mai (var. cea mai cea), care însă are un caracter literar, livresc. Este şi relativ recentă. În schimb şi mai şi este populară, ceea ce nu ne ajută cu nimic dacă am încerca să înţelegem care a fost motivaţia îmbinării celor trei cuvinte, îmbinare atât de surprinzătoare, imposibil de tradus în altă limbă.

Sunt mai multe „expresii metalinguale” în care apare adverbul mai: şi mai şi, mai toate, mai nimic, mai să…, mai-mai să… Prezenţa sa, ca descendent din magis, în aceste secvenţe (locuţiuni) este greu de înţeles. Considerăm că aceste secvenţe sunt „expresii metalinguale” printr-un calcul pe care l-aş numi …apofatic, vrând astfel a spune că în măsura în care un enunţ (o secvenţă, o locuţiune) nu respectă regulile curente şi comune, „logice”, de îmbinare a cuvintelor, reguli ale limbajului comun, neutru, acea secvenţă este cel mai probabil modulată cu o anumită libertare de exprimare, de mişcare între cele două planuri (sintagmatic şi paradigmatic), pe care ţi-o poate da numai o conştiinţă lingvistică neobişnuită, mult peste medie. Chiar dacă nu înţelegem întocmai motivaţia (logica) îmbinării cuvintelor respective, pricepem totuşi că este vorba de o aleasă conştiinţă lingvistică. De metalimbaj. Nu este limbaj neutru, comun, ci expresia unei inteligenţe iscoditoare, care caută expresii noi.

Numai această libertate, această dezinvoltură suverană, explică secvenţe ca din când în când, nicide(ca)cumul cumului, şi mai şi, de ce, de ne-ce, ş.a.m.d.

Această uşurinţă de a combina cuvintele împotriva celor mai elementare reguli a putut să dea naştere unor secvenţe ca într-o doară, la o adică, fără doar şi poate, unde substantivele sunt înlocuite cu adverbul corespunzător: adică, doară, poate şi astfel ajungem să consemnăm succesiunea articol nehotărît + adverb sau prepoziţie (+ articol nehotărît) + adverb. Nu este exclus ca vorbitorul (nomothetul) să fi avut sentimentul că substantivul de care avea nevoie lipseşte din cod… A simţit – ceea ce numai un spirit ales ajunge să resimtă – insuficienţa inventarului lingvistic. Cât priveşte ideea de „adverb corespunzător unui substantiv” (şi viceversa), avem în vedere corespondenţa cum – fel, când – timp, unde – loc ş.a.m.d.. Vezi mai sus, comentariul la altcum – altfel etc. Care ar fi deci „substantivele corespunzătoare adverbelor” de mai sus? Lui adică îi corespunde un substantiv care ar avea ca semnificaţie „situaţia incertă, ambiguă produsă la un moment dat”, lui doar şi poate le-ar corespunde ideea de condiţie, de scuză invocată pentru a justifica ceva, îndeosebi reţinerea de la a face ceva. După cum se vede, dacă acestor adverbe le corespunde o semnificaţie de tip nominal, un substantiv, acestea sunt neologisme, nu aparţin graiului românesc. La acest nivel, conştiinţa (de natură metalingvistică) că lipseşte cuvîntul necesar a găsit o soluţie ce ţine de metalimbaj. Nimic mai firesc. Această conştiinţă a fost explicit consemnată în cele din urmă prin locuţiunea nespus de, frecvent folosită chiar de oamenii cei mai simpli: nespus de frumoasă, frumoasă de nespus… În multe limbi se recurge azi la neologismul indicibil, eventual calchiat. În română indicibil îşi va găsi locul, căci este deja folosit, dar fără înţelesul de adverb pentru superlativ absolut.

Tot la metalimbaj intră şi cuvintele, oarecum antonime, cutare şi anume, amândouă interesante, dar mai ales al doilea, ca derivat de la un cuvînt atât de metalingvistic cum este nume. În ce-l priveşte pe cutare, semnalăm diminutivul cutărică, surprinzător şi demn de a fi comentat şi el, tot ca metalimbaj.

O interesantă situaţie ne-o oferă expresiile o să!, aş! şi mai va!, prin care este exprimată neîncrederea Emiţătorului faţă de un proiect sau o promisiune a conlocutorului sau a altcuiva. Cred că avem de-a face cu transformarea morfemului în cuvînt, purtător astfel al înţelesului gramatical oferit ca înţeles lexical:
– O să fac şi o să dreg!
– O să!
După acest procedeu s-ar părea că va de la va face şi va drege devine la interlocutor mai va!

Aş nu este exclus să provină şi el de la condiţional-optativ, cu o evoluţie ceva mai complicată d.p.d.v. semantic. Certă este provenienţa „negaţiei” o să de la viitorul de tip popular o să (fac). Ipoteza noastră este că o să face serie cu mai va şi aş, deopotrivă de batjocoritori. (Fireşte, acest sens decurge şi dintr-o intonaţie potrivită.)

Nota bene: în (mai) va se zice că avem o rămăşiţă miraculos salvată din vado, vadere „a merge, a porni”. Nu excludem această etimologie. Ceea ce modifică ipoteza, fără a o anula: pierzându-şi sensul şi rămas „în aer”, fără nici o legătură cu alte cuvinte, acest va va fi ajuns să fie resimţit ca va din va face, rostit independent, după modelul:
– Ai fost la piaţă?
– Am!
De aici, după acest model greşit „decriptat”, se va ajunge la separarea lui o să şi a lui aş, purtători ai sensului gramaticalizat care, în acest fel, se lexicali-zează într-un mod neaşteptat, ingenios! (O asemenea explicaţie reduce ingenio-zitatea vorbitorilor la decodarea greşită, atât de fertilă într-o sumedenie de cazuri! Căci există şi greşeli, respectiv decodări greşite, dar „fericite”, care au rodit cu rezultate excepţionale, fără ca Receptorul să-şi dea seama că nu a înţeles mesajul. Exemplul cel mai interesant este alfabetul fenician, preluat de vechii greci cu convingerea că scrierea feniciană este fonetică: o literă pentru un sunet, pentru un fonem. Şi au conceput scrierea grecească după acest principiu, împrumutat de la fenicieni. În realitate, fenicienii, ca toţi semiţii, aveau o scriere silabică. Grecii sunt cei care au revoluţionat scrierea, introducând principiul fonetic, fonologic, dar au făcut-o cu sentimentul că preiau modelul fenician. În realitate, preluarea şi „decodarea” mesajului, a sistemului de scriere, s-a făcut greşit. O greşeală de decodare căreia omenirea, mai ales europenii, îi datorează foarte mult…)

Conştiinţa antonimiei dă naştere la multe expresii şi locuţiuni. Semnalăm expresiile care urmăresc şi obţinerea unui efect i-aş zice literar: hoţu’ de păgubaş, o nimica toată, foaie verde lemn uscat… O nimica toată, formulă atât de isteaţă, ne aminteşte de franţuzescul rien du tout. Să fie la origine aceeaşi atitudine şugubeaţă?

Dăm în continuare o listă de expresii a căror apariţie (structură) nu poate fi motivată (explicată) fără a ţine seamă de următoarele elemente: (1) conştiinţa lingvistică (metalimbaj), (2) plăcerea vorbitorilor de a se juca cu cuvintele şi (3) gustul pentru paradox: peste poate; face pe niznaiul; a luat-o pe daiboj; să stăm strâmb şi să judecăm drept; seamănă, dar nu răsare; mult mai mult; cât a-i zice peşte; cum necum; de ce, de ne-ce; scurt pe doi; cu chiu cu vai; pesemne; şi mai şi; (mai) de doamne-ajută; un lasă-mă să te las; mai încape vorbă?; s-a mântuit vorba; scurtă vorba; scurt şi cuprinzător; în toată puterea cuvîntului; să pun punctul pe i; frumoasă de nespus; frumoasă din cale afară; drept vorbind; nu-i vorbă; fel de fel; la urma urmei; vorbă să fie; vorbă-n vânt; cât pe ce; cât de cât; cutare; n-am cuvinte să…

Semnalăm distanţa dintre sub şi locuţiunea adverbială de dedesub(t). Prezenţa celor trei de în succesiune, deşi nu e uşor de explicat, vorbitorii o stăpânesc perfect, în toate variantele intermediare: stă sub masă, vorbeşte de sub masă, stă dedesubt, vorbeşte de dedesubt. Ceva asemănător (sub sub ala) se află la originea cuvîntului subsioară. Această structură ne aminteşte nenumăratele feluri în care a fi poate fi auxiliar pentru el însuşi . Noica le-a dat o atenţie deosebită în eseurile sale (vezi îndeosebi Sentimentul românesc al fiinţei), considerând că aceste structuri ţin de un specific românesc al limbii române.

Fireşte, când alcătuim inventarul complet a ceea ce ar fi metalimba română, capitolul cu care vom începe va fi cel al cuvintelor (verba) dicendi. Nu ne vom referi numai la verbe, aşa cum ne-ar impune tradiţia gramaticii latine. Ci şi la substantive, la adjective, adverbe.

Simpla înşiruire a cuvintelor din acest inventar nu va fi însă suficientă. Ci va trebui să descriem cât mai nuanţat personalitatea fiecărui cuvînt, ocurenţele sale specifice. Deosebirea pe care româna o face între cuvinte şi vorbe poate prilejui subtile şi interesante consideraţii cu care în mod obligatoriu va fi să ieşim din cadrul strict al lingvisticii.

Cuvîntul cuvînt este interesant nu numai prin etimologia sa şi prin polisemia atât de bogată. Va fi să cercetăm cu atenţie şi cu comentariile adecvate frazeologia dezvoltată în jurul acestuia: în toată puterea cuvîntului; om de cuvînt; a crede pe cuvînt; pe drept cuvînt; a avea cuvînt; cuvînt de onoare; a-şi ţine cuvîntul; a (nu) ieşi din cuvîntul cuiva; într-un cuvînt; dintr-un cuvînt; cuvinte acoperite („cu tâlcuri, pentru ca să nu înţeleagă toţi, iară numai cei învăţaţi”); joc de cuvinte. E de luat în seamă, de asemenea, paremiologia legată de cuvînt, deseori tulburător de ambiguă: „pe unde iese cuvîntul, iese şi sufletul”. Textele vechi ne oferă şi ele un material interesant: „L-au suduit, au cu cuvîntul, au cu tăcerea” (Prav. 959, după Sextil Puşcariu). Cum vine să sudui cu tăcerea?… A tăcea, tăcere intră şi ele în metalimbaj, româna făcând o netă distincţie între tăcere şi linişte, mai rar întâlnită în alte limbi, în felul acesta pledând încă o dată pentru a se renunţa la definiţia curentă a sinonimiei. Sinonimia trebuie discutată corect numai din perspectiva deosebirilor de înţeles dintre cuvintele aşa zis sinonime. Aparent sinonime!

Deosebirile subtile dintre a vorbi, a spune, a zice, a cuvînta, a numi etc. constituie un capitol încă nescris. Se petrec lucruri ciudate în interiorul acestui câmp semantic. A vorbi, bunăoară, este propriu zis un verb intranzitiv. El suportă însă un singur complement direct: substantivul prostii… Alte verba dicendi: a şopti, a murmura, a turui, a sporovăi, a bolborosi, a bodogăni ş.a.m.d., fonf, gângav, peltic, sâsâit, bâlbâit, mutălău, muteşte etc.

Intră la inventarul metalimbii şi o întreagă clasă de cuvinte, o parte de vorbire în întregime: pro-numele. Cuvintele din categoria pronumelui au înţeles numai prin raportare la alte cuvinte, pe care le înlocuiesc în anumite condiţii ceea ce presupune o conştiinţă lingvistică, atât la nivelul langue, cât şi la nivelul parole. În multe cazuri simţim chiar nevoia distincţiei metalangue – metaparole, meta limbă – meta vorbire!

În fine, dacă articolul nu este parte de vorbire, ci morfem, al unei categorii gramaticale (a determinării), putem consemna astfel şi o categorie gramaticală prin care se vădeşte conştiinţa lingvistică de sine, metalimbajul. (După părerea noastră articolul este una dintre punţile întinse între lexic şi morfologie, care dau limbajului caracterul de continuum, de întreg unitar, de Unu.) Din acest punct de vedere limba română ne oferă un caz excepţional: etimologia lui nişte, care vine din propoziţia ne scio (quid), făcând astfel explicită conştiinţa lingvistică: ne scio…

Un inventar complet al metalimbajului va cuprinde un capitol vast dedicat literaturii populare orale. În ce priveşte folclorul românesc, în fruntea textelor interesante din această perspectivă aş pune o ghicitoare, cea care întreabă ce se află în toate? Răspunsul: numele. Este atâta şi atât de subtilă, de modernă filosofie a limbajului în acest text minuscul încât nu mă încumet să fac vreun comentariu, ci doar o trimitere, la discuţiile şi teoriile pe marginea raportului limbaj-realitate, parţial confirmate (sau sublimate) în ideea că numai ce are nume există!…

Nota bene: din folclor, din literatura populară considerăm că face parte şi anecdota populară, inclusiv în lumea de azi, bancurile. Chiar dacă acestea nu aparţin întotdeauna graiului, ci deseori circulă la nivelul limbii literare, al unor persoane îndelung şi profund şcolite.

Inventarul nostru va consemna şi zicala „aşa-i vorba românească, cu două (mai multe) înţelesuri”, în mod explicit metalinguală.

Când spun metalimbaj în literatura populară mă gândesc şi la necunoscutul cu care am călătorit împreună în tren şi care a intrat în vorbă cu copiii mei, iar la un moment dat s-a oferit să le spună o poveste. Spre nedumerirea copiilor povestea începea aşa: A fost odată un moş şi o moaşă. Moşul avea un cocoş, iar moaşa avea o cocoaşă. Într-o bună zi moşul şi-a făcut un gard. Ca să nu rămână mai prejos decât moşul cu gardul lui, moaşa şi-a făcut şi ea o gardă… Şi tot aşa a ţinut-o semnalând astfel o realitate lingvistică puţin consemnată: mulţimea de substantive care sunt din punct de vedere strict formal perechi, după modelul unor substantive (bunic – bunică, făt – fată), şi mai ales al adjectivelor: drag – dragă, frumos – frumoasă etc., dar care semantic sunt cu totul altcum: rob – robă, foc – focă, lup – lupă (obiect), gazel – gazelă etc. Aş zice că avem aici o variantă a omonimiei care i-ar pune în încurcătură pe cei care, neştiind româneşte şi neavând la dispoziţie decât texte româneşti, ar încerca să le decripteze. Într-un manual de limba română pentru străini cred că ar încăpea un mic capitol despre aceste cuvinte masculine care nu au nici o legătură cu forma lor „feminină”: fund – fundă etc. Un fel de „falşi prieteni” din limba română…

Trecerea de la limbaj la literatura populară (folclor), adică trecerea de la cuvînt la textul intrat în circulaţia socială, o fac acele locuţiuni (numite de noi şi secvenţe) amintite mai sus, cu o structură motivată, de genul anume; peste poate; cum ne-cum; nici de cum; nici de cumul cumului; seamănă, dar nu răsare; a o lua la sănătoasa; a da ortul popii; a lua pe nu în braţe; foaie verde lemn uscat; foaie verde de dai n-ai, ia nu da, să vezi cum ai etc.

Iată, expresia a o lua la sănătoasa, pe care lingviştii o explică prin contaminarea locuţiunii a o lua la fugă cu proverbul fuga este ruşinoasă, dar e sănătoasă. Procedeul prin care se ajunge la expresia pusă în discuţie este literar, devenit rutină la cei ce practică inter-textualitatea, adică în literatura ultimelor două-trei decenii. În limba română este mai vechi aşadar.

Într-un mod similar a apărut şi cuvîntul oareşicât argotic crăpel, cu sensul „mâncare”, derivat de la expresia a crăpa (în el) „a mânca”. Crapă-n tine! = Mănâncă! Este legat, probabil, şi de „a mâncat până a crăpat”. Cine a zis prima dată cuvîntul crăpel a mizat pe capacitatea interlocutorilor de a se referi la acest context, de a-l actualiza în mintea lor.

Altminteri, orice derivare şi compunere de noi cuvinte apelează la conştiinţa lingvistică a vorbitorilor, pune la lucru funcţia metalinguală.

Prin aceste locuţiuni (expresii), zicale şi turnuri de frază, se creează o zonă de interferenţă între limbaj şi literatură. Şi aşa cum din limbaj nu lipseşte metalimbajul, la fel din literatura populară nu lipseşte meditaţia la rosturile şi alcătuirea limbajului. Întrebările pe care şi le pune omul contemplându-se pe sine nu puteau ocoli ipostaza sa de fiinţă cuvîntătoare şi cugetătoare.

Este evident că nevoile comunicării sunt satisfăcute prin funcţia conativă şi referenţială. Şi ne putem imagina un limbaj preocupat exclusiv de a face schimbul de informaţii dintre vorbitori. Un astfel de limbaj se poate lipsi – în proiecţia minţii noastre – de funcţia expresivă (artistică) şi metalingvistică.

Un astfel de limbaj poate funcţiona, dar ne va fi greu să explicăm prin ce se deosebeşte calitativ de limbajul în care comunică delfinii sau cimpazeii ori alte fiinţe ne-umane. Putem de aici deduce că limbajul devine grai omenesc abia atunci când omul va implica cuvîntul în gratuitatea unor texte literare sau metalinguale, când omul va descoperi că se poate juca cu cuvintele, poate minţi, fantaza etc.

Prin cele înfăţişate mai sus am ilustrat apartenenţa limbajului la conştiinţa de sine a omului, apartenenţa la un întreg – spiritualitatea umană, prin care se produce paradoxul gândirii omeneşti şi al limbii, capabile fiecare să se autocunoască: gândirea să se gândească la propriile gânduri şi mai ales la propriile mecanisme, limbajul să producă enunţuri despre propriile enunţuri şi structuri. Ceea ce am ţinut să prezentăm – cu oarecari pretenţii de noutate, a fost faptul că metalimbajul nu se manifestă numai prin enunţuri (la nivelul parole – vorbire), ci şi prin structuri şi reguli ale codului, aşadar la nivelul abstract, sublimat al limbii – langue, la nivelul nerostit al limbii, similar nivelului nevăzut al realităţii, al lumii. Adică nivelul cel mai adevărat (sic!) al limbajului. Şi cel
mai greu de descris…

A consemnat pentru dumneavoastră prof. ist. Ion Coja.

Exact cum ați citit! Cum așa? Păi, ia hai să cercetăm mai în amănunt acest cuvânt și legătura sa cu dacii noștri!

Cuvântul swastika este de origine sanscrită. Este folosit de mii de ani ca simbol al bunăstării, prosperității sau bunei orânduiri în spațiul hindus și tibetan.

Din păcate, ca multe alte simboluri, acesta a fost preluat de Hitler la începutul carierei sale și i-a schimbat trebuința într-un simbol care astăzi a rămas echivalent cu distrugerea, ura și crima. 

Practic dintr-o cruce pe verticală a întors-o și a pus-o în diagonală pe un fond roșu. Bun. Și acuma poate vă întrebați, dar ce legătură are asta cu genocidurile care au urmat?

Foarte simplu, orice simbol dacă este întors invers prin Legea Atracției Universale i se schimbă influența și va atrage energiile care îi corespund. Poate nu credeți însă, în chimia și biologia moleculară când se pune același obiect în alt mediu i se schimbă compoziția. Asta se întâmplă zilnic fără să fim conștienți din păcate de aceste fenomene extraordinare care au loc.

Dar să revenim, simbolul svasticii este găsit în foarte multe culturi. Îl găsim la amerindieni, îl gasim la nordici având capetele în forma de dragoni, îl gasim și în Asia de Sud, și nu în ultimul rând îl găsim la strămoșii noștri!

La noi mai este cunoscută ca şi Crucea Fulgerelor. Acest simbol sacru se folosea adeseori de catre daci pe stânci, în ceramică, pe monede, arhitectură, haine și chiar pe vârfuri de lance.

Svastica a fost gasită încrustată pe două vârfuri de lănci dacice, una descoperită în Germania, iar alta, în Italia. De unde știm că sunt dacice? Foarte simplu – pe reversul vârfurilor, se află inscripţia ZOLMXES, derivat din ZALMOXIS, ceea ce confirmă şi naţionalitatea luptătorilor care erau înarmaţi cu aceste lănci, dar şi legătura cu Misterele Zalmoxiene.

Foarte mulți cavaleri sau războinici de elită ai regilor daci cunoșteau Misterele Zalmoxiene. Ei făcând parte din Ordinul Danubian sau Basarab cum a fost cunoscut ulterior în epoca medievală. 

Să nu uităm că obiecte de luptă dacice s-au găsit până aproape de Țările Baltice, Danemarca și la granița cu Franța. Asta ca mica informare pentru cei sceptici.

Dar să revenim iar, svastica făcea trimitere şi către alte divinităţi. Astfel, în panteonul dacic, după Zeii Supremi, urmau cei Patru Arhangheli – Orfeu, Dionysos, Oeagru şi Keramos. Adică primăvara, vara, toamna și iarna. Keramos era de asemenea slavit la randul lui prin cei 4 fii ai săi de renume – Cabirii, invocaţi mai ales în timpul furtunilor de pe mare. Însumând toate zeitățile ne dă cifra sacra 8. Exact 8 Daci de pe Arcul de Triumf, de la Roma, al lui Constantin cel Mare; care și el era de origine tracă, născut în oraşul Naissus, din Moesia.

This slideshow requires JavaScript.

Marele istoric Adrian Bucurescu ne spune ceva extrem de interesant despre cifra opt și svastica:

„Cultul dacic a supravieţuit multe veacuri, alături de creştinism. Numele autentic al voievodului cunoscut ca Menumorut, era de fapt MENUMOROVT, cum apare în originalul Cronicii Notarului Anonim al regelui Bela. Cu siguranţă, straniul nume se rostea, în româneşte, ME NUMĂR OPT, însemnând clar ‘Cu (de; la; în) Numărul Opt’. Până astăzi, două localităţi din judeţul Olt, Optaşi şi Optăşani, amintesc de semnul sacru, Svastica, şi de numărul Celor Opt Divini, la care se închinau strămoşii noştri.”

Fără îndoială, că pe lângă Hinduism, Jainism și Budism unde întâlnim sacra cruce a svasticii, o găsim de asemenea în cultura noastra antică cu multe trebuințe.

Sper să vă fie de folos acest articol și reflectați la tot ce citiți aici.

Noi vom reveni cu informații la fel de profunde în viitorul apropiat,

Al vostru,

Urse Morega Tudor Alexandru