In Articole, Modelul de Tara

Liviu Rebreanu - Lauda taranului roman

Domnilor Colegi, Onorati Ascultatori,

Ales intr’un loc nou creat si dorind totusi sa ma conformez uzului academic de-a elogia pe un inaintas, ma vad silit sa ma prezint cu unul de-afara, cu stramosul meu si al unora dintre d-voastra, intr’un sens mai larg, stramosul tuturor: taranul roman…

Ma simt destul de jenat ca viu in fata d-voastra sa laud tocmai pe cel mai umil Roman, si-mi dau seama ca fapta aceasta nu e prea abila. Cand vorbesti despre un om mare sau despre reprezentantul unei clase puternice, ai certitudinea ca orice vei spune, nu va parea nimanui prea mult, si nici o lauda prea exagerata. Inaintasul, cu care indrasnesc eu sa ma infatisez, e sarac si slab. Asa a fost totdeauna si asa va fi, probabil, totdeauna. Munca si suferintele lui hranesc si imbogatesc pe asupritorii lui. El e destinat sa ramana vesnic gol.

Lauda aceasta totusi nu vrea nici sa inalte, nici sa darame si nici macar sa dovedeasca nimic, ci doar sa marturiseasca o credinta si solidaritatea mea continua cu inima celor multi cari au avut parte tot de ocari si proboziri, si prea arar de vorbe bune…

In vieata altor natiuni, taranimea a putut avea, si a avut, un rol secundar, sters; pentru noi insa e izvorul romanismului pur si etern. La noi, singura realitate permanenta, inalterabila, a fost si a ramas taranul. Atat de mult ca, de fapt, taranul roman nici nu e taran ca la alte popoare. Cuvantul insusi e de origine urbana, cel putin in semnificatia actuala. Taranul nu-si zice niciodata taran. Doar in vremile mai noi si sub influente politice a patruns si la tara cuvantul, spre a indica pe omul de la sat in contrast cu cel de la oras. Taranii insa numesc pe tarani, simplu, oameni. De fapt taranul n’are nume pentru ca nu e nici clasa, nici breasla, nici functie, ci poporul insusi, omul roman. Pentru toata lumea, taran e sinonim cu Roman, pe cand orasan nu, ba in general dimpotriva, mai cu seama in ochii taranului. Taranul a ramas Roman si sub barbarii cei vechi si sub cotropitorii ceilalti; in schimb orasenii s’au cam aratat Ilirci cu Thrcii, Greci cu fanariotii, Rusi cu Muscalii, Nemti cu Austriecii, pana sa devina Romani suta in suta, sub Romani.

Nu stiu cand a aparut in istorie taranul asa cum il defineste stiinta de azi, adica omul care cultiva pamantul din mosi-stramosi si care se simte legat de pamant prin radacini adanci. Barbarii de odinioara, strabunii natiunilor mari si mici de azi, n’au avut, pare-se, tarani, cel putin in secolele cand marea stramutare ii arunca mereu de colo pana colo prin Europa salbatacita. Neamuri razboinice, pornite pe cuceriri si deci spre traiul din munca altora, ele dispretuiau legatura cu pamantul. In vieata lor, rolul de capetenie il aveau cresterea vitelor, vanatoarea si razboiul, care e tot un fel de vanatoare, dar de oameni.

Istoricii, inclusiv cei romani, nu se prea inteleg intre dansii cand e vorba de trecutul nostru. Intr’o privinta totusi sunt de acord cu totii, anume ca aici, la noi, pe pamanturile noastre, se face agricultura din vremuri imemoriale. Dar existenta agriculturii presupune existenta taranului. Navalitorii nestatornici, umblatori dupa prada si setosi de sange, nu se indemnau sa scormoneasca ogorul. Trebue deci sa fi muncit poporul bastinas peste care puhoaiele de barbari au alunecat si s’au scurs val cu val. Bastinasii s’au invatat, desigur dupa aspre experiente, sa nu se amestece de loc, sau cat mai putin posibil, in luptele navalitorilor ce se perindau. Razboaiele erau totale si pe-atunci, mai ales din partea barbarilor cari purtau cu dansii femeile, copiii si batranii, impreuna cu toate animalele. Dar pe-atunci muntii si codrii ofereau inca refugii destul de sigure pentru autohtonii cari voiau sa ramaie neutri. Cotropitorii insisi rareori se raspandeau departe de marile cai de trecere si de pasunile cari le hraneau vitele. Iar cand s’a intamplat ca unii sa se imprastie si sa se adoiala, o minune cum a rezistat si a persistat aici poporul
nostru, in mijlocul tuturor uraganelor. Dar taranul roman, existenta lui permanenta pe aceste plaiuri, poate deslega taina aceasta si altele care ne privesc. Taranul e inceputul si sfarsitul. Numai pentru ca am fost neam pasnic de tarani, am putut sa ne pastram fiinta si pamantul…

Cand se abat marile urgii, oamenii bogati, posedantii de toate felurile, sunt imediat gata de duca. Ei n’au legaturi organice cu pamantul tarii si se despart usor de orasele sau de castelele in care locuesc, siguri ca vor gasi, cu aurul lor, in alte tari, alte orase si alte castele, unde vor putea continua vieata usoara de belsug… Taranul nu pleaca nici de voie, nici de nevoie. El n’are unde sa-si mute saracia, pentru ca, smuls de pe ogorul lui, ar fi osandit sa piara ca un arbore smuls din radacini. De aceea taranul e pretutindeni pastratorul efectiv al teritoriului national.

Si daca e asa in general, de ce n’ar fi si pentru taranul roman, a carui dragoste de pamant e mai mare si mai naturala decat a altora? Caci pentru taranul nostru pamantul nu e un obiect de exploatare, ci o fiinta vie, fata de care nutreste un sentiment straniu de adoratie si de teama. El se simte zamislit si nascut din acest pamant ca o planta fermecata care nu se poate starpi in vecii vecilor. De aceea pamantul e insusi rostul lui de-a fi. Pamantul nostru are un glas pe care taranul il aude si-l intelege. E «sfantul pamant inspirator» care ne-a modelat trupul si sufletul, care prin soarele si apele si muntii si sesurile lui ne-a daruit toate calitatile si defectele cu care ne prezintam azi in lume. Pamantul acesta parca nici nu poate produce decat numai Romani.

Astfel, destinul pamantului care ne-a nascut si ne-a crescut a trebuit sa comande si destinul desvoltarii neamului nostru. El ne-a impus multe veacuri de-a randul o existenta aproape vegetala, o existenta de chinuri si umilinti pe care numai taranul o putea indura. Cu cat se inmulteau suferintele si treceau vremurile, taranul roman s’a indaratnicit in rabdare. Dragostea lui de pamant s’a invartosat. Tarina se amesteca necontenit cu cenusa si oasele inaintasilor, iar vazduhul se umplea cu umbrele si sufletele lor pana in tarii. Nimeni nu-l mai putea clinti din loc, nicio putere si nicio schingiuire…

Rezultatul? Romania actuala cu Dacia de odinioara sunt congruente nu numai in privinta configuratiei geografice, dar si a configuratiei etnografice romanesti.

Acest fapt singur, aceasta evidenta batatoare la ochi ar trebui sa puie pe ganduri, daca nu sa-i desarmeze, pe apostolii interesati ai discontinuitatii romanesti in propria noastra tara. Ce argument de continuitate poate fi mai plauzibil decat existenta aceluiasi popor, pe aceleasi locuri, dupa doua mii de ani? Inexplicabila ar fi tocmai discontinuitatea. S’au vazut popoare mutandu-se in alta tara, se cunosc popoare cari au disparut cu totul, dar un popor, care sa dispara si sa se risipeasca pentru a reaparea, peste multe sute de ani, exact in locurile pe cari le-a parasit, ar fi o minune ce nu se poate intampla decat in anume manuale istorice cu talc.

Rolurile principale in istorie le joaca sau neamurile creatoare de mare cultura, sau cele distrugatoare de cultura. Vieata popoarelor linistite se petrece mai mult in subsolul istoriei. Neamul romanesc a fost cel mai linistit din lume. In trecutul nostru n’avem niciun razboiu de cucerire, ci numai de aparare. Am trait mai mult in sate, la umbra evenimentelor facatoare de istorie. Satele insa nu lasa documente pe care sa le consulte si sa le compulseze viitorii istorici. Satele apar si dispar, fara urme, dupa legi si indemnuri necunoscute. In cuprinsul pamantului romanesc, tocmai in epoca de formatie a neamului, poate ca nici sate nu erau multe, ci mai ales catune resfirate. Asa ca n’avem si nici nu putem avea documente. Dar oare realitatea unui popor nu e mai vorbitoare decat un zapis oarecare sau o stela funerara?

Nasterea unui popor e un miracol, negresit, precum miracol e orice nastere, chiar a ultimei ganganii. De aceea inceputurile tututor popoarelor sunt invaluite in negura legendelor. Chimia etnologica n’a ajuns si nici nu va reusi sa patrunda si sa fixeze intr’o formula cu repetitie misterul formatiei unui popor nou din doua sau mai multe vechi. Daca s’ar fi descoperit reteta, in vremurile acestea de produse sintetice, s’ar fabrica poate si popoare in serie pentru solutionarea sau complicarea conflictelor internationale. Sunt insa numai anume epoci si imprejurari cand se realizeaza, intre popoare indelung convietuitoare, osmoza generatoare de natiune noua. Toate popoarele europene s’au format cam in aceeasi epoca si din amestecul mai multor neamuri – Francezii, Germanii, Englezii, Italienii, altii – si totusi mai ales despre noi se spune, cu o nuanta peiorativa din partea unora, ca suntem «ein echtes Mischvolk».

Stiu ca ma inversunez sa deschid usi cari au fost fortate de mult, in deosebi in aceasta venerabila incinta unde problemele originii si trecutului romanesc s’au desbatut si s’au clarificat deplin. Dar cand se inmultesc cei ce nu scapa o ocazie fara a ne ponegri inceputurile si trecutul, ca sa ne poata apoi contesta pamantul, sa nu mi se ia nici mie in nume de rau staruinta. Ma obliga de altfel insusi taranul roman, argumentul viu si cel mai puternic al autohtoniei noastre…

O caracteristica tot atat de importanta a unui neam, ca si comunitatea de sange, este limba. La noi si aceasta e opera taranului. Limba romaneasca e o limba taraneasca. Farmecul si expresivitatea specifica le-a capatat de la fauritorul ei originar, care a fost taranul. Toata desvoltarea ei, pana in timpurile mai noua, se datoreste taranului, singurul care a vorbit-o totdeauna. Limbile prea cultivate, ajunse la completa maturitate, devin rigide, abstractizante, mecanice. Pierzand sau dispretuind contactul direct cu poporul, in cele din urma imbatranesc, se artificializeaza, ajung a fi organisme moarte – limba latina, greaca, ebraica… Limba noastra, cultivata numai de tarani, in legatura continua cu pamantul si cu lumea concreta, a pastrat expresia imagica si naiva a omului simplu, o prospetime pitoreasca si colorata, ritmul vietii miscatoare. Limba aceasta, ca toate operele taranesti, e conservatoare si-si apara cu indaratnicie conformatia, ramanand refractara incercarilor de violentare. Neologismele, in afara de cele de specialitate cu circulatie numai in anume sfere, se generalizeaza anevoie si abia dupa ce sufera transformarile notionale si formale potrivite cu spiritul ei. Asa au fost condamnate sa dea gres sfortarile filologilor de odinioara cari au vrut s’o «relatinizeze», ca si ale altor reformatori mai noi cari au incercat s’o «rumanizeze» prin reinvierea slavonismelor eliminate de evolutia ei fireasca. Acelasi rezultat trebue sa-l aiba si tendinta unor scriitori si gazetari de a o «urbaniza» cu orice pret, imprumutand din limbi straine nu numai cuvinte, dar si constructii gramaticale si sintactice, socotind probabil, ca si oarecari predecesori ai lor de-acum doua-trei secole, ca romaneasca poporului e «proasta si nu-i buna de nimica»…

Taranul s’a incapatanat a vorbi numai romaneste si a refuzat sa invete o limba straina chiar cand imprejurarile sau nevoile l-ar fi obligat. In Ardeal, in regiunile mixte, Ungurii si Sasii au fost totdeauna cei cari au vorbit romaneste, nu Romanii ungureste sau nemteste. Eu n’am cunoscut niciun taran roman care sa stie ungureste sau orice alta limba straina, in vechea monarhie austro-ungara existau regimente de Romani care stationau cu anii prin provincii straine indepartate. Soldatii vorbeau romaneste oriunde se aflau, la Viena ca si in Bosnia, iar cand cineva li se adresa intr’o limba straina, raspundeau invariabil «nu stiu», din care pricina unele corpuri erau chiar poreclite «nu-stiu-reghiment».

Nu insemneaza aceasta ca taranul roman e incapabil sa invete o limba straina, ci numai ca tine mai presus de orice la graiul lui stramosesc. Cat talent si mai ales cata predilectie au Romanii pentru limbile straine, o dovedesc orasenii si surtucarii nostri de toate categoriile cari, si azi, ca totdeauna, se cred mai subtiri si mai cultivati daca vorbesc, de cele mai multe ori prost, orice alta limba, numai straina sa fie…

Precum si-a pastrat limba, tot astfel a pastrat si a modelat taranul roman, dupa chipul si asemanarea lui, credinta in Dumnezeu. Din batrane superstitii, din ramasite de credinte stravechi transformate si adaptate, din dogme si precepte crestine, el si-a alcatuit o religie specifica, un amalgam profund de crestinism si paganism. Religia aceasta, legea romaneasca, e unica pentru intreg neamul nostru pe deasupra tuturor controverselor teologice. In ea se rezuma conceptia de vieata a taranului roman, resemnarea si increderea lui in dreptate divina. Legea romaneasca e suportul moral al taranului. Ea i-a daruit puterea de a rezista si de a birui incercarile veacurilor. Crestinismul nostru, asa cum il practica si-l traieste taranul, ascunde intr’insul toate fazele si peripetiile istoriei poporului roman, intocmai ca si limba romaneasca…

Daca taranimea romana a fost ursita sa conserve rasa, pamantul, limba si credinta noastra, inseamna ca ea este intruchiparea tuturor virtualitatilor si energiilor romanesti, ca deci dintr’insa trebue sa porneasca si sa se inspire tot ce e romanesc. In trecut, din ea s’au ridicat, prin selectie naturala, boierii si in sanul ei s’au intors cei care-si pierdeau slujbele si averile cand nu-si pierdeau si capul. Din ea se recruteaza multimea mare a luptatorilor in timp de razboiu si a muncitorilor in timp de pace.

Taranul niciodata si sub nicio forma nu se intovaraseste cu strainii. Privirea si dorul lui nu trec niciodata dincolo de hotarele neamului. El sufera orice cu resemnare. Nadejdea lui e Dumnezeu. E in stare sa moara fara a se plange si mai cu seama fara a se revolta. Are o rabdare eroica, dar care ajunge sa se confunde uneori cu toropeala, parca lupta tacuta, nesfarsita pentru conservarea fiintei etnice i-ar fi istovit agresivitatea. Rabdarea si resemnarea insa, in loc sa-i fie pretuite sau barem recunoscute, i-au adus imputarea ca e lenes si nesimtitor. Caracteristic este ca imputarea o ridica tocmai exploatatorii lui de ieri si de azi.

Admitand ca taranul roman ar avea mai putina tragere de inima la munca, vina inca nu i s’ar putea atribui lui. De sute de ani, daca nu din totdeauna, Romanul a trebuit sa munceasca pentru altii, fara rasplata, fara speranta si bucurii. In asemenea conditii lenea si nepasarea erau singura reactiune posibila. Cu adaosul ca saracia si mizeria au devenit virtuti pe care a trebuit sa-si intemeeze toate rosturile vietii. Neputand aspira la un traiu omenesc, s’a organizat in mizerie ca intr’un element ineluctabil.

Oricat ar parea de ciudat si de trist, adaptarea la saracie, impreuna cu toate consecintele ei, a fost o necesitate vitala pentru poporul romanesc. Altminteri n’ar fi putut indura vieata si s’ar fi sfaramat si topit printre celelalte neamuri. Inchizandu-se in saracie ca intr’o gaoace indestructibila, s’a singularizat si a putut sa-si desvolte insusirile specifice, sa-si dobandeasca o fizionomie nationala deosebita. Vieata saraca nu exclude bogatia sufleteasca. Saracul e mai aproape de sufletul sau decat bogatul si are mai multa nevoie de frumosul care, transfigurand realitatea, devine izvor de speranta si mangaiere. Folklorul nostru, in toate manifestarile sale, e creatie de popor sarac, ceea ce nu-l impiedeca sa fie mai valoros si mai bogat decat al multor neamuri traite in belsug. Cand munca e zadarnica si slujeste numai buna starea asupritorilor, lenea si visarea razbuna nedreptatea si devin producatoare de arta, bucuria celor obijduiti.

Dealtminteri, ce fel de existenta a avut de-a-lungul vremilor Romanul, fie plugar, fie pastor, se pote inchipui dupa ceea ce se vede si azi: la numai cateva zeci de kilometri de Bucurestii rivalizand in lux si risipa cu metropolele cele mai ariviste, intalnesti niste amarite asezari cu infatisarea aproape neolitica – satele si catunele romanesti. Contrastul acesta e mai elocvent decat volume intregi de istorie.

Intre sat si oras a fost si mai persista pretutindeni un antagonism, la noi insa parca mai viu si mai accentuat. Pentru ca orasele noastre nu sunt expresia specificului national. Un oras german sau francez reprezinta chintesenta nationala respectiva ca si satul, ba chiar in mai mare masura. Orasul nostru, infiintat si desvoltat, in multe cazuri, din alte necesitati decat cele romanesti, nu s’a adaptat inca deplin spre a fi aevea, ca duh si civilizatie, izvor de romanism curat… Pe cand taranul roman da orasului tot, civilizatia orasaneasca ii ofera numai sarcini si fraze goale. Taranul e serios si naiv, orasanul e ironic si sceptic. Poate de aceea taranul n’are incredere in orasan, iar orasanului i-e rusine de taran, cand nu-i e frica.

Si totusi emanciparea taranilor, orasenii au propovaduit-o, si au realizat-o. Revolutiile noastre, mai mult galagioase decat sangeroase, s’au facut toate de sus in jos, pana la exproprierea latifundiilor si improprietarirea taranilor. Taranul insusi, incapabil de a se organiza si de-a initia rasturnari sociale, ar fi purtat in eternitate jugul servitutii.

Ideile liberale si democratice au patruns la noi din afara, evident, dar au gasit aici teren favorabil. Curentele generoase umanitare, proclamand sfintenia libertatii individuale, erau in aer, la inceputul secolului trecut, in toata lumea, intocmai cum azi e in aer ideea strivirii individului in folosul colectivitatii. Ideilor generoase de atunci le datoram nu numai libertatea taranului, dar insasi libertatea neamului romanesc, cu corolarul firesc al unirii tuturor Romanilor intr’un Stat independent. Ideile de-acum un veac si jumatate, prin triumful libertatii omului, au impus libertatea popoarelor, precum curentele dominante actuale, prin incatusarea individului, sunt sortite sa ingenuncheze pe cei slabi in folosul celor puternici.

Vantul de generozitate universala a prilejuit, cum era natural, si mari exagerari. Mila, compatimirea si dragostea pentru taranime au creat o imagine falsa a taranului, o idealizare ieftina si dulceaga, departe de realitate. Pe masura ce interesul pentru taran crestea, s’a ajuns sa nu se mai poata vorbi despre el decat in termeni hiperbolici. Iar cand sufragiul universal a oferit un buletin de vot taranului analfabet si nemancat, oropsitul de ieri s’a pomenit deodata tiran prin procura.

Pentru ca toate miscarile in favoarea taranimii au fost infectate de retorism, au ramas simple intentii fara rezultate practice. Dupa o suta de ani de emancipare, devenit proprietar asupra aproape totalitatii pamantului cultivabil, taranul roman se afla in aceeasi mizerie morala si culturala, iar standardul lui de vieata nu s’a imbunatatit catusi de putin. Ceea ce denota o trista carenta a conducatorilor.

Prin ceea ce a fost si a reprezentat in vieata neamului, taranul roman nu se putea sa nu devina indreptarul culturii nationale, mai cu seama in ce priveste literatura si artele. Cand, dupa dobandirea libertatilor, fortele creatoare romanesti s’au desteptat si au aparut poetii, artistii si invatatii, toate buna-vointele si uneori talentul real s’au poticnit din lipsa instrumentului de expresie de o parte si de alta parte a unei temelii durabile pe care sa se construiasca. Decenii de dibuiri, de reforme abracadabrante, de imitatii sterile, de innoiri diverse n’au dat roade. Limba romaneasca, corectata intruna de scriitori si filologi pasionati, scartaia din ce in ce mai rau si nu izbutea sa nasca poezie. Abia cand scriitorii s’au apropiat mai atent de literatura taranului, au descoperit izvorul limbii si al poeziei romanesti. Alecsandri a facut un act revolutionar adunand si dand la iveala o comoara de poezie populara. S’au gasit, fireste mai tarziu, unii cari sa-l acuze ca prin ajustarile si completarile lui ar fi stricat frumusetea originala. Au uitat acuzatorii ca arta e totdeauna opera individuala, chiar cea anonima populara. Un cantec popular a fost facut, intai si intai, de cineva si numai pe urma au venit altii, in timp si in spatiu, sa-l corecteze, sa-l amplifice ori sa-l simplifice, in sfarsit sa-l perfectioneze. Adica intocmai ceea ce se intampla si cu poezia culta, unde insa toate operatiile le savarseste un singur ins, mai inzestrat si cu darul versificatiei, si cu al criticii. Incat Alecsandri a fost ultimul corector al baladelor populare culese de dansul, si desigur cel mai talentat.

Pana la Eminescu totusi limba literara romaneasca a mai avut destule sovairi. Numai geniul eminescian a stiut sa integreze organic comoara limbii taranului in limba uzuala a tuturor. Prin Eminescu, taranul roman a daruit elementul cel mai necesar literaturii noastre: limba curata, bogata, mladioasa, mereu noua, cu posibilitatea de eterna innoire, cu un dinamism etem, dinamismul eternului duh neaos romanesc.

Colaborarea dintre Romanul cel mai modest si poetul cel mai mare a fixat linia generala a originalitatii literare romanesti. Pe aceasta linie scriitorii au putut inainta pe urma fara teama de ratacire, avand de altfel totdeauna la indemana pe taranul roman, in caz de indoieli.
Dupa Creanga si Cosbuc, miscarea semanatorista, impreuna cu cele similare si adiacente, a putut enunta axiomatic ca o literatura romaneasca adevarata trebue sa purceada din realitatea romaneasca, adica direct sau indirect din taranimea care reprezinta ceea ce are mai original neamul nostru. De fapt semanatorismul n’a facut decat sa formuleze si sa strige cu glas tare, ca sa patrunda in constiinta tuturor, ceea ce au simtit totdeauna, desi nu atat de categoric, toti creatorii de valori veridice. Miscarea aceasta, entuziasta pana la fanatism, era natural sa faca sa triumfe un comandament a carui rodnicie s’a dovedit in toate timpurile si la toate popoarele. «Iliada», «Divina Comedie, «Don Quijote», «Faust», sunt universale pentru ca, dincolo de perfectia estetica, exprima suflete si realitati nationale. Nu e vorba, cum s’a incercat sa se rastalmaceasca, de a reduce literatura la taranism, sau muzica la doine si hore, sau sculptura la crestaturi in lemn… Ar fi o aberatie sa anchilozam si sa limitam inspiratia artistului. Confundand culturalul sau etnicul cu esteticul se anihileaza creatia de arta. Opera nu valoreaza prin materialul rural sau urban, ci numai prin realizarea estetica. Dar estetica nu exclude predominanta unui spirit specific care da anume coloare si autenticitate operei.

Am avut de altfel destui scriitori, unii foarte talentati, cari, umbland sa cultive asa zisa arta pura sau sa fie moderni cu ghilimele, au crezut ca trebue sa se inspire neaparat dupa ultimisimele curente straine. S’a intamplat sa realizeze, in cazurile cele mai fericite, imitatii acceptabile sau chiar virtuozitati tehnice interesante, nu insa opere vii si trainice. Caci modernismul adevarat nu cere instrainare de realitatile nationale, ci tocmai in intelegerea mai patrunzatoare, adancirea si valorificarea originalitatii acestor realitati. Literatura fara tara nu exista, cum nu exista planta fara pamant. Ar fi de observat, in treacat, ca pseudo-modemismul a fost reprezentat si practicat la noi exclusiv de scriitori nascuti la oras, deci mai putin legati de pamant si uneori chiar de graiul romanesc pana intr’atata, ca unii se mandreau cand izbuteau sa ticluiasca ceva in vreo limba straina. Ceea ce ar fi o dovada mai mult ca orasului ii lipseste inca spiritul autohton zamislitor de valori originale.

Totusi cultura adevarata, prin care neamul romanesc sa-si justifice rostul in lume, numai orasul poate s’o creeze si s’o desavarseasca. Literatura taraneasca nu e pentru tarani, caci taranii nu citesc si nici nu vor citi carti literare. Taranul isi face singur literatura pe care o pofteste inima lui, cum isi confectioneaza cele trebuincioase pentru trupul si sufletul sau. Cartile cu tarani le citesc numai orasenii, ca si pe celelalte. Taranul, prin firea lucrurilor, nu poate fi consumator, ci doar subiect de literatura.

Orasul insa trebue sa fie patruns si el de duhul pamantului si al sufletului romanesc. Glasul pamantului trebue sa fie auzit si inteles si de oraseni pentru a deveni marea lege a neamului pe care nimeni sa n’o mai infranga si nici sa n’o nesocoteasca. Intre sat si oras trebue sa se creeze simbioza care sa potenteze toate puterile creatoare. Numai simbioza aceasta va naste marea cultura romaneasca de care in sfarsit va beneficia si taranul roman, conservatorul trecutului si tineretii noastre.

De aceea azi si inca multa vreme, spre taranul roman trebue sa ne intoarcem necontenit. Fiindca, precum Anteu castiga noi puteri si devenea invincibil cand atingea pamantul, tot astfel creatorii romani, pastrand contactul spiritual cu taranul roman, vor produce opere universal pretioase si vor servi, in acelasi timp, destinul neamului…

Dar, la randul ei, tara noua, pentru care taranul roman a jertfit si a sangerat cel mai mult, trebue sa-i inlesneasca si lui soarta mai buna ce i se cuvine. Nu prin fraze si hartoage, nici prin pomeni si fagadueli desarte, ci printr’o educatie noua care sa-i asigure munca rodnica si traiu omenesc. Si mai ales, si poate mai presus de toate, daruindu-i ceea ce ravneste de multe veacuri fara incetare si in zadar: lumina si dreptate.

Suntem si vom fi totdeauna neam de tarani. Prin urmare destinul nostru ca neam, ca Stat si ca putere culturala, atarna de cantitatea de aur curat ce se afla in sufletul taranului. Dar mai atarna, in aceeasi masura si de felul cum va fi utilizat si transformat acest aur in valori eterne.

Academia Romana

Discursuri de receptiune XXVII

Lauda taranului roman

Discurs rostit la 29 mai 1940 in sedinta publica solemna de Liviu Rebreanu

Monitorul Oficial si imprimeriile statului Imprimeria Nationala.

Bucuresti, 1940

Recommended Posts

Leave a Comment

Redacția noastră vă ascultă. Contactați-ne!

Suntem bucuroși să stăm de vorbă. Așteptăm mesajele voastre.

Not readable? Change text. captcha txt
nu mai vrem sa fim romani, romani, romaniaion coja, comportamentul mioritic, miorita
%d bloggers like this: