Articole despre valorile românești.

cruce apa

Cristian Horgoș – Recuperatul crucii din apele reci, de Bobotează

Aruncatul și recuperatul crucii în apă de Bobotează (6 ianuarie) este un obicei ortodox important, unde preotul aruncă o cruce de lemn în apa unei mări, râuri sau lac, iar tineri curajoși se scufundă în apele reci pentru a o recupera, simbolizând botezul lui Iisus și binecuvântarea tuturor apelor, iar cel care o aduce la mal este considerat norocos și binecuvântat. Faptul că bărbații se avântă în apele foarte reci reprezintă și un sacrificiu în spiritul credinței.

În vechime, în București, la acest ritual participau familia regală, oficiali ai statului, patriarhul împreună cu un sobor de slujitori ai sfintelor altare și credincioșii. Din documente reiese că ceremonia începea de la Biserica Zlătari de pe Calea Victoriei din capitală și se sfârșea la podul din Piața Senatului (astăzi Piața Națiunile Unite). Aici avea loc ritualul aruncării sfintei cruci în Dâmbovița. Din anul 1948 acest ceremonial public a fost interzis de autoritățile comuniste.

regele si Iordan LunguArhivele Naționale ale României au publicat marți, pe rețelele sociale, o fotografie de arhivă, în care apare Regele Mihai aruncând crucea de Bobotează în apa Dâmboviței. Familia regală era o bună păstrătoare a tradițiilor românești, potrivit sursei menționate.

Iordan Lungu a fost cel care a ajuns primul la cruce, numele acestuia fiind o potrivire frumoasă cu numele râului în care a fost botezat Iisus.

Dincolo de acest aspect, oamenii Bisericii susţin că obiceiul aruncării crucii în apă are şi o semnificaţie teologică.

„Aceasta este o rânduială străveche, ţinută acum doar în ţările ortodoxe, semnificând binecuvântarea apelor naturale prin afundarea sau aruncarea unei cruci în ele. Semnifică, în primul rând, intrarea şi ieşirea lui Hristos din apa Iordanului pe care o sfinţeşte cu propriul Său trup. Apa fiind seva universului şi a tuturor elementelor cosmice, întregul univers primeşte sfințirea.”

Un comunicat al PS Macarie, episcopul românilor din Europa de Nord poate fi lecturat aici.

Tot de Bobotează şi de Sfântul Ioan, în funcţie de fiecare zonă a ţării, se colindă, se fac farmece, se prezice viitorul în noul an, fetele pun busuioc sub pernă ca să îşi viseze ursitul. Se spune că în această noapte cerurile se deschid, iar dorințele sincere pot fi auzite. Totuşi, dacă stropirea cu agheasmă este permisă, nu este bine să te speli pe cap sau să speli haine, pentru că „se spurcă apele”, potrivit superstiţiilor din popor. Unii bătrâni spun că dacă te vei spăla pe cap în ziua de Bobotează, o să ai dureri de cap tot anul.

În mediul virtual se găsesc multe filme despre recuperatul crucii de către tineri bărbați, îndeosebi din Dunăre, unul din ele putând fi vizionat aici:

A consemnat pentru dumneavoastră Cristian Horgoș.

babele bucegi

Constantin 7 Giurginca – Arhivele Transcendente – Buricul Pământului și pentagrama Babele

Lingamul (Buricul Pământului)

sfinxul si babeleÎn imediata apropiere a Sfinxului se află plasată „o babă”, o stâncă izolată înălțată vertical, ce prezintă un pronunțat aspect falic ce poartă numele de lingam, cuvânt ce înseamnă semn.

Lingamul în mitologia indică este în ansamblul său simbolul lui Shiva, în calitatea sa de principiu care procreează.

Numeroși adoratori ai lui Shiva nu văd în lingam altceva decât arhetipul organului generator; alții însă îl consideră un semn, o icoană a creării și a distrugerii ritmice a Universului care se manifestă în forme și se reintegrează în mod periodic în unitatea primordială, preformală, cu scopul de a regenera.

În acest sens lingamul este și un simbol central, un simbol axial reprezentând Axul lumiiOsia lumii, un Buric al lumii (un omphalos).

Uriașul lingam așezat în imediata apropiere a Sfinxului, ca principiu feminin (întruchipând Marea Zeiță Mamă) este semnul care amintește prezența principului masculin Omul, Adam, Omul Primordial, din aceeași structură tripartită a Coloanei Cerului (Axis Mundi).

Este semnul care amintește de Manifestarea Primordială – hierogomia Cer (Uranus) – Gaia (Pământ).

Lingamul este semnul pragului de unde te îndrepți spre Axul lumii, Întreita Columnă a cerului de pe vârful Omul.

Cele cinci paleoglife cu aspect de ciuperci uriașe: pentagrama Babele

babele bucegiDrumul spre centru care urcă de la Peștera lui Zamolxe spre platoul Babele are în capătul său un Străjer de piatră, o înfățișare fantastic, cu două fețe, a doua față indicând direcția spre Buricul Pământului, sau Omphalos.

Străjerul fabulos, cu două fețe, este flancat de „două Babe”, iar a doua față a lui indică, în direcția privirii lui, un grup compus de alte trei babe, adică cinci (penta) paleoglife cu aspect de ciuperci uriașe, pe care Romulus Vulcănescu, în „Coloana Cerului”, le identifică ca reprezentări arhaice ale Coloanei Cerului, sau Coloane megalitice ale Cerului.

Ele alcătuiesc o pentagramă, una din tiparele, formele ideale ale geometriei pitagoreice, care se întemeiază pe numărul cinci ce exprimă împreunarea lucrurilor inegale.

Cele cinci brațe ale pentagramei aduc laolaltă, în mod fecund, numărul trei, adică principiul masculin, și numărul doi, ce corespunde principiului feminin.

Fiind una din Cheile Științei celei Mari (știința ezoterică) ea deschide calea către taine. Anticii considerau pentagrama simbol al ideii de perfecțiune, simbolul de căpetenie al pitagoreicilor. Pentagrama exprimă o forță izvorâtă din sinteza unor forțe complementare.

Așezarea acestor cinci coloane megalitice ale Cerului în centrul platoului pregătesc trecerea novicelui în ascensiunea sa finală spre altarul de la Întreita Columnă a Cerului.

Sunt și ele semn și imagini din marea frescă dăltuită în piatra în care a fost încifrată povestea de început a Zămislirii Omului și a manifestării sale ca putere creatoare.

Un templu uriaș din care au mai rămas, după sute de mii de ani, acești martori ruiniformi care ne invită să găsim codul prin care să putem citi acea Magna Epica (Marea Poveste) creată de o civilizație comună acum zeci de milenii, cu reprezentări cosmocentrice și mituri și legende, atât de apropiate, parcă, într-un Continent Comun, o Pangeea (sau Atlantida – n.red.).

Reprezentări atât de apropiate în Europa, Asia, Africa, cele două Americi, Oceania. (Ca un gând plin de speranță nu va fi surpriza noastră, ci marea noastră bucurie și șansă, să redescoperim comorile Antarctidei, descătușând-o din platoșa ei de gheață).

Muntele Guțanu, Bucegi

Muntele Guțanu, Bucegi

O legendă și un toponim amintesc de aceste altare preistorice, locuri de consacrare a Zeilor Primordiali, și anume Babele, în toponimia noastră, și legenda Cetatea Babei.

Regina României, Carmen Sylva (pseudonim literar pentru soția regelui Carol I al României, regina Elisabeta), cu un rafinat simț artistic și talent a adunat de la localnici legendele Bucegilor, pe care le-a repovestit cu mult talent în „Poveștile Peleșului”.

Într-una din ele este și povestea „Cetatea Babei”, care narează despre o Cetate ridicată în creștetul munților, greu de ajuns la ea, unde stăpânea o vrăjitoare care-i punea la grele corvezi pe supușii ei piticii, care trebuiau să scoată din măruntaiele muntelui cât mai mult aur.

Împreună cu fata ei (Alba), vrăjitoarea, numită Baba Coaja, torceau acest aur pentru diademele viitoarelor neveste. Numai că Baba Coaja strecura în firele toarse și un descântec care să nu le aducă mireselor fericire, ci nefericire și nenorociri.

Dincolo de poveste este de reținut că, în acest spațiu sfânt al Platoului, memoria arhaică a reținut existența unei „cetăți”.

Poiana Guțanu și Munții Bătrâna și Guțanu, Abruptul Brașovean al Masivului Bucegi

Poiana Guțanu și Munții Bătrâna și Guțanu, Abruptul Brașovean al Masivului Bucegi

Mai există și o îngrămădire de stânci ruiniforme, „La Cetate”, spre sudul Platoului, în zona Vârfului Dorului, toponim care, ca și în toate cazurile la români identifică și numesc un loc întărit, o fortificație, Cetate sau o Grădiște.

Așadar și legenda, și toponimul pomenesc de existența unei cetăți pe platoul Bucegilor. Dar mai cred că asemenea Cetăți preistorice ale Uriașilor (Jidovilor) să fi fost și în locul numit „La cerdac”, ca și pe Piciorul muntelui Doamnele (în zona unde inforadiesteziștii au identificat o „Gură de Rai”, cu un câmp energetic benefic), ca și pe muntele Blana, ca și în mirifica Poiană a Guțanului (în vest-nord-vestul Bucegilor) din muntele Guțanu.

A consemnat pentru dumneavoastră Constantin 7 Giurginca, „Arhivele Transcendente – O peregrinare prin geografia sacră a pământului românesc”, Editura Universității „Titu Maiorescu”, București 2020 (fragment).

vas cu sirena de pe malul nistrului

Cristian Horgoș – Sfințirea apei de Bobotează și credințe străvechi privind spiritele apelor

Boboteaza, pe 6 ianuarie, marchează Botezul Domnului, iar aruncarea crucii în apă este un ritual central, simbolizând sfințirea apelor, purificarea de păcate și înnoirea creației, amintind de botezul lui Iisus în Iordan și de gestul lui Moise de a îndulci apa amară prin aruncarea în ea a unui lemn indicat de Dumnezeu.

În unele locuri, îndeosebi la Dunăre, preotul aruncă în apă crucea, iar tineri curajoși o recuperează din apa înghețată pentru binecuvântare.

Așa cum peștele a devenit un simbol creștin timpuriu (Ichthys) încă din negurile vremii o serie de vietăți acvatice au fost obiectul credințelor și adorațiilor.

Trecem în revistă doar câteva exemple de vietăți acvatice încărcate cu simbolistică divină, în Neolitic, fără să luăm în calcul numeroasele vase de lut în care s-ar fi păstrat apa în scopuri pur casnice. Totuși, în context amintim de situl de la Uliuc-Fântâna, care este o importantă așezare arheologică din neoliticul timpuriu, situată în Banat, pe teritoriul localității Uliuc, județul Timiș. Este recunoscut în principal pentru descoperirea unor vase ceramice unice, folosite pentru a scoate apă dintr-o fântână, o raritate pentru acea perioadă.

vas cu sirena de pe malul nistrului

„Vas cu Sirenă” de pe malul Nistrului

Așa-numitul „Vas cu Sirenă” a fost găsit pe malul Nistrului, lângă Cosăuți, în inima civilizației Cucuteni-Tripolie (5800-3200 î.Hr). Vasul neolitic a fost confecționat și pictat cu o siluetă în mod evident non-umană, în fapt o zeitate feminină cu şase degete la o mână și o stranie coadă de pește. Silueta are degetele de la mâini desfăcute, pentru a nu exista dubii asupra dramatismului mesajului. Prin alura ei, reprezentarea e considerată o personificare a Marii Zeițe Mamă a culturilor neolitice.

scoici samanice tartaria

Scoici șamanice la Tărtăria

Un alt exemplu de artefacte datate cu circa 6,5 milenii în urmă: Lângă celebrele Tăblițe de la Tărtăria, județul Alba, au fost găsite, alături de alte obiecte ritualice, și brăţări din scoica Spondylus, foarte probabil purtate de preotese. Dat fiind că specia Spondylus este una mediteraneană, deci aflată la mare distanță, e evident că interesul comunității neolitice de la Tărtăria pentru aceste scoici era unul deosebit. Iar una din explicațiile posibile, nu certe, este că în anumite perioade ale anului consumul de scoici Spondylus este halucinogen, deci ar fi putut înlesni ritualuri șamanice de conectare cu divinitatea.

zeita-sarpe cucuteni

Șarpele sau Zeița Șarpe

cucuteniȘarpele de apă este un motiv decorativ frecvent întâlnit pe ceramica Cucuteni, în special pe amfore, cum ar fi cele de la Valea Lupului. Corpul său ondulat și conturat sugerează mișcarea și fluiditatea. Există, de asemenea, interpretări care sugerează prezența unei „Zeițe Șarpe” (sau aspecte serpentine la figurinele feminine) în credințele neolitice din Balcani și cultura Cucuteni-Tripolie, asociată cu forțele vieții și renașterii.

Potrivit articolului „Viziunea românească tradițională asupra lumii”, de Ștefan Enache (muzeograf-etnograf la Muzeul Olteniei), un sanctuar considerat de arheologi reprezentativ pentru spiritualitatea neolitică este şi cel de la Sabatinovka (Republica Moldova) datat între 4.800-4.600 î.Hr., și care aparţine culturii Cucuteni. În spaţiul sanctuarului de cca. 70 m2 erau dispuse obiecte rituale astfel: pe un altar în formă de bancă erau aşezate pe scaune 16 sculpturi de capete de șerpi. Dintre acestea numai una avea braţe în care ţinea un prunc sub formă de şarpe sau falus.

pasari cucuteni

Păsările-zornăitoare cu apă, cu rol de ghid al sufletului

O altă pildă sunt păsările-zornăitoare cu apă, sau tip ocarină, din cultura Cucuteni. Vom spicui din articolul „Păsările în imaginarul lumii Cucuteni-Tripolie” publicat de Complexul Muzeal Național „Moldova” Iași sub semnătura Senicăi Țurcanu.

O bună parte din lucrare e axată pe descrierea ornitologică, morfologică și tipologică a păsărilor neolitice. Dar sunt și câteva aprecieri din punct de vedere antropologic și simbolistic.

„Valorizând puterea sunetului și permițând o abordare senzorială a lumii Cucuteni-Tripolie, subtipurile de zornăitori identificate au sunete diferite ca înălțime, durată, calitate și intensitate. Piesele din subtipul recipientelor închise produceau un zgomot extrem de puternic, ce putea fi auzit de la mare distanță, motiv pentru care apreciem că erau folosite în diferite ceremonii publice ce presupuneau prezența unui auditoriu. În cazul pieselor încadrate drept statuete ornitomorfe cu cavitate interioară, sunetele pe care le produceau când erau scuturate puteau fi auzite doar la mică distanță de persoana care le utiliza. În acest caz, apreciem că rolul lor era acela de a produce zgomot, dar nu în cadrul unor ceremonii publice sau, poate, mai exact, nu pentru urechile oamenilor. Apreciem că rolul lor era acela de a acompania – cu zornăitul lor caracteristic – anumite activități cu caracter ritual, că puteau avea rol apotropaic și că sunetele lor le erau destinate unor entități din alte lumi, zei, spirite sau chiar demoni”, spune Senica Țurcanu.

În același articol se notează clar că păsările de apă au avut un rol major în lumea simbolică a unora dintre cele mai vechi comunități neolitice.

„Capacitatea păsărilor de a ajunge în locuri de multe ori inaccesibile pentru alte vietăți, au făcut ca imaginația umană să le înzestreze cu rolul de mesager, în viața cotidiană sau în timpul sacru, între oameni și zei, între lumea noastră și lumile imaginare. S-a apreciat că păsările au polarizat atenția oamenilor și datorită faptului că ele au anumite însușiri (sunt bipede) sau realizează anumite activități (cântă, dansează) care le umanizează și le apropie de specia noastră, mai mult decât pe oricare alte vietăți. În unele texte mitologice păsările simbolizau sufletul, transcendența, spiritele ancestrale, călătoria sufletelor celor morți de pe pământ spre alte lumi, având uneori rol psihopomp”, mai subliniază Senica Țurcanu.

Focul purificator

La polul opus apei, focul a avut un rol purificator în cultura neolitică. Astfel, prin incinerarea morților se înlesnea călătoria sufletelor spre lumea cealaltă fără povara trupului htonico-teluric. De altfel din Cultura Cucuteni nu au fost descoperite cimitire, dovadă a nepracticării înhumării. Reamintim că tradiția de la Hodac, Mureș, numită „Udatul nevestelor” (sau „Stropitul nevestelor”), este un vechi obicei de Rusalii (a doua zi) ce servește ca ritual de fertilitate, prosperitate și bunăstare, implicând udatul cu apă a nevestelor tinere la râul Gurghiu, simbolizând aducerea rodului bogat și a copiilor sănătoși. Oamenii îmbrăcați în costume populare se adună la pod, iar după slujba de la biserică, nevestele sunt luate de soți/bărbați și udate în râu, un obicei ce îmbină vechi practici magice cu manifestări de bucurie comunitară.

A consemnat pentru dumneavoastră Cristian Horgoș.

romania

Carmen Pankau – ROMÂNIA STRĂBUNĂ, ŢARA PELASGO-GEŢILOR FALNICI, ÎNCĂ ADORMITĂ ȘI SUB ASEDIU!

ROMÂNIA STRĂBUNĂ, O AUTO-SERVIRE?

Noi, Neamul nostru Pelasgo-Get, nu venim de niciunde! Noi ne-am născut AICI, unde locuim și astăzi, pe aceste meleaguri strămoșești binecuvântate și mult râvnite de toţi.

Noi NU am luat niciodată NIMIC de la nimeni! Toţi cei care s-au perindat pe tărâmul nostru, toţi cei ce ne-au ocupat, cu sau fără război, cu sau fără vărsare de sânge, ne-au furat bogăţiile! Toţi!

Și același lucru se întâmplă și în zilele noastre, ne sărăcim ţara, în timp ce noi devenim tot mai săraci, alţii devin tot mai bogaţi, cu avutul nostru, desigur!

Ce facem noi? Privim impasibili de parcă ar fi vorba de altcineva, de parcă ar fi un film! Trist este că asta se întâmplă cu acordul nostru, fără să clipim din ochi… fără să ne împotrivim…
Nu este incredibil?

Austriecii își încălzesc iernile, sobele, cu lemnul nostru românesc! Ei nu-și taie pădurile, au grijă de ele, le-au ocrotit prin lege, ei păstreză pădurile și se bucură de ele. Lemnul pentru încălzit, și altele, le iau aproape pe gratis, de la noi, din România, ajunsă ŢARA NIMĂNUI?!

Asta se întâmplă cu toate resursele noastre naturale, este binecunoscut, că România este cea mai bogată ţară, în ceea ce privește resursele naturale, cel puţin din Europa!

NOI, ce facem? Vindem TOT ce se poate și mai este de vândut, ieftin, la oricine, până la ultima surcea, uitând că NOI rămânem fără! Și culmea este că NOI nici NU ne implicăm să ne apărăm avutul, și facem ce este mai comod: ne tot văicărim de ceea ce ni se întâmplă nouă, mereu și mereu, dar NU facem NIMIC să împiedicăm! Dar NIMIC! Știţi cum e cu drobul de sare? „Cade drobul, cade drobul!”, însă nimeni nu împiedică nimic, ba mai mult, dăm vina mereu tot pe alţii de ceea ce se întâmplă la NOI, ca nicăieri! Unde în lume se întâmplă așa ceva? Și voi dormiţi în continuare, este mai plăcut și foaaaarte comod! Nu-i așa?

E JALE MARE ACASĂ!

Vă lăsaţi prostiţi, păcăliţi și dezbinaţi cu mare ușurinţă de toate partidele, care sunt de fapt aceleași, însă sub alt nume, nu sunt șmecheri?! Susţineţi partidele și politicienii de două parale, care nu dau nici o ceapă degerată pe voi, partide „plătite”, finanţate de străini, din străinătate!

În loc să vă susţineţi unul pe altul, Neamul nostru multimilenar, Ţara, voi susţineţi persoane suspecte, anti-române, culmea și pe cei ce au mai fost la cârma ţării și s-au dovedit a fi trădători, susţineţi partide dubioase cu nume mirifice, mioritice, înduioșătoare, de-ţi „dau lacrimile”, ca să pară cât mai „românești”, ceea ce NU sunt deloc!

Dacă sunteţi lași și nepăsători, de ce vă văicăriţi? E odios! Cu văicăreli, injurii și dând vina pe alţii, nu schimbăm nimic! Așa NU se schimbă NIMIC!

Treziţi-vă din letargie!

Mă întreb unde sunt bărbaţii viteji de odinioară? Unde s-au ascuns? Femeile, au ajuns să fie, ca pe vremuri Străbunele noastre, Amazoanele, mai viteze, mai „bărbate” decât bărbaţii, care se ocupă cu…(?) nu știu ce, numai cu apărarea Ţării, Neamului și Familiei, NU! Femeile iau poziţie, bărbaţii mai puţin… Să revenim la normal, să ne trezim din această „iluzie” creată pentru noi, ca să nu vedem adevărul, ca să fim dezbinaţi, pentru a nu ne putea apăra!

NOI SUNTEM LA NOI ACASĂ

Să fim conștienţi că NOI SUNTEM LA NOI ACASĂ, ÎN ROMÂNIA, AICI UNDE A ÎNCEPUT TOTUL!

Să fim din nou mândri de faptul că aparţinem acestui Neam Primordial extraordinar, Neam de viteji și înţelepţi de odinioară, Neamul multimilenar al Pelasgo-Geţilor, vestit în întreaga Lume, cândva stăpânii Lumii!

Câţi dintre români îşi cunosc istoria Ţării şi Neamului românesc?

Câţi ştiu că ISTORIA LUMII a început la gurile Dunării, AICI, pe Tărâmul Românesc, în Ţara Zeilor? Istoria noastră NU începe cu „Dacia”, ci a început CU MULTE MILENII ÎNAINTE!

Câţi ştiu că cea mai veche scriere din LUME s-a găsit la Tărtăria şi ne aparţine?

Câţî ştiu că teoria „latinităţii” noastre este falsă şi este răsturnată? Noi NU ne tragem din romani!

Câţi ştiu că limba latină este o limbă românească străveche? Aceste adevăruri sunt dezvăluite tocmai de savantul dr. Miceal Ledwith, fost consilier al papei Paul al II-lea. In Italia, aceste adevăruri sunt predate în şcoli. Câţi ştiu aceste lucruri?

Câţi dintre noi ştiu că noi suntem singurul popor care şi-a scris istoria în propriul nostru aur?

Dar de Cucuteni, Hamangia, Tărtăria, Vinca-Turdas, Gumelniţa, câţi au auzit?

De ce ni se ascunde istoria noastră străveche şi este înlocuită cu una mincinoasă?

De ce ni s-a furat mitologia (şi nu numai) de către greci, romani şi de alţii?

De ce ni s-au furat simbolurile noastre ancestrale (printre altele Crucea)? Toată omenirea le foloseşte fără să ştie că sunt ale noastre!

De ce zac în arhivele şi biblioteca Vaticanului documentele strict-secrete, ferecate sub cheie şi care (încă) nu au fost distruse, privind obârşia noastră pelasco-getică? Cu ce drept? De ce?

De ce a spus Papa Paul al II-lea despre România că este „Grădina Maicii Domnului”?

De ce a spus, tot Papa Paul al II-lea, că „TOŢI s-au temut, nu de Geţi, ci de Religia lor”?

De ce ni s-a furat/copiat (neîntrebat) Religia? Dacă s-ar cunoaşte începuturile creștinismului, s-ar zgudui toată lumea.

OARE DE CE LE ESTE LA TOŢI FRICĂ DE NOI? Pentru că suntem „NIMENI”? V-aţi pus vreodată întrebarea?

Să fim recunoscători că ne-am născut în această Ţară binecuvântată, pe aceste meleaguri multimilenare.

Să fim din nou demni de numele pe care îl purtăm, să fim mândri că NOI suntem Poporul ales, noi avem o misiune de îndeplinit pe acest Pământ, misiune pe care am îndeplinit-o deja, de mai multe ori, misiune pe care o vom îndeplini și în viitor, de câte ori va fi nevoie!

Totul este ciclic, se repetă, nu numai în natură, ci și în viată, aștept cu mare nerăbdare rotația completă a Pământului, inversarea polilor, aștept cu nerăbdare renașterea noastră, și cea spirituală! Timpul va veni, negreșit!

☀️ NIASCHARIAN! Să renaștem!

rating, cultura, incultura, dan negru

Lucian Ciuchiță – Când ratingul ucide cultura

A sosit momentul să ne aplecăm, cu o luciditate nemiloasă, asupra unei categorii aparte de figuri publice care, în aroganța lor, se autoproclamă genii neînțelese. Acești mici titani ai nimicului, aparținând stratului inferior al celor care au contribuit decisiv la distrugerea culturii române, merită să fie demascați. Și ce prilej mai potrivit decât analiza cazului emblematic al lui Dan Negru, acest erou autodeclarat al revelioanelor televizate?

Negru este mândru nevoie mare de cele 23 de revelioane care i-au asigurat supremația în topurile de audiență. Dar ce stă, de fapt, în spatele acestei „glorii”, cu ghilimelele de rigoare? Secretul său nu este decât un simptom al unei lumi îmbrobodite de propria prostie. În fața unor ecrane care hrănesc superficialitatea, publicul larg scapă din vedere adevărata întrebare: ce legătură are calitatea reală a conținutului cu un simplu rating?

Dan Negru și Teo Trandafir sunt, fără doar și poate, „gemeni spirituali” ai epocii spectacolului ieftin. Frate și soră într-un univers al decadenței morale și artistice, ei sunt maeștrii de ceremonii ai unui carnaval grotesc, care a înlocuit valorile autentice cu nonvaloarea. Acești „arhitecți” ai declinului au adus în prim-plan maneliști, dansatoare din buric și personaje obscure, toate pentru un singur scop: ratingul. Dacă Teo a inventat formatul emisiunilor kitsch, cu maneliști și vedete ofilite, Negru l-a rafinat până la grotesc.

În cazul televiziunii, publicul „manelizat” a devenit resursa de bază. Cu o precizie matematică, acești „artizani” au atras masele prin divertisment de joasă speță, substituind orice urmă de cultură autentică cu o ceață densă a vulgarității.

Dan Negru este, în esență, emblema perfectă a superficialității strălucitoare. Nu posedă cultură autentică, ci doar o spoială ieftină, menită să impresioneze un public care, în mare parte, nu a deschis vreodată o carte. Formatele sale, resuscitate de Valeriu Lazarov, sunt relicve ale televiziunii occidentale de acum cinci decenii, reciclate pentru un public pe care producătorii l-au considerat „nepregătit” pentru mai mult.

Aceeași poveste se repetă și în cazul altor emisiuni cu pretenții: de la Surprize, Surprize a Andreei Marin până la Din dragoste, cu Mircea Radu — toate clonate din formate expirate, dar comercializate drept mari noutăți în peisajul autohton.

Publicul emisiunilor lui Negru și Teo este, în proporție covârșitoare, format din maneliști sau oameni lipsiți de educație. Adevărata tragedie nu constă doar în existența lor, ci în faptul că această masă amorfă a devenit normativă, impunând standarde care au transformat televiziunea într-un spectacol al mizeriei spirituale.

Dan Negru și alții ca el nu sunt decât simptomele unei boli mai profunde: o societate care, orbită de fascinația cifrelor și a „succesului”, a uitat să distingă între strălucirea falsă și adevărata lumină a valorii.

V-ați întrebat vreodată ce înseamnă cu adevărat măreția în televiziune? Nume precum Alexandru Bocăneț și Tudor Vornicu strălucesc ca repere incontestabile în acest univers. Oameni de o cultură vastă, creatori ai unor emisiuni memorabile și ai unor revelioane minunate, ei au ridicat ștacheta către noi culmi, oferind publicului nu doar divertisment, ci artă autentică.

Bocăneț și Vornicu nu au alergat după audiențe efemere, nu au transformat cultura în circ și nici nu s-au coborât la nivelul mediocrității pentru aplauze ușoare. Ei au creat ceva durabil, menit să încânte atât ochii, cât și mintea, prin realizări care respirau eleganță și substanță.

În fața realizărilor lor, orice tentativă de a glorifica ratingurile devine ridicolă.

Apropo de acest „rating” — obsesia contemporană a mediocrilor — să ne întoarcem puțin în timp, la începutul anilor ’90, când România mai păstra încă un firicel de idealism. În perioada ianuarie–iunie 1990, am avut privilegiul de a realiza și prezenta emisiunea studențească Gaudeamus la TVR 1. Ce timpuri! Vineri de vineri, 19 milioane de români urmăreau această emisiune. Nu pentru că cineva contabiliza audiențele, nu pentru că ne ghidam după grafice seci, ci pentru că emisiunea respira autenticitate.

Gaudeamus nu era despre spectacol ieftin, ci despre spirit și valoare. Despre studenți excepționali, despre cultură, despre visul unei Românii unite prin principii și idealuri comune. Nimeni nu vorbea atunci despre „rating”, pentru că nu conta. Importante erau aprecierea și emoția venite din partea oamenilor de cultură, a intelectualilor — adevărata măsură a calității unui produs artistic.

Astăzi, însă, trăim o altă epocă: una în care mediocritatea se laudă cu cifre, iar valoarea autentică este uitată. Ratingul, această sirenă a pieței de televiziune, este, în fond, o măsură falsă atunci când este obținut de la o populație îndobitocită de programe lipsite de substanță. A te mândri cu „milioane” de privitori care consumă un conținut manelizat nu este un semn de succes, ci o dovadă a decăderii spiritului uman.

Adevărata evaluare a unei emisiuni nu vine de la „mulți, dar proști”, ci de la acei puțini care știu să distingă între efemer și etern. Bocăneț și Vornicu au demonstrat acest lucru prin creațiile lor.

Au arătat că o emisiune bine făcută nu trebuie să strige pentru a fi auzită, ci să vorbească prin profunzime și eleganță.

Astfel, în loc să alergăm după aplauzele unei mase îndoctrinate de vulgaritate, poate ar fi cazul să căutăm respectul celor care prețuiesc cultura, spiritul și adevărata artă. Nu cantitatea, ci calitatea ar trebui să fie emblema oricărui creator care își dorește să lase o urmă demnă de respect în istorie.

A consemnat pentru dumneavoastră Lucian Ciuchiță.

Lucian Ciuchiță – O lume nelalocul ei

Undeva, un crainic, îmbrăcat în straie de clovn, prezent la o emisiune televizată, își face cuvenita reclamă, strigând din toate puterile:

— Doamnelor, domnișoarelor și domnilor, astăzi, acum și aici, pretutindeni, în premieră absolută — nu doar planetară, ci și galactică — vi se prezintă în fața ochilor o capodoperă a genului! Un film alb-negru și color, mut și sonor!

— Doamnelor, domnișoarelor și domnilor, veți asista la un film cu adevărat epocal, o coproducție internațională realizată cu un buget gigantic, astronomic! Un scenariu unic, o capodoperă la care au colaborat peste o mie de regizori, majoritatea, firește, de la Hollywood!

Veniți și nu ezitați! Veniți și vă minunați! Veniți și veți fi încântați!

Veți urmări cel mai mare și cel mai grandios film din toate timpurile…

Pe un ecran imens, inițial alb-lăptos, apare brusc, în cele mai mici detalii, o hartă a lumii. Este identică celei dintr-un atlas geografic școlar: continentele, însoțite de imagini ale raselor umane care le populează, ale animalelor, insectelor și păsărilor, ale arborilor și florilor specifice fiecărei regiuni, precum și ale tuturor speciilor ce viețuiesc în râuri, mări și oceane.

De nicăieri își face apariția o ființă misterioasă — nici bărbat, nici femeie, nici măcar androgin — care se apropie de hartă pentru a o privi mai atent. Și, ca și cum tocmai pe ea o așteptase harta sau, poate, chiar din cauza ei, întreaga imagine începe să se descompună. Bucăți de toate mărimile, asemenea unor piese de puzzle, se prăbușesc la picioarele ființei.

Creatura misterioasă se apleacă, culege câteva piese în palmă și, cu intenția fermă de a reface harta exact așa cum fusese la început, încearcă să le reasambleze. Însă lăudabila sa încercare este sortită eșecului. Piesele, amestecate haotic, refuză să se lase reconstruite. În ciuda tuturor eforturilor, harta renaște mereu într-o altă formă, diferită, stranie, aproape de nerecunoscut.

Piesele par vii, însuflețite de o voință proprie. Se mișcă frenetic, amestecându-se cu o viteză amețitoare, ca și cum n-ar vrea, sub nicio formă, să revină la configurația inițială. Își aleg noi forme, complet neașteptate, și se opun cu încăpățânare restaurării.

Când mișcarea lor încetează, imaginea rezultată este cu totul alta. Nimic nu mai seamănă cu ceea ce fusese înainte. Noua hartă sfidează orice înțelegere: un tablou cubist pictat de un artist orb, o reprezentare a unei lumi ieșite din făgașul firesc, consecința directă a unor acțiuni umane iresponsabile. Oameni care au crezut că totul le este permis, că totul este posibil, au schimbat iremediabil ordinea naturală.

Dar piesele de puzzle nu se opresc. Continuă să-și schimbe așezarea, iar noua hartă pare hotărâtă să înghită tot ce îi stă în cale, cu o foame pantagruelică.

Rând pe rând, dispar în gura ei nesățioasă casele, apoi cartierele, orașele, țările, continentele. Nimic nu mai poate opri acest proces devastator. Într-o clipită, râurile, fluviile, mările și oceanele sunt devorate, iar în final întreaga planetă dispare. Peste tot se așterne o tăcere sumbră, rece, ca a morții.

Soarele rămâne blocat pe cer, dar razele sale nu mai încălzesc nimic. Singurul lucru pe care îl mai ating este burta imensă a hărții, care se umflă amenințător, stând să plesnească. Și o face!

Cu un zgomot asurzitor, miliarde de bucăți colorate sunt împroșcate, scuipate în vidul lăsat în urmă, după ce harta a înghițit tot.

Ce frapează, ce șochează din prima secundă, este că piesele de puzzle, însuflețite de o voință proprie, par dornice să se combine din nou, dar numai după bunul lor plac. Refuză cu încăpățânare să se reconstituie după „schema” inițială a vieții normale, așa cum o știam odinioară.

Lumea se află în fața unei alte realități, una în care bărbații au devenit majorete cu barbă și mustăți, își fac implanturi mamare, poartă rochii scurte și generos decoltate și se rujează strident, în timp ce femeile fumează trabucuri, râgâie la o bere „între fete” sau, când nu scuipă semințe pe jos, înjură birjărește pe stadioane.

Copiii lucrează în corporații, iar bunicii stau cu suzeta în gură; alți copilași își împing părinții în cărucioare. Avioanele plutesc pe ape, propulsate de vâsle, în timp ce vapoarele zboară pe cărbuni, la 300 de metri altitudine. Submarinele s-au transformat în magazine alimentare pe roți, iar mașinile, odinioară indispensabile, nu mai există, fiind toate topite. Fierul plutește acum, în timp ce hârtia, devenită mult prea grea, nu se mai produce deloc.

În această nouă lume, legile firescului s-au inversat complet: tot ce zbura înainte acum plutește; tot ce plutea zboară; iar tot ce se scufunda merge pe roți.

Peștii trăiesc pe uscat și se hrănesc cu nutreț, în timp ce porcii, boii, vacile, caii și măgarii s-au mutat în adâncuri, unde pasc alge și plancton. Elefanții, rinocerii și hipopotamii au luat în stăpânire cerul, zburând cu lejeritate printre brazi și plopi, de unde culeg mere și pere.

Albinele distrug recoltele, otrăvindu-le; lăcustele produc miere; gândacii oferă cremă de zahăr ars, iar din viermi se obține un vin de calitate excelentă.

A apărut o nouă creatură: lăcusta cu pene de leopard, care alimentează rețeaua de gaze din care se produc tricouri, teniși și aparate de ras.

Ursul polar stă relaxat sub o umbrelă de soare și soarbe cu un pai, dintr-un pahar fără fund, o licoare vâscoasă și verde. La Ecuator, focile, morsele și vulpile polare se bronzează cu burta în sus, pe nisipul fierbinte. Între timp, șerpii, șopârlele și broaștele aleargă fericite pe calota glaciară, adaptându-se cu ușurință noului mediu. Păianjenii au ajuns de mărimea unei case, dar sunt la fel de docili precum viperele, care acum trăiesc în ferme și produc cel mai bun lapte din lume.

Negrii s-au transformat în albi, albii au devenit negri, iar asiaticii s-au schimbat în piei-roșii.

Moda, însă, a rămas neschimbată. Pantalonii cu talia ridicată până aproape de gât și fustele care acoperă frunțile ridate și cearcănele sunt încă la mare căutare. Totuși, acestea se opresc brusc la nivelul bikiniului. Singurele restricții sunt pentru blugii tăiați și pantalonii cu turul lăsat, care pot fi purtați doar joia și de Ziua Imbecililor.

Acum, fiecare zi este o sărbătoare. Se serbează: ziua prostului, a porcului, a struțului, a prezervativelor, a medicamentelor, a cocainei, a teroristului, a bancherilor și a regilor. În celelalte 299 de zile ale anului, se sărbătorește ziua cumpărăturilor.

Armate de orci sunt teleghidate să voteze „din proprie voință și credință” ceea ce li se dictează. Fericirea se distribuie sub formă de cipuri implantate în creier — un creier în care până și ultimul neuron a murit demult. Pretutindeni au apărut oameni fără nicio urmă de inteligență, care zâmbesc larg, până la urechi, în timp ce saliva le curge în barbă.
Războaiele religioase au dispărut; acum există o singură religie — religia Banului. Zeul Ban a devenit Stăpânul suprem.

În apartamente, totul este multifuncțional. WC-ul poate fi folosit pentru fierberea laptelui de struț, pianul servește drept pat, iar vesela este destinată nevoilor fiziologice. Cărțile, demult topite alături de mașini, au lăsat locul borcanelor de murături în bibliotecă. Televizorul a devenit o casă pentru hamsteri și cactuși — „locatari” care oferă, seară de seară, un spectacol mai viu decât orice film.

Fotoliile sunt fixate pe pereți, canapeaua atârnă de tavan, iar lustrele sunt prinse de podea. Toate acestea sunt considerate firești, căci, după noua Lege a gravitației, oamenii merg acum cu picioarele în sus și capul în jos. Astfel, fiind mai aproape de lustre, mințile le sunt mai bine luminate.

În natură, peisajele cele mai frumoase sunt doar o amintire. Pădurile au fost tăiate, animalele sălbatice vânate până la extincție, iar locul lor a fost luat de munți de gunoaie și de ape poluate cu mercur și deșeuri radioactive.

Societatea „modernă” a adus cu ea prăbușirea familiei tradiționale, distrugerea istoriei și a valorilor autentice. Sunt promovate și încurajate incitarea la violență, cruzimea față de semeni și animale, otrăvirea naturii și îngroparea oricăror principii morale. Egoismul și hedonismul au devenit virtuți, în timp ce adevăratele valori au fost înlocuite de percepții false: eroii autentici sunt dați uitării, iar în locul lor sunt ridicați la rang de idol supereroi ficționali, care promit să salveze lumea, dar, în secret, contribuie la distrugerea ei. Dragostea a devenit o simplă tranzacție, existând doar pentru „ocazii speciale”, precum Valentine’s Day.

Pentru crimele în familie, pedepsele au fost reduse la simple amenzi, mai ales când motivația este câștigul din asigurările de viață. În același timp, societatea este menținută într-o stare de agitație continuă, înfricoșată de amenințări permanente: Apocalipsa, războiul, meteoritul, cutremurul, erupțiile vulcanice și multe alte catastrofe greu de imaginat. Pe lângă acestea, frica de virusuri, gripe aviare și pesta porcină este alimentată constant. Alertele non-stop au ca scop inocularea unui sentiment general de groază, întreținut de indivizi lipsiți de scrupule, dar îmbrăcați în haine de lux.

Pretutindeni, oamenii străzii sunt dispuși să ucidă pentru o mână de mărunțiș. Nebuni lăsați în libertate, care se autoproclamă profeți, colindă nestingheriți. Bătrânii și bolnavii sunt abandonați să moară cu zile, din lipsa fondurilor necesare pentru a-i salva.

Înarmarea excesivă, industria farmaceutică criminală, justiția coruptă, poliția incapabilă și promovarea nonvalorilor au devenit normalitatea. Nimic din toate acestea nu mai surprinde pe nimeni și nimic nu se va schimba vreodată, atât timp cât ignoranții și incompetenții conduc lumea, împingând-o spre un viitor necunoscut, dar cu siguranță sumbru!

— Doamnelor, domnișoarelor și domnilor, ați urmărit filmul grotesc al vremurilor moderne, un film din care facem cu toții parte…

STOP! Opriți filmul! Trebuie să refacem pelicula… cadru cu cadru…

A consemnat pentru dumneavoastră Lucian Ciuchiță.

corneliu zelea codreanu, kessler, vrapciu

Miron Manega – Corneliu Zelea Codreanu și controversa Kessler–Vrapciu

Textul citat suferă de mai multe confuzii grave – istorice, juridice și metodologice – care afectează atât credibilitatea criticii, cât și înțelegerea rolului muzeelor într-o societate democratică.

Noțiunea de „crime împotriva umanității” este folosită abuziv

Codreanu nu a fost niciodată condamnat pentru crime împotriva umanității – aceasta este o categorie juridică introdusă abia după 1945 (Procesul de la Nürnberg).

În viață, Codreanu a avut o singură condamnare – pentru asasinarea prefectului Manciu (1924), dar a fost achitat prin recurs de Înalta Curte, ca urmare a circumstanțelor de legitimă apărare stabilite atunci de instanță.

Nici în perioada comunistă, nici în cea postcomunistă, nu a existat o instanță românească sau internațională care să emită o condamnare juridică pe numele său pentru genocid sau crime împotriva umanității.

Așadar, eticheta de „criminal împotriva umanității” este un abuz retoric, nu o realitate istoric-juridică. Ea poate reflecta o opinie politică, dar nu un fapt.

A folosi acest termen retroactiv, fără bază juridică, reprezintă o deplasare anacronică a unor concepte născute într-un alt context și o manipulare argumentativă, menită să stigmatizeze, nu să clarifice.

Faptul că Mișcarea Legionară a fost implicată ulterior în acte violente este o realitate istorică, dar nu transformă automat orice reprezentare artistică a fondatorului ei într-o „promovare a genocidului”, cu atât mai puțin când nu există vreo condamnare specifică pentru genocid.

Reprezentarea artistică nu este echivalentul propagandei

Arta – fie ea pictură, colaj sau document fotografic – poate reprezenta orice personaj istoric: bun, rău, controversat, abominabil sau eroic. În marile muzee ale lumii există portrete ale unor figuri istorice cu crime imense în spate: Iosif Visarionovici Stalin, Mao Zedong, Napoleon, Robespierre, Baiazid, Genghis-Han. Aceasta nu înseamnă omagiu, ci document istoric și interpretare culturală.

Cele mai importante principii muzeologice, inclusiv ICOM, subliniază că muzeele nu cenzurează istoria. Ele trebuie să ofere context, nu să elimine opere incommode. Iar reprezentarea artistică nu trebuie confundată cu „promovarea” unei ideologii.

Estetizarea nu este infracțiune. Dacă ar fi, atunci jumătate din muzeele Europei ar trebui închise. Un muzeu de artă nu are rolul de a „proteja emoțional” publicul prin ascunderea figurilor controversate, ci de a le contextualiza vizual și istoric.

corneliu zelea codreanu, kessler, vrapciu

Reprezentarea lui Codreanu îmbrăcat în costum popular, călare pe un cal alb, într-un colaj artistic, nu este o glorificare, ci o referință iconografică la modul în care propriile sale adeziuni simbolice au fost construite în epocă. Arta folosește simboluri – inclusiv problematice – pentru a înțelege cum funcționează imaginarul colectiv.

Dacă simpla înfățișare non-critică ar echivala cu „propagandă”, atunci muzeele n-ar mai putea expune portrete ale lui Stalin, Mussolini, Ceaușescu, Mao, Hitler, Napoleon sau Cromwell. Atunci istoria artei ar trebui epurată de orice reprezentare a figurilor controversate iar expozițiile despre realismul socialist ar deveni ilegale. O asemenea logică este incompatibilă cu libertatea academică și cu misiunea muzeelor moderne.

Muzeele, nu comisarii ideologici, decid selecția operelor

În spațiul democratic, muzeele prezintă artă și istorie. Nu editează realitatea, nu ascund figuri controversate, nu se supun presiunilor vigilante.

A cere eliminarea unei imagini istorice pentru că „poate fi interpretată drept valorizare estetică” este exact modul în care funcționau instituțiile culturale în regimurile totalitare – unde se elimina orice element care contrazicea linia oficială.

Interpretarea este libertatea privitorului, nu o „infracțiune” a artistului sau curatorului.

Selecția morală arbitrară

Afirmația „Muzeele au obligația să nu estetizeze figuri responsabile pentru genocid, represiune sau crime împotriva umanității” este problematică din trei motive:

a) Pretinde o „higienizare morală” a istoriei artei. Ar însemna să excludem din muzeele lumii opere despre împărați romani (responsabili de masacre), cruciați, monarhi absoluți, figuri militare, lideri politici moderni, personaje istorice implicate în colonizare. Absurditatea devine evidentă.

b) Plasează curatorul într-o poziție de cenzor moral. Rolul curatorului este de a explica, nu de a „proteja publicul” de imagini incomode.

c) Aplică un standard dublu. De ce e acceptat Ceaușescu în expoziție (într-o imagine care îl umanizează, înconjurat de copii)? De ce acceptăm toată iconografia comunistă, dar refuzăm un colaj despre Codreanu? Această selecție morală arbitrară demonstrează că problema nu este memoria victimelor, ci ideologia celui care critică.

Scandalul privind „entitatea inexistentă” și art. 327 CP

Autorul textului afirmă că Erwin Kessler ar fi comis o infracțiune pentru că „textul curatorial poartă paternitatea unei entități inexistente”.

Această interpretare este ridicolă și juridic nefondată, căci Articolul 327 se referă la documente oficiale, acte cu valoare juridică (procese-verbale, adeverințe, certificate etc.). Un text curatorial nu este un act oficial destinat producției de efecte juridice. Muzeele din toată lumea folosesc adesea nume generice (ex.: „Echipa de curatori”, „Departamentul de Educație Muzeală”), fără să existe persoane juridice distincte.

Invocarea art. 327 este pur propagandistică, nu legală. Iar a sugera că directorul MNAR a săvârșit o infracțiune pedepsbilă cu închisoarea pentru un text curatorial este o aberație juridică, folosită ca armă retorică.

„Valorizarea estetică” nu este nici infracțiune, nici imoralitate

În text sunt utilizate hiperbole menite să culpabilizeze orice reprezentare a unor figuri incomode: „crime împotriva umanității” (fals), „propagandă” (nefondat), „genocid” (complet neadevărat), „spațiu al propagandei” (interpretare abuzivă).

Acest tip de limbaj deteriorează dezbaterea publică, transformă muzeologia într-o tribună politică și produce isterii morale nejustificate.

Faptul că Vladimir Păun-Vrapciu dorește să „sesizeze organisme internaționale” pentru un colaj este o reacție disproporționată și de-a dreptul provincială.

Arta funcționează prin selecție, alegorie, compoziție și simbol.

Printre cei care au „valorizat estetic” figuri istorice controversate se numără Goya (pe Napoleon), regizoarea Leni Riefenstahl (pe Hitler, iar astăzi filmografia ei e studiată pentru estetica filmului), Picasso (Mitologia lui Franco), Eisenstein (pe Ivan cel Groaznic).

Estetizarea nu înseamnă legitimare politică. A confunda cele două planuri înseamnă neînțelegerea naturii artei.

Concluzie: adevărul, nu isteria, trebuie să ghideze dezbaterea

O reprezentare artistică a lui Codreanu într-o expoziție despre portul popular NU constituie nici propagandă, nici apologie, nici infracțiune.

Este o referință la un imaginar social real al epocii, iar rolul muzeului este să o contextualizeze, nu să o ascundă.

Adevărul istoric nu se apără prin interdicții, ci prin explicare, contextualizare și diferențiere între artă, politică și morală. Iar muzeele au obligația de a prezenta istoria în complexitatea ei – nu doar partea convenabilă ideologic.

A consemnat pentru dumneavoastră Miron Manega, ispravnic de concept via CERTITUDINEA nr. 202/2025-2026.

mihai eminescu

Mihai Eminescu – Un război pe care țara nu-l vrea. Dar îl vor liberalii

„Românul” deapănă din nou cuvinte ca să dovedească că „Presa” ar fi dovedit că avem nevoie de război cu turcii ca de apă şi că mari lucruri a trebăluit d-nealor până acuma […].

Dacă aceasta este credinţa acestor bărbaţi politici, ei arată cel mai mare dispreţ pentru naţiune. Ea nu are, după dânşii, alt simţimânt decât d-a se supune oricărui va voi să-i poruncească. „Degradarea şi tâmpirea naţiunii” merge, după dânşii, până a o face să se supuie chiar când cel care este la guvern o trămite la moarte şi încă nu numai la moartea cu arma în mână, dar şi la o pieire generală şi ilegală. Şi dacă ei, iluştrii bărbaţi politici, spun Europei, chiar printr-o programă, că mama lor este atât de „tâmpită” şi de „coruptă”, cine nu vede că puterile străine sunt îndemnate, silite, de a despreţui această naţiune şi a o repune sub un jug oarecare? […].

Cine, Doamne iartă-ne, le dă voie acestor domni să se gereze drept naţie românească? Redactorul „Românului”, om acuma cu un picior în groapă, ar trebui să spuie odată verde:

„Oameni buni, noi ăştia, liberalii, voim să vă facem a crede că voi împingeţi maşina lumii, dar în faptă sunteţi împinşi de dinafară. Când era ruşii să pornească război asupra turcilor era un guvern în ţară care mi se prea dădea în apele orişicui. Noi, liberalii, pe atunci eram prieteni cu turcul şi ţineam sfaturi cum să răsturnăm domnia. Jucam cum ne cânta Mazar Paşa. lată că războiul era aproape să izbucnească şi ţara era asupra intrării a o jumătate de milion de ruşi. Noi ameninţam domnia şi ţara cu turburare, pe când [î]i era omului mai greu, pentru că puţin ne pasă nouă daca merge şi ţară şi domnie pe apa Sâmbetei, numai nouă să ne meargă bine. Domnia, văzând că tocmai la vreme de cumpănă am putea face turburări, ne-au chemat la ministeriu, pentru că domnia cunoştea pe conservatori şi ştia că sunt oameni de treabă şi, fie sau nu fie la putere, turburări n-or să facă. Astfel dar, pentru a înlătura un pericol, pentru a astupa gurile flămânzilor liberali, pentru a evita ca proletariatul de ciocoi şi cenuşari să intre în înţelegere cu duşmanul, ne-au adus pe noi, ciocoii şi cenuşarii de liberali, la putere şi într-adevăr schimbarea în noi s-au făcut iute-iute. Din antidinastici ne-am făcut dinastici, din turcofili turcofagi, din rusofagi rusofili, şi în sfârşit ne-am face orice-ar pofti M. Sa, numai la putere să se îndure să ne lase – că, Doamne mare, mulţi suntem şi numai statul, cu miile lui de locuri şi locuşoare încape toată liberalimea, cu nevastă, cu copil, cu nepot, cu strănepot ş. a.”

Aşa ar trebui să vorbească redactorul „Românului”. Au fost aduşi la putere pentru că sunt elementul acela care trebuia liniştit cu „pita lui Vodă”, pentru că, în vremea războiului între ruşi şi turci, ei ar fi făcut turburări în ţară esploatând nemulţămirile altfel naturale ale oamenilor. Dar ce are a face naţia românească cu trebile d-nilor liberali nu înţelegem. Naţia e împrejurul domnului ei şi luptă într-adevăr împreună cu dânsul, pe când liberalii fac vorbe că fost-a războiul necesar sau ba?

TIMPUL, 16 noiembrie 1877

coloana adn infinita a culturii noastre

Cristian Horgoș – Coloana ADN infinită a culturii noastre

Acum, că am intrat în Anul Brâncuși, se cuvine a spune unele lucruri pe nume. Asemănarea dintre Coloana Infinitului a lui Constantin Brâncuși și lanțul ADN constă în conceptul lor comun de repetare la nesfârșit a unei unități modulare de bază pentru a crea o formă vastă, verticală, simbolizând expansiunea infinită și esența vieții. Elementele romboidale stivuite ale lui Brâncuși, precum nucleotidele ADN-ului, construiesc o structură iconică reprezentând eternitatea și spiritul uman, inspirându-se din moștenirea antică și din celest, făcând aluzie la elementele constitutive universale ale vieții și cosmosului.

Repetiție modulară constă în faptul că opera lui Brâncuși este alcătuită din module romboidale identice, repetate, la fel ca perechile de baze repetitive din dubla helix a ADN-ului.

Mai mult, Brâncuși însuși își numea modulele Coloanei Infinite ca „mărgele”, apropiindu-se astfel de forma ondulatorie a ADN-ului.

Ambele forme, atât Coloana Infinitului cât și ADN-ul sugerează creștere nesfârșită, verticalitate și posibilitatea continuării dincolo de limitele vizibile, reprezentând eternitatea sau infinitul.

Brâncuși a intenționat ca a lui Coloană să fie un simbol al sacrificiului infinit al soldaților, conectându-se la temele spiritului și vieții durabile, putând reflecta astfel rolul ADN-ului ca plan al vieții.

Simplitatea geometrică a coloanei face legătura cu civilizațiile antice precum Cultura Văii Dunării și cu ideile celeste, în timp ce ADN-ul reprezintă structura cosmică și biologică fundamentală.

De altfel am enumerat într-un articol publicat pe România Culturală o serie de artefacte care vădesc faptul că arhetipul din care este inspirată Coloana Infinitului este unul ancestral.

James D. Watson și Francis Crick – primul model de ADN

James D. Watson și Francis Crick – primul model de ADN

Interesant este faptul că structura ADN-ului a fost decodificată în 1953. Americanul James D. Watson și britanicul Francis Crick sunt considerați drept primii care au descifrat structura de dublă spirală a ADN-ului. Conform propriilor afirmații, saltul calitativ al descifrării „secretului vieții” s-ar fi produs în ziua de 23 februarie 1953. Este demn de remarcat faptul că impecabilele imagini luate unor molecule „iluminate” prin difracția razelor X de către Rosalind Franklin, specialistă în fotografii de difracție create cu raze X, l-a făcut pe Watson și Crick să întrevadă structura de dublă elice a ADN-ului.

Dar Complexul Monumental de la Târgu Jiu a fost inaugurat pe 27 octombrie 1938, deci cu aproape două decenii înainte de a fi edificat științific elicoidala ADN.

Simbolurile tracilor (geți) de la sud de Dunăre a două infinituri ca două coloane de-o parte și de cealaltă a cercului cu punct în centru prezentat de bulgari din templul care găzduiește mormântul lui Dromihete.

Simbolurile tracilor (geți) de la sud de Dunăre a două infinituri ca două coloane de-o parte și de cealaltă a cercului cu punct în centru prezentat de bulgari din templul care găzduiește mormântul lui Dromihete.

Care ar putea fi explicațiile intuiției genialului Brâncuși?

Fără să intrăm în detalii, ideatica celestă constă tocmai în puterea lui Brâncuși de a accesa nucleul primordial de informație la care se referea și Nikola Tesla în citatul său:

„Creierul meu este doar un receptor, în Univers există un nucleu din care obținem cunoaștere, putere și inspirație. Nu am pătruns în secretele acestui nucleu, dar știu că există.”

Mai notăm că în recentul articol „Fascinația Tăblițelor de la Tărtăria: vădesc sau nu cea mai veche scriere din lume?” am publicat fotografia de mai sus, de pe pagina tracică (bulgară). Și în acea imagine se semnalează asemănarea dintre Coloana Infinitului și spirala ADN.

A consemnat pentru dumneavoastră Cristian Horgoș.

cucuteni

Mitologie Românească: Cucuteni, scrierea sacră – Originile și simbolistica vieții

„Conform noilor descoperiri, scrierea danubiană, respectiv vechea scriere europeană reprezintă cel mai vechi sistem de scriere al lumii.”
– Harald Haarmann, „Enigma civilizației danubiene – Descoperirea celei mai vechi culturi de rang înalt din Europa”.

Documentaţia privitoare la înălţimile culturale la care au ajuns vechii europeni oferă cele mai neaşteptate surprize, precum şi unele recorduri la nivel mondial:

– cele mai vechi aşezări urbane de mari dimensiuni din lume, în arealul culturii Cucuteni-Tripolie: Tallyanky cca. 10.000 oameni, Majdanec’ke cca. 7.500 oameni (de două până la patru ori mai mari decât cele mai vechi oraşe din Mesopotamia);
– cele mai vechi aşezări continuu locuite din Europa: Larissa din Tessalia, Varna din Bulgaria (de două ori mai vechi decât Atena sau Roma)
– case unifamiliale care acopereau suprafeţe de peste 100 metri pătraţi;
– primele şiruri de case cu două nivele din lume: mega-aşezarea Majdanec’ke din Ucraina;
– în Vechea Europă a fost realizată o precursoare a roţii olarului, această noutate tehnică apărând abia mai târziu în Mesopotamia;
– primele sigilii cilindrice rulante din lume;
– primele cuptoare în care temperatura poate fi controlată şi reglată;
– se foloseşte pentru prima dată tehnologia de turnare a metalului (procedeul de topire a cuprului) – finele mileniului VI î.Hr.;
– cele mai vechi artefacte din aur: tezaurul de la Varna, cca. 4500 î.Hr.;
– în Vechea Europă se producea vin şi ulei de măsline, cu câteva milenii înaintea grecilor;
– cele mai timpurii sisteme de notare cu folosire de semne convenţionale; este vorba de notare a cifrelor, ca şi de un sistem de scriere.

cucuteni

Pe la 5500 î.Hr., vechii europeni din Europa central-răsăriteană au dezvoltat un sistem de scriere, cu circa două mii de ani înaintea egiptenilor sau a sumerienilor. Scrierea danubiană aparține categoriei scrierilor primare, deci sistemelor de scriere originale, nederivate. Înainte de scrierea danubiană n-a mai existat, conform cunoștințelor noastre actuale, niciun alt sistem de scriere în sud-estul Europei, iar scrierea danubiană n-a fost importată de undeva din afara zonei Dunării. Pentru acea perioadă (sfârșitul mileniului VI î.Hr.) nu sunt dovedite nicăieri altundeva în Lumea Veche experimentări cu tehnologii de scriere.

Începuturile folosirii scrierii în Vechiul Egipt și în Mesopotamia au avut loc cu 2000 de ani mai târziu.Spre deosebire de aceste popoare, scrierea vechilor europeni nu servea unor scopuri economice, juridice sau administrative. Simbolurile, care evocau un gând, o judecată de valoare, o însușire esențială, o atitudine, au fost anume create pentru a transmite mesaje cultice, fiind apoi grupate pentru a însuma atributele și însușirile zeităților ce tutelau lumea veche. În alcătuirea repertoriului de semne al scrierii danubiene pot fi luate în calcul motive naturaliste și abstracte din trepte culturale mai timpurii. Asta denotă concret o continuitate de motive de bază din paleoliticul târziu și din mezolitic. La început, omul paleoliticului superior doar le-a repetat în cadrul unor ritualuri magice, pentru ca apoi, odată cu fazele timpurii ale neoliticului, acestea să ajungă la o abstractizare capabilă să redea distincțiile subtile ale unei veritabile scrieri sacre. Cercetări moderne neuro-psihologice referitoare la percepția motivelor vizuale în stare de transă la șamanii din Africa de Sud și Australia au arătat că tocmai motivele abstracte de bază joacă un rol central pentru interpretarea interacțiunii simbolice dintre oameni și spirite.

cucuteni

Unul dintre aceste simboluri, datând din cea mai veche perioadă a culturii Vinča (mileniile VI-V î.Hr.) este svastica.

Inscripțiile curg, frumos ordonate în șiruri orizontale sau vericale, se rotesc în cercuri sau sunt grupate aparent haotic. Motivele, incizate sau de multe ori pictate, apar pe vasele ceramice, pe pieptul, abdomenul ori distribuite în jurul picioarelor figurinelor din lut, fiind încadrate în compartimente dreptunghiulare, ovale sau circulare.

Nu sunt simple motive ornamentale, executate cu scopul de a înfrumuseţa, cu toate că, se vede bine, sacralitatea are o estetică aparte: estetica dansului constelaţiilor pe bolta cerului, unduirea artistică a apelor curgătoare sau muzicalitatea graiului strabunilor, recunoscută în sunetele produse de vietăţile pădurii. Este vorba despre semne de scriere, a căror succesiune se orientează în primul rând după conținutul mesajului pe care acestea trebuie să-l redea, și nu după norme estetice.

Pentru Vechea Europă, obiectele inscripţionate indică indubitabil o asociere a scrierii cu domeniul religiei. Vechii europeni operau cu concepte religios-magice transpuse în inscripţii în majoritate scurte şi cu formule fixe, având scopul de a intensifica comunicarea cu supranaturalul şi de a o aduce la un punct de intensitate maximă a efectului magic.

cucuteni

Sistemul scrierii danubiene, ca orice sistem de scriere timpuriu, constă din două categorii de semne: semne figurative (iconice) și semne non-figurative (aniconice), respectiv abstracte. Iar în aspectul exterior al imaginii fondului de semne vechi european abstracțiunea este principiul dominant. În cea mai mare parte, sistemul de semne al scrierii danubiene este compus din semne abstracte. Doar o mică parte a semnelor vechi europene reprezintă categoria figurativă și se poate asocia cu ființe vii sau cu artefacte.

Siturile cu descoperiri de scriere se află pe teritoriile următoarelor state actuale: România, Ungaria sudică, Croația centrală și estică, Bosnia-Herțegovina, Serbia, Muntenegru, Kosovo, Albania, Macedonia, Grecia nordică, Bulgaria. Acest areal a reprezentat nucleul Vechii Europe, iar folosirea scrierii s-a răspândit în ținuturile de frontieră ale culturii Cucuteni-Tripolia.

În Vechea Europă, inscripţionarea tabliţelor de lut reprezintă o excepţie (cum sunt tăbliţele de la Tărtăria); mult mai bine reprezentate sunt alte categorii de obiecte: figurine, altare miniaturale, vase de cult şi ustensile folosite la ţesut.

cucuteni

Semnele de scriere (spre deosebire de motivele ornamentelor decorative – care se supun regulilor stricte ale simetriei) sunt independente de primatul simetriei, fiind aranjate pe baza semnificaţiei lor, în scopul creării unor fraze cu sens, impresia estetică a formei exterioare a semnelor nefiind esenţială pentru aranjamentul lor. Chiar dacă nu se pot da date precise despre conţinutul inscripţiilor de pe figurine, se poate considera că acestea deţineau funcţii speciale ca rezervoare din care se „revarsă” energia spirituală.

În cazul inscripţiilor de pe figurinele vechi europene, cele mai multe dintre ele fiind scurte şi astfel mai sărace în informaţii, fie că este vorba de numele unor persoane importante de ctitori sau de logograma zeiţei, există un singur aspect cu interpretare credibilă a segvenţelor de semne, anume faptul că ele se încadrează în categoria textelor religioase.

Nucleul culturii regionale Cucuteni este în Transilvania. Perioada de formare este reprezentată de treapta culturală Pre-Cucuteni (cca. 5050-4600 î.Hr.). Cultura Cucuteni (cca. 4600-3500 î.Hr.) s-a extins din nucleul iniţial până în Republica Moldova şi sudul Ucrainei, iar descoperirea unei statuete Pre-Cucuteni la Lipia, Buzău, a dat peste cap teoriile istorice referitoare la răspândirea culturii Pre-Cucuteni, existând o continuitate a acestei culturi cu cea preponderent dunăreană, cultura Gumelniţa.

cucuteni

Gheorghe Lazarovici

Gheorghe Lazarovici

În civilizaţia Cucuteni, figurinele conţineau un număr redus de semne, acestea fiind executate deosebit de minuţios prin incizare a motivelor şi semnelor şi de adăugare ulterioară a unui alb contrastant, cu var de scoici, sau redarea simbolurilor cu un colorant maro, de nuanţe mai deschise sau mai închise.

Ornamentele abstracte, precum şi inscripţiile, nu sunt plasate la întâmplare pe corpul figurinelor, ci sunt atent selecţionate şi plasate în anumite locuri, cum ar fi: pe spate şi şezut, pe piept, pe abdomen şi bazin, pe picioare, dar şi pe alte părţi ale corpului.

Specifice culturii Cucuteni sunt vasele de ceramică dintr-o pastă deosebit de fină, cu o ornamentaţie artistică foarte rafinată. Aşa cum subliniază Gheorghe Lazarovici, olarii tradiţiei Cucuteni au creat cele mai elaborate vase ceramice şi cel mai sofisticat decor în arta ceramică a Vechii Europe. În privinţa ceramicii bogat ornamentate a culturii Cucuteni, iese în evidenţă „construcţia” narativă a impresiei generale creată de ornamentaţie:

„Aceste combinaţii de elemente decorative pot fi interpretate ca transcriere grafică a miturilor propriu-zise, printre ele Pomul Vieţii, prezentat atât schematic cât şi realist, precum şi reprezentările de şerpi, care sunt asociate cu fertilitatea şi care exprimă ideea reînoirii ciclice, a regenerării şi a ocrotirii recoltelor şi a vetrei” (Gheorghe Lazarovici).

cucuteni
cucuteni
cucuteni
cucuteni
cucuteni
cucuteni
cucuteni
cucuteni
cucuteni
cucuteni
Load More

End of Content.

Dumitru D. Boghian

Dumitru D. Boghian

În lucrarea „Unele consideraţii asupra vaselor cucuteniene antropomorfe şi antropomorfizate”, Dumitru D. Boghian inserează o centralizare a semnelor decorative prezente pe ceramica Cucuteni-Tripolia, întocmită de E. K. Cernys şi M. Lazarovici, iar Dicționarul lui Palmarchuk și Andriyevskyi, cuprinzând simboluri ale culturii Cucuteni-Tripolia, chiar dacă nu confirmă certitudinea unei exactităţi a interpretării, constituie o frumoasă colecție a tipurilor de motive prezente pe ceramica cucuteniană.

Modul în care vechii europeni îşi înmormântau morţii oferă multe indicii asupra relaţiei celor vii cu înaintaşii lor si se poate spune că oamenii neoliticului nu despărţeau strict lumea celor vii de cea a morţilor. Cei din urmă nu erau înmormântaţi foarte departe, ci rămâneau de obicei în apropierea celor vii, uneori fiind înmormântaţi chiar sub podeaua locuinţelor. Cu totul misterioasă este cultura Cucuteni-Tripolia, dintre ale cărei morminte s-au găsit până acum foarte puţine. Unde au fost înmormântate multele mii de locuitori din mega-aşezările care au înflorit pe teritoriul actual al României şi Ucrainei în mileniul IV î.Hr.?

În cazul vaselor ce serveau ca urne nu este vorba, în cele mai multe cazuri, de un vas de uz comun, ci de o piesă de ceramică valoroasă calitativ, care probabil a fost folosită pe timpul vieţii răposatului cu ocazia festivităţilor. Ca şi în cazul altor inscripţii de pe artefacte, inscripţiile de pe vasele funerare sau de ofrandă pot avea lungimi diferite, însă cele mai multe conţin un număr restrâns de semne.

Printre caracteristicile cele mai evidente ale formelor artistice din Vechea Europă se află simţul abstracţiunii de înalt grad, care transpare de la arta plastică, cu a ei sensibilitate estetică a figurinelor, până la decorarea vaselor ceramice şi la simbolurile de cult.

cucuteni

Pentru Cucuteni, simbolul reprezentat de nenumărate ori, mai mult sau mai puţin abstractizat dar cu siguranţă aproape obsesiv, este încolăcirea celor doi şerpi care privesc în direcţii opuse: unul spre trecut iar celălalt spre viitor. Acest simbol reprezintă puntea prezentului care leagă începutul – aflat în trecutul străbunilor – şi sfârşitul – aflat în viitorul urmaşilor. Liantul care uneşte trecutul cu viitorul, închizând cercul Timpului, repetabil la nesfârşit. Este la fel de important şi ceea ce a trecut, şi ceea ce va veni.

Reprezentanţii culturii Cucuteni erau conştienţi de faptul că trecutul poartă seminţele viitorului. Iar mesajul a fost transmis cu infinită încăpăţânare, până ce a fost înţeles complet şi corect. Pentru ca amândouă să fie onorate la fel, peste meleaguri şi peste timp.

Aşa cum în paleolitic unele grote reprezentau cealaltă lume şi de asemenea întregul univers, în neolitic, sanctuarele subterane simbolizau trupul Marii Zeiţe. Pentru a intra sau ieşi din aceste sanctuare, trebuia să se treacă în mod simbolic prin pântecele sacru.

În mod similar, altarele în formă de mese pentru ofrande (cele cu trei picioare fiind cele mai răspândite), cu sau fără figură feminină sculptată deasupra dar având o adâncitură pentru libaţiuni (ofrande lichide), răspândite în toate provinciile culturale şi deosebit de numeroase în arealul culturii Cucuteni, pot fi puse în legătură cu Marea Zeiţă. Acestea pot fi interpretate drept reprezentări ale contururilor bazinului, vulvei şi pântecului Zeiţei; partea interioară a bazinului (pântecul) şi partea inferioară a altarului (vulva) sunt adesea pictate în alb, iar această culoare simbolizează moartea rituală, dar şi regenerarea ulterioară, infinită, ca efect al inepuizabilei energii germinative.

Privite de sus, formele pictate sau incizate pe vasele ceramice sugerează mişcarea de rotaţie, de vârtej; acelaşi vârtej pictat pe cupola mormântului tumular getic de la Kazanlâk sau pe care cariatidele din mormântul getic de la Sveştari îl întreţine de mii de ani. Cupolele mormintelor rituale getice imită cerul nocturn, iar prin orificiul “practicat” în centrul cupolei, sufletele morților erau prinse în horă și ridicate spre cer. Aşa cum la geţi mormântul reprezinta cealaltă lume şi de asemenea întregul Univers, vasul ceramic cucutenian era imago mundi, un univers în miniatură.

cucuteni

Astfel, se poate spune că şi vasele ceramice cucuteniene, pictate sau incizate cu semne figurative şi/sau non-figurative, de multe ori înlănţuite în vârtejul unei „hore”, reprezintă trupul Zeiţei şi sursă a fertilităţii telurice. Nu valorificarea imediată, „naturală”, a interiorului vasului ritual, ca loc tenebros şi deci subteran este cea care permite sesizarea simbolismului şi funcţia sa religioasă, cât existenţa în ineriorul vasului a unui spaţiu sacru şi, în cele din urmă, „total”, adică constituind o lume-în-sine. Un simbol încă mai esoteric al pântecului regenerării este capul de taur sau craniul acestuia (bucranium). În cazul peşterilor, acestea au fost pictate deasupra sau chiar în apropierea intrării, iar la unele chiar intrarea era în formă de cap de taur, deasupra profilându-se coarnele lungi. Pe ceramica pictată a culturii Cucuteni, motivul capului de taur apare pe ceramica pictată a culturii Cucuteni, adesea redat în relief pe vase antropomorfe, ţinând loc de uter.

Astfel de vase, aparţinând civilizaţiei vechi europene, sunt:

– vasul ceramic având reprezentate mâini umane şi, posibil, un ombilic, modelate pe suprafața exterioară a vasului; această piesă de excepție, descoperită la Boljetin-Djerdap, în estul Serbiei, pe malul drept al Dunării, aparţine perioadei mezolitice, cultura Lepenski Vir, fiind datat în perioada 6300-5900 î.Hr. și se află în prezent în colecția Muzeului Național al Serbiei din Belgrad;
– vasul modelat sub forma unui idol antropomorf – Mare Zeiță, datat în mileniul VI î.Hr. și descoperit în aşezare neolitică aflată lângă Mursalevo, Bulgaria;
– vasul modelat dintr-un lut fin, de bună calitate, de culoare roşiatică, aparținând culturii Cucuteni, descoperit la Scânteia și datat în mileniul V î.Hr., ce redă forma corpului Marii Zeițe, redusă doar la trunchi şi picioare; mâinile sunt sugerate de două tortiţe, perforate, iar zona inghinală şi picioarele sunt marcate printr-o canelură.

Fiecare vas ceramic era sacru prin aportul celor trei elemente: lutul – trupul fecund al Marii Zeiţe, apa – întotdeauna germinativă, substanţa primordială din care toate formele se nasc şi în care toare se reîntorc şi focul – substitut al Soarelui, Suveranul cu rol extraordinar, atât pe plan cosmic, cât şi pe plan social, în acumularea şi distribuirea „Vieţii”.

Ingredientele, odată introduse în vas, primeau de la pământ-Tellus Mater – o parte din neistovita lui capacitate de rodire, din „maternitatea” lui. Hrana preparată în aceste vase era sacră, iar prezenţa ornamenticii ce sugerează mişcarea de rotaţie – o svastică primordială – pe gura vaselor, nu face dacât să confirme faptul că la scoaterea din vas, mâncarea era sacralizată, fiind trecută prin vârtejul purificator.

cucuteni

O imagine plastică şi sugestivă a acestui vârtej o reprezintă o serie de suporturi pentru vase ale culturii Cucuteni – „vasele-horă”: contururi de femei goale cuprinzându-se cu braţele pe umeri, prinse în dansul ameţitor. Figurile femeilor care dansează, legate între ele la umeri, la şolduri şi la picioare, sunt puternic stilizate şi privesc spre interiorul vasului (sursa energiei purificatoare), aşa încât privitorul le vede spatele şi şezutul.

Schimbarea climei din perioada atlantică (între 4100 şi 3800 î.Hr.) a provocat al doilea val de migraţie a nomazilor din stepă în teritoriile agricultorilor vechi europeni. Chiar dacă, în acea perioadă, marile aşezări ale culturii Cucuteni-Tripolia înfloreau, mai jos spre sud, o serie de vechi aşezări erau abandonate. La prima vedere, s-ar părea că tradiţiile culturale ale Vechii Europe s-au stins, căci se produsese o ruptură între straturile culturale ale sfârşitului epocii cuprului şi cele ale bronzului timpuriu. Meşteşugul olăritului, dar şi prelucrarea cuprului şi aurului, au rămas o vreme abandonate şi nu se pot face decât speculaţii cu privire la câte din cunoştinţele specifice acelor îndeletniciri au supravieţuit în perioada schimbărilor. Există regiuni în care instituţiile culturale ale civilizaţiei danubiene s-au păstrat mai mult timp decât în alte părţi ale Balcanilor. O astfel de regiune – o oază, înconjurată de un mediu în care modul de viaţă vechi european era deja modificat după modelele de cultură indo-european – este arealul geografic al culturii Gârla Mare, care se întinde în ţinuturile istorice ale Olteniei şi Banatului, precum şi în sudul Transilvaniei. S-a putut dovedi că în tradiţia orală a acestei regiuni există motive folclorice străvechi care au supravieţuit până în prezent. De ele aparţine motivul unor arbori coniferi (brad, chiparos, etc) plasaţi în apropierea unui izvor, în tradiţii funerare.

Întreruperea continuităţii de locuire nu trebuie să semnaleze neapărat şi o ruptură cu tradiţiile de demult; oamenii care şi-au părăsit locurile natale au ştiut să-şi păstreze în noul ţinut colonizat simbolistica şi reprezentările lor religioase, tradiţiile, care reprezintă baza pentru mitologia de mai târziu a vechilor greci. Spiritualitatea a rămas intactă, în esenţă, căci memoria culturală a oamenilor care au supravieţuit schimbării a permis mai târziu renaşterea tradiţiilor vechi europene datorită unui transfer cultural dinspre continent spre Marea Egee şi ţărmurile ei.

O astfel de moştenire este vârtejul svasticii, simbolistică magico-spirituală a vechilor europeni, care a împânzit ţărmurile şi insulele Mării Tracice. Este reprezentată într-o multitudine de forme dar, invariabil, sugerează acelaşi energie germinativă şi regeneratoare a trupului Marii Zeiţe.

Marija Gimbutas

Marija Gimbutas

Transferul de bunuri de pe continent în Marea Egee implică o reţea de tradiţii şi tehnologii culturale, care au ajuns prin intermediul curentului cultural de pe continent în lumea insulară egeeană. Printre cele mai importante concepte ideologico-religioase se regăsesc: cultul Marii Zeiţe şi al formelor ei de manifestare, sanctuarele şi funcţia lor în venerarea Marii Zeiţe, simbolismul religios al motivului şarpelui, motivul spiralei ca simbol al apei cosmice, motivul animalelor din apropierea coloanei vieţii, continuitatea motivelor folosite în modelele ornamentale (meandrul, spirala, svastica etc.), simbolismul religios al taurului şi al cultului taurului, simbolismul abstract al forţei şi puterii masculine: coarnele sacre, bucraniile. Fertilitatea feminina, reprezentată, de exemplu, de către zeiţa însărcinată, se asociază cu fertilitatea masculină, iar această asociere este reprezentată în iconografia religioasă de imagini şi ornamente cu coarne duble, sau de bucranii. Minoicii nu au copiat pur şi simplu modelele vechi europene în arta lor religioasă, ci s-au desprins încetul cu încetul de tendinţa arhaică de stilizare şi au insistat pe reprezentările mai naturaliste. Recunoaşterea faptului că dezvoltarea civilizaţiei din sud-estul Europei – de la începuturile sale din mileniul VI î.Hr. până în perioada antichităţii miceno-greceşti, în special de foarte asemănătoare reprezentări religioase, i se datorează Marijei Gimbutas. Se poate face astfel o paralelă între reprezentările cucuteniene ale Marii Zeiţe şezând şi cele minoico-miceniene ale zeiţei aflată într-o poziţie similară. Descoperirile arheologice de la Poduri-Dealul Ghindaru, precum şi cele de la Isaiia, judeţul Iaşi, ne permit să reconstituim faptul că una dintre practicile religioase importante din Vechea Europă era dirijarea ritualurilor şi ceremoniilor de pe un tron, probabil de către o preoteasă. Tronurile au fost confecţionate special pentru personajele care urmau să stea pe ele în cadrul ceremoniilor religioase iar zeităţii principale îi era rezervat tronul cu spătarul sub formă de coarne, simbol masculin. Atât în cazul figurinelor feminine, numite „Soborul zeiţelor”, descoprite în cele două sanctuare aparţinând culturii Pre-Cucuteni, cât şi în cazul reprezentărilor Marii Zeiţe şezând, aflate în custodia Muzeului de Arheologie din Chania, Creta, datate în secolul IV î.Hr., prin aşezarea zeiţei pe tronul cu spătarul supraînălţat se sugera postura de protecţie masculină a spătarului, cu reprezentarea foarte stilizată a coarnelor, ca simbol al divinităţii masculine protectoare.

cucuteni

René Guenon

René Guenon

Cuvântul svastika este, în sanscrita, singurul folosit pentru a desemna, în toate cazurile, același simbol: fie că este vorba de simbolul cu brațele asemenea literei grecești gamma (denumită „cruce gamată” în Occident), de varianta cu brațele curbate (având înfățișarea a două S-uri încrucișate), sau de cea numită „clavigeră”, pentru că brațele sale sunt constituite din chei. Termenul sauvastika, pe care unii au intenționat să-l aplice uneia din cele două forme pentru a o distinge de cealaltă (care singură ar fi în acest caz adevărata svastica), nu este în realitate decât un adjectiv derivat din svastika, care arată ceea ce se raportează la acest simbol sau la semnificațiile sale. Cât despre cuvântul svastika însuși, el derivă din su asti, formulă de „binecuvântare” în sens propriu, ce-și are echivalentul exact în ki-tob-ul ebraic din Geneză. În ce-l privește pe acesta din urmă, filosoful și gânditorul francez René Guenon observa faptul că e repetat la sfârșitul relatării fiecărei „zile” a creației. El pare să indice că aceste „zile” sunt asimilabile rotațiilor svasticii sau, altfel spus, revoluțiilor complete ale „roții lumii”, revoluții din care rezultă succesiunea „serii și dimineții” enunțată după aceea, acel “sfârșit și început” obsesiv din simbolistica cucuteniană. Tot René Guenon a subliniat în lucrarea „Simbolismul crucii” legătura foarte importantă dintre simbolul svasticii și cel al dublei spirale, și care, pe de altă parte, este destul de strâns înrudită cu yin-yang.

cucuteni

Acesta, în simbolismul tradițional al Extremului-Orient, figurează „cercul destinului individual”, reprezentarea ciclului individual uman: figura este împărțită în două părți, una întunecată și cealaltă luminoasă (sau, așa cum se practica în ornamentica Vechii Europe – una din părți se hașura pentru a se crea efectul de contrast). Aceste două părți, prin comparație simbolică cu evoluția anterioară și posterioară a stării umane, sugerează unele stari considerate întunecate, celelalte fiind luminoase – partea întunecată aparținând yin-ului, iar cea luminoasă yang-ului. Pe de altă parte, yang-ul si yin-ul fiind de asemenea cele două principii masculin și feminin, se obține reprezentarea „Androginului” primordial, ale cărui jumătăți sunt diferențiate deja, fără a fi încă separate.

Omul nu este liber nici faţă de naşterea şi nici faţă de moartea sa: naşterea îl aruncă inevitabil în circuitul unei existenţe pe care n-a cerut-o şi n-a ales-o el; moartea îl retrage din acest circuit şi îl aruncă inevitabil în altul, fără ca el să poată schimba ceva. Fenomenele morţii şi naşterii, considerate în ele însele şi în afara ciclurilor, sunt perfect egale; se poate chiar spune că nu este în realitate decât unul şi acelaşi fenomen considerat sub două feţe opuse, din punctul de vedere al unuia şi al altuia din cele două cicluri consecutive între care intervine.

Acest lucru se observă imediat în mesajul scrierii figurative transmis peste milenii de ornamentica cucuteniană, căci aşa cum sublinia René Guenon, sfârşitul unui ciclu oarecare coincide necesarmente cu începutul altuia. Nu se folosesc cuvintele „naştere/renaştere” şi „moarte”, luându-le în accepţiunea lor cu totul generală, decât pentru a desemna trecerile dintre cicluri. Naşterea umană este consecinţa imediată a unei morţi (într-o altă stare); moartea umană este cauza imediată a unei naşteri (de asemenea într-o altă stare). Niciuna din aceste circumstanţe nu se produce niciodată fără cealaltă. Iar timpul neexistând aici, se poate spune că între valoarea intrinsecă a fenomenului naşterii şi cea a fenomenului morţii, există o identitate abstractă.

Spre sfârşitul epocii cuprului (între cca. 4400 şi 4000 î.e.n), în timp ce în regiunile centrale ale Balcanilor scrisul ieşea deja din uz, in mediul culturii Cucuteni-Tripolia folosirea scrierii se continuă chiar şi până în mileniul III î.Hr.

În orice caz, memoria culturală producea şi în epoca bronzului motive vizuale provenite din sistemele de comunicaţie mai vechi. Arheologul grec Adamantion Sampson concluziona faptul că numeroase semne de pe piesele de ceramică din perioadele timpurie, mijlocie şi târzie ale epocii bronzului (3000-1500 î.Hr.) seamănă cu scrierea veche europeană din Serbia şi România.
Dincolo de ținuturile care erau cultivate de agricultorii vechi europeni și prin care se desfășurau relații de schimb, se întinde stepa, într-un brâu care se lărgea continuu începând din sudul Ucrainei, de-a lungul coastei de nord a Mării Negre, până departe spre Asia Centrală. Reprezentanții culturii Cucuteni aveau mult mai multe ateliere și puteau să producă masiv obiecte de uz comun pentru care în stepă lipsea capacitatea de productie. Pe la sfârșitul mileniului V î.Hr., în treapta culturală Cucuteni C, au apărut forme de ceramică diferite, vasele fiind fabricate din lut cu adaos de var de scoici și nisip. Astfel, acestea au devenit deosebit de flexibile, fiind adaptate pentru a rezista unor exporturi pe distanțe mult mai mari. Cu timpul s-au intensificat contactele dintre vechii europeni de la periferiile estice cu oamenii din stepă, iar acest fapt „pare să indice marele interes și puterea de atracție a bogăției Vechii Europe din era reprezentată de Karanovo VI și Cucuteni”.

Transferul de bunuri din arealul civilizației danubiene implică și o rețea de tradiții și tehnologii culturale, care au ajuns prin intermediul curentului cultural dinspre Vechea Europă spre ținuturile din est. Această rețea de convergențe vechi europene include multe modele culturale și trăsături specifice, în special concepte ideologico-religioase și simboluri culturale.

Figurinele şi vasele ceramice rituale au reprezentat mediul comunicativ prin intermediul căruia cunoştinţele despre simbolurile culturale şi semnele de scriere s-au răspândit şi au dobândit recunoaştere supra-regională, şi nu numai.

O cu totul altă estetică – estetica formelor naturale – dominase între 6500 şi 3000 î.Hr. creaţia artistică a civilizaţiei danubiene, cu milenii înainte ca estetica clasicismului grecesc, apoi a celui roman, să-şi poată impune monopolul în lumea antică.

Moştenirea culturală veche europeană şi-a pus amprenta atât asupra elementelor materiale (vizibilul din cultură), cât mai ales asupra formelor simbolice (invizibilul din cultură, deci cultura spirituală), acestea fiind adevărata bază a memoriei culturale. Elementele structurale şi ideile create şi dezvoltate în creuzetul vechii europe nu implică numai regiunile fostei civilizaţii danubiene. Fondul ideatic a avut o largă răspândire, fiind în permanenţă viu, iar continuitatea formelor revitalizate şi modernizate se întinde mult mai departe, având un surprinzător efect global.