Articole despre valorile românești.

constantin giurginca, arhivele transcendente, manastirea rupestra de la albotina, albotina

Există o poiană sacră, binecuvântată între măgurile stâncoase ale Timocului vlahilor din nordul Bulgariei, nimită Poiana Albotina sau poiana „La Frăsânel”, care este cuprinsă din toate părțile de o pădure, care pare fără sfârșit, pădure ce are, la capătul dinspre poala dealului un izvor tămăduitor. Pădurea Basarabă se întinde ca o mare verde unduitoare pe deasupra mănăstirii de la Albotina, din Timoc și până în Vidin, pe zeci de kilometri, iar dincolo de Dunăre, de la Calafat mai departe, se chema tot la fel.

Deasupra, sus de tot, pe măgurile stâncoase ale pădurii Basarabe, într-un perete de stâncă, este „lucrată” o mănăstire rupestră asemenea unui cuib de șoimi, de unde se vedeau roată ținuturile întinse, care din străvechime au fost numai și numai vlăhești (românești). Ctitorul mănăstirii rupestre, Ioan Alexandru Basarab (fiul lui Basarab I Negru Vodă), domn al Țării Românești, dar și rege de Târnovo, care a stăpânit toate aceste pământuri de la sudul Dunării, încă din veacul al XIV-lea, a transformat grota străsihaștrilor geto-daci în mănăstire creștină cu altar și icoane pictate. La fel și dincolo de Dunăre, spre exemplu în Țara Colchidei de la curbura Carpaților, vetrele străsihaștrilor geto-daci au fost locuite de sihaștrii noștri care le-au folosit drept lăcașuri de cult și rugăciune creștină.

constantin giurginca, arhivele transcendente, manastirea rupestra de la albotina, albotinaAici, la Albotina, sora voievodului Ioan Alexandru Basarab, vestita Țarină valahă a Bulgariei, Teodora, se va călugări și va fi înmormântată pe celălalt deal al Albotinei, unde a fost cândva mănăstirea de maici. Putem să observăm că la Albotina era o străveche vatră de sihăstrie geto-dacă ce va deveni un puternic centru de monahism creștinesc românesc, cu o mulțime de grote de sihaștri și monahi ce se ascund prin toate măgurile din jur, grote în care își vor găsi tainice ascunzători haiducul Stoian Stângă sau legendarul Miu. Toți pereții grotei de la Albotina erau acoperiți, până nu demult, de fresce străvechi cu inscripții valahe. Ca să șteargă orice urmă de prezență valahă, comuniștii bulgari, în anul 1975, adică activiștii de partid și securiștii (aidoma ca la noi, la români) au cărat în cârcă sute de anvelope de la fabrica de cauciucuri din Vidin în jurul grotei și le-au dat foc ca să ardă orice scris și pictură ce amintea de prezența românilor. Informațiile sunt date de învățătorul  Gheorghiev din comuna Rabrovo, la numai 5 kilometri de Albotina. El este conducătorul minorității vlahe (românești) din Timocul bulgăresc.

În binecuvântata poiană de la Frăsânel (Albotina), în fiecare an, a doua zi de Paște, se adună toți românii satelor din împrejurimi, ca să se tămăduiască prin rugăciune și să joace străvechea lor „horă a morților”. Ea este aidoma horei de pomană care se dă în cinstea și amintirea moșilor noștri în satele bănățene de munte (Caraș), în Mehedinți, în Gorj, în Hațeg. Cineva, apropiat al decedatului, cu o lumânare „împărătească” (mare) în mână, va juca în fruntea horei, cântecul care i-a plăcut mai mult răposatului, apoi va da lumânarea celui care-l urmează și va trece în coada horei, și tot așa, până când cel din coada horei va ajunge din nou primul, atunci când toată hora satului va juca fiecare pentru d’Albul de pribeag din neamul lor, petrecut dintre noi. Hora de pomană este un ritual geto-dac moștenit de la înaintemergătorii noștri pentru urmașii urmașilor noștri. La fel se joacă și se dă de pomană Cântecul îndrăgit de răposat întru împlinirea datinilor ce vor învinge în acest fel uitarea. Multă dreptate avea Mihail Sadoveanu când scria: „Morții poruncesc celor vii”. Este hora care, și la românii din Timocul bulgăresc, și la românii frați, nord-dunăreni, ce te ține dârz și neînfricat în marea roată a horei solare geto-dace, amintindu-ți să faci „veșnica lor pomenire!”.

constantin giurginca, arhivele transcendente, manastirea rupestra de la albotina, albotinaÎnvățătorul Gheorghiev face observația că acest obicei dacic de veselire împreună cu morții, de cinstire a lor, nu-l mai găsești niciunde în restul Bulgariei și nici la restul slavilor din Balcani. Lăutarul satului Rabrova, moș Pascu, spune că horei i se mai zice „hora tristă”, dar tot el adaugă: „da atuncea, nima (nimeni, n.a.) nu-i trist. Ci toți ne veselim împreună, pentru lumea de dincolo.” Marea sărbătoare a cinstirii și pomenirii morților de la Albotina este asemănătoare cu Nedeia ori Ruga satelor românești, o sărbătoare ancestrală, rămasă din vremea vechilor daci. Poienei binecuvântate i s-a spus mai întâi „La Frăsânel”, iar mai târziu „La Mănăstire” și Albotina, ritualul căpătând treptat semnificații creștine. O sărbătoare păgână preluată de calendarul ortodox creștin: Sfintele Paști, sărbătoare interzisă de comuniști și la bulgari, și la români, și la ruși. Simbolul acelei Nedei, ori Rugă era Floarea Frăsânului, care este un fel de Floarea Paștelui, care crește numai în jurul mănăstirii, împrejurul Albotinei, în Poiana Frăsânului și pe coasta pădurii Basarabe de lângă peșterile sfinților. Lumea o caută să o culeagă ca plantă de leac, tămăduind multe boli, cum la fel de tămăduitoare este și apa izvorului ce curge prin poiana sfântă, Frăsânelul.

Poiana Frăsânelului are același ecou ciudat ca și amfiteatrul de la poalele Pietrei Rotării (Buzău). Cei care ajung sus, pe culmea grotei dacă-i strigă pe cei de jor, care sunt destul de depărtișor, aceștia întorc imediat capetele. Poiana și mănăstirea rupestră de la Albotina, ca și amfiteatrul de la Poiana Rotării, sunt un miracol al tehnicii sunetului și al construcției amfiteatrelor. Cuvântul rugăciune, ori sfat, se duce asemenea glasului unui clopot, sfidând distanțele. Era un loc sacru în Poiana Basarabă consacrat sărbătoririi Moșilor noștri primordiali ce au zămislit marele popor valah, daco-român.

constantin giurginca, arhivele transcendente, manastirea rupestra de la albotina, albotinaComuniștii, precum hoardele sângeroase asiatice, au declanșat un adevărat pogrom la adresa credincioșilor: biserici închise, altele transformate în magazii, ori săli de sport (la ruși), credincioșii cu carnet de membru de partid comunist, urmăriți dacă merg la biserică, ori dacă se cunună la biserică, ori își botează copiii cu popă adus pe furiș acasă, și dați apoi afară din locurile lor de muncă. Acești oameni (cu carnet de partid) săvârșeau un păcat de neiertat în fața Partidului. Ce nu au reușit prin intimidare și constrângere, comuniștii bulgari au izbândit prin defrișare: crucile seculare de la poalele dealului Mănăstirii Albotina au fost scoase samavolnic, pentru că pe ele erau „încruntate” (scrise) numai nume românești. Un mare arheolog bulgar, Vălo Vălo, a făcut săpături la Poiana Frăsânelului prin anii 1970, ajungând la concluzia că „gropnița” de la Mănăstire este pur românească și că vatra monahală „creștină” datează din secolul al IV-lea, atunci când nici bulgarii, și nici unul dintre frații lor slavi nu atinseseră încă aceste pământuri.

Vatra isihastă de la Albotina învederează comunitate de limbă, datini și obiceiuri ale urmașilor marelui Imperiu geto-dac al lui Burebista, condus mai târziu de viteazul rege dac Decebal, Dacie ce va trăi nepieritoare prin urmașii geto-dacilor: marele popor valah, daco-românii. Astăzi, vlahii din Timocul bulgăresc sunt printre cele mai urgisite minorități din Europa: nu au școli în limba română, nu au cărți și manuale în limba română, nu au presă în limba română, nici radio în românește, nici reprezentanți în instituțiile publice, necum în Parlamentul țării. Numele de familie au fost slavizate, limba română se vorbește numai în taină, în familie. Statul român i-a părăsit de mult timp pe frații noștri timoceni și nu curând s-ar zări speranța unui ajutor cultural frățesc care să întărească rădăcina de neam comună.

Toponimele românești Alba, Albeni, Albota și toponimul vlah din Bulgaria, Albotina, al același izvor mitic, Albul, consacrat Zeului Apollo (Aplu), zeul hyperboreean al Luminii, al Soarelui, al puterii cosmice Primordiale.

A consemnat pentru dumneavoastră Constantin 7 Giurginca, „Arhivele Transcendente – O peregrinare prin geografia sacră a pământului românesc”, Editura Universității „Titu Maiorescu”, București 2020.

constantin giurginca, arhivele transcendente, anaithis, naieni, oratea, grupul statuar anaithis

Templul, sanctuarul și oracolul din vârful Istriței au fost înconjurate de așezări și centre fortificate, ziduri și temelii gigantice, megalitice, răspândite ca razele unui cerc spre nord-sud și est-vest, în întreg înconjurul arealului Istriței. Urmele acestor construcții titanice și ale unor așezări umane începând din paleolitic (secolele XII – XI î.Hr.) au fost scoase la iveală de săpăturile de la Sărata Monteoru, de la Năieni și Pietroasa, de la Cheile Zănoagei, Jugureni și Valea Nișcovului, în special la Cetatea Cârlomănești.

Pe luminoasele poteci care urcă spre platoul Istriței, una dintre ele străbate Dealul Oratea de la Năieni, deal în care a rămas întipărită în piatră „Talpa uriașului”, lungă de 40 de centimetri, lată de 20 de centimetri. Toponimele românești: Oratea, Orățiile, Orădia, Hora, Horaița, Horăicioara, amintesc de izvorul lor mitic, de legendarele Zeițe Hora (ori Horae, Horai). Horăițele în mitologia traco-geto-dacă, zeițe ale ritmului cosmic, supraveghind ordinea în natură, echilibrul universal și succesiunea anotimpurilor și orelor. Sunt trei zeițe: Disciplina (Eunomia), Dreptatea (Dike) și Pacea (Irene), care poartă „diademe de aur” veghind timpul universului, în succesiunea dintre atemporalitatea primordială și timpul calculabil, uman.

constantin giurginca, arhivele transcendente, anaithis, naieni, oratea, grupul statuar anaithisToponimele înșirate mai sus sunt legate de existența temeliilor unor zidiri, cetăți, care descind din preistorie, ori sunt străjeri ai unor locuri în care s-au consacrat temple, sanctuare și oracole închinate unor scenarii și ritualuri mitice.

Oratea de la Năieni este un asemenea loc și spațiu sacru în care se desfășurau rituri de inițiere dedicate zeităților primordiale ale traco-geto-dacilor. Acolo, la Năieni, a fost descoperit celebrul grup statuar din bronz închinat unei mari divinități, însoțită de un slujitor al ei. Găsit mai târziu decât Tezaurul de la Pietroasa, declarat creație gotică, grupul statuar de la Năieni a fost declarat scitic, după aceeași meteahnă a școlii istorice și arheologice românești de a atribui tezaurele noastre pelasgo-traco-geto-dace unor populații migratoare. Arheologii noștri au considerat că zeitatea din statueta din bronz, ar fi o divinitate scitică: Anahita, ce aparține mitologiei iraniene, unde o reprezintă pe zeița apelor, fertilității și vegetației. Era venerată de massageți și sciți ca zeiță agrară. Grecii o numeau Anaitis, iar ligviștii noștri mergând după metoda „urechistă”, au tras concluzia că numele localității Năieni și-ar trage obârșia de la această divinitate iraniană. Dar îți pui întrebarea firească ce căutau sciții la Năieni? Ce fel de așezări scitice au fost pe Dealul Istriței și unde au avut aceștia în Istrița cuptoare de topirea minereurilor și ateliere de prelucrare a bronzului? Poate în alte locuri.

constantin giurginca, arhivele transcendente, anaithis, naieni, oratea, grupul statuar anaithisconstantin giurginca, arhivele transcendente, anaithis, naieni, oratea, grupul statuar anaithisPrivind grupul statuar, te izbește o imagine specifică artei pelasge: prezența leului. Leul îl vom întâlni ca simbol solar străjuind porțile cetății megalitice de la Mikene, și tot ca simbol solar în colindele noastre de vânătoare precreștine, în care junele trece proba trecerii în cinul bărbaților, învingând leul. Leul este un simbol specific artei pelasgo-hyperboreice, obârșie a artei traco-geto-dace, care îi moștenește arhetipurile făuririi creației artistice. Nicolae Densușianu în opera sa „Dacia preistorică” atribuie, corect, grupul statuar artei pelasge, arătând că divinitatea o reprezintă pe Cybele, sau Mama Mare, încălecată pe un leu, iar lângă dânsa se vede, pe partea dreaptă, stând în picioare, tânărul Attis, fiul lui Calaus, numit în eposul românesc Caloian.

Merită descrisă această reprezentare solemnă pelasgă a Marii Zeițe Mamă a Pământului, Zeița Cybele (Kybele). Zeița poartă pe cap un coif și este îmbrăcată cu o tunică pe corp și ițari bărbătești. Coiful avusese la început o creastă deasupra. Este coiful acela care apare în toate statuetele pelasge găsite pe la noi, de care atrăsese atenția mitozoful Ion Gheorghe, semn al identificării și prezenței legendarilor „Sburători” celești. Cu mâna stângă, zeița se ține de coamă, cu mâna dreaptă prinde coada leului. Tânărul Attis, favoritul zeiței, se ține cu mâna dreaptă de coama leului, iar cu stânga ocrotește corpul zeiței. El poartă două cozi lungi pe umeri și una pe spate. Se pare că a fost figurat, însă, cu o căciulă plecată spre stânga. Attis, pe vechile monumente clasice de sculptură, era reprezentat cu o căciulă frigiană pe cap. O altă figură se afla în partea stângă a statuetei, dar ea a fost ori ruptă, ori separată de grup. Nu știm însă motivul. Aș dori să mai remarc că simbolul leului este o reprezentare solară specifică și la vechii irlandezi, acea populație celto-dacă, care a conviețuit peste 400 de ani cu dacii la nordul Dunării, care vor migra spre vest, ajungând în Galia și apoi în Irlanda. Și tezaurul de la Pietroasa, și grupul de bronz de la Năieni sunt creații autohtone, fiind doar o parte din comorile ascunse ale Istriței de aur; câte ceva a ieșit la lumină din legendele Cloștii cu puii de aur de pe Istrița. Oratea a arătat și ea semne de viețuire arhaică, atât prin Talpa de Uriaș, cât și prin zidurile de cetate descoperite de arheologi.

Existența statuii unei divinități la Năieni arată, fără îndoială, existența unui templu și a unui sanctuar pe culmea sud-vestică a Istriței, în zona Colarea – muchia Grebănului. Dacă privim zidurile uriașe și blocurile de piatră căzute în jurul acestor ziduri, am putea accepta că acestea sunt vestigii antediluviene, civilizație care ridicase orașe-cetăți fortificate, pe kilometri pătrați, după cum arată ruinele, care construise temple, sanctuare și oracole în care se închinau reprezentărilor Sacrului din acele timpuri. Atât timp cât miturile și eposul popoarelor ne vorbesc de realități primordiale putem să-i numim pe acei locuitori ai Terrei, atlanți. Urmașii lor au fost popoarele pelasgo-hyperboree, din care au purces semințiile traco-geto-dace, cei mai numeroși după inzi, cum spunea istoricul Herodot. Toponimele care au păstrat memoria unor reprezentări ancestrale, ca și zidurile ciclopice și pietrele mari (bucăți tăiate în stâncă) ruinate, vorbesc despre așezări-orașe cetate, turnuri (multe cu rol de observatoare astronomice), toate mărturii despre o mare civilizație antediluviană, i-am putea spune megalitică.

A consemnat pentru dumneavoastră Constantin 7 Giurginca, „Arhivele Transcendente – O peregrinare prin geografia sacră a pământului românesc”, Editura Universității „Titu Maiorescu”, București 2020.

Gia Ionesco
documente de la vatican, decembrie 1989, corvin lupu

Continuăm prezentarea textului folosit de documentariștii care au realizat documentarul „Grotele Vaticanului”, privitor la lovitura de stat din decembrie 1989 și la distrugerea României care a urmat acestui moment istoric. În continuarea documentarului, se arată că:

„… Un alt grup care a avut un rol important în distrugerea economiei românești după 1989 sunt statele vest-europene și America. Intenția acestor state era să transforme România într-un importator net de produse vestice, de vreme ce aceste economii au nevoie de creștere continuă, așa cum am explicat mai devreme, și într-un furnizor de resurse naturale, de vreme ce țările vest-europene sunt printre cele mai sărace din lume în privința resurselor naturale și pot supraviețui economic numai dacă țin alte țări în sărăcie artificială și le fură resursele naturale. Aproape tot ce e produs în țări ca Marea Britanie, Franța, Olanda, Austria, Germania etc. este făcut cu resurse furate de la alte țări, cu ajutorul sistemului legal și monetar internațional care este condus de oameni din vest.

Pentru a pune mâna ușor pe resursele românești și pentru a distruge economia României pentru ca România să devină un importator net de produse vestice, țările vestice au ademenit România cu promisiunea intrării în Uniunea Europeană. Dar, pentru a fi acceptată în UE, România trebuia mai întâi să dea multe legi și să facă multe reforme care au distrus capacitatea productivă a industriei și agriculturii României și să se deschidă pentru «comerț liber». Numai în 2007, după aproape două decenii de distrugere economică dictată de țările vest-europene, România avea să fie acceptată în UE. La acea dată România nu mai putea produce nimic și era transformată într-un stat bananier care era ținut în viață numai prin importuri de la acești hoți vest-europeni. Tratatele pe care România a fost forțată să le semneze când a intrat în UE erau și ele menite să țină țara în sclavie economică. De exemplu, acolo unde Franța plătește subvenții de peste 500 euro agricultorilor, România e forțată să plătească mai puțin de o treime din acea sumă, distrugând practic orice șansă a agricultorilor români de a concura cu cei francezi. Așa că azi, deși are cel mai fertil pământ din Europa și s-ar putea hrăni exclusiv cu produse naturale, România e forțată să cumpere mâncare fără gust din Europa de vest. Înrobirea economică a României de către țările vestice, înseamnă că țări ca Austria, de exemplu, acum dețin petrolul românesc și combustibilul e mai ieftin în Austria, care nu are petrol deloc, decât în România. Austriecii sunt și printre cei mai mari tăietori ale vechilor păduri din Ardeal, ultimele păduri virgine ale Europei, în timp ce defrișarea în Austria este interzisă. Multe alte țări vest-europene sunt implicate în jafuri similare și distrugere de resurse mascate ca «comerț liber».

Țările vest-europene sunt și primele surse de corupție între oficiali înalți. De exemplu, marile companii europene au echipe dedicate care se ocupă de mituirea oficialilor pentru a obține contracte publice. Mercedes, de exemplu, o companie care probabil ar da faliment fără echipa sa de mituire, a câștigat un contract de furnizare de autobuze în București, deși autobuzele Mercedes sunt printre cele mai scumpe din lume, fără să diferențieze calitativ de competitori. Tot acest jaf economic organizat înseamnă că România, care în 1990 era cea mai bogată țară din lume în termeni de resurse naturale în raport cu suprafața, și care teoretic ar putea să trăiască în izolare totală față de restul lumii folosindu-se exclusiv de propriile resurse, este astăzi mai săracă decât țări ca Marea Britanie, care nu mai are resurse aproape deloc și a cărei populație pur și simplu ar dispărea complet în câteva luni, dacă ar fi izolată de restul lumii. Românii sunt bineveniți în UE atâta timp cât ei sunt doctori, oameni de știință etc. De altfel țările vestice vin să ia medici și asistente direct din România. Alții nu sunt la fel de bineveniți, cum e cazul Franței, unde evreun Sarkozy a dat afară țiganii, așa cum europenii le făceau evreilor în trecut.

În alte cazuri România e tratată ca un adevărat membru UE, cum e cazul aruncării de deșeuri radioactive nucleare în România de către Germania. Distrugerea economiei românești, furtul de resurse și răul tratament al cetățenilor români vor continua până când nu va mai fi lemn de tăiat, petrol și gaze de extras, metale rare de furat etc., și atunci România va fi probabil dată afară din UE.”

A consemnat pentru dumneavoastră Prof. Univ. Dr. Corvin Lupu.

justin parvu, iustin parvu, vaccinuri

Păi, uite cum au contribuit, acum se vede care a fost intenția lor, după roadele pe care le vedem cu toții în Ardeal. Așa de mult au contribuit încât abia mai auzi vorbindu-se în Transilvania limba română, până vor ajunge să ne-o ia de tot.

Când au venit ei la noi, în România, dragii mei? Biserica noastră era deja organizată în toată splendoarea! Nu erau legăturile noastre cu bisericile ortodoxe? N-aveam noi aici episcopi, care cu mult înaintea lor au tradus Biblia și celelalte cărți de rugăciune și de cult? Păi, primul Nou Testament românesc nu a apărut în 1648, sub Mitropolitul Transilvaniei, Simion Ștefan? Când ei de-abia descălecaseră aici, limba noastră deja curgea ca mierea. Nu se introdusese încă limba română în cultul liturgic, tocmai pentru a proteja adevărul acesta ortodox, pentru a păstra doctrina sacră, de care ne temeam să nu ne-o știrbească latinii. Dar se știe că existau multe acte oficiale în limba română, se folosea în administrație, în corespondență – de altfel este cunoscută scrisoarea lui Neacșu din 1521, care dovedește bogăția și cursivitatea limbii române la acea dată.

Academicianul Virgil Cândea, într-un studiu introductiv la Noul Testament din 1648, spune că „românii ortodocși din Transilvania adoptaseră limba română în cult mai înainte de unirea forțată din 1700”. Și spune mai departe că era necesară păstrarea tradiției liturgice, într-un moment în care era atacată ca o corabie în mijlocul valurilor mării, aflându-se între mai multe limbi străine. Dar Biserica noastră Ortodoxă era foarte bine înfiptă în tradiție și zice Virgil Cândea că traducerea nu „putea fi numai o întreprindere filologică. Acțiunea cu atât de profunde consecințe pe plan spiritual și cultural trebuia să fie realizată în acord cu învățătura Bisericii și cu aprobarea celei mai înalte ierarhii ortodoxe a timpului”. Iar ce au tradus ei au fost numai atitudini impuse de calvinizare a cultului nostru ortodox.

Recunoaștem meritul fruntașilor școlii ardelene, dar să nu uităm că tocmai ei au scris împotriva falsei uniri și papistașilor, când, în cele din urmă, au realizat înșelătoria. Chiar Petru Maior spune în Procanonul său foarte limpede: „O, de ar fi apărat Dumnezeu neamul românesc de acest feliu de oameni învățați și teologi, cari numai cu autentie, cu țiful și cu vâlva ce o au în haine și în locul locașului său, vreau să învingă pe toți; De spun ceva de la Roma, să taci, să înlemnești, să caști gura. De arăți din Sfinții Părinți, din Soboare și din istoria cea veche a Bisearecii asupra părerilor lor, îndată ești schismatic, și mai rău decât ereticii… Romei, încă din vremurile cele de demult, începuse a-i răsări coarnele!”.

Nu are sens să mai cităm toți marii noștri gânditori care acuză unirea de la 1700. Însuși Iorga spune despre Atanasie Anghel ca fiind un suflet josnic, fără demnitate și fără rușine, „un român fără simț de neamul său”, iar despre actul de la 1700 spune că este „cel mai înjositor act public săvârșit până atunci de vreun vlădică ortodox”.

Extras din vol. II, „Ne vorbește Părintele Justin”

emil cioran, ion deaconescu

În vara lui 1989, cu şapte luni înainte de Revoluţia din decembrie, scriitorul craiovean Ion Deaconescu, directorul Academiei Internaţionale Mihai Eminescu, s-a întâlnit, la Paris, cu Emil Cioran. Întâlnirea cu pricina s-a lăsat cu un interviu-fluviu, de vreo 60 de pagini, publicat în volumul „Dacă m-aş fi aruncat în Sena”, Editura Europa, Craiova, 2000. Un fragment incendiar din convorbirea celor doi a fost publicat în 2009, în revista Flacăra. Îl republicăm și noi.

– Domnule Cioran, aş dori, cu permisiunea Domniei Voastre, să abordăm un subiect delicat. S-a spus, în România, aici, la Paris, dar şi aiurea, că aţi fost membru al mişcării legionare. Credeţi-mă, vă întreb despre această situaţie cu multă jenă şi temere, fiind un punct litigios al existenţei dumneavoastră.

– Garda de fier a fost un moment delirant, şocant şi nebunesc al istoriei României. Cu accente naţionaliste şi creştineşti la început, Mişcarea a degenerat, în final, în acte reprobabile. O stare de euforie, delirantă, care ne-a cuprins pe toţi. Un exces ce ne-a molipsit pentru a face istorie şi a ne implica în prezentul ei. O stare pasională fără măsură. O obsesie necesară, atunci. Falimentară, apoi. Eram tineri, inteligenţi, expansivi, subscriind la fanatismul clipei şi al visului. În orice caz, aceeaşi istorie, pe care am dorit s-o edificăm altfel, ne-a scuipat pe obraz. Ne-a pălmuit şi ne-a împovărat cu tembelismul ei. Regretele sunt tardive!

emil cioran

– Ştiu că aţi fost chemat, cu insistenţă, de către organele militare româneşti să reveniţi în ţară spre a fi mobilizat, România fiind în război, alături de nemţi.

– A fost o problemă grea pentru mine. Ataşatul nostru la Paris, col. Gorgoveanu, locuia în acelaşi hotel în care se afla şi comenduirea germană şi, tot timpul, mă ameninţa cu tribunalul militar dacă nu mă întorc în România, la armată. Enervat de insistenţele acestuia, i-am spus, într-o zi, că, dacă nu mă lasă în pace, o să las scris la gazetă că mi-am luat viaţa din cauza lui. Poate că l-am impresionat sau, cine ştie, că, de atunci, m-a lăsat în pace.

– De ce nu aţi revenit, în patrie, după război?

– Iniţial, nu aveam de gând să mă stabilesc în Franţa. Războiul a fost cauza deciziei mele de a rămâne la Paris. Mi-am dat seama că României i-ar fi trebuit peste 20 de ani ca să se refacă după dezastrul pricinuit de război. Dacă Pătrăşcanu n-ar fi fost ucis de ai lui, eu şi Eliade ne-am fi întors în ţară. Pătrăşcanu era un fin intelectual. M-a îngrijorat uciderea acestuia de către comunişti. Nu am avut viziunea pierderii războiului de către România şi că se va complica atât de dezastruos.

– Domnule Cioran, acum, la vârsta Dumneavoastră, îl mai huliţi pe Dumnezeu? N-aţi obosit luându-l în răspăr şi obligându-l să vă asculte?

Ion Deaconescu

Ion Deaconescu

– Eu l-am obosit pe Dumnezeu, nu el pe mine. N-am vrut niciodată să-l servesc. Dacă aş fi făcut-o, mi-aş fi pierdut iniţiativa şi libertatea. Este injust să-l crezi pe Dumnezeu deasupra oamenilor. Fără ei, fără oameni, Dumnezeu ar fi singur, un neajutorat. N-ar avea nici un destin. În relaţia cu el, omul ar trebui să fie mai orgolios, căci el determină balanţa sorţii. Nicidecum, Dumnezeu. Prea egoist, Dumnezeu nu m-a impresionat niciodată. Întotdeauna plictisit, prea aşteaptă rugăciunea noastră. După mine, e crepuscular. Dacă nu se perverteşte, nu are nici o şansă.

– Cum să se pervertească?

– Să devină mai uman. S-ar însănătoşi în ochii celor nevoiaşi, sătui de mister şi iluzii înşelate. Căci, monopolizând toate spaimele şi laşităţile noastre, devine un stigmat pentru mântuirea fiecăruia dintre noi. Dacă ar intra în şomaj, s-ar putea ca Dumnezeu să înveţe câte ceva din dezertările şi visele neîmplinite ale omului.

– Dar dumneavoastră în ce credeţi cel mai mult?

– În disperarea de fiecare zi. Dacă n-aş dispera, n-aş trăi. Mă desăvârşesc mereu în nefericire. E singurul meu scop.

– V-au plăcut femeile?

– Numai cele inteligente, gata oricând să refuze dragostea în favoarea creaţiei. În fond, un alt gen de impostură. Infidelitate pentru luciditate. În artă, ca şi în amor, chinurile îl preschimbă pe creator în victimă. A te dezbrăca în faţa celorlalţi înseamnă înnobilarea existenţei. Adică, superior lui Dumnezeu.

– Ce vă spune numele de Lise Roboau?

– O prietenă din tinereţea mea pariziană. O soluţie în neliniştile mele epileptice.

– Îmi daţi voie să vă citesc un fragment dintr-o scrisoare extrem de interesantă şi caldă pe care v-a trimis-o cu mulţi ani în urmă?

– (râde) Sunt curios să aud ce prostii îmi scria.

„J’ai soif de vos yeux, de votre corps. Vous êtes mon seul, mon unique ami”.

– Grotesc. Tinereţea e o stare deplorabilă, funestă, ca însăşi dragostea. Îţi ruinează vitalitatea (…)

– Ce vă reproşaţi? Există ceva în viaţa dumneavoastră de care să vă fie jenă?

emil cioran

– Îmi reproşez multe pagini din „Schimbarea la faţă a României”. Îmi mai reproşez că unii prieteni din tinereţe au suferit mai mult ca mine. Ei au fost în puşcării, unii au murit chiar, pe când eu am trăit atât de mult, un deşeu al aspiraţiilor noastre. O anomalie. Noica, de exemplu. Aproape un sfânt. Pe când eu, un orgolios, exilat în principii. Nu e normal. E o contradicţie şi nu-mi face bine. Viaţa nu mă ispiteşte, n-am câştigat nimic fiind viu, trăind la umbra Turnului Eiffel. Aproape o tragedie. N-aveţi cum să înţelegeţi această contradicţie. Ambiţia, uneori, nu cedează în faţa modestiei. Mă dezgust.

– Domnule Cioran, vă mărturisesc că m-au speriat unele afirmaţii pe care le-aţi făcut în legătură cu România şi viitorul ei. Şi, astăzi, credeţi la fel despre România?

– Românii sunt lipsiţi de voinţă, făcând din a munci o emblemă specială, un stil existenţial. Suntem cei mai ospitalieri, cei mai viteji, cei mai inteligenţi, ne mulţumim cu destinul şi cu condiţia de a nu face nimic. Nu ne-am schimbat deloc.

– Şi totuşi, ce ar trebui făcut ca România, ca să nu cadă din timp, acum la întretăieri de milenii?

– Să nu mai fim paraziţii unor glorii desuete. Să nu mai vorbim de idealuri, ci să edificăm istoria propriei noastre identităţi (…). Şi încă ceva important: să rezolvăm cazul evreilor din cel de-al Doilea Război Mondial. E timpul să spunem răspicat că nu am fost barbari. Că i-am ajutat pe evrei să nu fie decimaţi. Trebuie să scriem cărţi, să luăm legătura cu cei care ne defăimează în legătură cu acest subiect. Evreii ne sunt datori. Dar nu le cerem nimic. Să recunoască doar adevărul. Dacă se va înţelege exact poziţia României în anii patruzeci, vom sta cu fruntea sus. Dacă nu, vom fi culpabilizaţi mereu, cu efecte îngrozitoare.

– E o problemă de competenţă, nu-i aşa?

– Desigur. Nu trebuie să ne ademenim cu lucruri insignifiante, neinteresante şi confortabile pe moment. Şi ar mai fi ceva. E nevoie să facem ceva pentru a diminua din orgoliul nemăsurat al ungurilor de ţară civilizată, atunci când se compară cu noi. Nu e bine să devenim duşmanul ungurilor ori al sârbilor. Ungurii sunt maeştri în propagandă. Emigraţia lor e puternică, unită şi bogată. În special, cea din America. Ştiu să se folosească şi de frumuseţea unguroaicelor. Au organizat aici, la Paris, o manifestare. Cu filme, cărţi, conferinţe. S-a băut Tokai gratis, mii de litri, servit de unguroaice cu fustiţe de-o palmă şi cu cizmuliţele roşii.

– Aţi scris teribil despre unguri. Sentimentele dumneavoastră pot să fie decodate şi altfel, acum?

– Îi stimez pentru încăpăţânarea şi consecvenţa lor. Îmi displace însă îngâmfarea lor de grofi şi tertipurile de vechili la curţile austriece.

– Fără să deveniţi oracol, ce se va întâmpla cu Europa noastră, ştiindu-se faptul că America, Japonia, ţările asiatice i-au devenit concurente, fiind foarte bogate?

– E o problemă. Franceza a pierdut competiţia cu engleza. Francezii s-au plictisit să tot fie centrul cultural al lumii. Altădată nu era posibil. Şi totuşi… America are inteligenţa profitului, a banilor. China n-a fost niciodată o ficţiune. Ea va fi pericol adevărat în sensul excesului de răbdare şi muncă. Japonia n-o să uite niciodată Hiroshima. Are instinctul revanşei. Dacă Germania va renunţa la orgolii şi la fiorii puterii şi se va alia cu Franţa, atunci Europa nu o să mai fie cea mai mare provincie a lumii.

– N-aţi spus nimic de Uniunea Sovietică!

– Rusia a dat dintotdeauna impresia de amestec de gubernie, cu beţivi, mujici şi forţa ţarilor luminaţi şi agresivi. Expresie iluzorie a lui Dostoievski şi a lui Tolstoi. Ruşii nu trebuie uitaţi, mai ales că ne sunt vecini. Fatalmente, le simţi răsuflarea cu miros de votcă şi mahorcă, praf de puşcă şi sudoare de kazacioc. De multă vreme au devenit o obsesie pentru mulţi. Inclusiv pentru americani…

Sursă: revistaflacăra.ro via CERTITUDINEA nr. 168.

Titlul original: „Dacă Pătrășcanu nu era ucis, eu și Eliade ne întorceam în România”

ion minulescu

Nu sunt ce par a fi –
Nu sunt
Nimic din ce-aş fi vrut să fiu!…
Dar fiindcă m-am născut fără să ştiu,
Sau prea curând,
Sau poate prea târziu…
M-am resemnat, ca orice bun creştin,
Şi n-am rămas decât… Cel care sunt!…

Sunt cel din urmă strop de vin
Din rustica ulcică de pământ
Pe care l-au sorbit pe rând
Cinci generaţii de olteni –
Cei mai de seamă podgoreni,
Dintre moşneni
Şi orăşeni –
Strămoşii mei, care-au murit cântând:
„Oltule… râu blestemat…
Ce vii aşa turburat”
Dar Oltul i-a plătit la fel
Cum l-au cântat şi ei pe el…
Şi cum – mi-e martor Dumnezeu –
Astăzi, nu-l mai cânt decât eu!…

Pe mine, însă –
Ce păcat
Că vinul vechi, de Drăgăşani,
M-a întinerit cu trei sute de ani,
Când fetele din Slatina
Cu ochii mari cât strachina,
De câte ori le-am sărutat,
M-au blestemat
Să-mi pierd cu minţile
Şi datina,
Să nu mai fiu cel care sunt
Cu-adevărat,
Şi ca să fiu pe placul lor,
Să le sărut doar la… culesul viilor,
În zvonul glumelor zvârlite-n vânt
Pe care Oltul, când le prinde –
Oricât ar fi de turbure –
Se limpezeşte
Şi se-ntinde
Cu ele până-n Dunăre!…

La fel şi eu, ca orice bun creştin,
Pe malul Oltului, cândva,
Mă voi întinde tot aşa,
Când cel din urmă strop de vin
Îl voi sorbi tot din ulcica mea,
Nu din paharul de argint, al altuia –
Pahar străin!…
Şi-abia atunci voi fi cu-adevărat
Cel care-am fost –
Un nou crucificat –
În vecii vecilor… Amin!…

Din Napoli în Micul Paris cu tenorul Ştefan von Korch şi acordeonistul Emy Drăgoi, concerte palatul bragadiru august 2024
unire, grupul pentru romania

Vă plângeți că nu aveți modele,
E adevărat că de fapt sunt doar lichele,
Care tot încearcă să vă manipuleze
Pentru ca discernământul vostru să nu mai conteze
În schimb dați voi exemplul ce lipsește-n jur,
Aveți cultura română, de care trebuie să țineți șnur
Și o limbă veche de când lumea,
Pe care unii o desconsideră, culmea,
Spunând ce și cât am copiat din limba x
Dar până la urmă ajung să de-a chix.
Pentru că o rădăcină nu ai cum să o schimbi
Așa cum e originea unei limbi,
Ea rămâne eterna doar cu mici modificări
Ce ușor se pot schimba cu unele rectificări.
Aveți tot ce vă trebuie la voi în țară
De la pământ bun, la aer și geografie aparte ce nu se compară.
Aveți o Deltă, Munți diferiți
Și încă împăduriți,
Cu animale, păsări și râuri care ne fac fericiți.
Aveți o ie copiată de unul și de altul,
Că nici nu mai știți cine a fost primul cu luatul.
Sunt multe distrageri
Special ca voi să nu mai fiți ageri.
Cădeți în ateism
Prin tehnici care dau în scepticism.
Vi se dă confort pe tavă
Printr-o tehnologie de otravă,
Ce nu vă lasă să discerneți
Cât de rău puteți să mergeți.
Fugiți și analizați tot ce e stângist,
Pentru a putea da un exemplu bun distributist
La noi în țară,
Să fie diferit de ce-i afară
E nevoie de voi aici și acum
De a crește aceasta țară și o pune pe drum,
Pentru că ea își pierde ușor, ușor calea
Tăiată de hoți care s-au pus sadea,
Dar puși din vina noastră
Din ignoranță grasă și proastă.
Dați voi exemplul dar lucrând doar împreună
Că altfel sădiți doar minciună.
Uniti-va în asociații, inițiative care mai de care,
Ce vor pune țara în mișcare!
Unii ați început deja!
Foarte bine că acum îi puteți și dirija
Pe alții ca voi, ce își caută un țel
Realizând un plan comun astfel
Dragilor, e timpul să realizați trezirea
Numai și numai împreună cu unirea.

Al vostru,

Urse Morega Tudor Alexandru

gugulani, banateni

Gugulanii reprezintă denumirea generică sub care sunt cunoscuți locuitorii zonei Banatului montan din nordul județului Caraș-Severin și având ca centru urban municipiul Caransebeș. Numele de „gugulan” provine fie de la Vârful Gugu al munților Godeanu fie de la cuvântul „gugulană” care în dialectul aromân înseamnă „fata chipeșă și frumoasă”, respectiv „ciupercă cu pălărie roșie”.

Îndeletnicirile de bază ale gugulanilor sunt creșterea animalelor și pomicultura.

Gugulanii, neam de oameni muncitori si făloși, se trag de la muntele sacru al lui Zamolxe, Varful Gugu.

Istoria nu i-a făcut să-și abandoneze țara – Gugulania, imaginar trasată peste Banatul montan.

Aproape 100.000 de români se fălesc cu numele de gugulani. Pe ei îi unește o istorie construită în jurul Vârfului Gugu, obiceiuri neschimbate de veacuri, faima de a produce cele mai bune mere și mândria.

Țara aceasta există de mai bine de 2.000 de ani, dar nu este trecută pe nici o hartă.

O scurtă lecție de geografie, delimitare teritorială: Valea Bistrei, începând de la Bucova la Caransebeș, culoarul Timiș – Cerna, pâna la Teregova, Rusca, Valea Higegului, Munții Godeanu, până la izvoarele râului Bistra.

Vechea vatră a Gugulaniei se afla pe cel mai inalt varf al Munților Godeanu, Gugu (2.291 m), iar capitala se gasește la Caransebeș.

Ocupatii de bază prin traditie: agricultura si cresterea animalelor, negotul cu mere.

De religie ortodoxă, gugulanii sunt considerați „de cea mai curată origine dacică”, iar leaganul poporului, Vârful Gugu, este numit „muntele sacru al lui Zamolxe”.