Pe 20 august 1470 (după alte surse 1469), la Lipnic (Lipinți), localitate în prezent situată în județul Ocnița, Basarabia, a avut loc o bătălie, în care oastea moldovenească, condusă de Ștefan cel Mare, a învins tătarii Hoardei de Aur.

NĂVĂLIREA TĂTARILOR

În august 1469, tătarii Hanului Mamac de pe Volga au ajuns la Nistru. Aici oastea cea mare s-a divizat în trei. O parte din oaste a atacat Jitomirul, cea de a doua a atacat Trembovla, regiune periferică a Regatului Polonez, amplasată ceva mai la nord de Cernauți, iar cea de a treia a intrat în Moldova, prădând tot ce le stătea în cale.

BĂTĂLIA

Călăreții lui Ștefan cel Mare i-au atacat cu săgețile pe tătarii intrați în Moldova, aceștia din urmă retrăgându-se și căutând un vad pentru trecerea peste Nistru. Totuși, oastea lui Ștefan i-a ajuns din urmă pe tătari, bătălia dându-se în dumbrava de lângă satul Lipnic. Tătarii au fost învinși, suportând pierderi grele. Fiul și fratele (Eminec) ai Hanului Mamac au fost luați prizonieri.

URMĂRILE BĂTĂLIEI

După obținerea victoriei, Ștefan „a cunoscut că ajutoriu nu de aiurea i-au fost, ci numai de la Dumnezeu și Preacurata Maica Sa” (Grigore Ureche).

Cronicarul polonez Jan Długosz afirmă că după bătălie, Hanul Mamac a trimis la Ștefan cel Mare 100 de soli pentru a cere, cu cele mai grozave amenințări, eliberarea fiului de han aflat captiv la moldoveni. Ștefan cel Mare, ca răspuns, a dispus ca fiul hanului să fie spintecat în patru bucăți în fața solilor. Apoi, 99 din cei 100 de soli au fost trași în țeapă. Ultimului sol tătar rămas în viață i s-a tăiat nasul, fiind trimis înapoi la Mamac pentru a povesti ce a văzut.

Eminec, fratele Hanului Mamac, a reușit să fugă din Cetatea Albă, unde era ținut închis.

BĂTĂLIA ÎN AMINTIREA URMAȘILOR

În perioada interbelică a secolului XX, în amintirea bătăliei lui Ștefan cel Mare cu tătarii, a fost înălțată la cimitirul din satul Lipnic, o „Troiță” în memoria celor căzuți în luptă.

Lângă satul Lipnic mai există și astăzi Fântâna Cadânei, de unde, potrivit localnicilor, a început bătălia lui Ștefan cu Hanul Mamac.

În anul 1927, în revista “Calendarul Basarabiei” a fost publicată de institutorul chișinăuian Ioan Popovici o baladă despre bătălia de la Lipnic. Această baladă a fost auzită pe 18 august 1884 de la Mihalache a Ciobăniței din satul Năvârneț, în vârstă de 77 de ani.

Confruntat cu realitățile literare autohtone, am sentimentul că „Un Ostaș în Slujba Țării” ar putea fi o lucrare mai importantă decât „Solenoid”. Ciucă este genul de crucișător literar care navighează printre metafore cu eleganța unui avizier ceaușist căzut din cui. Dacă îmi permiteți să citez din panseurile sale:

„În august 2004 am ajuns ofițer în cadrul Batalionului 121 de Cercetare, al Brigăzii 2 Mecanizată «Rovine». Eram foarte mândru. Nu pot însă să uit prima zi la popotă, unde aveau de toate și mult. Am întrebat-o timid pe doamna care servea: Nu vă supărați, câte feluri de mâncare pot să iau? și dumneaei mi-a răspuns zâmbind larg: Câte vrei tu, flăcău, acum suntem în NATO! O ființă angelică, n-o voi uita cât timp voi trăi.” […]

„Eram la Mănăstirea Voroneț. A venit spre mine o măicuță pe la 90 de ani și mi-a spus: Domnule general, când vom ajunge la Judecata de Apoi, Dumnezeu nu ne va întreba ce am făcut rău sau ce am făcut bine. El ne va întreba ce am putut să facem și nu am făcut! Pentru asta vom fi judecați. Maica Elena o chema, iar vorbele ei mi-au răsunat în minte pentru multă vreme.”

Simplitatea ideilor de până acum sugerează că maculatura distinsului ne-ar putea oferi o clătire a papilelor literare tăbăcite de celuloza condimentată excesiv care trece drept literatură prin intestinul editurilor românești. Nicolae Ciucă ne lasă impresia unui autor sensibil și delicat, conectat la fragilitatea intrinsecă a creaturilor din perimetrul gospodăriei agrozootehnice de la unitate. Panseurile sale ar putea interveni ca o adevărată clismă literară detoxifiantă. Pasajele anterioare ne oferă doar un crâmpei din peisajul lui psiho-afectiv furtunos, din trăirile sale nestăvilite și neîmpărtășite cu noi până acum. Bucuros că i-a fost diversificată troaca odată cu aderarea la NATO, tânărul nostru ofițer era încântat că în sfârșit va putea transpira stânjenit și alte condimente, în afară de usturoiul cu care își obișnuise colegii. În esență, asta reprezintă aderarea pentru majoritatea intelectualilor români: înainte era mâncare puțină și acum este multă. Niciun alt autor român nu a putut zugrăvi chintesența pișcotărelii mai delicat și mai eficient de-atât. În a doua secvență ideatică, Ciucă surprinde esența românismului strecurat prin filtrul unei ortodoxii vagi și prost însușite: Faci, nu faci, tot un drac!

În puritatea sa literară, Nicolae Ciucă ocolește păcatele lui Cărtărescu, acelea de a însăila un text contrafăcut emoțional, post-cerebral și dramatizat excesiv. Evită încâlcenia obositoare rațional și sufocantă emoțional la care vor percuta exagerat doar nemângâiatele vulvar care nu-și amintesc experiența senzorială din realitate. Ciucă comunică cu o precizie și-o simplitate înduioșătoare. Cărătrescu masturbează deseori o complexitate nejustificată în speranța că își poate ascunde atât sentimentele plastografiate stângaci, cât și propria inadecvare, sub un maldăr de fultuială literară ce va ului publicul ăsta de macaci impresionabili care sunt obsedați de uniformitatea rozului din găoazele celorlalți. Dar Ciucă Nicolae nu poate fi acuzat de asemenea apucături literare. El ne întâmpină cu o sinceritate puerilă și debordantă. Ne infectează cu optimismul naiv pe care numai un ostaș l-ar putea resimți în fața primelor sarmale cu carne adevărată de la popotă. Mecanismele sale psiho-afective sunt atât de complexe încât apariția primei mămăligi fierbinți poate acoperi gustul amar lăsat de nenumăratele războaie ilegale și de mirosul civililor incinerați.

Maimuțele de pe craca intelectuală medie a societății românești sunt disperate să știi că citesc și că, într-adevăr, consumă literatură de calitate. Nu te lasă până nu afli, chiar și involuntar. Dacă literatura lui Cărtărescu are un scop eminamente practic, acela de accesorizare a șezlongurilor din Vama Veche, acolo unde orice zoolog poate observa nivelul cultural elevat al maimuței, prezența pe prosop a literaturii lui Ciucă nu va impresiona pe nimeni în scopuri de agațament. Nimeni nu ne-ar putea acuza de intelectualism atunci când ne facem un selfie cu scrierile generalului. Așadar, capulaopera lui Ciucă ar fi un simbol mult mai autentic de curiozitate intelectuală, un gest de puritate mentală ce nu poate fi confundat cu snobismul. Mircea Cărtărescu încearcă deseori stângaci să-și renege apartenența la craca de maimuțe, față de care are o părere deplorabilă ce permează involuntar din scriitura sa. Nicolae Ciucă își îmbrățișează maimuția cu dragoste și sinceritate. Este maimuța autentică, supremă, ce nu simte nevoia meschină de a-și renega apartenența sau propriile apucături, ca alți autori.

Literatura cărtăresciană este, în ultimă instanță, un bilet de acces în acceleratul celor care se cred educați, chiar dacă trenul călătorește spre nicăieri cu 15 kilometri pe oră. Este o legitimație de apartenență la clubul filosofilor de cafenea din gară, în care beau impiegații de prea puțină mișcare cerebrală. După șapte beri, aceștia ar fi capabili să-și amaneteze integritatea intelectuală de dragul unui kebab sleit. Apoi vor moțăi în scopuri digestive până pleacă trenul fără ei, ca de obicei. Prezența pe noptieră a acestui gen de literatură indică imediat faptul că va trebui să muncim de trei ori mai mult pentru a provoca un orgasm cititoarelor care se vor holba mute în tavan pe tot parcursul intervenției sexuale. Pe când prezența literaturii lui Ciucă ne-ar indica din start că, deși cititoarea nu a avut niciodată orgasm, măcar este curioasă cu privire la aceste aspecte și știe să ne facă o ciorbă drept recompensă. Mi-aș dori ca ambii autori să devină subiecte de Bacalaureat. Am vedea prima notă de 10 la Literatura Română, cu o analiză literară dintr-o singură propoziție: „E prost, să moară mama!”.

Până la urmă, 2 milioane de euro este un preț foarte mic pentru reechilibrarea literaturii românești și pentru readucerea ei cu picioarele pe pământ. Majoritatea autorilor admirați în România rătăcesc furibunzi pe coridoarele abstractului, divorțați de realitate și de trăiri autentice. Captivi în labirintul pomposului, autorii români sunt disperați să-și împuște stilul literar în picior ca să-l poată ajunge din urmă. Sunt obsedați să scurme frenetic în cimitirul ideilor, în speranța că vor răzbi până la nucleul filosofic al unui sentiment îngropat acum 72 de pagini. Ciucă ar putea fi primul autor în două decenii care ancorează din nou literatura în contemporaneitate și nu masturbează aceleași nostalgii uteciste deghizate în filosofie. Ar putea fi un fel de „Suge-o, Ramona!” pentru generația asta de birocrați care și-au interiorizat atât de profund slugărnicia încât nu mai pot trăi autentic prin alte mijloace. Ar fi și un bun mijloc de recrutare pentru genul de tineri care nu au o problemă cu terorizarea unor națiuni, atâta vreme cât e friptura caldă la unitate și nu-i filmează nimeni când se șterg la gură pe steag.

Un Slujbaș în Cârca Țării

Este 6 August 1917. Cade în luptă Măriuca Zaharia, o fetiță de doisprezece ani, eroina de la Mărășești. Cine este Măriuca Zaharia? S-a născut în 1905, în Pădureni, Mărășești și a murit pe 6 august 1917, tot la Mărășești. A fost o fetiță de doisprezece ani, căzută eroic în luptele de la Mărășești în timpul Primului Război Mondial, sau, după cum noi îl numeam, Războiul de Reîntregire a Neamului. Drept recunoaștere a meritelor ei, a fost îngropată în Mausoleul de la Mărășești.

În rândurile ce urmează vă voi prezenta povestea, devenită legendă, a celei mai tinere eroine din Primului Război Mondial…

Povestea Măriucăi Zaharia, care și-a dat viața în cea mai mare bătălie din istoria României

În anul centenarului Marii Uniri, am redescoperit (o știam de când eram mic) povestea Măriucăi, eroina de la Mărășești – prima mare victorie din istoria Armatei Române moderne.

La Mărășești s-a dat cea mai grea, mai îndelungată și mai eroică bătălie de pe frontul românesc al Primului Război Mondial. Pe locul acela s-a înălțat un monument impresionant, un mausoleu închinat eroilor. Printre mormintele aflate acolo se află și cel al unei fetițe: Maria Zaharia.

La un secol de la cea mai mare victorie din istoria Armatei Române, generațiile de azi, dar și cele de mâine, nu vor mai afla de curajul unei copile care a murit în acele lupte pentru că niște unii, deștepți ca oaia și vremelnic aflați în niște funcții care nu-s de nasul lor, au decis să elimine din manualele de istorie faptele sale cu adevărat eroice.

Generațiile care au făcut primele clase până în 1989 își amintesc despre poveștile scrise de Dumitru Almaș, printre acestea aflându-se și cea a Măriucăi Zaharia. Povestea sa făcea parte din manualul de citire.

Maria Zaharia a fost o vrânceancă născută în 1905, în satul Pădureni, nu departe de locul ultimei sale respirații. Faptele și sacrificiul ei sunt relatate pentru prima oară în revista „Frontul Mărășești”, în 1917, sub semnătura lui Dinu Cluceru. Istoricii cred însă că acesta era pseudonimul unui ofițer care știa foarte bine ce se întâmplase cu Măriuca, culegând informații de la soldații aflați, la momentul fatal, în preajma fetiței. Nu este nici pe departe o noutate, Armata Română procedând adesea la culegerea de informații despre eroismul unor ostași, fapte care aveau menirea, prin publicarea lor, să ridice moralul trupei și să impulsioneze, totodată, întregul popor în susținerea efortului național pentru atingerea idealului suprem, făurirea României Mari.

Măriuca avea doar 12 ani în anul de grație 1917, fetița locuia cu bunicul său în satul Haret, aproape de locul confruntărilor militare. În livada bunicului ei, Ion Zaharia, armata română crease un post de observație al trupelor românești, care oferea o panoramă asupra a tot ceea ce se întâmpla pe front.

Dintr-un nuc, soldatul transmitea telefonic toate coordonatele de atac ale artileriștilor, o misiune extrem de importantă, care a dus la forțarea trupelor inamice de a bate în retragere. În acea livadă, Măriuca s-a împrietenit cu soldații români și chiar le-a deprins din tainele muncii lor, fiind captivată de mișcările de trupe pe care le observa cu ajutorul binoclului oferit de soldați.

Numai că la un moment dat soldatul din pom e răpus de un glonț, probabil rătăcit. Camaradul său de jos nu putea să facă altceva decât să se urce el în pom, să vadă situația în depărtare, să se dea jos, să raporteze telefonic, apoi să se urce din nou. Era un efort uriaș și periculos, pentru că mișcările lui puteau fi lesne sesizate de inamici.

Acum este momentul în care apare Măriuca. Ea văzuse cum a fost împușcat soldatul din pom. Vine la cel de jos și îi spune că se urcă în nuc, că o să-i raporteze ea pozițiile dușmanului. Telefonistul despre care știm că se numea Gherghina încearcă să o înduplece să plece, spunându-i că e mult prea periculos ce are de gând. Fata însă nici nu vrea să audă. Ba chiar îl pune la punct pe soldat și începe să-i dea ordine, că ea se urcă în pom și el să facă bine să transmită la bateria de tunuri ce anume comunică ea. Gherghina e depășit de situație și nu are altceva de făcut decât să se supună. Cu atât mai mult cu cât Măriuca, băiețoasă din fire, îi spune ceva care îl lasă pe bărbat fără replică. „Vreau să fac și eu ceva pentru țară”.

Așa începe fata să transmită pozițiile dușmanului. Ore în șir a stat cocoțată în pom. Ea spunea unde sunt trupele germane. Gherghina comunica, iar bateria de tunuri lovea conform indicațiilor fetei. Adversarul avea pierderi uriașe în sectorul controlat de privirea ageră a Mariei. La un moment dat, însă, germanii își dau seama că e un pom anume care are „ochi”. Și îndreaptă tunurile în acea direcție. Prima lovitură retează doar câteva crengi. Gherghina strigă la Măriuca să se dea jos, dându-și seama de situația extrem de periculoasă. Maria nici nu vrea să audă. A doua lovitură e, din păcate, fatală. Explozia face ravagii, pomul se clatină, iar trupul fetei cade inert pe pământ. Gherghina, la rândul său rănit, nu mai are decât puterea de a plânge alături de cea care în ziua aceea îi fusese camarad de arme.

În cinstea sacrificiul făcut, trupul neînsuflețit al Măriucăi Zaharia a fost depus în Mausoleul Mărășești

În satul Haret, în anul 1977, a fost ridicat un monument chiar acolo unde s-a aflat, în 1917, nucul în care se urcase Măriuca, transmițând pozițiile dușmanilor. Monumentul se află azi în curtea unei gospodării, dar proprietarii, oameni deschiși, lasă pe oricine să vină și să vadă istoricul semn.

În fața școlii din acest sat, tot în 1977, a fost dezvelit bustul fetiței. E școala în care, mai mult ca sigur, și Maria învățase la vremea ei.

În București, în sectorul 4, o stradă din cartierul Apărătorii Patriei, poartă numele Măriuca în amintirea celei care a fost Eroina de la Mărășești.

Figura eroică a fetiței a fost evocată în filmul „Baladă pentru Măriuca”, în anul 1969, și în cartea „Povestiri istorice”, a lui Dumitru Almaș, prezentă și în manualele claselor primare până în 1989.

Astăzi, în satul Pădureni, unde s-a născut eroina, sat care numără în jur de 300 de suflete, nu mai trăiește nimeni din familia Măriucăi. Când s-a făcut documentarea pentru scrierea monografiei localității, s-a descoperit că nu mai există nici un descendent al lui Ion Zaharia, bunicul fetiței eroine de la 1917. Cinste și onoare memoriei ei!

Al vostru,

Urse Morega Tudor Alexandru

„Unul bea că-i băutor,
Altul bea că-i bestie,
Numai eu, că am umor,
Beau aşa, de chestie.”

„Două lucruri mai alină
Al meu chin şi a mea boală:
Damigeana când e plină
Şi femeia când e goală.”

„Oare nu-ţi mai aminteşti,
Vorba din bătrâni lăsată?
Din beţie te trezeşti,
Din prostie niciodată.”

„Pe fauna cuvântătorare
Apasă greu osândă grea:
Prostia e molipsitoare,
Pe când înţelepciunea ba.”

Acesta era PĂSTOREL TEODOREANU (pseudonimul lui Alexandru Osvald Teodoreanu, n. 30 iulie 1894 – d. 17 martie 1964), epigramistul, poetul, prozatorul, cronicarul gastronomic, gurmandul, iubitorul şi degustătorul de vinuri şi coniacuri fine, avocatul, cel mai spumos boem al protipendadei epigramiştilor. De ce Păstorel, nu știe nimeni. În actul de naștere scria pretențios Alexandru Osvald Teodoreanu, dar boema ieșeana și cea bucureșteană se complăceau să-l alinte cu supranumele Păstorel, deși romanele sale le semna corect: Al. O. Teodoreanu.

Niciodată nu se afișa complet cu acel Osvald, atât de incomod la Iași și atât de străin la București, încât el însuși ajunsese să prefere porecla.

Din efemera perioadă în care a lucrat în avocatură a rămas o legendă anecdotică care l-a facut de poveste în toată boema ieșeană și bucureșteană.

Fusese chemat să apere un client, acuzat că ar fi violat o fată minoră, dar nu avea niciun fel de probă prin care să-și susțină cauza, deși nici reclamantul – tatăl fetei – nu putea avea nici el probe într-o problemă atât de delicată.

Atunci, a hotărât să recurgă la o pledoarie practică, ce a uimit judecătorii. Cu permisiunea magistraților, l-a rugat pe tatăl fetei, ofițer care apăruse la proces îmbrăcat în uniformă (pe vremea aceea, ofițerii purtau sabie), să-și scoată sabia din teacă.

Luând teaca în mâna lui, avocatul Teodoreanu l-a rugat pe tatăl fetei să pună sabia la loc, în timp ce el tot clătina teaca într-o parte și în alta. După câteva încercări nereușite, s-a adresat instanței:

„Vedeți, onorată instanţă? Dacă teaca nu stă nemișcată, nici sabia nu intră înăuntru!”.

Multi memorialiști garantează că exact așa s-au petrecut faptele, desi alții le explică folosind un proverb Italian: „se non e vero, e ben trovato”.

Cu asemenea pledoarii, Al. O. Teodoreanu n-a stat mult în avocatură și a trecut la literatură, unde romanele și nuvelele l-au făcut cunoscut, iar epigramele celebru.

Păstorel a inventat epigrama care nu acuză, nu stropește cu venin, nu supăra pe nimeni, nici măcar nu irită. Este scrisă numai pentru ca să fie citită și admirată.

„Aici zace Păstorel,
Suflet bun şi spirit fin.
Când mai treceţi pe la el,
Nu-l treziţi, că cere vin.”

– Această autoironică epigramă a fost scrisă, să-i servească drept epitaf. (Radu Pasalega)