Articole despre valorile românești.

noaptea de sanziene, sarbatoarea sanzienelor, sfantul ioan botezatorul

Noaptea de Sânziene este o noapte magică, un moment de liniște, de echilibru, în care se deschid porțile cerului și lumea de dincolo vine în contact cu lumea pământeană. Se spune că mai ales în această noapte (23-24 iunie, noaptea premergătoare zilei Sfântului Ioan Botezătorul) cei norocoși pot întâlni Sânzienele.

Numite în tradiția populară și Sfintele, Frumoasele, Măiastrele, Sânzienele sau Sânzâienele sunt ființe ireale, fantastice, făpturi luminoase din aer, albe, frumoase, binefăcătoare, care au numai însușiri bune. Fuioare ușoare de vânt în timpul zilei, noaptea se transformă în zâne cu părul galben și rochii albe de abur, ce dansează hore amețitoare prin grădini, mutându-se dintr-un loc într-altul, cântând în aer cu glasuri nemaiauzit de armonioase. Sunt entități ale aerului, transparente, pure și nobile, foarte greu de perceput, dată fiind natura lor instabilă, fluidă, predispusă la mișcări foarte rapide.

noaptea de sanziene, sarbatoarea sanzienelor, sfantul ioan botezatorul

Spre deosebire de alte personaje mitice, ca Ielele și Rusaliile, Sânzienele (Drăgaicele) sunt binevoitoare omului, aduc fertilitate culturilor agricole, femeilor căsătorite, păsărilor și animalelor, dau miros și puteri tainice florilor, tămăduiesc bolile și suferințele oamenilor și apără lanurile de intemperiile naturii. Sub un nume sau altul, aceste făpturi mitice există în folclorul tuturor popoarelor, nu numai în Europa, ci pe toate continentele.

Sărbătoarea Sânzienelor are loc la trei zile după Solstițiul de Vară, cea mai lungă zi din an, moment de răscruce situat la mijlocul anului și înscris sub semnul focului, al Soarelui. În cinstea acestuia se aprind focuri uriașe pe culmile dealurilor. Încinși cu brâuri de pelin, oamenii se rotesc în jurul focului, apoi aruncă în foc aceste brâuri ca să ardă odată cu toate posibilele necazuri viitoare. La final, se rostogolesc la vale roți aprinse, și ele simboluri ale Soarelui, care se îndreaptă odată cu vara către toamnă și care au rolul de a alunga spiritele rele. Uneori, sunt lăsate să plutească pe ape mici ambarcațiuni cu lumânări. Se practică săritul peste focul purificator. Se crede că cine va trece prin foc sau va sări peste el în această noapte, se va purifica și întregul an care urmează va fi apărat de duhurile rele, de boli și va fi fericit. Tradițiile acestea, care există și acum în țările Europei Centrale și de Nord datează de secole, cu mult înaintea creștinismului.

După ce se trece de miezul nopții și focurile se sting, oamenii se îndreaptă în liniște spre casele lor, lăsând locul spiritelor care, după credința populară, în noaptea aceasta ca și în toate nopțile importante ale anului, hoinăresc hai-hui prin lume. De aceea, cu această ocazie se realizează și practici de pomenire a morților, numite Moșii de Sânzâiene: se face curățenie la morminte, se pun flori, se aprind lumânări și se dă de pomană la cimitir.

În această zi, florile de sânzâiene, împletite în cununi, sunt atârnate, până în anul următor, la ferestre, la porți, la streșinile caselor, cu credința că vor apăra oamenii, animalele și recolta de forțele nefaste, malefice și vor aduce noroc și belșug. Aceste cununi sunt folosite și pentru prevederea viitorului, în funcție de felul în care cad după ce sunt aruncate pe casă.

Floarea de Sânziană (Gallium verum)

Floarea de Sânziană (Gallium verum)

Floarea de Sânziană (Gallium verum sau Galium mollugo – după culoarea galbenă sau albă) este o floare de câmp cu inflorescențe mărunte, pline de polen, frumos mirositoare, care înflorește în preajma solstițiului de vară, în perioada coacerii cerealelor. Ea are numeroase întrebuințări în medicină și cosmetică, drept pentru care mitologia populară i-a acordat și proprietăți mistice, fiind folosită în practicile magice efectuate în noaptea premergătoare zilei Sfântului Ioan Botezătorul. Dacă o fată tânără o pune sub pernă în noaptea respectivă, își va visa cu siguranță ursitul. Dacă își pun în păr sau în sân floarea respectivă, atât fetele cât și femeile devin mai atrăgătoare și mai drăgăstoase. Dacă se spală la ivirea zorilor cu roua căzută pe Sânzâiene sau se îmbăiază în apă curgătoare devin mai frumoase.

În medicina populară, Sânziana are numeroase întrebuințări, dar pentru a avea eficiența dorită trebuie culeasă după un anume ritual: florile se culeg în zorii zilei de Sf. Ioan Botezătorul, în timp ce tulpina și semințele, cum este și firesc, toamna. Dacă sunt culese corespunzător, proprietățile lor sunt miraculoase. Astfel, întăresc copiii debili și limfatici, dacă se pun în apa lor de baie; vindecă frigurile; puse în alcool vindecă rănile și urmele loviturilor; roua căzută pe flori în noaptea de Sf. Ioan Botezătorul este leac singuri pentru bolile de ochi și piele.

În același timp, floarea de Sânziană este un reper calendaristic agrar. Dacă înflorește înainte de Sf. Ioan Botezătorul, înseamnă că vegetația plantelor este prea avansată. La trei zile după Solstițiul de Vară, ziua începe deja să scadă. Întreaga vegetație își pierde câte puțin sevele și aromele. De aceea, ultima zi de culegere a plantelor vindecătoare este ziua de Sânzâiene, fiind considerată cea mai bună zi din an pentru aceasta, florile potențându-și puterile și mirosurile înainte să le înceapă declinul. Multe din florile și ierburile care se culeg în această zi, sunt duse la biserică, cu credința că vor fi sfințite și prin aceasta vor fi curățate de influențele negative ale Rusaliilor/Ielelor, zânele rele ale pădurilor.

Din seria obiceiurilor legate de această zi face parte și tradiția băii de solstițiu (21 iunie) sau de ziua Sf. Ioan Botezătorul (24 iunie). Aceasta se face într-o apă curgătoare și se consideră că spală toate nenorocirile și supărările anului trecut, precum și că ajută ca să se împlinească toate dorințele în următorul an. Există de asemenea obiceiul unui scăldat ritual pentru păstrarea sănătății. Pentru acest lucru sunt alese locuri anume, ape din sălbăticie. Se mai spune că dacă la miezul nopții bei roua căzută pe floarea de Sânziană, aceasta purifică și este aducătoare de noroc, iar dacă faci în această zi o baie în care ai turnat decoctul făcut din nouă plante anume – obligatoriu și Sânziana, tot anul vei fi sănătos și-ți va merge bine.

noaptea de sanziene, sarbatoarea sanzienelor, sfantul ioan botezatorul

Lista credințelor populare legate de această sărbătoare este foarte bogată:

  • În această noapte, ca și în noaptea de Crăciun, se spune că animalele stau de vorbă. Cine le pândește le poate înțelege graiul și poate afla multe taine.
  • Tot în această noapte se spune că răsare în mod magic floarea albă de ferigă, care aduce noroc celui care o va culege, înfruntând curajos ducurile care o păzesc; acesta va putea citi gândurile oamenilor și va descoperi comori ascunse.
  • În această noapte se înconjoară casa cu făcliile aprinse, la fel câmpurile cu cereale, fânețele, grajdurile, aceasta pentru ca anul următor să fie mai bogat. În același timp, se fac puternice zgomote nocturne pentru a alunga duhurile rele.
  • Dacă o fată aruncă un buchet de flori de Sânziene prin ușa deschisă sau prin fereastră, atunci își va găsi în acest an ursitul. Alteori buchetul se pune sub pernă, căci se spune că visele din această noapte se împlinesc.
  • Perioada solstițiului de vară este și prilej pentru organizarea târgurilor, bâlciurilor și iarmaroacelor, pentru întâlnirea tinerilor în vederea căsătoriei (Târgul de Fete de pe Muntele Gâina, cu tradiții din vremea dacilor).
  • Una dintre plantele deosebit de folosite în medicina populară este verbina. Pentru ca să aibă eficiență, verbina se culege doar în nopțile de Sânziene, de Înălțarea la Cer și de Sf. Petru și Pavel. Acestei plante i s-a acordat o importanță și un respect deosebit, încă din antichitate: romanii își împodobeau cu ea templele. Se considera că este sub influența planetei Venus, de aceea era folosită în ritualurile pentru dragoste. Dacă se punea pe câmp, atunci aducea prosperitate și recoltă bogată. Dacă se punea în pantofi, îți lua oboseala pe loc. Se spune că nu e voie să o scoți din pământ cu un obiect din fier, ci doar cu unul din argint. Însă înainte de a o scoate se toarnă pe pământ ceară și miere. După ce este scoasă (în noaptea sărbătorilor amintite) trebuie să fie pusă ușor pe pământ și să fie vegheată până la răsăritul zorilor. În medicina populară se mai spune că dacă culegi această plantă înainte de asfințitul soarelui, tot anul următor nu vei avea dureri de cap.
  • La solstițiul de vară se atârnă crengi de arțar la uși și la ferestre, pentru că există credința fermă că în acest fel vor fi îndepărtate toate forțele malefice. Frunzele de arțar culese în această zi și puse la uscat vindecă orice rană și înlătură durerea de cap.
  • Dacă hainele, covoarele și așternuturile sunt expuse în 24 iunie la soare, ele nu vor fi mâncate de molii.
  • Dacă în această zi vezi o furnică roșie, aceasta este de foarte bun augur. Iar dacă găsești o furnică în portmoneu, este un semn indubitabil că vei avea un an foarte bogat.
  • În unele zone se obișnuiește ca în această zi să se mănânce turte din aluat cu flori de soc, în felul acesta întregul an care urmează vei fi sănătos. Crenguțe de soc sunt atârnate la ferestre și la uși, pentru a apăra în felul acesta casa de orice necazuri și boli și pentru a se asigura astfel bunăstarea în tot anul următor. Din cele mai vechi timpuri, socul este plantat lângă casele oamenilor deoarece se crede că în el sălășluiește un duh sau o zână bună care-l apără pe oameni de nenorociri. E considerat un sacrilegiu să tai un soc, copacul despre care țăranii spun că „în fața lui trebuie să-ți scoți pălăria”.
  • Se spune că dacă culegi și mănânci la miezul nopții de Sf. Ioan Botezătorul petalele florii de grâu, numită albăstrica, tot anul vei avea noroc în toate.

A consemnat pentru dumneavoastră prof. dr. Vicu Merlan, „Dacia Esoterică – Simboluri, Legende și Tradiții (volumul 1)”, cap. IV Credințe și tradiții în spațiul carpato-balcanic – IV. 29. Tradiția sărbătorii Sânzienelor, a Solstițiului de vară și a zilei Sfântului Ioan Botezătorul, Editura Daksha, București 2023.

mankurti, romania, romania pe cale de disparitie
stefan octavian iosif

Au fost odată trei secerătoare
ce se iveau din lanuri pân-la brâu –
trei flori ce-acum se deschideau la soare,
acum piereau în aurul din grâu…
au fost odată trei secerătoare…
Înșiră-te frumos, mărgăritare!

Şi iată că, adus de întâmplare,
trecea un fiu de împărat în sus,
și-a zis atuncea fata cea mai mare:
„De m-ar lua pe mine-aş fi în stare
ca să-i îmbrac palatul cu un fus…”
Înșiră-te frumos, mărgăritare!

Şi-a zis atunci copila mijlocie,
străfulgerând cu secera, pripită:
„De m-ar lua pe mine de soţie,
eu i-aş hrăni palatul cu o pită…”
dar el privi la ea cu nepăsare.
Înşiră-te frumos, mărgăritare!

Şi dintre spice-a zis a treia floare:
„De m-ar lua pe mine, eu i-aş face
doi feţi cu plete de-aur lucitoare…”
stă dus feciorul de-mpărat şi tace,
și-a treia zi la curte-i nuntă mare…
Înşiră-te frumos, mărgăritare!

Dar când a fost să nască-mpărăteasa,
plecă-mpăratul plin de grea-ntristare,
și o ţigancă singură rămas-a
ca s-o-ngrijească-n ceasul de-ncercare…
că s-au sculat vrăjmaşi cu oaste mare…
Înşiră-te frumos, mărgăritare!

Iar când se-ntoarse-acasă împăratul,
dorit să vadă cum îi sunt feciorii,
găsi doi pui de lup – râdea palatul,
și clătinau din cap diregătorii…
și-mpărăteasa – ajunsese cerșetoare…
Înşiră-te frumos, mărgăritare!

Şi s-a făcut ţiganca-mpărăteasă,
iar cei doi fraţi, ucişi de ea cu ură,
în locu-acela unde-i îngropase,
doi dafini auriţi se prefăcură…
când i-a văzut, a prins-o spaimă mare…
Înşiră-te frumos, mărgăritare!

Şi-a dat poruncă scorpia să-i taie,
și ea cu mâna ei pe foc i-a pus,
dar fără veste-atunci din vâlvătaie
zburară două scânteioare-n sus
și au căzut pe-un ţărm de apă mare…
Înşiră-te frumos, mărgăritare!

Şi Dumnezeu cel bun şi mare dete
din cele două mândre scânteioare
să fim iar feţi cu daurite plete,
și să venim aici la şezătoare,
să spunem trista noastră întâmplare,
Înşiră-te frumos, mărgăritare!

…Plângea cu hohot biata-mpărăteasă
într-un ungher, cum asculta acestea,
iar împăratul crunt se-ntunecase
înțelegând ce rost avea povestea,
pe când ţiganca se făcea ca varul…
Şi singur se-nşira mărgăritarul!

nicolae steinhardt, valeriu gafencu

Închisoarea, după Securitate, e un liman, o oază, un rai. Apoi, cea dintâi întâlnire cu legionarii (la carantină nu e numai lotul nostru); de la care mă reped să învăț alfabetul Morse și versuri de Crainic și Gyr. Grăbitul meu entuziasm îi amuză. Desigur, și prezența foarte liniștitoare a lui Voiculescu. Dar și amintirea – exaltantă – a celor petrecute în dubă. Unde am fost pus într-o despărțitură, o adâncitură, o carceră, cu Sandu L., fost legionar.

Abia înghesuiți, mi-a și vorbit. Îmi spune că-i pare sincer rău că a fost legionar, îmi cere iertare; mi-o fi foarte nesuferit să stau cu el, și atât de strânși unul într-altul. Nu mi-e groază? Nici n-a apucat să termine că plafonul dubei s-a și deschis; s-a deschis și albastrul cerului. Îi răspund că nu văd de ce îmi pomenește de iertare, că dacă-i vorba așa îi cer și eu iertare pentru că sunt evreu și că trebuie să stea lipit de mine, că în ce privește vinovăția, vinovați suntem cu toții, deopotrivă, laolaltă.

Îi propun, acum că ne-am cerut reciproc iertare, să ne împăcăm, să ne îmbrățișăm, să ne spunem pe nume. La lumina becului din carcera pe roate ne sărutăm și – considerând ridicolul drept vorbă deșartă și simțământ inexistent – cunoaștem dintr-odată și din belșug – sub cerul albastru – starea aceea de nespusă fericire față de care orice băutură, orice erotism, orice spectacol, orice mâncare, orice lectură, orice călătorie, orice examen luat, orice portofoliu ministerial sunt nimica toată, praf și cenușă, amăgire, gol, pustietate, aramă sunătoare și chimval zăngănitor, stare ce urmează împlinirii unei acțiuni conforme cu prescripțiile divine. Valuri de bucurie se revarsă asupra noastră, curg, ne inundă, ne covârșesc. Îl întreb pe Sandu – iar de-l copiez pe Sfântul Serafim din Sarov în scena din pădure cu Motovilov, o fac neintenționat – dacă nu vede și dânsul pe buzele mele zâmbetul pe care-l deslușesc pe ale lui: al isihiei provenite din energiile necreate. Deoarece în strâmtul cotlon a mai încăput alături de noi și Grigore Pallama, bașca Sf. Serafim cu Nicolae Motovilov după el.

Purtarea gardienilor le șerpărie e atât de rea, atmosfera atât de dramatică, amintirea scenei cu Sandu L. atât de scurtă, perspectivele de îndelungată suferință atât de limpezi, încât nu pot să nu circul de la un capăt la celălalt al peșterii într-o stare de nemaipomenită, exaltată agitație, încep să presimt că Hristos e prezent în pușcărie. Nu-mi vine să cred că totul poate fi atât de complet, că am parte de atâta binecuvântat noroc.

Doctorul Voiculescu și episcopul Leu (tare dărâmat, umblă în cârje, e înțolit în straie mițoase de baci la o stână de munte înalt) sunt interogați pe îndelete de gardienii care, probabil, se plictisesc. Amândoi sunt batjocoriți și beșteliți, insultați, înjurați și porcăiți. Ceilalți scapă mai ușor.

– Va să zică e posibil creștinismul, va să zică e cu putință să te porți creștinește, să faci gesturi creștine. Creștinismul poate și el fi aritmetizat. Îmi vine a crede că nu în zadar au bătut pentru mine clopotele bisericii Capra.

Fragment din JURNALUL FERICIRII de Nicolae Steinhardt, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1991.

vasile militaru, mos craciun

Odată un păiajen ce viețuia la vie,
Țesu-ntr-o noapte plină de Mai, cu măiestrie
Și fără nici un greș,
O plasă uriașă, în chipul unei stele, pe-o creangă de cireș…

A două zi, din somnu-i când l-a trezit un cuc,
Păianjenul rămase cu ochii mari, năuc:
Privind ca-n aiurare la măestrita-i plasă,
El, tremurând, din minte aproape fu să-și iasă,
Că, ceia ce-avea-n față, i se părea minune
Și nimeni fericirea nu i-ar putea-o spune!…

Ce se-ntâmplase? Noaptea, pe plasa lui cea nouă,
Cernuse din adâncuri o pulbere de rouă,
Iar soarele-n văzduhuri când a putut irumpe,
Schimbase toată roua în colb de pietre scumpe!

Și, cum în ele cerul frângea potop de raze, –
Ardeau în a lui plasă rubine și topaze;
Îți îmbiau privirea, în ele să ți-o scalde:
Safire și-ametiste, opale și smaralde;
Încrucișau pumnale de focuri tot mai nalte
O spuză orbitoare de scumpe diamante
Și fiecare piatră, cu-o altfel de scânteie,
Întrețesea o pânză de mii de curcubee!…

Păiajenul, dând fuga pe fiecare lature,
Nu mai putea privirea de ele să și-o sature
Și, mândru peste fire, că are-așa comoară,
Trufia-n micu-i suflet pătrunse-ntâia oară
Și zise cu-ngâmfare: “De-acum e-al meu pământul,
„Că nu-i bogat ca mine nici Dumnezeu Preasfântul!…”

Cât despre celelalte sărmane vietăți,
Cu cari frăție bună dusese alte dăți, –
El le uitase iute: nici nu le știa de nume,
Nici c-au trăit vreodată alăturea pe lume, –
Și, de-ar fi fost să vină vreuna ca să-i ceară
Măcar o firmitură, -de foame să nu piară, –
Nu i-ar fi dat paingul, să-l fi picat cu ceară
Și, cu nespusă silă privea, într-un cuvânt,
Spre orice vietate a bunului pământ!…

Dar când acel păiajen credea mai cu tărie,
În marea lui putere, în marea-i avuție, –
O mierlă, nu știu ce fel, în zbor ușor s-abate
Și, ca la ea acasă,
Trecând prin acea plasă,
Îi spulberă comoara de pietre nestemate!…

Păianjenul, văzându-și pierdut al lui hamac
Și-nțelegând că iarăși e cum a fost, sărac, –
Și-a dat cu pumnii-n tâmple, nemaicurmându-și plânsul,
Și-apoi, căzând grămadă,
Abia putu să vadă:
Pămâtul plin de lacrimi și de săraci ca dânsul…

[…]

Voi ce clădiți din aur un Dumnezeu sub soare
Și-n viață strângeți banii cu mâinile-amândouă;
Să știți: comoara voastră e-așa de trecătoare,
Ca pânza de păiajen înveșmântată-n rouă!…

anghelus dinicu, ciocarlia

Fiu al lui Costache, lăutarul cu ștaif de la curtea lui Grigore Ghica Vodă, Angheluș Dinicu este cel care a compus faimoasa melodie românească „Ciocârlia”. „Umplea naiul său cu boabe de fasole ori mazăre uscată iar aplauzele deveneau adevărate ovațiuni”, spuneau istoricii. Participa la conferințe internaționale, cânta la curți imperiale de vază din Europa. Se stinge la 1905 și se odihnește în cimitirul „Pătrunjel”, azi, „Reînvierea”, din cartierul bucureștean Colentina.

Angheluș Dinicu

Angheluș Dinicu

Când Costache Dinicu, lăutarul, pornea a mângâia cea chitară a sa plămădită special de un maestru grec, paserile cerului se opreau din zbor. Grigore Ghica-Vodă, la curtea căruia odihnea, era un domnitor cetit, dătător de legi, fondator de Școli Filarmonice, știa cu ce se mănîncă un viers. Angheluș ăsta micu’, Angheluș Dinicu, puiul său, veni pe lume pe la 1838, într-un București ce avea atunci 81 de mahalale cu 10.601 case și 63.644 de locuitori. Prinsese timbrul naiului încă de la trei ani. Ședea non stop cu urechile ciulite la maeștrii tarafului Dumitrache, sorbea din priviri gesturile lui Năstase „Ochialbi”.

În 1889, pe la 61 de primăveri, participă la Expozițiunea Universală de la Paris. Se lasă cu concurs puternic, lăutari din toată lumea se bat pe un loc pe podium. Angheluș și taraful lui iau medalia de aur. E 29 iunie. Ziua în care Dinicu la nai dimpreună cu Sava Pădureanu la vioară, cântă ceva ce n-a auzit Parisul: „Ciocârlia!”. Chiar acolo, sub Turnul Eiffel! Unii zic că piesa e venită din Asia Centrală, dar Dinicu e cel care o „așează”, îi dă ritmul.

„Când scotea Angheluș din buznarul din dreapta al vestei lui boabele de fasole sau mazăre uscată să le împartă în țevile naiului său ca să zică o Ciocârlie, toată lumea adunată în localul unde cânta taraful lui încremenea cu paharul în gură, pentru ca apoi, la trilurile sfârșitului, să izbucnească în aplauze ce deveneau adevărate ovațiuni”, își amintește George Costescu, istoric literar român și scriitor. Parisul plânge! Dinicu și oamenii lui o reiau. De două ori!

anghelus dinicu, ciocarlia

Sunt invitați, apoi, la petrecerea de sărbătorire a ziarului „Le Figaro”. Cîntă „Deșteaptă-te române”, „Am un leu și vreau să-l beu”, „Doina” și, la final, atacă „Ciocârlia”. Delir total!

Redă perfect la nai trilul ciocârliei. E chemat la Poiana Stânei, la vizita oficială a împăratului Franz Josef al Austro-Ungariei. Nu se oprește doar la această capodoperă. Aranjează folclor românesc, îl păstorește. Publică în revista „Doina”, are trei fii, toți muzicieni: Dimitrie, Gheorghe și Nicolae. De asemenea, nepotul, Grigoraș, avea să devină un virtuoz violonist. Sare în noul secol și moare într-un început de noiembrie 1905.

E dus, la propriu, între Lizeanu și viitoarea Mașină de Pâine, un loc, la propriu, cu multă verdeață. De aceea i se și spune „La pătrunjel!” Toți marii lăutari aveau să vină, pe rând, aici…

Lupul Alb si Decebal, patrick matis

Portalul se deschise

Și din el se ivise,

Prin lumina ce se strecura

Un tarabosteu cu coșmelie pătrundea.

Se apropie de Lupul Alb hotărât de întâlnire,

Să fie dimpreună la cumpănă în sfătuire.

 

Cei doi se întâlniră și se priviră,

Iar apoi se vorbiră:

– Pământul ne cheamă, frate!

Ești pregătit? întreabă Decebal.

– M-am născut pregătit! răspunde Lupul Alb.

Au amândoi bărbia sus, față către față,

Privirea ochi în ochi, între cei doi,

Ca adevărați Daoi.

 

– Război după război am luptat

Și ne-am vindecat, dar am pus rămășag

Întreaga ginte și neamul nostru dac.

Ne-am culcat sub munții vechi,

Unu și unu, soți neperechi,

Căci Matriarhele noastre Sacre

Au rămas sus veghiînd la racle,

Iar noi nu ne-am dezis o clipă,

Cunoașterea nu le-am dat-o din pripă

Și am păzit-o în veci pentru fiii

Și fiicele urmașelor făclii.

 

Zise dacul tarabosteu, rege și domn al tracilor, Decebal,

Fiul al lui Scorilo, stând demn și vertical.

 

– Cunoașterea e Totul, frate, Lumină din Înalt,

Că nu te-ai dezis de Ea ai făcut un Mare Salt,

Și că nu ai dat-o celor necurați și nedemni,

Pentru care ai promis solemn

Matriarhelor preasfinte,

Cele care ți-au spus să mergi înainte

Ascunzându-te sub munte,

În lăcașurile sacre cu străvechi oseminte,

Făcându-te către veacuri punte,

Ai pus într-o amforă un mic grăunte

Ce-a renăscut deja și-și îmbracă propriile veșminte.

 

Zise Lupul Alb, cel nordic, din marile ginți

Din ale blajinilor sorginți.

 

 

– Și ce va fi fost de voi,

Cei care ați venit după noi?

 

Întreabă regele dac,

Războinicul trac.

 

– Am căzut, ne-am ridicat,

Am coborât și am triumfat.

Ne-am luptat, dar n-am capitulat.

Însă am pus pecete

Pe capitulații șirete,

Iar neamul încă nu ni l-am salvat.

Jumate în țară,

Jumate pribegi pe afară,

Tot căutăm să ne trăim viața,

Altfel decât cum din străbuni ne era povața.

Am greșit, am alunecat, am zăbovit,

Ne-am rătăcit și am lenevit.

Nu ne-am culcat de odihneală,

Ci de adâncă lâncezeală.

Ne-am mocirlit prin viață greu,

Nemaiștiind ce este al tău și al meu.

Ne-am pierdut și proprietatea,

Sufletul cu lașitatea,

Slava, Puterea și Întâietatea,

Dar acum ne vom trezi,

Mințile, privirea și fapta ni le vom limpezi,

Căci prea mult am stat în timp,

Nimicind acel răstimp

În care puteam să fim,

Îmbelșugați, liberi și trezvii ca să răzbim,

Aceștia fiind noi, din neamul românesc

Iubitori de Spirit Strămoșesc.

 

La auzul acestor vorbe, puternicul Decebal,

Oftă și se întristă, dar îi spuse Lupului Alb:

 

– Ați dus pe umerii voștri, patimile celor mari,

Răzbind prin veacuri de durere ați devenit Suflete tari,

Ceea ce noi n-am reușit să fim nici în mii de ani de aur

Suflate cu lacrimi de cristal și frunze de laur,

Carnea de pe noi de ne-a fost scoasă cu sete,

Focul ne ardea în luptă vajnicile plete,

Iar la Apus ne cânta un cocoș negru viu

Un Cântec de Trezire ce nu pot să descriu.

Însă ne-a-mpins tot ‘nainte și iată-ne aici

Ca să ne împuternicim, ca să fim strașnici sfinți…

 

Dar voi ce-ați avut de nu ați putut răzbi?

Nu ați fost și voi, oare, Fiii Flăcărilor Vii?

 

– Trădări peste trădări, frate, și durere continuă,

Respirăm sânge și patimă cu severă durere,

Uitare în Cărare ce nu fost-a strămoșilor vrere,

Dar care ne-a blestemat în veac,

De-am ajuns un neam sărac..

Acum un neam, dar fără proprietate

Secătuit de mai marii din cetate.

Dar nădăjduim că ne vom trezi

Și va veni acea sfântă ziuă

În care vom înfăptui

Marea Adunare la toate a noastre ginți,

În numele și-ntru bucuria sfinților părinți,

Și vom fi iarăși vii,

Pentru a-i noștri fii

Și pentru ale noastre fiice

Bălaie și arzătoare ca ale grâului spice,

Și vom merge pe ogor, vom ara, vom semăna,

Vom cânta doine și vom recolta

Grâul cu soarele,

Lumina și popoarele.

Iată ce-mi doresc

Pentru neamul nostru strămoșesc,

Să am cu ce să-l domnesc,

Să nu mai rătăcim în a noastră țară,

Să nu ne mai iudim cu pricină de ocară,

Și să ne pregătim Spiritul ce va să zboară

Către Pietrele Străbune ce din străvechime se înălțară!

 

Așa grăit-a Lupul cel Alb

Sub al Portalului galb.

 

– Dară hai, dragul meu frate,

Să pornim prin cele șapte

Pasuri cu mii de stele,

Cu glasul bucuriei mele,

Până înspre Miazănoapte,

Ca să vezi ce ne așteaptă

În lumina Ei cea dreaptă,

Unde curg miere și lapte.

Unde vom fi noi cei drepți,

Neînfrânți și preaînțelepți,

Unde Moșii ne vor omeni,

Sfinții ne vor pomeni,

Căci am spart corola lumii,

Sticla fină a supușimii,

Și ne vom fi iar înălțat,

Și vom fi puri făr’ de păcat.

 

Și au pornit, deci, prin Portal,

Prin pulsații de cristal,

Ca lumin-au călătorit

În trecutul cel naimit,

Neam supus la existență,

Nicidecum trăind cu reverență.

Și-au strigat,

Din bucium au răsunat.

Codrii și munții s-au răsculat,

Pe toți la Oaste i-au chemat.

Dar ghiciți cine-au venit,

Căci cei vechi s-au primenit.

Au răspuns cei vii și bravi,

S-au trezit valahi, moldavi,

Și olteni cu miile,

Decenei cu liturghiile,

Zburând falnic cu avânt

Pe nori pășind ca și în gând,

Au venit la luptă dârzi,

Căci ei nu mai erau surzi.

Auzind buciumul grav,

Răsunând prin văi grozav,

S-au pornit la Drum din timp

Și-au luptat prin munți, pe câmp.

Au răzbit în sus și-n jos

Neamul de sub străini au scos.

L-au făcut falnic, semeț,

Seminție de mare preț,

Un botez adus în veac,

De mii de ani ne era leac,

Dar l-am uitat,

L-am ignorat,

Iar acum pe frunte ne-a fost însemnat,

Ca să călăuzim în zori

Pe argații zburători.

Și cu foc de legământ

Se sculară din mormânt,

Și-au trezit bastonul viu,

Pornit-au pe bidiviu,

Cântat-au cărările,

Luminat-au zările.

Vorba lor fuse blajină

Cu pace și multă lumină,

Adunat-au popoarele

Umplând trecătoarele,

Și au purces în Miazănoapte

Unde curg miere și lapte,

Și-au trăit toți fericiți,

Puri în suflet și neprihăniți.

Am consemnat

Al vostru devotat

Patrick Matiș

semnatura, semnatura patrick, semnatura patrick matis

ilie tudor

S-au scris şi se vor mai scrie multe pagini în care teroarea închisorilor este înfăţişată cu mai mult sau mai puţin har, care în fond nici nu contează, fiindcă adevărul este atât de crud şi de real, încât oricat ai vrea să-ţi imaginezi nu-ţi vine a crede.

Luna Mai 1959. În temniţele Craiovei, – cea nouă de la Securitate cu nu ştiu câte nivele sub pământ (cele de deasupra, care se văd, sunt patru) – şi cea-propriu-zisă, puşcăria veche cu penitenciarul-potcoavă, astfel încât după ce ai intrat nu te mai poţi orienta. Estul devine vest, şi nordul sud.

Cum spuneam, în temniţele Craiovei, renumite prin cruzimea şi neomenia personalului, s-au trăit lucruri faţă de care, prin comparaţie, si iadul e mic.

Nu ştiu din ce cauză trecerea spre locul de plimbare se făcea printr-o cameră mare, un fel de magazie în care era depozitată o însemnată cantitate de reziduuri de tărâţe şi mălai folosite la argăsirea pieilor de vite (oi, bovine, cai etc.) – necesare nevoilor de piele ale penitenciarului.

Era groaznic. Miasmele din latrinele de la capul culoarelor se mai atenuau cu cloramină, dar aci…

Grăbeam pasul şi ne ţineam de nas. Prin câte o crăpătura a coajei (se depozitaseră umede) alunecau, graşi şi gălbui, viermi de toate dimensiunile, unii mai groşi ca degetul. Işi căutau sătui ascunzişuri prin galerii.

Raţia noastră de pâine era de 100 de grame pe zi. Iar gamela niciodată plină ne adusese într-o stare de slăbiciune cruntă.

Cand urcam scara la etajul unu, ne ţineam de barele marginale. Din varză şi cartofi necurăţati nu ne scoteau. Fasolea neagră? Eveniment o dată la două săptămâni.

Mulţi nu mai ieşeau la plimbare. Nu-i ţineau picioarele.

Cam cu ce ochi erau priviţi gardienii care parcă o făceau în adins? Ne fluturau pe dinainte sandvişuri cu carne, ori cu brânză. Se întâmpla că mâncau când ne scoteau pe noi. Şi ne mai şi plezneau cu cravaşa ori bastonul de cauciuc pentru că mergeam încet.

Târziu, pe la sfârşitul lunii s-a băgat de seamă că grămada de reziduuri în care se tăbăciseră pieile se micşorase vizibil. La venirea din ţarcul unde ne plimbam 10-15 minute pe zi, cine nu mai putea rezista lua pe furiş o mână de „hrană” cu care-şi ameţea foamea. Strecurată în sân ori în pumn. La intrarea şi ieşirea din depozitul acela, caraliii stăteau departe de uşă; îi gonea mirosul. Fapt este că se cam împuţinase grămada şi scădea mereu.

N-a mai durat mult şi pe la sfârşitul lui iunie ne-au pornit spre închisoarea de execuţie, la Aiud, unde trebuia să petrec 22 de ani de muncă silnică.

Dar omul spune si Dumnezeu dispune.

Ilie TUDOR, material publicat în presa anilor ’90.

mihai eminescu, eminescu

Celor ce vor o purificare absolută a limbei li vom răspunde că acele vorbe pe cari vor ei să le alunge sunt așa de concrete, așa încrescute în țesătura limbei române încât trebuie să rupi țesătura toată ca să le scoți; și cumcă limba se deșiră alungând vorbe d’o iluzorie origine slavă e dovadă în latiniștii noștri.

[Pe de altă parte] celor cari nu vor acea curățire de fel li vom răspunde că ei singuri sunt neconsecuenți, căci ei au lepădat o mulțime de vorbe grece și ruse pe cari le’ntrebuințau încă părinții lor, și multe din vorbele pe cari le scriu d-nii Florentin, Negruzii ș.a. – autori îndealtfel cu mult talent – s-au dus pe calea celor duse fără ca chiar dumnealor să le pară rău după ele. Am fi cam temerari de-a susținea cumcă limba noastră și-a sfârșit deja curățirea sa, că e organizată, că a ajuns la stadiul ultim al dezvoltării sale și că acum n-ar trebui decât constatarea formală a acelei dezvoltări prin etimologie și sintaxă. Limba noastră – placă-ne-o a crede – are un trai lung și de-aceea-i și trebuie o dezvoltare lungă. Purizarea ei merge ‘nainte, deși e mai bine ca să meargă prea încet decât prea iute. Noi – generațiunea de față – nu împlem decât șanțurile, noi avem să dăm noțiuni poporului nostru, ca să cugete; limba clasică e sarcina generațiunilor viitoare.

Un fenomen nou e acela că cultura și literatura la români nu merg defel în același pas, ba sunt eterogene chiar. Cultura claselor privilegiate cel puțin e cu mult deasupra literaturei țării lor, dar e străină; literatura e națională, dar e în urma culturei.

Partea netraductibilă a unei limbi formează adevărata ei zestre de la moși strămoși, pe când partea traductibilă este comună gândirii omenești în genere.

Precum într-un sat ne bucurăm toți de oarecari bunuri cari sunt a tuturor și a nimănui, ulițe, grădini, piețe, tot astfel și în republica limbelor sunt drumuri bătute cari sunt a tuturor, adevărata avere proprie o are însă cineva acasă la sine; iar acasă la dânsa limba românească este o bună gospodină și are multe de toate.

Mihai Eminescu

MANUSCRISUL 2257

(perioada 1866 – 1877)

portul popular din dobrogea, george pascal, costum popular

Dobrogea este cunoscută ca o zonă de conlocuire şi convieţuire etnică. Din acest considerent, cercetarea asupra portului popular dobrogean de la începutul secolului al XX-lea implică decodificarea impactului pe care l-a avut conviețuirea românilor autohtoni cu românii din Balcani, moldoveni, mocani şi păstori transilvăneni şi diferitele populaţii stabilite aici (bulgari, lipoveni, ucraineni, greci, turci, tătari, italieni ş.a.).

În spaţiul de cultură al Dunării de Jos, portul popular, prin anumite elemente specific locale, se desprinde atât de ansamblurile vestimentare caracteristice zonelor învecinate, cât şi de cele de pe întreg cuprinsul României, punând interesante probleme legate de originele sale, cu atât mai mult, cu cât aria de răspândire a acestui tip de costum acoperă, în mod miraculos, teritoriul fostei provincii romane Moesia Inferior, locuită în antichitate de traco-geţi.

În Evul Mediu, acest spaţiu geografic a fost străbătut de drumuri comerciale de o mare însemnătate: cele care porneau de la gurile Dunării spre Lvov şi Crimeea; drumul negustorilor din Balcani spre Marea Baltică; drumul Europei Centrale care. pornind din zona Adriaticei, trecea prin Ţările Române, ajungând în Flandra.

După cucerirea statelor din Balcani şi transformarea lor în provincii, Imperiul Otoman ia în stăpânire şi cetăţile româneşti nord-dunărene, transformându-le, împreună cu teritoriile din jurul lor, în raiale turceşti. Patru secole de dominaţie otomană asupra întregii arii geografice a Dunării de Jos şi-au pus pecetea şi asupra evoluţiei culturii populare, elementele sud-dunărene, de influenţă balcanico orientală, cum ar fi: fesul, podoabe din monede turceşti de aur (icuşari, mahmudele) găitanele, croiul pantalonilor bărbăteşti, largi, cu tur, asemănător şalvarilor, zăbunele pătrunzând în costumul local fără să-i altereze structura de bază.

Țărăncile dobrogene își acopereau capul de cele mai multe ori cu tulpan sau tulpănaș – o țesătură de formă triunghiulară, ornamentată pe tiv cu bibiluri (realizate cu acul), mărgeluțe sau paiete; întâlnit și cu denumirea de bariz, modă, moadă, modiță, legătoare, batistă, testemel, brobodiță, ciumber sau păpurică. Alte tipuri de învelitoare au fost marama și ștergarul de cap țesute la războiul de țesut orizontal cu bumbac și borangic și care au fost înlocuite treptat de năframele industriale. Și aceste năframe au avut variante și denumiri multiple: casânca (batic negru înflorat pe margini), basmaua mocănească cu chenar, gearul cu zale (cu ciucuri lungi împletiți) sau gearul cu clopoței (cu ciucuri scurți legați în smocuri), berta (broboadă mai groasă, folosită în perioada rece).

Piesa nelipsită din vestimentația tradițională era cămașa. Se realiza din pânză de bumbac, din pânză simplă (limpede) sau chirachie (învărgată) obținută prin introducerea unor fire de bumbac mai gros numit tiriplic, sacâz sau bumbac crunt. Avea forma dreaptă, lungă până la glezne, largă în șolduri. Se decora foarte puțin la gura cămășii, mâneci și poale. Dintre motivele cusute în punct de cruce amintim șuvoiul sau calea rătăcită, crucea, melcișorii, merișoarele, pomișorii, trandafirii, garoafele, rozetele sau stelele.

Pestelca are cea mai mare concentrație de elemente decorative, fiind alcătuită dintr-un câmp sau pod, încadrat de două chenare pe verticală și unul orizontal dispus în partea inferioară. Motivele de pe câmp și chenare sunt asocieri de elemente geometrice și poartă denumiri variate: oglinda, piscul, colțul, puiul, puișorul, șetranga, viarba întoarsă, steaua, șuvoiul etc.

O importanță aparte o are costumul turcoaicelor, acesta fiind una din piesele care a rezistat în timp, putând fi identificată și astăzi, este oyalı çember. Acoperământul de cap, de formă pătrată, ușor rotunjit era decorat pe margine cu o dantelă realizată în tehnica oya făcută cu acul, ceea ce reprezenta nota particulară a piesei (altfel putând fi ușor confundată cu un batic). Çember-ul era purtat zilnic, existând diferențieri cromatice în funcție de vârstă: roz sau culori deschise, pentru tinere, maro, gri sau negru, pentru bătrâne. În momente festive, de sărbătoare sau de ceremonial çember-ul se purta cu ikinci çember, un tip de maramă, care învăluia fața, astfel încât doar ochii erau vizibili. Vestimentația era completată de o cămașă din pânză de casă sau pânză topită – anteri sau gömlek – care se purta cu ilicul din postav numit yelek și pantaloni largi – șalvar sau don.

În varianta de sărbătoare ilicul și șalvarii aveau decorațiuni din fir de găitan, fir de mătase sau fir metalic. Pieptarele de postav fin sau catifea numite fermene sau çepken – pieptare cu mânecile despicate, bogat ornamentate, erau piese de vestimentație atribuite celor cu situație financiară bună și purtate la ocazii speciale. Peste aceste haine, în spațiile publice, se purta ferace, feregeaua, un veșmânt obligatoriu ce-i acoperea trupul până la glezne. Încălțările utilizate în interior erau çorap (ciorapii) sau terlik (târlici tricotați), pentru exterior purtându-se pabuç (papuci cu vârful ascuțit) și mest (ghete fine tip ciorap, din piele de saftian). Marama se purta și la slujba din casă, oficiată de cinci ori pe zi. În ceremonialul nunții întâlnim kaptan-ul, o rochie din catifea, cu decor somptuos brodat cu fir de aur.

A consemnat pentru dumneavoastră prof. George Pascal.

Bibliografie:

  1. Bâtcă M., 1996, Costumul Popular românesc, Editura Datini, București
  2. Titov I., 2020, Feminitatea vestimentară în Dobrogea multietnică, Anuarul Muzeului Național al Literaturii Române Iași
  3. https://acasalaromani.ro/costumul-popular-din-zona-dobrogei/
  4. https://etnotique.ro/portul-popular-din-dobrogea/