Mihai Eminescu - Ilegitimitatea istorică a pretenţiilor evreieşti
Cine ştie cât de departe suntem de-a urî pe evrei – şi aceasta o poate pricepe orice om cu privirea clară – acela va vedea că în toate măsurile noastre restrictive numai dreapta judecată şi instinctul de conservare au jucat singure rolul principal […].
Pericolul nu este în împrejurarea că evreii ar acapara toată proprietatea, ci într-aceea că ei nu sunt – nu pot fi români, precum în genere nu sunt nici pot fi germani, englezi , franţuji, italiani. De ce să ne înşelăm de bună voie, arătând că înlăuntrul altor naţii ei a ajuns la cutare sau cutare grad de cultură? Nu vedem azi că simţământul de rasă e mai puternic în ei decât patriotismul, decât iubirea pentru naţia în mijlocul căria trăiesc?
Nu-i vedem formând prin „alianţa izraelită” o internaţională curat ebraică, după a noastră părere mai periculoasă, pentru că mai mincinoasă, decât cea a lucrătorilor sau aceea a iezuiţilor? […].
Dar ce reprezintă „alianţa izraelită” cu filiale [le] ei din America, Anglia, Austro-Ungaria, Franţa, Italia, România? Se pretinde că, fiind evreii pretutindene oprimaţi, această alianţă are de scop să-i scape de opresiune […].
Punând o dată mâna pe presa europeană, care în genere nu mai are de ţintă luminarea, ci escitarea urelor între clase şi popoare, uşor li-e să spună orice minciună patentă. Publicul cafenelelor, blazat de ipercultura europeană şi setos de noutăţi de senzaţie, găseşte plăcere în citirea monstruozităţilor ce se vor fi petrecând în România. Evreii fac din jurnalistica europeană ceea ce au făcut din băuturile spirtoase la noi – otravă […]. Evreul care redigează „Pester-Lloyd” şi sumuţă pe maghiari contra germanilor şi a celorlalte naţionalităţi este acelaş care prin „Neue freie Presse” sumuţă pe germani contra maghiarilor. În toate ţările ţin cu cel tare, niciodată cu cel apăsat, şi se unesc cu acela întru traficarea şi esploatarea puterilor pozitive ale poporului […].
Să vedem ce grozav de oprimaţi sunt la noi.
Comerţ şi capitalii în mânile lor, proprietatea fonciară urbană în cea mai mare parte în mâinile lor, arenzile de moşii în Moldova item, pe sub mână tot debitul tutunului şi a băuturilor spirtoase, negoţ de import şi export, c-un cuvânt toate arteriile vieţii economice cari se bazează pe speculă. În ce consistă grozava opresiune de care se plâng? Şi, dacă se plâng, de ce nu aleg alte terenuri decât România, alte ţări unde sunt egali în toate cu cetăţenii statului? De ce nu Austria, Franţa, Germania ş.a.? De ce? Pentru că nu există opresiune, pentru că nu există persecuţie, iar drepturile cîte nu le au, nici nu le merită.
Ei singuri, cu totul deosebiţi şi având tendenţe deosebite de popor, vorbind în familii limba germană, abonaţi la ziare duşmane nouă şi hrănind împotriva noastră un spirit duşmănesc şi cuceritor, ei singuri nu compensează întru nimic munca poporului care-i susţine. Apoi sunt totdeauna o armă a străinilor în contra noastră. Până şi ungarii – care numa-n gropi nu dau de cuminţi – îşi închipuiau într-un rând o stăpânire a Moldovei prin evrei şi ceangăi, pentru că ştiau că evreul s-ar asocia cu orişicine împrotiva poporului românesc.
Şi astăzi, când poate existenţa noastră e în joc, când ni se dispută drepturi seculare, emanate din capitulaţiile luminaţilor Domni ai acestor ţări, tot ei şi prin uneltirea „alianţilor” ni îngreuiază poziţia, trecând peste capetele noastre, cerând drepturi de la străini, de la duşmanii noştri chiar.
Ştiu d-nealor ce i-ar aştepta în Germania pentr-o asemenea faptă, pentru gravura din „Monde illustré”, pentru articolul mincinos din „Pesther-Lloyd”, pentru apelările la străini în trebile interne ale ţării? Munca silnică sau închisoarea […].
Ni pare rău de acei puţini evrei cari, prin valoarea lor personală, merită a forma o escepţie, dar restul…? Prin ce muncă sau sacrificii şi-a câştigat dreptul de a aspira la egalitate cu cetăţenii statului român? Ei au luptat cu turcii, tatarii, polonii şi ungurii? Lor li-au pus turcii, când au înfrânt tractatele vechi, capul în poale? Prin munca lor s-a ridicat vaza acestei ţări, s-au dizgropat din învăluirile trecutului această limbă? Prin unul din ei şi-au câştigat neamul românesc un loc la soare? […].
Restricţiuni juridice au existat pentru ei totdeauna, dar nu din cauza religiei. Ştefan-Vodă cel Mare întăreşte câtorva evrei, veniţi din Polonia, libertatea confesiei, dreptul de a-şi clădi sinagoge, un drept pe care turcii, aşa-numiţii noştri suverani, cari de pe la 1560 au început să ne calce tractatele, nu l-au avut niciodată, deşi confesia mozaică e pentru spiritul ascetic şi îngăduitor al religiei creştine tot atât de străină ca şi cea mahometană. Afară de aceea aveau dreptul liberei negustorii cu manufacturi străine – dar aicea se mărginea totul şi aşa ar fi trebuit să rămâie. Meseriaşi şi proprietari nu puteau fi, căci proprietatea emana de la domnie şi era strâns legată cu contribuţia de sânge, la care nimeni nu i-a poftit, nimene, nicicând, şi de la care, chiar când îi pofteşti, ştiu a se sustrage, făcându-se sudiţi austrieceşti, deşi sânt născuţi în România din supuşi ruseşti şi n-au văzut Austria cu ochii.
C-un cuvânt, evreul nu merită drepturi nicăiri în Europa, pentru că nu munceşte; iar traficul şi scumpirea artificială a mijloacelor de trai nu este muncă, şi aproape numai într-aceasta conzistă a evreului […]. El reprezintă concurenţa nesănătoasă a muncii rele, superficiale, cu munca dreaptă şi temeinică.
Adăogim din nou că ni pare rău de acei relativ puţini, chiar dacă s-ar compune din 2-3.000, cari s-au identificat cu această ţară […], dar fiecare poate pricepe că, într-o armie străină care se apropie de noi, nimeni nu va căuta să deosebească pe puţinii amici, ce i-ar putea avea în acea armie. Şi evreii sunt o armie economică, o rasă de asociaţi naturali contra a tot ce nu e evreu.
Un nou program? Va întreba cititorul, devenit neîncrezător prin pompoasele liste de făgăduinţe şi de vorbe mari, câte au văzut pân-acum lumina zilei.
Într-adevăr, nici noi nu suntem tocmai bucuroşi de-a alege, pentru o serie de principii sincer espuse, un nume care-a trebuit, de voie de nevoie, să figureze în fruntea tuturor făgăduinţelor câte nu s-au ţinut. De mult încă am însemnat asemenea izvoade de fericiri promise şi pururea ne-mplinite cu numirea de negustorie de principii, de pretexte invocate pentru a urmări cu totul alte scopuri. Ştim asemenea că un viu sentiment de stat, o conştiinţă întemeiată despre solidaritatea intereselor naţionale, cari sunt şi trebuie să fie armonizabile, nu în opunere unele cu altele, un patriotism luminat şi mai presus de tendenţe înguste mai nu are nevoie de-a formula în teze generale lucruri care se-nţeleg de sine la alţi oameni şi în alte ţări.
Din nefericire însă cată să constatăm că în ţara noastră multe lucruri evidente şi simple nu se mai înţeleg de sine, încât – ca la noi la nimenea – evidenţa însăşi are nevoie de-a fi comparată cu miile de căi strâmbe câte se urmează, pentru a se dovedi că ea este singura linie dreaptă.
Atâtea programe au apărut în ţară la noi de patrusprezece ani încoace, emanate ba de la guverne provizorii, ba de la partizi, ba de la personalităţi politice izolate, şi atâtea decepţiuni amare au urmat tuturora încât orice om cu bun-simţ trebuie să învingă un sentiment de sfială când încearcă a recuceri pentru cuvântul „program” înţelesul lui adevărat de serie de principii mărturisite, împărtăşite sincer de mii de cetăţeni, realizabile.
Ceea ce se cere de la o profesie de credinţe politice este desigur, înainte de toate, ca ea să corespunză cu simţimintele şi aspiraţiunile legitime ale ţării şi să fie adaptată instituţiunilor ei. S-ar putea într-adevăr imagina un sistem de idei politice, folositoare chiar, care să nu fie conforme cu sentimentele şi aspiraţiunile ţării, dar în lumea strictei necesităţi un asemenea sistem n-ar fi cu mult mai mult decât productul unei imaginaţii fecunde. Căci un principiu absolut, netăgăduit de nici un om cu bun-simţ, este că o stare de lucruri rezultă în mod strict cauzal dintr-o altă stare de lucruri premergătoare şi, fiindcă atât în lumea fizică cât şi cea morală, întâmplarea nu este nimic alta decât o legătură cauzală nedescoperită încă, tot astfel aspiraţiunile şi sentimentele sunt rezultatul neînlăturat al unei dezvoltări anterioare a spiritului public, dezvoltare ce nici se poate tăgădui, nici înlătura. O profesie de credinţe politice care ar face abstracţie de linia generală descrisă prin spiritul public nu s-ar deosebi cu mult de scrierile regelui Iacob al Angliei, de Utopia lui Thomas Morus, de Statul ideal al lui Plato, de Contractul social al lui Jean Jacques Rousseau.
Deci, stabilind principiul fundamental că orice politică practică nu poate lucra decât cu elementele cari-i sunt date, iar nu cu cele pe cari şi le închipuieşte a le avea, şi convinşi că idei şi interese, fie cât de diverse, sunt şi trebuie să fie armonizabile pentru ca statul să fie cu putinţă, nici înţelegem, nici avem vreo încredere în mişcări violente sau estralegale şi, mai puţin încă, în conspiraţiuni, deşi aceste din urmă s-au bucurat în trecut de o nejustificată glorie, de laurii pe cari cu uşurinţă-i plăsmuiesc gazetele, de aureola pe cari cei interesaţi o creează cu aceeaşi uşurinţă cu care cei dezinteresaţi o condamnă.
Tăgăduim că pe calea aceasta se poate realiza un adevărat progres, pe care nu-l vedem şi nu-l aprobăm decât în dezvoltarea treptată şi continuă a muncii fizice şi intelectuale. Căci cine zice „progres“ nu-l poate admite decât cu legile lui naturale, cu continuitatea lui treptată. A îmbătrâni în mod artificial pe un copil, a răsădi plante fără rădăcină pentru a avea grădina gata în două ceasuri nu e progres, ci devastare.
Precum creşterea unui organism se face încet, prin superpunerea continuă şi perpetuă de nouă materii organice, precum inteligenţa nu creşte şi nu se-ntăreşte decât prin asimilarea lentă a muncii intelectuale din secolii trecuţi şi prin întărirea principiului înnăscut al judecăţii, precum orice moment al creşterii e o conservare a celor câştigate în trecut şi o adăogire a elementelor cucerite din nou, astfel, adevăratul progres nu se poate opera decât conservând pe de o parte, adăogind pe de alta: o vie legătură între prezent şi viitor, nu însă o serie de sărituri fără orânduială. Deci, progresul adevărat fiind o legătură naturală între trecut şi viitor, se inspiră din tradiţiunile trecutului, înlătură însă inovaţiunile improvizate şi aventurile hazardoase.
Ne putem făli cu drept cuvânt cu probele de vitalitate pe cari le-a dat poporul nostru de cinzeci de ani încoace. E drept că în această periodă de ani aceste probe nu sunt repărţite în mod egal, că unii ani se deosibesc prin un mare prisos de putere intelectuală, bine întrebuinţat, alţii din contra prin o risipă puţin justificată a acelor puteri pe căi improductive, totuşi însă sumând la un loc şi mărimile pozitive şi cele negative, găsim prin mijlocul cărărilor laterale cari sau pierdut în pustiu calea generală a unui progres real, mai cu seamă pe terenul politic.
Farmecul ce ne ţinuse în întuneric şi înapoiare nu era atât de imaterial precum şi-ar închipui cineva la prima vedere. El era, din contra, reprezentat prin un sistem de cetăţi turceşti din stânga Dunării, ale căror ameninţătoare brâie de pământ şi piatră trebuiau dărâmate pentru ca să-nceteze epoca întunericului.
După pacea de la Adrianopol s-au dărâmat în sfârşit şi cele din urmă fortificaţii pe cari Turcia le avea pe malul stâng al Dunării, şi de-odată cu aceasta se ridicară una câte una piedecele de pân-atunci ale negoţului şi agriculturii şi astfel, începând a se dezvolta bogăţiile pământului nostru şi căutându-şi schimbul pe producte apusene, am fost puşi în contact cu civilizaţia, cu ideile Apusului, cari şi-au făcut drum şi s-au răsădit la noi fără nici o greutate, fără nici o împotrivire din parte-ne.
Din capul locului cată să negăm că ar fi existat în ţările noastre o reacţiune în sensul feudal al cuvântului. Din timpul războaielor lui Napoleon I se ivise în ţările noastre un reflex, la început încă slab dar nefalsificat, al înaltei culturi şi lipsei de prejudicii a secolului al XVIII-lea, reflex care avea caracterul acelui secol: un raţionalism strălucit şi spiritual, lipsit de cunoştinţe pozitive.
Zeiţa raţiunii credea în Apus să pună lumea în orânduială numai prin propriul aparat al deducţiunilor logice, ale căror premise nu erau bazate pe nici o experienţă, nici pe organizaţia înnăscută a statului şi a societăţii, ca obiecte ale naturii. Golul nostru intelectual, setos de civilizaţie, a primit fără control, fără cântărire, idei şi bune şi rele, şi potrivite şi nepotrivite, ba naţiunea întreagă, cu prea puţine excepţii, nu vedea că niciodată o vorbă nu poate înlocui o realitate, că niciodată fraza culturii nu e echivalentă cu munca reală a inteligenţei şi mai ales cu întărirea propriei judecăţi, care e cultura adevărată, că niciodată fraza libertăţii nu e echivalentă cu libertatea adevărată, care e facultatea de a dispune de sine însuţi prin muncă şi prin capitalizarea muncii. Nu e o utopie, o mie de utopii populau capetele generaţiei trecute, care-şi închipuiau libertatea fără muncă, cultura fără învăţătură, organizaţia modernă fără o dezvoltare economică analoagă. O serie de fraze ieftine, copiate din gazete străine, din scriitori de a doua mână, din discursurile unor politici trăiţi şi crescuţi în alte ţări, a înlocuit şi înlocuieşte încă în mare parte silinţa de-a învaţa singuri; raţionamente străine, răsărite din alte stări de lucruri, înlocuiesc exerciţiul propriei judecăţi.
Deci tocmai lipsa unei reacţiuni adevărate, raţionalismul foarte strălucitor, dar şi foarte superficial al epocei trecute au făcut ca introducerea tuturor formelor nouă de cultură să se întâmple fără controlul, fără elementul moderator al tradiţiilor trecutului. În loc ca un spirit nou de muncă şi de iubire de adevăr să intre în formele vechi ale organizaţiei noastre, s-a păstrat din contra incultura şi vechiul spirit bizantin, care a intrat în formele nouă ale civilizaţiei apusene.
Nu ceva esenţial, nu îmbunătăţirea calităţii a fost ţinta civilizaţiei române, ci menţinerea tuturor neajunsurilor vechi, îmbrăcate în reforme foarte costisitoare şi cu totul în disproporţie şi cu puterea de producţiune a poporului şi cu cultura lui intelectuală.
Programul publicat în nr-ul de ieri, asupra căruia vom reveni în deosebite rânduri, a răsărit din acest viu sentiment al contrazicerii între fond şi forme care se arată atât de deschis în toate fenomenele vieţii noastre publice.
Chiar dacă epoca formelor goale, care domneşte de douăzeci de ani şi mai bine în ţările noastre, s-ar putea explica, deşi nu justifica, prin cuvântul „epoca de tranziţiune”, e evident că sarcinile cu care tranziţiunea neau încărcat cu asupra de măsură ne dictează în mod serios de-a ne întoarce de pe calea greşită, de-a privi în mod limpede starea adevărată a ţării, de-a judeca în mod mai limpede necesităţile ei.
O schimbare a opinei publice în înţeles conservator se poate constata de mai multe timp încoace.
Foaia noastră, de acum doi ani încă a prezis că ţara, prin tristele experimente la care e supusă de domnia frazei, va ajunge până în sfârşit să fie conservatoare.
În urma acestei preziceri, îndealtmintrelea lesne de făcut, s-a văzut că însuşi liberalii au fost siliţi să recunoască necesitatea unei legi contra uzurei şi a unei alte legi contra înstrăinării pământurilor ţărăneşti. Aceste legi stau însă în flagrantă contrazicere cu însăşi raţiunea de-a fi a liberalismului, care recunoaşte oricărui cetăţean dreptul absolut de-a dispune de bunurile şi de munca sa după propria şi libera sa chibzuinţă. Iată dar că din haosul de idei liberal-cosmopolite, pentru care clasele şi statul nu sunt nimic, iar individul totul, răsare ca din senin necesitatea absolută de existenţă a unei clase asigurate de muncitori agricoli. Nu ne îndoim că mai târziu capetele mai clare dintre liberali vor recunoaşte tot atât de mult necesitatea absolută a proprietăţii mari, care este în toate ţările sprijinul cel mai puternic al neatârnării de carcacter, al celei mai înalte forme a libertăţii omeneşti. Nu o dată în istorie se va confirma adevărul fabulei lui Meneniu Agrippa.
Încheiem aceste şiruri aducând cetăţenilor aminte că nu există nici libertate, nici cultură fără muncă.
Cine crede că prin profesarea unei serii de fraze a înlocuit munca, deci libertatea şi cultura, acelea se prenumără fără s-o ştie între paraziţii societăţii omeneşti, între aceia cari trăiesc pe pământ spre blestemul, ruina şi demoralizarea poporului lor.
https://culturaromana.ro/wp-content/uploads/2019/01/mihai-eminescu-portret-cu-semnatura.jpg368710Patrick Matishttps://culturaromana.ro/wp-content/uploads/2023/06/romania-culturala-logo-6.jpgPatrick Matis2022-08-12 00:05:032022-08-12 00:13:45Mihai Eminescu – Studii asupra situației
La 11 august 1456 murea Iancu de Hunedoara, voievodul Transilvaniei
La 11 august 1456 murea Iancu de Hunedoara (n.r. alternativ Ioan de Hunedoara), mare comandant militar, ban al Severinului între 1438-1441, voievod al Transilvaniei între 1441-1446, guvernator și regent al Ungariei între 1446-1453.
În favoarea originii etnice românești a voievodului există mai multe argumente. De exemplu, până în anul 1439, Iancu este numit în documente Ioan Românul, mai mulți cronicari ai epocii referindu-se la originea românească a acestuia. După ce fiul său, Matei Corvin, a devenit rege, Frederic de Habsburg i-a reproșat că nu are origini regale, ci că are un tată român.
După obiceiul epocii, Voicu a luat numele Hunyadi (de Hunedoara), când a primit în 1409 de la Sigismund de Luxemburg domeniul și castelul Hunedoarei, drept răsplată pentru faptele sale de arme în luptele cu turcii.
Ioan de Hunedoara a fost un mare aristocrat al regatului Ungariei, care își avea domeniul feudal la Hunedoara. A devenit ulterior ban al Severinului, comite de Timișoara, voievod al Transilvaniei și regent al Ungariei. Era unul dintre cei mai bogați nobili ai Europei timpului său.
Ioan de Hunedoara a murit în 11 august 1456, de ciumă, în tabăra de la Zemun. S-a instaurat, după victoria creștinilor de la Belgrad, o perioadă de 70 de ani de liniște relativă la granița de sud est a regatului ungar.
Pe om îl caracterizează întrebarea; ea l-a dus la reflexiune. Permanenta întrebare l-a mânat înainte și l-a făcut mai om. Niciodată mulțumit cu ceea ce știe și posedă, întotdeauna căutător în necunoscut, el a căzut adesea în stări de neliniște; omul a trecut prin crize.
Dacă întrebarea și căutarea continuă îi sunt caracteristice, nu mai puțin îi aparține certitudinea.
A fi permanent în criză înseamnă a te irosi, a coborî panta vieții. Criza e bună numai dacă aduce după sine o cucerire nouă, o luminare a ființei morale. Omul nu poate fi om rămânând ca o corabie fără cârmă, plutire fără țel și fără sens în apele neliniștite ale lumii. Omul aleargă pentru a câștiga certitudinea; în certitudine crește ca o floare scăldată în soare; se armonizează, capătă sevă și plinătate.
Certitudinea aparține firii omului; ea înseamnă echilibru și liniște, înseamnă putere.
Există certitudini intelectuale și o singură certitudine morală. Ea se definește prin obiectul ei și prin condițiile pe care le cere.
Adevărata certitudine a omului este legătura cu Dumnezeu. Credința în Dumnezeu este certitudinea prin excelență, certitudinea desăvârșită. În ea omul nu se mai clatină, nu se mai supune întâmplărilor; este stăpân pe sine.
Credința este o experiență interioară, adică o experiență trăită direct ca o lumină, nu gândită și nici închipuită. Credința în Dumnezeu este o mare experiență a omului; cea mai mare. Ea cere toată ființa și toată energia noastră spirituală; ea cere dilatarea la maximum a ființei noastre interioare.
Credința nu înseamnă subiectivism și nici lipsă de mărturii. Credința nu înseamnă proprie înșelare acolo unde mintea nu poate ajunge. Credința este o stare morală în care cunoașterea vine din situarea omului în realitatea concretă, în viață, în așa fel încât nimic nu se interpune. Credința este cunoaștere pe calea trăirii directe a unui fapt, a unei realități. Credința este un act liber pentru că este un act de trăire, de viață; ea apare ca o consecință firească a naturii morale.
Credința dă stabilitate și sens vieții lăuntrice. Omul credincios stă în preajma valorilor permanente; este bun și bogat. Când trece peste el o încercare a vieții, nu se năruie, ci crește. Omul credincios se aseamănă copiiilor; râde cu lacrimile pe obraz.
Părintele Iustin Pârvu despre domnitorul Mihai Viteazul: un Sfânt!
„Cele ce am făcut, nu am făcut de slava cuiva, ci ca să am și eu un loc în creștinătate.”
Mihai Viteazul
Fără îndoială că este Sfânt, ca de altfel majoritatea voievozilor români care şi-au iubit neamul, şi mai mult decât neamul, dreapta credinţă a Bisericii de Răsărit. Mihai Viteazul, însă, a excelat mai mult decât toţi prin această dorinţă divină de a unifica pe toţi românii, toți locuitorii acestei vechi Dacii, dezbinaţi de popoarele păgâne de-a lungul timpului, într-o singură naţiune – naţiunea română. Dacă nu era Mihai Viteazul, să spunem că astăzi am fi avut Moldova şi Ţara Românească, dar Ardealul sigur nu mai era al nostru. Datorită lui, în pământul Ardealului încă se mai săvârşesc Liturghii ortodoxe, unde românii ardeleni se pot împărtăşi cu Sângele şi Trupul lui Hristos. De aceea ungurii nu îl suferă deloc şi au dus constant o campanie de denigrare a voievodului, astfel încât istoria să îl scoată din paginile ei.
Îmi aduc şi acum aminte, când eram mic, în şcoala primară, cu câtă demnitate şi patriotism ne preda învăţătorul lecţia despre Mihai Viteazul. Astfel de cuvinte ţi se imprimă în suflet şi îţi insuflă şi ţie această iubire şi jertfă de neam şi ţară. Aşa mi-a rămas imaginea lui Mihai Viteazul în vederea mea de copil de atunci, impresia de stăpân, o figură demnă şi neslugarnică. Aceasta era pentru mine imaginea poporului român – demn şi neslugarnic. Acum însă istoricii îţi predau altceva, altă variantă istorică sau vorbesc prea puţin despre domnitorii noştri viteji, special pentru a stinge din noi orice urmă de patriotism, de jertfă şi onoare. Nu, noi trebuie să fim slugi şi cerşetori şi în faţa Occidentului, şi în faţa Răsăritului.
Iată că s-au descoperit acum, într-un sat din Teleorman, aceste oseminte, fără cap, galbene şi frumos mirositoare. Nu ştim dacă sunt ale lui Mihai Viteazul, dar sunt câteva argumente ce ar demonstra că ar fi cu adevărat ale domnitorului. Faptul că s-au găsit într-o mănăstire, Plăviceni îi zice acum, ridicată de doamna Stanca, soţia lui Mihai Viteazul, cu hramul Sfântului Arhanghel Mihail, ocrotitorul ceresc al domnitorului. Se spune că această Biserică îi era dragă domniţei, deoarece din alunul în care s-a adăpostit odată de turci, scăpând de la moarte, a construit Sfânta Masă, unde se află Altarul acestei Biserici. Ei bine, în curtea acestei mănăstiri, părinţii cu muncitorii de acolo au observat cum se surpa pământul într-un loc unde ei făcuseră un foc. Săpând puţin, pământul s-a scurs ca într-o clepsidră şi s-au descoperit nişte cărămizi ce alcătuiau un zid ce împrejmuiau nişte oseminte, Sfinte Moaşte, care în timpul Liturghiei izvorăsc bună mireasmă. Acum sperăm că se vor face cercetări pentru a verifica dacă sunt sau nu ale voievodului Mihai acele Sfinte Moaşte.
Mihai Viteazul a legat ţările acestea de peste Carpaţi într-un singur neam, aşa cum au fost de la început lăsate de Dumnezeu. Singur Mihai Viteazul care a cutezat să facă această unitate între cei de un neam, între cei de o limbă, între cei de o credinţă ortodoxă. Oameni care au pus mai presus neamul şi naţia decât propriile lor interese şi de aceea Dumnezeu i-a ales pe ei să împlinească acest plan divin, al unităţii noastre româneşti.
Mihai Viteazul a fost investit cu puterea Harului lui Dumnezeu, prin vitejie şi dibăcie neîntrecute, încât şi Apusul şi Răsăritul se temeau de vitejia lui. Mihai Viteazul a fost cel prin care Harul Domnului a lucrat mântuirea popoarelor creștine de păgânii turci care au fost opriţi la Dunăre de domnitorul român, în dorinţa lor avară de cucerire a Europei. Dacă Europa ar fi fost vrednică atunci, poate că Mihai Viteazul ar fi eliberat Constantinopolul. Dar invidia vecinilor noștri creştini a spulberat acest ideal.
https://culturaromana.ro/wp-content/uploads/2022/08/photo_2022-08-09_17-32-25.jpg1024771Patrick Matishttps://culturaromana.ro/wp-content/uploads/2023/06/romania-culturala-logo-6.jpgPatrick Matis2022-08-09 23:24:412022-08-09 23:24:41Părintele Iustin Pârvu despre domnitorul Mihai Viteazul: un Sfânt!
Tudor Urse - Astăzi în istoria noastră: asasinarea lui Mihai Viteazul
„Tinerii de azi să înveţe din eroismul lui Mihai Viteazul, care nu a sărutat nici papucul Papei, nici papucul Sultanului.”
Părintele Iustin Pârvu
Cronicarul maghiar István Szamosközy dă detalii asupra modului în care Basta a complotat (cu acodrul tacit al împăratului) contra lui Mihai Viteazul.
„De aceea Basta, chibzuind asupra propunerii, chemat-a doi sau trei dintre căpitanii valoni și le-a mărturisit gândul: Dacă voim, zise, să trăim, cei care suntem credincioși împăratului, trebuie să ucidem pe român căci el și-a pus în gând să ne piardă și să ia țara pentru sine. Căpitanii au zis că sunt gata să facă ce li se poruncește; răspunderea să fie a înălțimii tale și atât pe noi, cât și pe tine însuți să ne aperi înaintea împăratului. Sfatul cu căpitanii fu sâmbăta, pentru ziua următoare, duminica, le-a poruncit ca atunci când vor vedea cornetul, care e un steag mic pe care-l poartă totdeauna înaintea lui Basta, când îl vor vedea că-l ridică, fără sunete de tobă și trompete, să încalece îndată toți valonii și nemții, ca și când ar vrea să năvălească asupra dușmanului.
După ce Basta și-a orânduit oastea în mare liniște, trimis-a trei sute de valoni și nemți asupra cortului lui Mihai Vodă; cu mare iuțeală au și înconjurat cortul. Unul din căpitani cu numele Bori (Jacques Beauri) dacă a intrat în cort împreună cu încă câțiva, a pus mâna pe Mihai zicând: ești prins. Mihai i-a zis: ”Ba” și cu aceasta puse mâna pe sabie s-o scoată. Un valon, țintind cu pușca a slobozit-o și l-a lovit în mâna stângă cu care a căutat să scoată sabia căci Mihai Vodă era stângaci. Alt valon i-a străpuns îndată pieptul cu sabia, al treilea valon l-a împușcat în spate și astfel prăbușindu-se, i-au tăiat capul cu propria lui sabie. Și jefuindu-l și împărțindu-i toată prada ce o avea în cort și vitele de afară, i-au târât trupul din cort și a zăcut trei zile, gol, la marginea drumului. Capul, cu barbă cu tot, l-au pus pe hoitul unui cal, care cal murise tot atunci, și astfel a stat capul acolo mult timp…”
https://culturaromana.ro/wp-content/uploads/2022/08/photo_2022-08-09_13-37-30.jpg978728Tudor Ursehttps://culturaromana.ro/wp-content/uploads/2023/06/romania-culturala-logo-6.jpgTudor Urse2022-08-09 15:42:112022-08-09 15:42:11Tudor Urse – Astăzi în istoria noastră: asasinarea lui Mihai Viteazul
Patrick Matiș - Viktor Orban anunță la Tușnad o nouă ordine mondială multipolară
Am studiat și noi fragmentele cele mai importante din discursul lui Viktor Orban de la Tușnad, de pe 28 iulie 2022, cu ocazia universității de vară a tineretului unguresc Tusvanyos, și am dori să facem câteva comentarii în acest sens.
Am lăsat să treacă ceva timp de la acel eveniment ca să putem să cercetăm chestiunea și să reflectăm asupra informațiilor. A trebuit să facem niște săpături și să adunăm ceea ce am urmărit chiar și dintre cele mai recente evenimente. Le vom expune pe scurt aici.
Să o luăm cronologic. Sfârșitul plandemiei, în data de 24 februarie 2022 (chiar de Dragobete, o oarecare sărbătoare ritualică de la noi, care anunță Primăvara Iubirii, care nu mai contează pentru omul modern de azi), Rusia atacă Ucraina, după o lungă „răbdare” de care a dat dovadă fostul (oare?) Mare Urss. Nici până în ziua de astăzi Rusia nu a declarat război Ucrainei. Urmăriți seria noastră de interviuri luate d-lui profesor istoric Corvin Lupu.
9 martie 2022, ora zero, adică 12 noaptea, s-a încetat așa-numita Stare de Alertă în România, ilegală și neconstituțională, s-au ridicat restricțiile atât în spațiile deschise cât și în spațiile închise, „masca”, denumită de unii și alții „scutec de bărbie”, „botniță” etc., nu mai era obligatoriu de purtat nicăieri și rămânea doar ca „recomandare”. Practic s-a încetat plandemia la noi. Interesant este că s-a incheiat după 8 martie, ziua femeii și a mamei. Ținem să sugerăm faptul că aceste date par ritualice, cumva… în fine.
26-28 iunie 2022, are loc Summit-ul G7, la două zile după data de 24 iunie, de Sânziene la noi, în Castelul Elmau din Landul Bavaria, Germania. Scopul era să îl oprească pe demonizatul de către mass-media mainstream Vladimir Putin să își continue acțiunile beligerante asupra Ucrainei, țară în care s-au pompat foarte multe zeci de miliarde de euro de către statul profund de peste ocean. Sancțiunile economice impuse asupra Rusiei duc la eșecuri care s-au dovedit devastatoare în țările dependente, spre exemplu, de gazul rusesc.
Mergem mai departe și ne regăsim la Davos, la așa-numitul Forum Economic Mondial, în care îi vedem pe cei doi mari corifei ai mondializării, și anume Gyorgy Schwartz (alias George Soros), speculant financiar pe Wall Street, cel care în anii ’90 era să falimentezedouă țări speculând asupra monedelor lor, și Henry Kissinger, fost secretar pentru Securitate Naţională la Casa Albă şi fost secretar de stat al SUA, adept al eugenismului și al reducerii demografice, adică a populației globului la vreo 500 de milioane cel mult, care l-a avut ca discipol pe nimeni altul decât Klaus Schwab, actualul președinte al Forumului de la Davos.
Henry Kissinger și Klaus Schwab în 1980 la Davos.
Amândoi și-au ținut discursul. Schwartz a punctat asupra societății deschise care este Uniunea Europeană cu toate „valorile” pe care le propovăduiește și despre „societatea închisă” care este Federația Rusă, clar și vizibil împotriva lui Putin, pe care-l detestă de multe zeci de ani. A propovăduit în continuare noua ordine mondială unipolară, probabil de tip chinezesc pe care îl adoră pentru rigiditatea și fermitatea sa.
La antipozi, Henry Kissinger, de mulți ani un mare confident al lui Vladimir Putin, a avut un discurs diferit susținând pacea în Heartland, spunând că Ucraina ar trebui să cedeze teritorii Rusiei și să încheie pacea cât de curând posibil. A ținut să menționeze printre altele că trebuie să ne întoarcem la „status quo ante”, sugerând noua ordine mondială multipolară, în care vor coexista mai mulți poli de putere geopolitică în lume. Discurs de altfel foarte interesant și vom vedea în continuare de ce. Acest status quo ante, considerăm noi, că se referea la perioada interbelică, în care găsim în Europa multiple dictaturi de multe feluri, ba de stânga, ba de dreapta, fascistă, nazistă (adică național-socialistă), bolșevică, apoi sovietică etc.
Cei doi nonagenari au avut un discurs politic foarte diferit. Dar, ce legătură are cu discursul lui Viktor Orban la Tușnad? Vom vedea în continuare legăturile pe care le-am găsit.
În primul rând vrem să atragem atenția că premierul Ungariei a venit în România ca la el acasă, având totuși o vizită oficială, dar neîntâlnindu-se cu omologul său român și cu oficialii săi etc. Mai mult, au fost câteva mici incidente, unul dintre ele fiind când un domn la un moment dat a afișat din mulțime un banner făcut de el pe care scria „Transilvania Pământ Românesc!”. Foarte interesant, nu-i așa?! A sfidat total faptul că se află în vizită într-o altă țară decât a lui, venind ca un turist, cum am merge noi, de exemplu, la Budapesta. Acestea sunt lucruri față de care merită să reflectați.
Discursul său a fost într-adevăr un discurs istoric așa cum a spus-o și Ion Cristoiu, în care vorbea despre eșecurile politico-economice etc. ale marilor puteri occidentale, vădit adeptele unipolarității și ale așa-zisei „societăți deschise” de tip neo-marxist, în speță UE, NATO & Co., mai ales în contextul plandemiei care a arătat gradul de spălare pe creier și supușenie a maselor față de „autoritățile” abuzive. S-au dat tunuri, nu uitați, s-au comis crime care au fost mușamalizate, s-a pus batista pe țambal și s-a băgat sub preș ceea ce trebuia să fie la vedere ca să vedem adevărul gol-goluț.
Spicuim în continuare următorul citat al premierului ungar:
„De când ne-am întâlnit ultima oară, lumea s-a schimbat foarte mult. În 2019 am fost participanţii unei tabere deosebit de optimiste şi încrezătoare, însă deceniul care s-a deschis în faţa noastră, după cum se vede bine, va fi deceniul pericolelor, războiului şi nesiguranţei. (…)
Deci, am intrat în epoca pericolelor, iar acum se fisurează aceşti piloni ai civilizaţiei occidentale pe care îi credeam indistructibili. Voi aminti aici trei asemenea zdruncinări. Anterior am crezut că trăim într-un scut protector al ştiinţei, dar a venit COVID-ul. Am crezut că în Europa nu mai poate fi război, dar acum avem război în vecinătatea Ungariei. Am crezut că războiul rece nu se mai întoarce, dar foarte mulţi lideri ai lumii acţionează în direcţia organizării vieţii noastre într-un bloc. Acestea sunt evoluţii pe care în 2019 nu le-am amintit deloc, acestea ne învaţă să fim mai modeşti, deoarece posbilităţile noastre de previziune sunt serios limitate. Acest lucru este valabil şi pentru cei care vorbesc despre viitor. În 2019 nu am vorbit nici despre pandemie, nici despre războiul din Europa, nici despre o victorie de două treimi, nici despre reîntoarcerea la putere a stângii în Germania şi nici despre faptul că îi vom învinge pe englezi acasă la 0-4 (la fotbal). Deci, dacă cercetez viitorul, cel mai important lucru este modestia şi supunerea. Nu poţi să iei pâinea de la gura Domnului.”
Vrea să sugereze căderea totală a puterilor occidentale tocmai datorită acestor planuri puse în aplicare, acestor probleme-reacții-soluții, a se citi crize, impuse în lume doar-doar vor reconfigura globul pământesc după bunul plac și își împart între ei ciolanele.
Desigur că i-a stârnit pe mulți europeniști și occidentaliști care cred cu tărie în puterea de mântuire a democratismului din vest, ateizat și neo-marxistizat total. Și ai noștri au avut reacții de acolo de unde sunt, ca sunt prea grași și prea lenți să se miște la fața locului ca să-l omologheze sau să-l însoțească în vreun fel pe vizitator. Sau probabil că nici nu trebuia că noi nu mai contăm..
A mai făcut niște afirmații foarte curioase despre faptul că ei ungurii nu doresc să fie o rasă mixtă, nu vor să se amestece cu alte populații, stârnind o sumedenie de interpretări. Unii au spus că se referea la cultura ungurească, și nu la rasa biologică, alții au ținut să sublinieze clar rasa biologică, etichetându-l ca fiind rasist, ba chiar analizându-i trecutul și dezvăluind legătura cu eugenismul (ingineria genetică) practicat în Ungaria anilor 1916-1920. Am cita următoarele:
„Istoricul Marius Turda, profesor la universitatea Oxford Brookes, care a scris prima carte din lume despre mişcarea eugenistă maghiară de la începutul secolului al XX-lea, analizează şi explică pentru ‘Adevărul’ discursul lui Viktor Orban de la Tuşnad. El vorbeşte despre ‘nuanţele rasiste’ ale afirmaţiilor premierului maghiar, dar şi despre rasismul UDMR şi al AUR.
Pentru a putea contracara discursul lui Viktor Orban de la Tuşnad, ‘trebuie să-l înţelegi mai întâi, să fii familiar cu sursele lui intelectuale şi abia după aceea poţi să îi dai o «replică»’, susţine, într-un interviu pentru ‘Adevărul’ profesorul de istorie la universitatea Oxford Brookes, Marius Turda.
El este cel care a scris prima carte din lume despre mişcarea eugenică maghiară de la începutului secolului al XX-lea. ‘«Războiul sfânt» al rasei: Eugenia şi protecţia naţiunii în Ungaria, 1900-1919’.
Deşi la începutul secolului al XX-lea, eugenia era un curent de idei influent printre intelectualii şi politicienii din întreaga Europă, după Al Doilea Război Mondial acesta a fost asociat cu nazismul şi rasismul.
Prin definiţie, eugenia este o disciplină care studiază aplicarea practică a biologiei eredităţii în ameliorarea genetică a individului; ansamblul metodelor care stau la baza acestei discipline.”
Iată legătura pe care am descoperit-o cu discursul lui Kissinger și trecutul său eugenist, legăturile cu Putin, strânse de altfel cu Ungaria lui Orban, vizita în Transilvania, nu în România, după felul în care s-a realizat așa cum am spus mai sus și cu trecutul eugenist al întregului ansamblu de factori geopolitici incluzând și forumul de la Davos. Așa cum spuneam, este vorba de status quo ante din perioada interbelică, nemenționându-se faptul ca și suveraniștii, patrioții naționaliști au vreun loc sub soare.
„Eugeniştii maghiari se străduiau să salveze naţiunea pentru a-i asigura un viitor rasial sănătos şi luminos. Pledoaria lor pentru un stat naţional maghiar s-a tradus printr-o căutare a comunităţii organice, rasiale, complet integrate în spaţiul ei bio-geografic”, explică Turda în carte.
Acuma.. în prima fază am putea spune că Orban s-a referit la neamestecarea cu imigranții de pe celelalte continente susținând integritatea națională a Ungariei și poporului său, ceea ce considerăm că este un act de patriotism. În fond și la urma urmei, politicile UE cu privire la primirea cotelor de imigranți în țările membre, inspirate din Idealismul Practic al lui Kalergi, produc niște breșe în siguranța națională deosebit de periculoase, pe care nici ai noștri ca brazii nu sunt în stare să le oprească, având în vedere faptul că sunt oricum la butoane din afară.. Aici am putea înțelege. Nici o țară nu dorește să primească cu brațe deschise pe oricine, mai ales că au crescut criminalitatea în țările primitoare.
Însă, modul în care și-a realizat vizita, discursul pe care l-a ținut aici și contextul geopolitic trădează altceva. Practic, România a fost sfidată în cadrul acestei întâlniri într-un mod subversiv astfel încât mulți ochi neantrenați să nu vadă, ca și când o astfel de întâlnire este normală și obișnuită printre demnitarii din țări învecinate. Așa ceva nu s-a mai întamplat niciodată, ca doi demnitari să vină pe rând în felul acesta în România, și anume în Transilvania, referindu-ne la președinta Ungariei Katalin Novak și desigur premierul Viktor Orban.
UDMR-ul, prin președintele lor Kelemen Hunor a avut o reacție interesantă care se poate considera ca și justificare la cele afirmate în discurs de către Orban, conform HotNews. Să vedem:
„Liderul UDMR a afirmat că-l cunoaşte foarte bine pe premierul maghiar, a discutat cu el în repetate rânduri, şi nu are nicio urmă de rasism în el, iar faptul că vrea pace nu-l face să fie ‘un putinist’.”
Această afirmație vine în contrapartida celor spuse de către europeniști care imediat l-au taxat pe cuvinte cheie pe Orban.
Ceea ce putem noi să spunem în continuare ca și concluzie este că discursul său lasă mult loc de interpretare, dar are o valoare istorică pentru că vine și anunță un punct de cotitură pe șinele pe care merge trenul umanității astăzi, și anume cel al deciziei finale: unipolaritate sau multipolaritate?! Avem de ales între o lume unipolară propovăduită și pusă deja în practică de către neo-marxiștii de extremă stânga și o lume multipolară în care se poate să mai avem o șansă ca și putere în lume. Observați că vorbim de noi.. care noi? Oamenii în general, sau românii în particular?
Oamenilor în general li s-a dat un peisaj respectabil în care să trăiască, cel al mai multor centre de putere și a posibilității afirmării propriilor voci în lume. Dar atenție! Nu înseamnă și reușita. Suveraniștilor, sau cum vor ei să se numească, li se da ocazia să își construiască propria lor lume și să se afirme cu fermitate ca și putere politică notabilă. Poate e prea mult ceea ce spunem, dar este o portiță care se deschide. Este un tren în care trebuie să urcăm.
Dacă este vorba de noi românii, trebuie ținut cont că suntem foarte întârziați la gara unde acest tren a venit deja. Practic, noi acum nu avem în funcții oameni de caracter care să ne reprezinte și s-a văzut în ceea ce am dezvăluit. Așa cum suntem acum pierdem sigur trenul.
Legătura trebuie să se facă de jos în sus astfel încât susul politic să facă jocțiunea cu josul societății civice în așa fel încât să se creeze acea unitate națională pe care ne-o dorim. Acuma, poate e prea abstract ce spunem! Să reformulăm! Avem nevoie ca cei care nu mai votează să știe că au cu cine și să-și exprime votul pe cei care sunt în strigare că vor candida. Sunt câteva grupări patriotice care vor candida în politic și care sunt profesioniștii care au conștientizat că dacă nu se implică, vom dispărea. Oamenii, votanții avem nevoie să ne punem ștampila pe ei în buletinele de vot în număr cât mai mare, ca să nu se poată frauda. Astfel se va face joncțiunea.
Tare mă tem că vom pierde acest tren pentru că încă e multă confuzie și dezbinare atât printre patrioții care vor să se implice politic, cât și, dar mai ales, printre marea masă a românilor și încă nu se acționează cu entuziasm și fervoare, așa cum trebuie.
Astfel că, noua ordine mondială multipolară ori ne va prinde dezmembrați și distruși, și mădularele noastre confiscate de către străini, ca și neam și țară, ori ne va prinde uniți într-o singura voce: SUNTEM ȘI NOI PE AICI! Așa că.. să reflectăm, dragi români! Nu ne mai rămâne mult timp…
https://culturaromana.ro/wp-content/uploads/2022/08/viktor-orban-baile-tusnad-incident.jpg466700Patrick Matishttps://culturaromana.ro/wp-content/uploads/2023/06/romania-culturala-logo-6.jpgPatrick Matis2022-08-04 12:37:302022-08-08 01:53:04Patrick Matiș – Viktor Orban anunță la Tușnad o nouă ordine mondială multipolară
Vasile Astărăstoae - Bioetica într-o societate orfană de Dumnezeu (partea întâi)
La sfârșitul secolului al XIX-lea, filozoful Friedrich Nietzsche (1844-1900), în Die fröhliche Wissenschaft, a făcut un anunț: Dumnezeu este mort („Gott ist tot”) – exprimând ideea că Iluminismul a „ucis” posibilitatea credinței în Dumnezeu sau în orice zeu care a fost venerat vreodată. Cu alte cuvinte suntem orfani.
Friedrich Nietzsche
Pe măsură ce societatea este bântuită de tot felul de crize, iar cultura occidentală pătrunde din ce în ce mai adânc fie în ceea ce istoricul Christopher Henry Dawson(1889 – 1970) numea „creștinătate secularizată”, fie în secularism „progresist”, domeniul interdisciplinar, care din 1970 poartă numele de bioetică, poate fi înțeles doar ca un microcosmos al întregului. De aici întrebarea: ce fel de bioetică este acceptabilă într-o lume orfană de Dumnezeu?
1.Context cultural-istoric
Cunoașterea este întotdeauna încorporată în anumite perspective condiționate din punct de vedere cultural și istoric.
H. Tristam Engelhardt Jr.
În ultima sa carte, After God: Morality & Bioethics in a Secular Age/ După Dumnezeu: morală și bioetică într-o epocă seculară (2017), scrisă pe patul de spital, în timp ce urma un tratament pentru cancer, H. Tristam Engelhardt Jr. (1941-2018) a arătat implicațiile morale și epistemice ale trăirii într-o cultură, care a ajuns să-L respingă pe Dumnezeu. Este o lucrare profetică, strălucitoare și serioasă, scrisă știind că timpul îi era limitat. Engelhart ne atrage atenția asupra unei realități de necontestat – hipersecularizarea societății și consecințele acesteia.
Trebuie să acceptăm, vrem, nu vrem, că, până în secolul al XVIII-lea, întreaga istorie a civilizației europene s-a desfășurat sub semnul credinței creștine. Odată cu apariția Iluminismului are loc o schimbare semnificativă ale cărei urmări le simțim și în prezent.
Filozofii iluminiști nu constituiau un grup omogen în ceea ce privește credința: unii, precum Diderot, pun la îndoială existența lui Dumnezeu și se declară atei, alții, ca Voltaire, se proclamă deiști, dar anticlericali – refuzând riturile și dogmele religiei, și, în fine, cei precum Jean Jacques Rousseau, pentru care religia era esențială. Ce-i aduna la un loc erau ideologia și scopurile comune.
Jean Jacques Rousseau
Filosofia Iluminismului afirmă primatul rațiunii asupra credinței. Creștinismul este redus la principiile sale etice. Scopul Iluminismului este de a lupta împotriva „superstițiilor” legate de practicile religioase și de aceea a fost atacată și ridiculizată Biserica Creștină. Această secularizare a gândirii constituie începutul decreștinarii Europei vestice.
Revoluția Franceză din 1789 a preluat ideile iluminiștilor, transformând anticlericismul violent în anticreștinism. Biserica Creștină a fost interzisă (la fel și alte religii), iar creștinismul a fost înlocuit cu o nouă religie de stat – Cultul „Rațiunii” cu „Temple ale Rațiunii”. În această perioadă, mii de credincioși au fost ghilotinați, toate mănăstirile au fost distruse, 30.000 de preoți au fost executați sau exilați. În secolul XX, bolșevicii, în Rusia, au făcut din ateism „religie de stat”. În scurta perioadă în care a existat cea de-a Doua Republică Spaniolă (1931 – 1936), precum și în timpul Războiului civil spaniol (1936-1939), Biserica a fost una dintre principalele ținte ale propagandei republicane. „Extazul” republican din primele luni ale conflictului a produs cea mai mare parte din pagubele Bisericii înregistrate de-a lungul războiului. S-a estimat că mii de preoţi, călugări, maici şi alți slujbași ai Bisericii şi-au pierdut viaţa în urma execuțiilor republicane, iar acțiunile de incendiere a lăcașurilor de cult și de profanare a cimitirelor au distrus aproape în totalitate posesiunile bisericii din teritoriile controlate de republicani. Numărul victimelor „Terorii Roşii” din Spania este estimat a fi între 38.000 şi 72.000.
Filosofia iluminismului din secolul al XVIII-lea modelase scepticismul și batjocorirea credinței creștine și dorea să-i facă pe oameni să creadă în dihotomia dintre credință și rațiune. Chiar dacă sentimentul religios a început să se trezească la începutul secolului al XIX-lea, el era încă zdrobit de sofismele secolului precedent.
Peste Ocean, Statele Unite ale Americii au fost timp de un secol mai puțin influențate de iluminismul anticreștin. Aceasta deoarece Părinții Fondatori erau profund religioși. În anii ’30 ai secolului XX, din cauza persecuțiilor, intelectualii europeni (mulți fiind atei, agnostici, anticreștini, afiliați curentelor de stânga etc.) și-au găsit adapost în universitățile americane unde au putut să-și propage ideile. În decurs de șase decenii universitățile mari americane s-au transformat în bastioane ale ideologiei de stânga și instrumente ale decreștinizării. Tot felul de „progresisme” elaborate în aceste creuzete s-au răspândit (prin intermediul politicenilor, a unor mișcări civice și a mass-mediei) în societatea americană și, apoi, au fost exportate în Europa. Nu fără a exista o rezistență din partea majorității oamenilor religioși.
În anumite privințe definitorii, impactul iluminismului din secolul al XVIII-lea a fost resimțit în mod unic în ultimele decenii ale secolului al XX-lea, având efecte bune și rele. Alungarea din mediul academic și ștergerea discursului religios din dezbatera publică însoțite de fragmentarea constantă a profesiilor sub presiunile reducționiste ale forțelor economice și ale altor forțe sociale, arată acest impact întârziat care a diminuat radical posibilitatea exprimării unei viziuni creștine în cultura occidentală. Dacă religia este îndepărtată din metafora dezbaterilor publice, atunci pierde orice oportunitate de a modela instituțiile publice și implicit pe cele ale culturii.
În această dorință de a exclude discursul religios din „piața publică” și de a-l anula pe Dumnezeu, toate mijloacele au fost utilizate inclusiv știința.
Studiu de caz – Neuroteologia
Ludwig Andreas von Feuerbach
Filozoful Ludwig Andreas von Feuerbach (1804 – 1872), susținator al ateismului și materialismul antropologic, în cartea sa, Das Wesen des Christentums (Esența creștinismului), publicată în 1841, afirma că omul l-a creat pe Dumnezeu. Dumnezeu nu este nimic altceva decât om: el este, ca să spunem așa, proiecția exterioară a naturii interioare a omului. Această proiecție este numită himeră de Feuerbach. Afirmația centrală a lui Feuerbach, în Esența creștinismului, este că religia constituie o formă alienată a conștiinței de sine umană în măsura în care implică relația ființelor umane cu propria lor esență, ca și cum ar fi cu o ființă distinctă de ei înșiși.
In anii noștri, o nouă ramură a neuroștiințelor – neuroteologia – încearcă să susțină cu „probe științifice” același lucru. Susținătorii neuroteologiei (dintre care amintim pe Michael Persinger, Andrew B. Newberg, David Biello, Chris A. Gajilan, Matthew Alper, Jeff Anderson, Michael Ferguson, Jared Nielsen Jace King, Li Dai, Danielle Giangrasso, Rachel Holman, Julie Korenberg, James Giordano) spun că există o bază neurologică și evolutivă pentru experiențele subiective clasificate în mod tradițional ca spirituale sau religioase. Ei încearcă să explice experiența și comportamentul religios în termeni neuroștiințifici.
Aldous Huxley
Termenul de neuroteologie a fost folosit pentru prima dată de scriitorul și filozoful mistic Aldous Huxley (1894-1963) în romanul utopic Island (1962) – o reluare peste ani și într-un alt context a înfricoșătoarei distopii Brave New World (1932). Huxley l-a folosit într-un context filosofic.
Termenul a fost preluat de Laurence O. McKinney în cartea „Neurotheology: Virtual Religion in the 21st Century”(1994). Potrivit lui McKinney, dezvoltarea pre-frontală, la oameni, creează o iluzie a timpului cronologic ca parte fundamentală a cunoașterii normale a adulților după vârsta de trei ani. Incapacitatea creierului adult de a recupera imaginile anterioare experimentate de un creier infantil creează întrebări precum „de unde am venit” și „unde se duce totul”, despre care McKinney sugerează că a dus la crearea diferitelor forme și explicații religioase.
Există un interes considerabil pentru neuroteologie la nivel mondial. O căutare în decembrie 2021 în Thompson ISI arată 86 de articole, iar în Google Scholar, peste 152 pagini de referințe, atât de cărți, cât și de articole științifice.
În esență, adepții neuroteologiei, utilizând mai ales tehnologiile de imagistică a creierului, sugerează următoarele:
– contemplarea spirituală intens concentrată declanșează o alterare a activității creierului care ne conduce la perceperea experiențelor religioase transcendente ca realitate solidă, tangibilă;
– exista o baza neurobiologică a sistemului de credințe uman în care sunt implicate rețele cerebrale bine caracterizate; zonele esențiale ale creierului pentru această funcție se află în partea frontală a creierului, iar sentimentele spirituale au fost asociate cu cortexul prefrontal medial, care este o regiune complexă, activată de sarcini care implică evaluare, judecată și raționament moral; sentimentele spirituale au activat și regiuni ale creierului asociate cu atenția concentrată;
– sentimentele spirituale puternice au fost asociate reproductibil cu activarea în nucleul accumbens, o regiune esențială a creierului pentru procesarea recompensei;
– explicațiile supranaturale pot fi întărite de rețele neuronale antice din punct de vedere evolutiv, care codifică recompense și pedepse; într-o lume încărcată de pericole, o teorie coerentă a lumii, care presupunea existența unei ființe sau a unor ființe supranaturale ar avea valoare de supraviețuire la nivel individual;
– implicarea în practici religioase poate crește durata de viață și crește rezistența față de boli, rugăciunea crește bunăstarea fizică și psihică a unei persoane prin activitate neuro-endocrină (nu prin intervenție divină);
– implicarea în practici spiritualecrește nivelul de serotonină, care este neurotransmițătorul „fericirii” și de endorfine; se sugerează că experiența religioasă activează aceleași circuite ale creierului ca sexul și drogurile; vă aduceți aminte de lozinca marxistă: Religia, opiu pentru popor?
Rezultatele cercetării neuroteologice trebuie privite și interpretate cu precauție.
Interpretate tendețios de curentul progresist – scientist și de presa avidă de senzațional se induce în opinia publică ideea că religia este o creație constructivă a creierului, iar Dumnezeu o iluzie, o halucinație, o percepție fără obiect (care poate fi creată artificial prin stimularea anumitor regiuni ale creierului) sau cum spune întemeietorul curentului The new atheism, Richard Dawkins: „Religia este, în primul rând, o greșeală patologică făcută de creier”.
Una dintre problemele majore cu care se confruntă neuroteologia, este problema capacității de a determina starea subiectivă a subiectului. La urma urmei, nu se poate ști niciodată exact ce gândește un subiect de cercetare în momentul exact al imagisticii. Când se iau în considerare stările spirituale, abilitatea de a măsura astfel de stări empiric, fără a le perturba, este aproape imposibilă.
Andrew Newberg
Apoi, toate cercetările au examinat influența practicilor religioase asupra creierului și nu a creierului asupra acestora. A extrapola rezultatele în domeniul teologic, nu este numai un materialism vulgar, dar și neștiințific. Cercetările arată, de fapt, că arhitectura creierului uman este astfel construită încât face posibil accesul la expierența spirituală. Așa cum declara Andrew Newberg în 2019 „Religia satisface nevoile pentru care creierul nostru este creat a le avea. Aș susține că până când creierul nostru nu va suferi o schimbare fundamentală, religia și spiritualitatea vor fi cu noi pentru mult, mult timp.”
In 2014, Tristam Engelhardt scria că evaluările unui număr dintre cei mai proeminenți și venerați intelectuali creștini din ultima jumătate de secol, cum ar fi papii Ioan Paul al II-lea și Benedict al XVI-lea arată o decreștinare a lumii. Ioan Paul al II-lea a recunoscut decreștinarea radicală a Occidentului, o „decreștinare, care atinge foarte multe popoare și comunități întregi cândva bogate în credință și viață creștină, [și care] implică nu numai pierderea credinței sau a oricărui eveniment religios care devine irelevant pentru viața de zi cu zi, dar, de asemenea, și în mod necesar, un declin sau o întunecare a simțului moral” (Ioan Paul al II-lea, 1993). Dar spune Engelhardt „nici Ioan Paul al II-lea, nici Benedict al XVI-lea nu au apreciat în mod adecvat că ceea ce s-a întâmplat a fost, cel puțin parțial, un rezultat al încercării romano-catolicismului post-Vatican II de a vorbi și gândi într-un idiom laic sau filosofic deschis tuturor. Printre altele, această concentrare asupra filosofiei a ridicat întrebarea de ce ar trebui să se acorde atenție argumentelor teologilor, care au scris ca filosofi morali, când aceleași argumente filozofice erau adesea (de obicei) făcute mai clare și mai bine de către filozofi laici”. De aceea, deși diagnosticul a fost corect, terapia recomandată a fost la fel de greșită. „Atât Ioan Paul al II-lea, cât și cardinalul Josef Ratzinger au cerut ajutor nu spre Ierusalim, ci spre Atena. Ei au reafirmat credința în rațiune care a condus dialectica credinței, rațiune care a contribuit la modelarea creștinismului occidental. Ioan Paul al II-lea a văzut că remediul pentru decreștinizarea Occidentului se află într-o filozofie mai bună”. Altfel spus, apelul lor s-a adresat filozofilor și profesorilor de filozofie pentru recuperarea adevărului metafizic, dezvoltând o etică rațională (care să apropie etica seculară de etica religioasă) și nu către teologi pentru a explica adevărurile credinței (H. T. Engelhardt, The Recent History of Christian Bioethics Critically Reassessed, Christian Bioethics 20 (2):146-167 -2014).
Alungarea religiei din societate a afectat însăși știința. Accentul s-a mutat de la adevărul științific la evaluări încorporate politic cu privire la utilitatea socială, inclusiv cât de bine astfel de judecăți presupus „științifice” corelează cu viziuni deosebite asupra lumii favorizate în prezent. Aceasta îl face pe Mark Cherry să afirme „Nietzsche a avut dreptate: cultura dominantă a Occidentului caută să fie pe deplin după Dumnezeu. Un lucru este însă să apreciezi că pentru cultura seculară, Dumnezeu este mort, alta este să ne dăm seama că moralitatea seculară, ca urmare, nu are niciun fundament final sau punct final de focalizare morală pentru a fundamenta judecățile etice”. Unul dintre exemplele prezentate de Mark Cherry merită reținut „analiza morală și explorarea științifică se îndepărtează în mod obișnuit de considerentele adevărului în sine, în sensul corespondenței unei propoziții cu natura profundă a realității, față de considerentele mai mult sau mai puțin utile. În plus, astfel de considerații sunt întotdeauna plasate în anumite contexte sociale, politice și culturale. Aici s-ar putea lua în considerare, de exemplu, modalitățile în care a devenit aproape imposibil din punct de vedere politic pentru oamenii de știință să studieze implicațiile disforiei de gen sau ale regretelor față de operația transgender. Universitatea Brown, de exemplu, a scos recent un articol de pe site-ul său web, care raportează un studiu al unui membru al propriei facultăți cu privire la „disforia de gen”. În loc să susțină căutarea științifică atentă a adevărului, universitatea a decis să se conformeze presiunilor din partea activiștilor „transgender” conform cărora cercetarea este „transgenderfobă” (Mark J.Cherry, Bioethics without God: The Transformation of Medicine within a Fully Secular Culture, Christian bioethics: Non-Ecumenical Studies in Medical Morality, Volume 25, Issue 1, April 2019).
Exista însă și un revers.
A fost suficient ca în societatea orfană de Dumnezeu, în universul biotic să-și facă simțită prezența în 2020, un nou membru (microscopic) pentru ca viața să se schimbe fundamental. De la senzația că omul a devenit stăpân al gândirii și al naturii, de la confortul individual și imaginea de maximă securitate (induse de progresul științific și de tehnologiile moderne) a trecut brusc la sentimente de neputință și frică irațională. Atunci când s-a aflat în fața unui nou dușman pentru care nu era pregătit omul contemporan, lipsit de credință, a ales să fugă și să se izoleze social. Aceasta deoarece omul contemporan a ales să înlocuiască spiritualitatea și sacralitatea vieții cu un idol nou: știința. În momentul în care a constat că idolul este fals, omul s-a simțit dezarmat și vulnerabil (mai ales cel fără o viață religioasă). Speriați, oamenii par să se fi resemnat și cu noile intruziuni ale autorităților în viața lor și, uneori, chiar acceptă cu bucurie limitarea drepturilor. Filozoful Peter Sloterdijk găsește explicația acestui derapaj înfragilitatea nevrotică a omului contemporan, care duce la o adevărată psihopatologie determinată de frică. Cu mii de ani în urmă, înţeleptul Solomon scria „Pentru toți cei vii este o speranță” (Eclesiastul, 9:4). Omul credincios are aceasta speranță. Omul lipsit de credință, care L-a ucis pe Dumnezeu, vrea să fie zeu în loc să fie om. Și-a pierdut speranța.
(Va urma)
P.S.1 Afirmația completă a lui Nietzsche: Dumnezeu este mort. Dumnezeu rămâne mort. Și l-am ucis. Cum ne vom mângâia pe noi înșine, ucigașii tuturor ucigașilor? Ce a fost cel mai sfânt și mai puternic dintre tot ce a deținut lumea până acum a murit sub cuțitele noastre: cine va șterge acest sânge de pe noi? Ce apă avem pentru a ne curăța? Ce sărbători ale ispășirii, ce jocuri sacre trebuie să inventăm? Nu este măreția acestei fapte prea mare pentru noi? Nu trebuie să devenim noi înșine zei pur și simplu pentru a părea demni de asta?
P.S.2 „Creștinismul secularizat” a pătruns și în România. Este suficient să le vezi pe „amazoanele creștine” Gabriela Firea și Alina Gorghiu în fruntea celor care luptă pentru dreptul la avort (pe care de altfel nu l-a luat nimeni) sau să citești declarațiile ambigue ale lui Vasile Bănescu și a altor intelectuali declarați creștini, pentru a constata asta. Îmi vine în minte o epigramă atribuită luiPăstorel Teodoreanu – „Ia te uită mangafaua/ Când cu crucea când cu steaua/ Parc-ar fi popa Burducea/ Când cu steaua când cu crucea” – Preotul Burducea a fost ministru în guvernul Petru Groza.
https://culturaromana.ro/wp-content/uploads/2020/09/astarastoae.jpg532800Patrick Matishttps://culturaromana.ro/wp-content/uploads/2023/06/romania-culturala-logo-6.jpgPatrick Matis2022-08-04 07:12:432022-08-03 04:13:21Vasile Astărăstoae – Bioetica într-o societate orfană de Dumnezeu (partea întâi)
Miodrag Stanojevic - Sunteți un popor imbecil de tolerant
Motto: „Dacă vine duşmanul şi-ţi cere pământ, dă puţin de la tine, numai să iasă. Şi dacă mai vrea, mai dă-i puţin; dar dacă vrea să-ţi ia tot şi să îţi ia şi familia, atunci îţi iese sabia creştină din teacă.”
Măria Sa Neagoe Basarab.
Mă numesc Miodrag Stanojevic, sunt sârb din Vojvodina și profesor de istorie în Novi Sad. Aflându-mă într-o călătorie către Ucraina, am zăbovit trei zile în urbea dvs.,bucurându-mă de ospitalitatea unui vechi prieten și a familiei sale. Menționez că vorbesc fluent limba română deoarece am copilărit într-un sat mixt vlaho-sârbesc. Știind că sunt profesor de istorie și bun cunoscător al revizionismului unguresc, amfitrionul meu mi-a arătat articolul „Afront adus românilor pe bani europeni” apărut în ziarul Dvs. Totodată mi-a relatat câteva evenimente recente de acest gen:
– fenomenul Csibi Barna, un degenerat care își permite să dea foc în centrul României unei păpuși reprezentând un erou național al românilor (n.r. Avram Iancu), autoritățile române ignorând acest gest.
Vă propun un exercițiu de imaginație. Ce s-ar fi întâmplat dacă: – un român ar fi dat foc la Budapesta unei păpuși reprezentându-l pe Kossuth Lajos – un turist german ar fi incendiat la Tel Aviv o păpușă reprezentându-l pe David Ben Gurion (n.red. primul premier al Israelului) sau pe Golda Meir (n.r. de asemenea premier al Israelului) – un ungur din Vojvodina ar fi incendiat la Novi Sad o păpușă reprezentându-l pe Milos Obilic, eroul național al sârbilor de la Kosovopolje.
Sau, să analizăm Meciul Steaua – Ujpest de acum 3 ani, când, la intrarea în România, suporterii unguri aflați în tren au afișat „Transilvania aparține Ungariei”, iar pe stadionul Steaua din București au afișat „românii = țigani”.
Să mutăm scenariul în altă parte: Ce s-ar fi întâmplat dacă Ujpest ar fi jucat la Beograd cu Partizan sau Steaua Roșie. Oare ar fi avut curajul ungurii să afișeze mesajele „sârbii = țigani” sau „Vojvodina aparține Ungariei”? Nu, nu ar fi îndrăznit, iar dacă ar fi fost atât de tâmpiți să o facă, în aceeași seară ar fi cinat în Infern. De ce își permit asta în România? De ce nu își permit același lucru în celelalte țări unde au minorități maghiare și revendicări revizioniste, adică Slovacia, Serbia, Ucraina? Simplu, pentru că ei știu că românii sunt „un popor pașnic, binevoitor și primitor” și, completez eu, un popor „imbecil de tolerant”. Totodată ei știu că slavii (din Slovacia, Serbia, Ucraina) nu sunt așa. Și nu își permit.
Afirm cu tărie că nu există nicăieri, în lumea civilizată, o țară care să acorde atâtea drepturi unei minorități alogene cum acordă România minorității maghiare. Și totuși nu vor fi mulțumiți niciodată, sâcâindu-vă perpetuu (ca un țânțar în miezul nopții) cu aceeași pretenție imbecilă: AUTONOMIE. Tupeul lor se manifestă și prin faptul că ei consideră că pretenția lor de autonomie teritorială în România e similară cu cea a catalanilor din Spania, ignorând cu bună știință marea diferență: catalanii sunt băștinași în Spania, pe când maghiarii sunt alogeni asiatici în România.
Gazda mea mi-a spus că, pe lângă „valahi puturoși” maghiarii vă mai numesc și „mămăligari”. Își permit asta în țara voastră! Sunt derutat și confuz, neputând înțelege cum este posibil să nu existe în rândurile poporului român, „pașnic, binevoitor și primitiv” un profesor de istorie altruist care să explice ungurilor ABC-ul istoriei lor efemere:
– în anul 700 sunt menționați în cronicile coreene ca fiind niște nomazi primitivi care jefuiau prin nordul Coreei și estul Chinei;
– în 896, șapte triburi maghiare și trei triburi de turci khazari, fugărite din stepele Asiei de către pecenegi, se stabilesc în Panonia (locuită atunci de slavi, valahi, avari, germanici), în total 225.000 de nomazi sub conducerea lui Arpad. Prima lor preocupare după stabilirea în Panonia a fost jaful (logic). Incursiunile lor sângeroase s-au desfășurat în toată Europa ajungând până în Spania, până când Otto I cel Mare i-a umilit la Lechfeld în 955.
– Ștefan cel Sfânt (997–1038) unifică triburile ungurești și îi creștinează.
Totodată începe și procesul de maghiarizare agresivă a populațiilor din jur: germanici, valahi, slavi, acest proces fiind, de fapt, esența strategiei de supraviețuire a acestui mic popor migrator asiatic în Europa.
Personalitățile proeminente ale istoriei lor nu au fost unguri: Matei Corvin – român, Petofi Sandor (Petrovici Alexandar) – sârb (părinții lui nu cunoșteau limba maghiară), Kossuth Lajos – slovac, ca și majoritatea regilor Ungariei. În 1910, un istoric maghiar recunoaște că doar 10% din unguri sunt urmașii celor șapte triburi maghiare stabilite în Europa, în 896, restul fiind populații maghiarizate de-a lungul timpului (valahi, germanici, slavi). De fapt cum ar putea un ungur blond din zilele noastre să fie urmașul cetelor mongoloide venite în Europa în secolul IX?
Ceea ce trebuie accentuat este faptul că începând de la Ștefan cel Sfânt și până la dispariția regatului ungar, în 1526, Transilvania nu a făcut parte niciodată din regatul ungar, fiind întotdeauna voievodat autonom.
Înfrângerea de la Mohacs din 1526 în fața turcilor și cucerirea capitalei Buda în 1541 are ca urmare dispariția de pe harta Europei a regatului ungar. Partea occidentală a Ungariei este anexată de Imperiul Habsburgic, iar restul, inclusiv Buda, devine pașalâc turcesc. Transilvania rămâne principat independent sub suzeranitate otomană.
– După respingerea asediului otoman asupra Vienei (1683), Imperiul Habsburgic ocupă teritoriul fostului regat ungar și Transilvania, anexiuni recunoscute prin tratatul de la Karlowitz (1699).
– În 1849 Kosuth Lajos proclamă Ungaria stat independent, dar intervenția habsburgică și țaristă înăbușă această pretenție.
– În urma pactului dualist din 1867, Ungaria devine regat în cadrul imperiului Habsburgic (numit din acel moment imperiul Austro-Ungar), având constituție proprie și o oarecare autonomie.
– În 1918, în urma înfrângerii din primul război mondial, Imperiul Austro-Ungar se destramă, Ungaria devine stat independent, iar Transilvania alege să se unească cu România.
Trebuie să subliniez imbecilitatea revizioniștilor unguri.
Cum pot susține că Transilvania a aparținut Ungariei 1.000 de ani, când regatul Ungariei a dispărut din 1541 până în 1867, perioadă în care a fost pașalâc sau provincie habsburgică, în timp ce Transilvania a fost voievodat autonom de la Ștefan cel Sfânt (997 – 1038) până în 1699 când devine provincie austriacă (ca și Ungaria de altfel). Deci Transilvania și-a pierdut independența în 1699 și a aparținut până în 1918 Imperiului Habsburgic, nicidecum Ungariei (care din 1526 până în 1867 nu a existat).
În 1940, în urma Dictatului de la Viena, o parte a Transilvaniei este cedată (pentru prima dată în istorie) Ungariei. Până în 1944, când revine României, ce fac ungurii în Transilvania? Ce știu mai bine: ucid valahi și evrei, considerați rase inferioare. Gena lor asiatică i-a ajutat pe unguri să devină cei mai zeloși executanți ai teoriilor rasiale naziste, golind, practic, Transilvania de evrei.
În perioada 1940–1944, timp în care Transilvania a aparținut Ungariei, populația evreiască de aici a scăzut cu 90%, marea majoritate fiind trimisă de către autoritățile maghiare către lagărele de exterminare naziste. La fel s-au purtat și în Serbia, odată cu invadarea, alături de germani, a Iugoslaviei, în 1941. În încheiere, ca să sintetizez relația dintre băștinașii valahi și alogenii unguri, îmi îngădui un scenariu:
Un ungur pribeag bate la ușa unui valah. Acesta, ospitalier, îl primește în casă. Îi întinde masa, oferindu-i ce are mai bun în cămară. Ungurul, în timp ce se ospătează, pune ochii pe nevasta valahului (frumoasă, bineînțeles), considerând că ar fi normal ca, după ospăț, valahul să îi ofere și un desert, adică nevasta. Indignat de faptul că, după ce s-a săturat, valahul nu-i oferă și nevasta, ungurul îi trage o palmă zdravănă valahului și încă una. Înainte ca mămăligarul să se dezmeticească, ungurul fuge pe uliță strigând din toți rărunchii: „Săriți, oameni buni, că mă omoară valahul, sunt o victimă!”. Așa că, valahi, fiți înțelegători și dați-le și nevasta, dar vă avertizez că nu le va ajunge. Următoarea lor dorință va fi casa voastră.
României i-a dispărut rostul. E o țară fără rost, în orice sens vreți voi. O țară cu oameni fără rost, cu orașe fără rost, cu drumuri fără rost, cu bani, muzică, mașini și țoale fără rost, cu relații și discuții fără rost, cu minciuni și înșelătorii care nu duc nicăieri. Există trei mari surse de rost pe lumea asta mare: familia, pământul și credința.
Bătrânii. România îi batjocorește cu sadism de 30 de ani. Îi ține în foame și în frig. Sunt umiliți, bruscați de funcționari, uitați de copii, călcați de mașini pe trecerea de pietoni. Sunt scoși la vot, ca vitele, momiți cu un kil de ulei sau de mălai de care, dinadins, au fost privați prin pensii de rahat. Vite slabe, flămânde și bătute, asta au ajuns bătrânii noștri. Câini ținuți afară iarna, fără măcar o mână de paie sub ciolane. Dar, ce e cel mai grav, sunt nefolosiți. O fonotecă vie de experiență și înțelepciune a unei generații care a trăit atâtea grozăvii e ștearsă de pe bandă, ca să tragem manele peste. Fără bătrâni nu există familie. Fără bătrâni nu există viitor.
Pământul. Care pământ? Cine mai e legat de pământ în țara asta? Cine-l mai are și cine mai poate rodi ceva din el? Majestatea Sa Regele Thailandei susține un program care se intitulează „Sufficiency Economy”, prin care oamenii sunt încurajați să crească pe lângă case tot ce le trebuie: un fruct, o legumă, o găină, un purcel. Foarte inteligent. Dacă se întâmplă vreo criză globală de alimente, thailandezii vor supraviețui fără ajutoare de la țările „prietene”. La noi chestia asta se numește „agricultură de subzistență” și lui tanti Europa nu-i place. Tanti Europa vrea ca țăranii să-și cumpere roșiile și șoriciul de la hypermarketuri franțuzești și germane, că d-aia avem UE. Cântatul cocoșilor dimineața, lătratul vesel al lui Grivei, grohăitul lui Ghiță până de Ignat, corcodușele furate de la vecini și iazul cu sălcii și broaște sunt imagini pe care castrații de la Bruxelles nu le-au trăit, nu le pot înțelege și, prin urmare, le califică drept niște arhaisme barbare. Să dispară! Din bețivii, leneșii și nebunii satului se trag ăștia care ne conduc acum. Neam de neamul lor n-a avut pământ, că nu erau în stare să-l muncească. Nu știu ce înseamnă pământul, câtă liniște și câtă putere îți dă, ce povești îți spune și cât sens aduce fiecărei dimineți și fiecărei seri. I-au urât întotdeauna pe cei care se trezeau la 5 dimineața și plecau la câmp cu ciorba în sufertaș. Pe toți gângavii și pe toți puturoșii ăștia i-au făcut comuniștii primari, secretari de partid, șefi de pușcării sau de cămine culturale. Pe toți ăștia, care au neamul îngropat la marginea cimitirului, de milă, de silă, creștinește.
Credința. O mai poartă doar bătrânii și țăranii, câți mai sunt, cât mai sunt. Un strai vechi, cusut cu fir de aur, un strai vechi, greu de îmbrăcat, greu de dat jos, care trebuie împăturit într-un fel anume și pus la loc în lada de zestre împreună cu busuioc, smirnă și flori de câmp. Pus bine, că poate îl va mai purta cineva. Când or sa moară oamenii ăștia, o să-l ia cu ei la cer pe Dumnezeu. Avem, în schimb, o variantă modernă de credință, cu fermoar și arici, prin care ți se văd și țâțele și portofelul burdușit. Se poartă la nunți, botezuri și înmormântări, la alegeri, la inundații, la sfințiri de sedii și aghesmuiri de mașini luxoase, la pomenirea eroilor Revoluției. Se accesorizează cu cruci făcute în grabă și cu un „Tatăl nostru” spus pe jumătate, că trebuie să răspunzi la mobil. Scuze, domnu’ părinte, e urgent. Fugim de ceva ca să ajungem nicăieri. Ne vindem pământul să facă ăștia depozite și vile de neam prost pe el. Ne sunăm bunicii doar de ziua lor, dacă au mai prins-o. Bisericile se înmulțesc, credincioșii se împuținează, sfinții de pe pereți se gândesc serios să aplice pentru viză de Canada. Fetele noastre se prostituează până găsesc un italian bătrân și cu bani, cu care se mărită. Băieții noștri fură bancomate, joacă la pokere și beau de sting pentru că știu de la televizor că fetele noastre vor bani, altfel se prostituează până găsesc un italian bătrân cu care se mărită. Părinții noștri pleacă să culeagă căpșuni și să-i spele la cur pe vestici. Iar noi facem infarct și cancer pentru multinaționalele lor, conduse de pozitiviștii noștri.
https://culturaromana.ro/wp-content/uploads/2022/08/romania1.jpg496702Patrick Matishttps://culturaromana.ro/wp-content/uploads/2023/06/romania-culturala-logo-6.jpgPatrick Matis2022-08-01 23:02:542022-08-01 23:03:25Brăduț Florescu – România fără rost
