Articole despre valorile românești.

ernest bernea, simplitate

Ernest Bernea – Decalog

ernest bernea, simplitate

Ernest Bernea - Decalog
  1. Iubiţi adevărul; nu puneţi în scenă ca ceva real un fapt, atunci când adevărul e altul; iubiţi adevărul că el e lumină şi frumuseţe, e Dumnezeu.
  2. Greşeala să nu o acoperiţi, ci să o ispăşiţi; se ştie că mărturisită e jumătate iertată.
  3. Fiţi buni cu oamenii, dar apropierea de ei să o faceţi cu înţelepciune; să nu faceţi ca ei decât atunci când aveţi încrederea că cugetul şi fapta lor sânt bune.
  4. Să nu acordaţi intimitate oricui; nu o datoraţi integral decât celor ce vă sânt rudenii spirituale. Intimismul, fără discernământ, e mai mult decât o vulgaritate, e un păcat: te vinzi şi nu ştii cui.
  5. În relaţiile cu oamenii fiţi buni şi drepţi; orice acordaţi mai mult decât se cuvine poate cultiva înşelăciunea şi se plăteşte scump.
  6. Evitaţi contactul apropiat cu oamenii lipsiţi de inteligenţă şi bunătate; fiţi pentru ei un model de înţelepciune şi virtute.
  7. Fiţi statornici în hotărârile voastre; consecvenţa întăreşte personalitatea.
  8. Când iubiţi pe cineva, dăruiţi-vă integral; o dragoste adevărată cere depăşire de sine, puritate şi putere de jertfă. Dragostea mare are un fior religios.
  9. Să vă respectaţi cuvântul. Cuvântul nu este un instrument de inducere în eroare şi nici ceva cu care poţi răni sufletele oamenilor; cuvântul trebuie să aibă izvoarele cele mai pure, adică divinitatea.
  10. Fiţi sinceri şi curaţi în tot ce faceţi, ca şi când Dumnezeu ar fi de faţă.

24.I.1984 – Bucureşti

Din „Meditații filosofice. Note pentru o filosofie inactuală”, Editura Predania, 2010

/0 Comments/by
ion ghica, vasile alecsandri

Scrisorile lui Ion Ghica către Vasile Alecsandri – Tunsu și Jianu

ion ghica, vasile alecsandri

Scrisorile lui Ion Ghica către Vasile Alecsandri - Tunsu și Jianu

Iubite amice,

Uitatu-te-ai vrodată printr-un ochean de inginer? Să vezi cum într-însul toate se arată întoarse cu susul în jos. Odată îmi aduc aminte că ridicam planul unui petic de moșie; o fetiță lăsase secera și venise lângă planșetă; se uita la mine, parcă mi-ar fi zis: „Lasă-mă să mă uit și eu o dată, domnișorule”. I-am înțeles pofta, i-am îndreptat ocheanul spre un cioban, în depărtare, care ședea în mijlocul oilor cu piciorul încrucișat, rezemat în măciucă; îl potrivii bine și poftii pe fată să se uite. Ea își astupă un ochi cu mâna și pune pe celalalt la sticlă, se uită, ș-odată strigă:

„Aoleo! A întors pe Niță cu gaibele în sus!”

De atunci, ori de câte ori îndreptam ocheanul spre tânăra fată, ea își strângea rochia cu amândouă mâinile.

Iată efectul ce-mi fac mie unii oameni când îi privesc prin considerația de care se bucură în societate, pe când îi știam și-i știu că nu sunt și n-au fost decât niște pigmei; ne-am pomenit cu dânșii oameni mari, ilustrațiuni fără știrea lor și a lui Dumnezeu, pe când alții, de cari nici nu se pomenește, ar avea poate statui și epitafe, dac-ar fi o dreptate în lumea aceasta.

Istorioara ce voi să-ți povestesc este un esemplu de felul cum se scrie istoria. De-o fi pentru cineva o decepțiune, îmi pare rău, dar cum zice povestea vorbei latine:

„Amicus Plato, sed magis amica veritas.”

Muscalii adusese ciuma în țară de peste Dunăre. Maidanele Bucureștilor gemeau de soldați cari zăceau cu sutele în ploaie și în frig, ghemuiți în noroi, înveliți în mantale transparente de vechitură și de gloanțe turcești. Era oprit de a se vorbi de năprasnica boală, nici măcar de a-i pomeni numele, sub pedeapsa pazarnicului.

Pazarnicul era un fel de ovrei muscălit, cinovnic de cei citirnatit-clas; bătrân, scurt și slab, obrazul numai mustăți și favorite dese, albe și zbârlite, printre care se zăreau numai vârful nasului, ca o cireașă vânătă, și un gol în bărbie, răsătură ca de o carboavă. Din desișul sprâncenelor luceau doi ochi galbeni-căprii, ca de pisică sălbatecă.

Întâiași dată când am văzut o hienă la Schönbrunn am strigat:

„Mamă! Uite pazarnicul!”

El purta surtuc verde cu guler roșu, nasturi cu pajură, pantaloni largi cu piele, șapcă de mușama, spangă și un gârbaci cu care necontenit bătea. Călare pe un cal mic, vânăt și urmat de trei cazaci cu sulițele întinse, cutriera târgul zi și noapte. Era spaima orășenilor; când se iea într-un colț de uliță, bărbați, femei și copii fugeau, făcându-și cruce ca de Ucigă-l toaca.

Una din operațiunile pentru care părea că avea o deosebită plecare și pe care am văzut practicând-o în mai multe rânduri, cu un deplin succes, era de a porunci cazacilor să scoață nădragii bieților negustori și de a-i pune goi pe vine în piramidele de noroi, grămădite morman pe lângă ușile prăvăliilor. Acea baie de șezut dura când mai mult, când mai puțin, după împregiurări; totdeauna însă până ce-i abătea să cadă pe o altă victimă. Tratamentul se termina cu trei patru gârbace peste pielea goală și cu câte un Sukensen, adică pui de câne.

În toată dimineața, câteva sute de cară, aduse cu biciul de prin sate, pline cu cosciuge de la fabrica lui Buhuricul, ocolea toate maidanele și aduna pe morți, printre cari se strecura adesea și câte unul sau doi vii.

Doftorii de pe atunci, niște doftorași nemți, ovrei sau greci: Mesici, Bubuki, Grunau, Sporer, Esarcu, Gusti etc. erau porunciți să nu cumva să spuie cuiva sau undeva că boala de care mureau cu sutele era ciumă, ci să zică că era așa ceva, ca un fel de dalac amestecat cu bubă, cu fierbințeală și cu moarte. Polițaiul Ieremia Pavlovici Bârzof îi îmbrăcase în mușama și le prescrisese să se frece la nas și pe mâini cu usturoi și cu ladin. Era oprit d-a ține porțile închise, de-a arde gunoiul în curte, sau de a lua vreo altă măsură profilactică, ca să nu se sperie orașul.

Acei din locuitori cari aveau moșii sau rude la țară părăsise capitala, iar ceialalți se lăsau să moară cu miile, nespovediți și negrijiți, și se îngropau fără preot.

Noi fugisem cu toată familia la țară.

Ți-aduci tu aminte de un stejar stufos din grădină? Lângă tulpina acelui arbore așezasem sofrageria.

Într-o seară, pe când eram la cină cu două lumânări de său în sfeșnice de tinichea, cu bășici de sticlă, Marin isprăvnicelul s-apropie încetișor de tata și, cu un glas jumătate sfios, jumătate hotărât, îi zise:

„Cocoane, cocoane! te cheamă un om la portiță lângă gard, zice că are să-ți spuie o vorbă”.

Tata, fără să pară câtuși de puțin atins de o invitațiune așa de poruncitoare, lasă furculița în friptură, pune șervetul pe masă și se îndreptează cătră locul arătat, unde se auzeau șoapte de mai multe guri.

Scurt și coprinzător.

„Cocoane Tache – i-a zis omul cu vorba Ă nu mai mânca seara acolo, că ni-e drumul uneori pe aici și văzându-te la masă le faci poftă băieților. Că de! … oameni sunt și ei, râvnesc. Să nu mă pomenesc odată că face unul vreo boroboață.”

Trecătorul era fiorosul Tunsu, fost paracliser și țârcovnic și candidat de diacon. Nu era săptămână lăsată de la Dumnezeu să nu se audă câte o vitejie, două de ale lui, a la Fra Diavolo. Cu vreo zece zile înainte, călcase la moșie la Cocoșul pe vornicul Tache Rallet, vecinul și vărul nostru; îi luase șaluri, scule, argintărie, tot. Îl lăsase pe dânsul și pe cocoană numai în cămașe.

Pas de nu asculta, dacă poți, de povețile amicale ale unui astfel de binevoitor.

Tata, cum se întoarse, porunci să stingă lumânările și să ridice masa de acolo. A doua zi până-n ziuă un dulgher cu câteva scânduri de brad improviza un fel de pavilion rotund după modelul templului Vestei de pe malul Tibrului, cu singura deosebire că avea numai o fereastră spre apus, ca să nu se vază lumina de la drum și să nu inducă pe băieți în ispită; numai așa am putut urma a ne folosi de umbra și de răcoarea bătrânului stejar.

Eram încă sub impresiunea povețelor banditului, când într-o zi intră în curte o căruță cu patru cai și trage la grajd. Tată-meu trimite să întrebe cine a venit; feciorul se întoarce fuga, spăriat.

„Cocoane, Jianu!”

Mama și noi, copiii, îngălbenisem, iar tata, uitându-se zâmbind către fecior, îi zice:

– Du-te de-i spune să poftească, că chiar acum ne-am pus la masă.

Prin grădină se vedea venind un om scurt, îndesat, rumen la față, ras și cu mustața deasă și scurtă; îmbrăcămintea lui: dulamă, pantaloni și scurteică, pe cap șapcă peste fes, la brâu pistoale și un cuțit cu plăsele de os, și pușcă în cumpănă în mâna dreaptă.

Tata îl primește vesel și prietenește, dându-i mâna să i-o sărute.

– Ce mai faci, Iancule? Bine-ai venit! Șezi de mănâncă. Bre! să-i aducă ciorbă; vezi să fie caldă.

Când am auzit zicându-i și Iancule, mi-am zis: Nu mai încape îndoială, el e! Mi-a venit în minte cântecul:

Iancule, Jianule!
Îți e murgul cam nebun.
Trece Oltul ca pe drum.

Cum să ședem la masă cu un hoț de codru și să ciocnim cu el pahare de pelin? Tot îmi părea că-l auzeam zicând:

Ține, gazdă, nu mă da,
Că ți-oi face-o malotea
Cu samurul cât palma.

Polcovnicul Ioniță, cum l-a văzut de departe, a dat fuga la cornu de vânătoare: cânii alergau din toate părțile chelălăind, cu botul plin de mămăligă. Într-o clipă, Braica, Dudaș, Țica și Neamțul săreau și jucau cu bucurie împrejurul cornului de vânătoare.

– Auzi, Iancule, nici să îmbucăm nu ne lasă polcovnicul; cum te-a zărit, numaidecât, hai la vânătoare!

– Bine face, că e târziu, de-abia o să avem vreme până diseară să întoarcem doi-trei vătui.

Se sculară de la masă, sorbiră din cafea, traseră de două-trei ori din ciubuc. Pletea, Manta, Șuță, Dobre puneau lânțugurile de gâtul copoilor, câte doi-doi, și pornea fiecare cu părechea lui.

Tata da ordine și instrucțiuni pe a doua zi, căci asta era numai un preludiu de vânătoare.

– Maneo, mâne în zori să fii aici cu cojeștenii, și vezi dacă cumva vărul Costache o fi la Cornești, spune-i să ne găsească mâne pe Crevedia, doar om încolți lupoaicele cele fătate.

Când răsărea luna, de era două ceasuri pân-a se crăpa de ziuă, curtea era plină de vânători de prin cătunele vecine.

Polcovnicul Ioniță, în mijlocul lor, cu o ladă plină de cutii dinainte, le împărțea iarbă și alice, câte patru umpluturi de pușcă, desemnând fiecăruia locul unde să se ție, când să dea gură și încotro s-o apuce.

– Voi, săbieștenilor, să vă țineți la mărul roșu. Tu, Dobre, să-mi pui pe colăceni pe Baranga, și pe gămăneșteni să mi-i așezi cu cojăștenii la lacurile din Mariuța; Pletea să se ducă să caute la Boloboace; să nu cumva să vă aud gura, că vă ia dracul! Țineți cânii legați lângă voi. Manto, când îi simți că a sărit lupoaica, dă drumul lui Samson, că ala, când o da de urma ei o dată, n-o mai slăbește; lăsați pe Ovreica acasă, că minte și ne înșală. Na și ție, băiețică, zicea unui bătrân bondoc, vârsându-i iarbă în corn și alice în basma. Vezi să mă dai iar de rușine ca mai dăunăzi, de-ai lăsat bunătatea de lup să treacă pe lângă tine și să se ducă sănătos.

– Daî lasă, zău, cucoane Ioniță, nu mai zice, că ți-am adus alaltăieri doi lupi în loc de unul. De necaz m-am dus de am stat trei nopți la pândă lângă scorbura fagului celui mare; i-am adus pe amândoi la spinare tocmai de la ogrăzile ciobanului. Uite atunci parc-a fost un făcut. Când era să treacă spurcăciunea, îmi răzemasem pușca de un copac și scăpăram să-mi aprind luleaua, și până să-i iau de veste, s-a făcut nevăzut prin hățiș, parcă avea tichiuța dracului în cap.

Seara, în aprinsul lumânărilor, un car plin cu lupi tineri și bătrâni, cu vulpi și cu iepuri venea cu vânătorii după dânsul. În mijlocul curții, jupâneasa Ilinca așezase de cu ziuă o bute cu vin, împrejurul căreia aprinsese patru butoaie cu câlți muieți în păcură; zece fete, fiecare la vatra ei, unde se frigeau berbeci și se fierbeau mămăligi, un țigan zicea din gură și din cobză istoria lui Alimoș.

Pletea și cu Manta descărcau căruța cu vânat.

Pusese pe bute un pat de mărăcini, pe care așezase iepurii cu botul și cu urechile afară și cu picioarele la centru; la patru colțuri ale bazei ieșeau de un cot coadele bine îmblănite a patru vulpi legate împreună de gât, de un par înfipt în mijlocul grămezii de iepuri și ținute în picioare pe par, deasupra capetelor vulpilor. Pe o mescioară rotundă ședeau în patru picioare cinci pui de lup cu gurile căscate către vânători, și deasupra lor, două lupoaice năprasnice, legate spate la spate de parul înfipt în masă; forma astfel un fel de monument cinegetic, cam în forma fântânilor moderne adoptate în capitalele țărilor civilizate.

Chelăreasa umplea oale cu vin din bute și fetele ajutoare cinsteau pe vânători, dându-le împreună cu oala de vin și câte un hartan de friptură, o bucată de pastramă, un codru de mămăligă tăiată cu sfoară ș-o vorbă bună.

– Căutat-o-ai în pântece, nea Gheorghe, să vezi dacă nu cumva are pe văcșoara noastră? Azi e o săptămână de când ne-a mâncat-o din coșar.

– Bea, Gămănescule, că o să-mi dea mie coconul vulpea cea împușcată de tine, să-mi fac de iarnă o scurteică cu care o să-ți joc la nuntă, că văd eu că de câșlegi îți pui pirostriile în cap.

– Ție, Comane, mi-a zis jupâneasa să-ți mai dau o oală, că tu ai dat întâi în lupoaica cea mare, care i-a mâncat scroafa cu purcei cu tot; i-a luat-o chiar din bătătură.

– De ce n-ai împușcat bine puiul de lup, măi Sgaberciu, și l-ai trântit viu în căruță, de era să rupă mâna, cu colții, lui nea Dumitru Ciuruian? Ia uite, colți ca niște brice!

Patru zile, cât a șezut Jianul, a fost numai veselie și petrecere; toată noaptea cântau lăutarii, și fetele întindeau hora și bătuta cu flăcăii.

Mă obicinuisem să mă uit la dânsul fără să-mi fie frică, ba încă aveam și un fel de respect de când îl văzusem nimerind cu glontele, de trei ori de-a rândul, în piatra din marginea pădurii, care de-abia se vedea din foișor; și de când sărise peste șanțul din coada eleșteului mai bine decât caii de la ipodrom. Oricum, însă, când mă uitam în ochii lui, tot îmi părea că avea în mâni tigaia cu ceară fiartă, cu care făcea pe ciocoi și pe negustori să-i spuie unde aveau bani ascunși.

Dar apoi iar îmi ziceam: ‘Cum se poate, tata să fie prieten cu unul:

Din cei cu pușca lungă,
Care dau chioriș la pungă.
Feciori de lele nebună
Care noaptea-n frunză sună?’

Iancu Jianu era de peste Olt, din județul Romanați, de pe valea Tasluiului. El a lăsat un nume de haiduc, dar nici n-a fost, nici gând n-a avut să se facă vreodată hoț de codru. Însă o poveste, dacă ajunge a deveni legendă, adevărul n-o mai poate scoate din capul poporului.

Tată-său, boier de țară, își crescuse băiatul la moșie, fără carte grecească și fără ambițiunea de-a-l face un concurent feciorilor de boieri mari la isprăvnicii și la divanuri. Îl obicinuise lângă pluguri, cu cai și cu pușca; vara la munca câmpului, iarna la urși și la capre negre; ajunsese de o dibăcie vestită în călărie și în vânătoare; încăleca fără a pune piciorul în scară, nici mâna pe coama calului și băga glonțul prin verigă de inel.

Se îndrăgise cu o fată de țăran și vrea s-o ia de nevastă. Jianul bătrânul, deși habar n-avea el era strănepot al lui Cesianus, secretarul lui Traian, văr cu Salust și mai în urmă proconsul în Dacia; deși nu se potrivea cu banii Filipești, cu vornicii Crețulești și cu logofeții Bărcănești, dar purta ceacșiri roșii cu meși galbeni și ișlic cu perna verde, în patru colțuri. Boierul, tot boier! Cum să lase pe fiul său să ia o mojică, să se încuscrească el cu un clăcaș. Văzând că se îngroașă gluma și că dragostea se întețea, a hotărât să-și ducă băiatul la Caracal. Tânărul, a doua zi după ce a ajuns în oraș, a încălecat pe murgul, și fuga înapoi; tată-său iar l-a luat, el iar a fugit; l-a închis în casă, el a sărit pe fereastră; l-a închis în pivniță, el a spart ușa. Tată-său, dac-a văzut și-a văzut că nu-i vine de hac, s-a adresat la stăpânire, cerând să-l surghiunească. Caimacamul a și poruncit ispravnicului să-l închidă la Strehaia; băiatul, țeapăn, a trântit slujitorii și egumenul și a scăpat; slujitorii s-au luat după dânsul; el, dacă s-a văzut strâmtorat, s-a înhăitat cu vreo câțiva flăcăi cu cari copilărise:

Tot ca dânsul de bărbați
Și pe cai încălecați
și au apucat câmpii.

Șapte ani a pribegit prin păduri și prin munți, hrănindu-se cu carne necântărită de pe la ciobani și desfidând potira. Nici nu omora, nici nu schingiuia, nici nu jăfuia, ci numai se găzduia; fugea de potiră și de panduri cât putea; dar când îl încolțea, apoi se apăra:

Căci nu vrea
Viu să se dea.

Gloanțele lui mergeau mai drept decât ale arnăuților domnești. Caragea pierduse doi cârcserdari ș-un tufecciu, loviți de gloanțele Jianului drept în piept.

Nu văzuse pe Stăncuța de doi ani și-i era dor de se topea. Într-o noapte de ploaie și de vijelie, lasă pe tovarăși la gazda din Valea-Rea, își încalecă murgul și zboară după dor. În sat, întuneric beznă, numai o zare de lumină la o casă. Se apropie, dă cu degetul în hârtia luminată, pune ochiul și ce vede? Stăncuța, gătită ca mireasă, lungită pe pat, cu o lumânărică de ceară galbenă în mână. Dă cu piciorul în ușă și intră, cade în genuchi, pune iataganul și pistoalele lângă moartă, îi dă cea de pe urmă sărutare, încalecă calul, și drept la zapciu.

„Sunt Jianul! Capul meu este pus la preț; du-mă la vodă și-ți ia mia de lei”.

Bâlbâia zapciul somnoros și speriat, nu știa unde să se ascunză de frică.

Peste trei zile ciocoiul intra în curtea domnească glorios, cu viteazul legat cot la cot; tânăr, frumos, cu pletele lungi, cu poturi și cu cepchen, la cap legat cu un tarabulus.

Caragea se dăduse în capul scărei, ca să-l vadă; ferestrele erau împănate cu femeile curții domnești.

Jianul împușcase oameni domnești și era osândit la spânzurătoare.

Caragea ridică ochii în sus la fereastră, unde sta doamna, zicând:

– Krma tov pallhcavri! (Păcat de voinic!).

Auzind aceste cuvinte, una din fetele casei cade la picioarele doamnei. Caragea o vede, se îmblânzește și zice fetei:

– Dacă-l vrei, ți-l dăruiesc!

Jianul n-a vrut să se însoare și a petrecut restul zilelor flăcău lângă plugul ce iubea și pe care în viața sa aventuroasă îl cânta mereu cu dor:

Dare-ar bunul Dumnezeu
Să umble și plugul meu,
Din baltag să-mi fac un plug,
Pistoalele să le-njug
Ca să brăzduiesc piezeș,
Ș-unde a fi crângul mai des
Să trag brazda dracului
În calea bogatului.

Tata fusese isprăvnicel de curte când zapciul a adus pe Jianu la vodă. Acolo s-au cunoscut amândoi și făceau deseori vânători împreună.

/0 Comments/by
constantin noica, filozofie crestina, crestinism, religia crestina, invatatura crestina, cautarea fericirii

Constantin Noica – Ardealul în spiritualitatea românească

constantin noica, filozofie crestina, crestinism, religia crestina, invatatura crestina, cautarea fericirii

Constantin Noica - Ardealul în spiritualitatea românească

S-ar putea scrie o pagină neasemuit de adâncă asupra neamului nostru, pagină al cărei titlu să fie: Somnul în istoria românească. Nu sunt multe neamurile care să fi fost atât de aproape – în rău sau în bine – de odihna cea mare și de neființă. Fără să vrem, de cele mai multe ori fără să vrem, noi am trecut prin toate modurile somnului, de la marea letargie națională în care am trăit veacuri de-a rândul până să căpătăm conștiința de neam și până la adormirea celor buni din mijlocul nostru. Somnul ne-a mântuit, adâncindu-ne în noi înșine; dar somnul ne-a și paralizat, păstrându-ne prea mult în noi înșine. Iar în această viață națională, din fericire ca și din nefericire amorțită de somn, Ardealul a reprezentat starea noastră de veghe; iată, în două cuvinte, rolul pe care i-l descifrăm în spiritualitatea românească.

Fiecare națiune își are un sâmbure de viață, un sâmbure originar de viață. La obârșia fiecărei colectivități istorice organizate se întâlnește un centru formativ, prin dezvoltarea căruia sau prin alipirea la care se realizează câte un organism național. Unitatea politică și națională a Italiei se face în jurul regatului Sardiniei, după cum – iar exemplul acesta e încă mai potrivit – ființa Germaniei se întrupează în jurul Prusiei. Ardealul nostru a putut fi considerat o Prusie a României. Știm cu toții că nu în jurul Ardealului ne-am închegat noi ca stat național, ci că Ardealul e cel care s-a alipit țărilor românești. Dar, dacă așa s-a întâmplat în ordinea de fapt a istoriei, pe planul spiritualității românești centrul nostru național este în Transilvania, în acea „învățată Transilvanie – spunea cândva Bălcescu –, azil vecinic al naționalității române”.

Spiritualitate românească. Câțiva se întreabă, poate, de ce întrebuințează unii, mai ales cei tineri, termeni atât de răsunători și poate nu tocmai lămuriți cu e acesta chiar, de spiritualitate. De ce spiritualitate și nu viață națională românească, sau orice altă expresie de rând? Și cum de putem noi spune: în istorie, unirea României s-a făcut prin alipirea Ardealului la patria-mumă, dar în câmpul spiritualității românești unirea se face prin alipirea la Ardeal, de parcă Ardealul ar fi patria-mumă?

Nouă așa ne pare: că, într-un anumit plan, Ardealul e patria-mumă. De la Ardeal am primit și nouă ne trimitea Ardealul tot ce a avut el mai bun; ni l-a trimis până la sărăcire de sine. Istoricul nostru Xenopol descrie undeva, în Istoria partidelor politice în România, un lucru care e simbolic pentru raporturile Ardealului cu țările noastre; felul cum a trecut elementul nobil din Ardeal în țările românești, în secolul al XIII-lea și al XIV-lea, constituind aici nuclee de state, dar văduvind de clase conducătoare locul de unde acel element nobil pleca. Iar, în timp ce Ardealul, lipsit de clasă conducătoare, cădea mai lesne sub stăpânire străină, țările noastre se constituiau ca unități, pe cât posibil independente, tocmai cu ajutorul grupurilor conducătoare din Ardeal. Prin urmare, Ardealul era cel care împingea neamul românesc către istorie.

Dar, când spunem spiritualitate, spunem încă mai mult decât că Ardealul ne împinge către istorie: spunem că el e sortit să țină treaz duhul românesc în istorie. De aceea arătam că Ardealul reprezintă starea de veghe a românismului: acolo, în laboratorul sufletului ardelean, ni se pare că se constituie tipul viu de om românesc. Și poate că acum suntem în stare să limpezim în ce înțeles vorbim de spiritualitate românească. Când un popor se luptă pentru buna lui stare, pentru înfrângerea tiraniei, pentru unitate sau pentru independență, el face succesiv: mișcări economice, sociale, politice și naționale. Când însă se ridică spre a da, dincolo de toate acestea, și un alt tip de om, un tip autentic de om, atunci face o reformă spirituală. Toate revoluțiile neamurilor, fie că sunt economice, sociale, politice, sau naționale, sunt făcute pentru oameni, pentru cei mulți, pentru binele tuturor. Reforma spirituală nu e pentru oameni, ci e pentru om. Ea nu se mulțumește să capete ceva pentru toți; vrea să ceară ceva de la fiecare. Pentru că tipul de om românesc se face în Ardeal îndrăzneam noi să spunem că acolo e și centrul spiritualității românești.

Dar să luăm un exemplu. Ascensiunea poporului nostru – spunea cândva Bălcescu în studiul său Mersul revoluției în istoria românilor – s-a făcut pe mai multe trepte: poporul nostru a pornit de la rob, s-a prefăcut în serv, apoi în proletar, în posesor și „acum – spune Bălcescu – zvărle cea din urmă exploatație și este a se face proprietar”.

Ce se desprinde din cuvintele acestea ale lui Bălcescu? Și un sens pentru lupta socială a românului, desigur, luptă care îi stătea atât de mult pe inimă marelui nostru vizionar. Dar se desprinde mai ales înțelesul unei ascensiuni spirituale. Poporul nostru, din ceasurile când începea să fie popor românesc, pleca de la robie și avea să poarte câtăva vreme în el stigmatele robiei; devenea apoi, adică rob cu raporturi contractuale față de națiunea dominantă; ajungea proletar, dar fără conștiința și libertățile celui ce posedă – spre a năzui, după gândul lui Bălcescu, să devină în sfârșit un proprietar. Și proprietar a ce? A unor bunuri materiale?? Nu numai atât. Ci proprietar având independența morală și încrederea în sine a stăpânului. Acesta vrea desigur să spună Bălcescu: neamul nostru se ridică de la robie la conștiința de stăpân, până la demnitatea, drepturile și răspunderile stăpânului.

A avea conștiință de stăpân – iată ce nu ne-a învățat întotdeauna istoria, în cutremurătoarea ei desfășurare. Un tip de român cu conștiință de stăpân era năzuința lui Bălcescu. De ce n-am spune? Ea este încă marea noastră năzuință. Spre a avea conștiință de stăpân, trebuie sa fii sigur pe drepturile tale și gata să lupți pentru ele: să fii permanent treaz; conștient de o misiune și nemulțumit că nu ești întotdeauna la înălțimea acelei misiuni.

Tipul de român înzestrat cu o asemenea conștiință de stăpân mai ales Ardealul îl dă, în laboratorul său național. Nu pentru că există, acolo, trufia românească; poate, dimpotrivă, pentru că întotdeauna a existat acolo nemulțumire românească. Marii învățători ai Ardealului – scrie Xenopol în istoria sa, vorbind despre Samuil Micu, Petru Maior și Gheorghe Șincai –, marii învățători ai Ardealului trăgeau, din adevărurile pe care le scoteau la lumină asupra originii neamului românesc, o învățătură pedagogică, bazată pe deșteptarea unui simțământ foarte puternic de moralizare, simțământul rușinii, dojenind poporul român pentru „căderea lui atât de joasă, când el se cobora dintr-o așa de mândră obârșie”.

Sentimentul de rușine, cum spune Xenopol, acest simțământ încearcă uneori pe cel cu adevărată conștiință de stăpân. Cum să nu-l umilească pe românul dojenit de Petru Maior ori de Gheorghe Șincai starea în care îl adusese istoria? Iar, ca și Maior sau Șincai, întreg Ardealul a dojenit și s-a dojenit pe sine, luptând, năzuind și răzbind.

Funcția spirituală a Ardealului e de a nu se împăca, de a nu consimți, de a nu se așterne somnului aceluia care acoperă atât de multe etape din istoria noastră. Nu din dragoste oarbă pentru altceva face el aceasta. Dar din conștiința că virtuțile pe care le-a desprins românul dintr-o istorie umilită nu pot fi și cele care să-l însuflețească într-o istorie triumfătoare. Funcția aceasta spirituală a Ardealului ne pare ceva limpede, și anume: omul românesc nu poate rămâne același și când e rob, cum spunea Bălcescu, și când e stăpân. Spun unii că românul e o ființă tare înzestrată – și ei cred că sunt patrioți atunci când spun așa. Dar uită că, din zestrea sa de însușiri, istoria noastră aspră nu ne-a îngăduit să desfășurăm decât pe unele: anume, pe cele care țin de pasivitate. Așa, ani de zile s-a lăudat îngăduința românului. Dar e o toleranță de stăpân toleranța față de ceilalți a insului care are tăria creștină de a-și iubi până și dușmanul? Nu întotdeauna. E și slăbiciunea de a ști că nu te poți lupta cu dușmanul, iar atunci te mulțumești să nu-i impui tu nimic, spre a nu-ți impune el încă mai mult. Dar luați cumințenia românului, luați capacitatea lui de a răbda și a nădăjdui, sau toate celelalte virtuți lăudate de cei care au interes să se laude, și vedeți câtă pasivitate, cât somn românesc zace în ele – dacă nu le prefacem în virtuți active, de stăpân.

Semnificația spirituală a Ardealului este, pentru noi, cei care nu facem parte din el, ceva determinat: de a traduce pasivitatea românească în termeni activi; de a face până și din așteptarea noastră până și din împăcarea noastră o formă de luptă. În alte cuvinte: de a preface negativul românesc în pozitiv românesc.

Despre țara noastră, un cronicar, Simion Dascălul, exclama cândva: „țara mișcătoare și neașezată”! El vroia să spună: țara pe care străinii o tot încalcă, ale cărei granițe se tot schimbă, care nu se mai așază în albia ei de viață națională. Dar, cu cât în afară țara sau țările românești erau mai mișcătoare și mai neașezate, cu atât înăuntru, în lumea spiritului, românul se înțepenea mai mult. Ca să poată rezista puhoaielor pe care întruna i le zvârlea istoria în față, românul a trebuit să se încleșteze și să-și păstreze firea. Țara era mișcătoare și neașezată pe dinafară, trebuia să fie așezată și statornică înăuntru.

Așa a trebuit să fie, și așa a fost. Dar au venit timpurile și vor mai veni timpuri când țara, așezată pe dinafară, va trebui însuflețită dinăuntru. De timpurile acelea va trebui să fim cu-adevărat vrednici. Iar învrednicirea românească nu se va întâmpla decât într-o direcție: prin alipirea noastră spirituală de Ardeal.

Conferință la radio, august 1940

/0 Comments/by
ucraina, rusia, romania, u-craina, tara de la margine, la margine, corvin lupu, razboiul din ucraina

Adevărul privind țara de la margine (U-craina) – interviu cu istoricul Corvin Lupu (partea a șasea)

ucraina, rusia, romania, u-craina, tara de la margine, la margine, corvin lupu, razboiul din ucraina

Adevărul privind țara de la margine (U-craina) - interviu cu istoricul Corvin Lupu (partea a șasea)

„Liderii puterilor europene sunt niște prizonieri ai grupului de multi-miliardari khazaro-evrei de pe Wall Street care conduc lumea occidentală”,  declară prof. univ. dr. Corvin Lupu

Tudor Urse: Domnule profesor, vă mai întreb ceva. Războiul din Ucraina continuă și mulți analiști din întreaga lume, inclusiv dumneavoastră, spun că ei cred că el va mai continua. Distrugerile sunt mari. Mor mulți oameni, se distrug fabricile, unitățile militare, infrastructură, clădiri publice și private, în număr foarte mare, ard câmpurile de cereale. Se fac cheltuieli exorbitante și Ucraina continuă să se îndatoreze mult, dar nu mai are economia capabilă să producă banii necesari dobânzilor și ratelor de restituire a creditelor. Mii de soldați ucraineni sunt luați prizonieri și, probabil, vor fi duși la muncă în Rusia, sau în teritoriile pe care Rusia le anexează în estul și sudul Ucrainei.

Suferința poporului ucrainean este mare. Ucraina este susținută foarte puternic de SUA și de încă 40 de state, inclusiv întregul NATO, dar nu poate opri bombardamentele. Distrugerile și pierderile, inclusiv teritoriale, continuă. În acest caz, apare întrebarea: de ce nu se predă? De ce nu vrea să facă nici o concesie și să încheie pacea? Nu cumva, Ucraina se sinucide?

Corvin Lupu: Eu aș reformula ultima dumneavoastră întrebare și aș spune: „Nu cumva conducătorii khazaro-evrei ai Ucrainei, slugile familiei khazaro-evreiești Rothschild, proprietara activelor statului Ucraina, și-au propus să distrugă poporul ucrainean, mai ales pe naționaliștii ucraineni, cei care mor în prima linie”?

Și mai pun și eu încă o întrebare, cu preambul. Cu câțiva ani în urmă, prim-ministrul israelian Netanyahu a fost invitat la Kremlin și i s-a predat o întreagă arhivă a fostului NKVD referitoare la crimele naționaliștilor ucraineni împotriva khazaro-evreilor din Ucraina, din perioada celui de al doilea război mondial. Atunci au fost omorâți 900.000 de khazaro-evrei. Este o cifră mare. Ulterior, actuala conducere a Ucrainei, alcătuită 80% din evrei, s-a insinuat pe direcția politică naționalistă, conducând această mișcare politică din Ucraina către (auto-)distrugere. Și acum întrebarea: Nu cumva, în subsidiarul cauzelor conflictului din Ucraina nu se află și dorința evreimii internaționale de a-i pedepsi pe urmașii biologici și de familie politică ai asasinilor celor 900.000 de evrei, în al doilea război mondial?

Această întrebare și răspunsul la ea generează o serie de alte întrebări. Nu cumva familia Rothschild, dacă va mai putea stăpâni ceva în Ucraina, dorește o Ucraină cu mișcarea naționalistă distrusă și compromisă? Nu cumva proiectul judeo-globalist de distrugere a naționalismului internațional se desfășoară în Ucraina prin implicarea evreimii în conducerea mișcării naționaliste?

Președintele Zelensky, prezentat în lumea euro-atlantică drept un erou, pare a fi altceva. Pare a fi chiar groparul Ucrainei. Așa va fi el receptat de istorie. În luna mai, sau iunie, la o adunare populară din Ungaria, când prim-ministrul Viktor Orban l-a pomenit în discursul său pe președintele Zelensky, mulțimea formată din mii de oameni, în bloc, a râs, ca de un clovn. În România, mulți români naivi îl consideră chiar un erou pe Zelensky. Asta este deosebirea dintre un popor mai bine informat de conducătorii săi și unul manipulat, cum sunt mulți dintre români.

Prin continuarea războiului cu Rusia, Ucraina se va depopula mult. Deja au părăsit țara șase-șapte milioane de oameni. Conducătorii khazaro-evrei ai Ucrainei nu-i iubesc pe etnicii ucraineni. Desigur, Occidentul, în mare criză de forță de muncă, se bucură să-i absoarbă. Ucrainenii sunt bine școliți. Sistemul de învățământ de tip sovietic, superior celui occidental, nu a fost grav afectat, cum s-a întâmplat în România și a produs specialiști de tot felul și muncitori bine calificați.

Invadarea Europei, inclusiv a României cu ucraineni este o nouă migrație, desigur mult mai puțin nocivă decât cea afro-asiatică, produsă în anii trecuți. Pentru România și pentru românism însă, după părerea mea, zecile sau, poate, sutele de mii de ucraineni care vin la noi nu sunt de bun augur. Vin cu privilegii ordonate din Occident pe care conducătorii României le aplică disciplinat, în dauna majorității românești. Ei presupun și cheltuieli mari ale statului și afectează majoritatea românească, mărind ponderea și așa prea mare de minoritari de toate felurile. Niciodată în istorie, minoritățile etnice nu au făcut bine majorității (încă) românești.

Dumneavoastră ați întrebat și de ce nu încheie Ucraina pacea. Pe lângă posibilele motive evreiești la care ne-am referit, mai sunt și altele. Conducătorii ucraineni sunt supuși familiei Rothschild. Când familia Rothschild va dori pacea, va cere acest lucru președintelui Biden, care, sunt sigur, se va conforma. Aceasta cu atât mai mult cu cât cu sprijinul sistemului condus de familia Rothschild s-a răspândit pandemia, care a făcut posibilă introducerea votului prin corespondență și acea uriașă fraudă care l-a adus la putere pe actualul președinte al SUA.

Dar faptul că Rothschild, SUA și conducătorii Ucrainei nu vor pace nu este cauza continuării războiului. În primul rând, Rusia nu vrea pace. Ea are niște obiective de atins, legate de sfera de influență pe care o consideră ca fiind a ei „de drept” și pe care SUA și Marea Britanie i-au recunoscut-o în trecut pentru eternitate.  Aceste obiective sunt în curs de înfăptuire. Este o cursă de lungă durată. Nu s-a terminat și, din punctul de vedere al conducătorilor Rusiei, cursa nu se poate termina fără atingerea obiectivelor. Să nu uităm că președintele Putin a spus că operațiunea militară specială din Ucraina este „doar o etapă dintr-un proiect mult mai mare”. Degeaba ar dori (dar nu vor) Ucraina și SUA să facă pace, Rusia încă nu se oprește. Poporul ucrainean ar dori pacea, dar nu el hotărăște în Ucraina, ci familia Rothschild.

Pe de altă parte, războiul îi priește. Rusia își antrenează tot mai bine armata, neinstruită în condiții de războaie de la terminarea războiului din Afganistan, în 1988. În războiul din Siria, Rusia a participat doar cu aviația și cu artileria, mai ales navală. Trupele terestre care au luptat alături de aviația și artileria rusă au fost asigurate de Iran, în număr de 100.000 militari.

Apoi, cu ocazia operațiunilor militare din Ucraina, Rusia scapă (a scăpat deja) de cea mai mare parte din influența economico-politico-socială a oligarhilor. Rusia beneficiază din plin de scumpirea petrolului și gazelor. În luna mai 2022, a încasat cu 16 miliarde de euro mai mult decât în lunile precedente războiului, chiar dacă a vândut mai puțin în UE și a mărit exporturile în alte state din Asia. În mai 2022, exporturile Rusiei în China au crescut cu 55%!! După decizia Rusiei de a vinde materii prime și surse de energie doar în ruble, cu excepția unor state prietene, cum este Ungaria, valoarea rublei a crescut peste nivelul dinaintea războiului. Statele europene și SUA umblă cu limba scoasă să cumpere ruble. Pe lângă cheltuieli și pierderi pe care le-a suferit și le suferă asumat Rusia, războiul îi aduce și beneficii. Când ai aliați bogați și puternici, nu te lovește criza, cum au sperat în van occidentalii.

Dovada că nici SUA nu dorește pace, în acest moment, este faptul că la întrunirea G-20 din Indonezia secretarul de stat Antony Blinken a refuzat să se întâlnească cu ministrul rus de externe.

Rusia se deglobalizează. Când au început expulzările de diplomați ruși din statele supuse SUA și Rusia a început și ea să expulzeze diplomați din acele țări, ministrul de externe rus Lavrov, referindu-se la americani și supușii lor, a spus că, în viitor, „ne vom privi prin vizorul armei” și că, prin reducerea reciprocă drastică a diplomaților aflați la posturi, „va fi mai ieftin pentru toată lumea”. Într-adevăr, rețelele diplomatice și de spionaj internațional sunt scumpe pentru toată lumea.

Tudor Urse: Cum vedeți raporturile dintre Rusia și Occident, ca urmare a sancțiunilor împotriva Rusiei?

Corvin Lupu: Cum am mai spus și în alte rânduri publicate de revista dumneavoastră, din punctul de vedere energetic, sancțiunile aplicate Rusiei afectează cel mai mult Uniunea Europeană și cel mai puțin Rusia. Aceste sancțiuni sunt „autogoluri”! Ca urmare a crizei energetice, dar și de materii prime ieftine și bune din Rusia și din regiunile foste ale Ucrainei care sunt deținute de noile republici autonome care au cerut unirea cu Rusia, prețul petrolului și gazului, ca și a celorlalte produse ale economiei Uniunii Europene, va crește mult, foarte mult. Urmarea este că produsele economiei europene vor concura foarte greu cu produsele similare ale altor economii mondiale. Europa nu mai are tehnologii care să lipsească Rusiei + Chinei și aliatelor lor. Tehnologiile europene erau cumpărate în ultimii ani în număr mare din UE nu pentru că Rusia + China nu le-ar putea produce, ci pentru că erau ieftine și de bună calitate. Într-un discurs pe teme economice, președintele Putin a și spus că ruperea legăturilor economice cu Occidentul va avea printre urmările pozitive faptul că Rusia își va produce singură o serie întreagă de tehnologii pe care le importa în trecut. El a făcut și o comparație cu perioada blocadei economice a Occidentului împotriva Rusiei Sovietice, de după revoluția bolșevică, când economia Rusiei a fost obligată să se autarhizeze și s-a dezvoltat foarte mult. Din punct de vedere al informațiilor tehnologice de vârf, Occidentul nu mai are secrete pe care China + Rusia să nu le dețină. Repet, Rusia și China trebuie tratate „la pachet”.

Privitor la faptul că UE acceptă să fie grav afectată de sancțiunile impuse Rusiei, este o dovadă a realității faptului că liderii puterilor europene sunt niște prizonieri ai grupului de multi-miliardari khazaro-evrei de pe Wall Street care conduc lumea occidentală.

Occidentul continuă să facă o propagandă prin care să inducă în eroare opinia publică internațională cu ideea că el ar fi deținătorul unor tehnologii fără de care China + Rusia și numeroșii lor aliați ar fi „morți”. Nu este adevărat. În același mod, se induce ideea că Occidentul este indispensabil țărilor din Asia, Africa și America Latină, care s-au aliat și se aliază în continuare cu adversarii Occidentului colonialist, atât de decăzut moral și care dorește să supună popoarele unor experiențe cumplite.

Pandemiile care se induc din Occident, începând cu virusul HIV și până la virozele noi din zilele noastre, lupta împotriva civilizației tradiționale a popoarelor, distrugerea culturilor naționale în folosul unei culturi potrivnice spiritului național, legislațiile discriminator-pozitive față de minorități în general, în dauna majorităților, legislațiile care impun cu forța raporturilor sexuale nefirești, respectiv legi favorabile homosexualilor, lesbienelor, căsătoriilor homosexuale, drepturile acestora de a înfia copii, legislațiile care condamnă negarea unor idei și impun cu forța anumite interpretări istorice, cum ar fi de exemplu problematica suferinței evreilor în timpul celui de al doilea război mondial, numită impropriu „holocaust”, menținută forțat în actualitate, impunerea cu forța a unor materii de învățământ care să promoveze toate aceste linii directoare judeo-globalisto-neomarxiste, promovarea unor forme culturale cu impact educațional negativ, promovarea intereselor minorităților în dauna intereselor majorităților, care sunt împinse către fundalul social, toate acestea creează mari nemulțumiri în rândul popoarelor din sfera occidentală de influență.

Pentru a înfrânge spiritul național moștenit genetic de majoritățile popoarelor, un grup de scelerați de la vârful lumii occidentale iau măsuri distructive pentru popoare întregi. Acum intenționează să inducă o criză alimentară mondială, care se presupune că va debuta în Orientul Mijlociu și Apropiat, și în Africa, criză care va genera foamete și valuri de milioane de noi emigranți care să se reverse peste popoarele europene și să le distrugă unitatea etnică și culturală, să le creeze probleme sociale importante, să afecteze forța naționalistă a popoarelor europene, cu scopul evident de a submina suveranismul național din statele europene. În paralel, se acționează pentru reducerea populației globului, prin măsuri variate.

În general, în mass-media se vorbește mult despre acest „grup de scelerați” neo-marxiști care impun soluțiile de dominare a popoarelor din sfera americană de influență într-un mod distructiv, dar foarte puțini îi nominalizează. Probabil că de teamă. Este vorba de marii bancheri de pe Wall Street și deținători prin interpuși ai marilor averi ale lumii, ai celor mai mari corporații din zona americană de influență, care dețin o mare parte din bănci, din Big Pharma, din industria militară etc. Da, este vorba de marile familii, întâmplător toate evreiești, Rothschild, Morgan, Rockefeller, Warburg etc., care apar rar în public, dar care au o serie de supuși ai lor foarte activi, care le promovează liniile, cum ar fi George Soros sau Bill Gates, ca să-i numesc doar pe cei mai cunoscuți. În ochii suveraniștilor din întreaga lume, aceștia sunt cei numiți „scelerați”, capii principalelor răutăți din lumea euro-atlantică. Toți aceștia sunt astăzi în război cu Rusia, iar Papa de la Roma a numit acest război început în Ucraina ca fiind Al Treilea Război Mondial.

Tudor Urse: Vă mulțumesc. Interviul nostru întins pe șase dialoguri a abordat o gamă largă de probleme de actualitate care cred că îi interesează pe cititorii noștri.

/1 Comment/by
fereastra overton, plandemie, pandemie

Patrick Matiș – Fereastra Overton

fereastra overton, plandemie, pandemie

Patrick Matiș - Fereastra Overton

Pe lângă metoda fierberii broaștei, mai există și o altă metodă de manipulare în masă: fereastra Overton. Am să încerc s-o explic pe înțelesul tuturor în acest capitol.

După ce s-a pus pauză afacerii plandemiei mondiale s-a trecut la o altă problemă-reacție-soluție, și anume cea a „războiului” nicăieri altundeva decât în mult vehiculatul Heartland, adică în U-Craina (în slavonă înseamnă La Margine), un stat inventat de către serviciile secrete țariste și germane în secolul XIX și definitivat în anii ’20 ai secolului trecut de către Rusia Sovietică. Mai exact în vremurile noastre, pe data de 24 februarie 2022, de Dragobete, sărbătoare a iubirii ce prevestește primăvara la noi, cu profunde semnificații esoterice, a început invazia Rusiei asupra U-Crainei. Nici până acum, după tot acest răstimp, la momentul scrierii acestor rânduri, Rusia nu a declarat război U-Crainei. De ce oare?

Mergem mai departe și spunem că, la noi, în România, plandemia și-a ridicat „restricțiile” fix la ora zero a datei de 9 martie 2022. De atunci nu mai era obligatorie purtarea „măștii de protecție” în interior, acel scutec de bărbie pe care-l poartă toți spălații pe creier, rezultați concreți ai imbecilizării în masă (press-enter people, conform David Icke), chiar și în plină vară, pe caniculă toridă, când umblă singuri pe stradă sau chiar și în propriile lor mașini. Până pe 8 martie, de ziua femeii și a mamei, a continuat această mascaradă totalitară. Să fie oare aceste date simbolice, ritualice? Să fi fost planificate? Să ne aducem aminte de Programul Lockstep al Institutului Rockefeller.

A propos de Rockefeller. Știm că Fundația Rockefeller a acaparat Consiliul General al Educației (General Board of Education, în eng. – n. aut.) în 1902, implementând în SUA, ca mai apoi să se răspândească peste tot în lume, sistemul de educație profesională de tip prusac (provenit din Prusia) ce avea ca scop crearea de lucratori în fabricile lor, total dezinteresat în a cultiva gândirea critică și vocația elevilor și studenților. Au introdus și testele standardizate, echivalentele lucrărilor de control, extemporalelor, tezelor și examenelor de absolvire de la noi, prin care aveau să transforme absolvenții unor asemenea sisteme de „educație” în argați ai corporațiilor lor, conform John Taylor Gatto.

Mai târziu, prin 1910, aceeași Fundație Rockefeller, împreună cu Fundația Carnegie, deținută de un alt magnat de pe Wall Street, profund implicat și el ca și Rockefeller în finanțarea revoluției bolșevice din 1917, prin filialele bancare pe care le dețineau în Europa, mai exact Westinghouse, NYA Banken, Ruskombank și Kuhn, Loeb & Co., toate cu legătură la Trust of Money, în special Guaranty Trust din New York, a reușit acapararea prin investirea a milioanelor de dolari în Asociația Medicală Americană (American Medical Association, în eng. – n. aut.). Se dorea eliminarea totală a naturopatiei, de altfel singura derivată a medicinei adevărate care chiar o reprezintă în totalitate (holistic medicine, în eng. – n. aut.), dar și a homeopatiei și a altor ramuri (osteopatie, medicina chiropractică, balneoterapie și kinetoterapie etc.) ce izvorau de mii de ani din medicina lăsată de marii părinți precum Hipocrate, Galen, Paracelsus, Zalmoxe, Avicenna etc., și înlocuirea lor cu un tip de medicină (decăzută, am spune) ce izvora din spagiria sau farmaceutica (apothecary, în eng. – n. aut.) vechilor alchimiști eșuați și transformați în chimiștii care abundă prin laboratoarele de cercetare de tip materialist de astăzi. Este vorba despre alopatia reducționistă care tratează doar simptome și nu vindecă nimic, conforma spuselor lor cele mai oneste, prin intermediul bisturiului, injecțiilor și pastilelor.

Aceste două mari evenimente prin care magnații petrolului și finanțelor mondiale și-au infiltrat oamenii au fost cele mai puternice generatoare de ferestre Overton peste tot în lume, deoarece urmau să acapareze atât presa cât și industria distracțiilor de mai târziu, după cele două mari războaie urmate de crizele economice, prin renumita Propagandă a nepotului american al lui Sigmund Freud, Edward Bernays. Spunem acestea pentru că, nu-i așa?, cei care dau banul comandă muzica și dansul. Însă totul trebuia făcut treptat, de la imposibil, la posibil, pentru că broasca trebuia să fie în așa fel convinsă de viețuirea ei în apă fiartă, ca practic nici nu mai conta ca și ființă pe suprafața acestei planete, lăsându-se benevol în mâinile mântuitorilor (ucigașilor) ei. Scopul era controlul total așa cum a și fost conturat în controversatul manifest al celor 24 de protocoale mai întâi prin eliminarea marii părți a umanității, care deranja și încă mai deranjează. În fine..

Un mic istoric totuși despre această metodă. Ce, sau cine, mai degrabă, a fost Overton?

Joseph Paul Overton

Joseph Paul Overton

Joseph Paul Overton (1960-2003), fost prim vice-președinte al Centrului Mackinac pentru Politici Publice (Mackinac Center for Public Policy, în eng. – n. aut.), a formulat această teorie (denumită de unii „cum să legalizezi orice”), care i-a primit numele postum, după ce a murit în urma unei catastrofe aviatice.

„Fereastra Overton” reprezintă o fereastră de oportunități pentru cei care vor ca într-o societate să transforme o idee/problemă de neacceptat într-o lege normală! De fapt, „Fereastra Overton” este foarte folosită de către cei aflați la putere și funcționează în ambele sensuri: de la imposibil la lege, dar și de la lege la imposibil!

Mai este definită ca și arta (științifică) de a schimba în mod radical opiniile oamenilor, fără ca aceștia să-și dea seama în niciun caz că au fost manipulați cu pricepere și complet, până la punctul de a auzi și gândi exact opusul a ceea ce simțiseră și gândiseră cu puțin timp înainte, conform Francesco Lamendola.

Luis Segura, un strălucit academician spaniol atât în domeniul științelor umaniste, cât și în teologie, este, de asemenea, un autor care nu ezită să se gândească în afara cutiei politic corecte (aici unele dintre scrierile sale de pe blogul „Adelante la fé”). Am tradus explicația sa excelentă prin ceea ce trecem acum pentru a ne introduce în sistemul orwellian de inversare a valorilor și educației contrare binelui, frumosului și adevăratului, în cele ce urmează:

„Fereastra Overton este o teorie politică ce descrie cu o acuratețe care emoționează modul în care se poate schimba percepția opiniei publice, astfel încât ideile care au fost considerate anterior nebunești să fie acceptate de-a lungul timpului.

În principiu, nici un tabu nu ar scăpa de eficacitatea acestei tehnici. Pentru a putea schimba radical valoarea pe care societatea o acordă în prezent eutanasiei, incestului, zoofiliei, pederastiei sau canibalismului, pentru a da doar câteva exemple. Pentru a face acest lucru, nu am aplica spălarea creierului direct, ci o serie de tehnici avansate de care societatea nu ar fi conștientă atunci când este implementată.”

Așadar, în timpul manipulării, lupa societății va fi luată de pe zona imposibilă și va fi concentrată, pas cu pas, pe cele 6 etape, până ce se va ajunge în punctul culminant: emiterea unei legi personalizată (pentru fiecare grup uman în parte – n. aut.)!

Practic, dacă la început toată lumea era convinsă că ideea/problema este imposibil de acceptat/rezolvat, pentru ca după ce se vor efectua cei 6 pași, majoritatea să accepte ca fiind o situație normală și să emită o lege – o oportunitate politică firească. Această transformare radicală de convingere a populației prin manipulare că ce a fost considerat inițial imposibil este de fapt ceva normal, poate fi demantelată de Teoria „Fereastra Overton” care a… generat-o!

„Fereastra Overton” se mișcă precum peștele în apă într-o societate mămăligă, fără idealuri, unde separarea clară dintre bine și rău nu e… clară. Din păcate, Serbia și România sunt o astfel de societate!

Schema generală a „Fereastrei Overton”: de la imposibil la lege!

Iată, pe scurt, cum se traduce literalmente schema „Fereastra Overton”:

fereastra overton, plandemie, pandemie

Sunt câțiva pași prin care această fereastră de manipulare fină reușește să-și atingă scopul, conform serviciilor secrete de pe la noi, informații care sunt publice:

1. imposibil: într-un moment de oportunitate politică/ socială, se prezintă opiniei publice o idee (problemă sau chiar o soluţie la o problemă) care este cunoscută în societate ca fiind imposibilă şi de neacceptat (bazându-se pe logică şi fapte). În această fază este forţată acceptarea existenţei ideii/ problemei şi sunt provocate discuţiile pe tema acesteia;
2. radical: este iniţiată dezbaterea ideii de către specialiştii în domeniu, care o prezintă ca fiind radicală, însă nu de neconceput. În mediul virtual, utilizatorul poate substitui specialistul, devenind chiar el vectorul de inoculare a acesteia. Ideea este în continuare respinsă ca neviabilă;
3. acceptabil: unii formatori de opinie declară că ideea poate fi acceptabilă şi poate funcţiona în anumite circumstanţe;
4. raţional: „Fereastra Overton” este mutată în zona raţională, etapă în care media începe să joace un rol foarte important în „manipularea auditoriului”. Ideea este reprezentată ca fiind soluţia raţională, fiind utilizate argumente raţionale pro şi contra acesteia;
5. popular: ideea este prezentată ca fiind foarte populară, răspândită în societate, deseori fiind utilizate jumătăţi de adevăruri. Diseminarea şi dezvoltarea este preluată de „postaci”, accentul fiind pus pe susţinerea cantitativă a ideii (repetiția e mama învățăturii – n. aut.);
6. legal: „Fereastra Overton” se mută în zona legalizării ideii/problemei, prezentată ca fiind o oportunitate politică. Politicienii promulgă o lege personalizată, care reglementează ideea.

După cum putem foarte bine vedea, sunt pașii unei metode de inginerie socială extrem de eficient implementată astăzi în mediile de socializare de pe internet, dar și în viața de zi cu zi printr-o repetiție progresivă, niciodată completă până la final.

Să dăm un exemplu:

Într-un domeniu oarecare, la un anumit moment, în societate se poate discuta despre o idee destul de limitat (și este acceptată la fel de îngrădit). Adică o idee e acceptată de societate doar în interiorul unei ferestre de oportunități (fereastra Overton). Doar în limitele ei se poate vorbi constructiv (adică e permisă discuția și nu există poziții radicale ale cetățenilor).

De exemplu, acum 50 de ani existența extratereștrilor era de neconceput. Fereastra Overton pentru acceptarea lor era îngusta (în stadiul de inacceptabil). De vreo 20-30 de ani sunt sute de filmulețe și poze cu OZN-uri (stadiul de acceptabil). De câțiva ani destul de multe filme prezintă ideea de extraterestru mult mai uman, mai dulce. Nu mai vor să distruga Pământul. În ultimii 2 ani până și Papa a acceptat posibilitatea existenței lor (stadiul popular, rațional). În 10 ani probabil o să fim și mai deschiși la această exopolitică.

Alt exemplu ar mai fi un banc despre homosexualitate:

Un bătrân, abia ținându-se pe picioare, vine grăbit la serviciul de pașapoarte.
– Vreau pașaport în regim de urgență, ca să plec cât mai repede din țară.
– Păi, n-aveți nevoie de pașaport în Europa.
– Europa e prea aproape… Vreau să mă duc la capătul lumii.
– Da’ de ce?
– Nu sunt de acord cu politica față de homosexuali!
– Cum așa?
– Pe vremea lui Antonescu îi împușcau, Gheorghiu-Dej îi închidea la pușcărie, Ceaușescu îi băga la balamuc. Acum, după revoluție, i-au lăsat în pace și le-au dat drepturi.
– Așa, și?
– Mi-e teamă să nu devină OBLIGATORIU…

Aduceți-vă aminte de plandemie, și nu degeaba o numim așa, pentru că pandemie SIGUR nu este, deoarece nu există pe nicăieri dovezile unui agent patogen sau a unui provocator de boală, ca să spunem așa. Această plandemie a fost planificată și puțin câte puțin introdusă în societate. În anii ’70 era vorba de gripă, ca apoi în anii ’80 să fie vorba de SIDA, sau „virusul” HIV, care s-a dovedit a nu produce renumita boală SIDA, în special după studiile realizate în Africa de Sud unde peste 60% din populația nativ africană este sero-pozitivă dar nu au simptome, nu dezvoltă boala, apoi așa-numita boală a vacii nebune, gripa aviară, porcină, prin 2003 a apărut SARS 1, adică Sindromul Respirator Acut Sever 1, apoi MERS (din Middle-East, Orientul Mijlociu), apoi SARS 2. Am putea să spunem că nu le-a mers, au luat-o pas cu pas și au încercat și iar încercat. Dar, conform Ferestrei Overton, se pare că nici nu au avut nevoie să reușească din prima, era totul un experiment realizat în pași preciși, iar acei pași erau incompleți de fiecare dată. Nu s-au dus până la capăt în mod voit.

Acum la fel s-a întâmplat, numai că au dat focul la oala cu broasca mai tare. Dar nu până la capăt! Altfel broasca sărea din apă. Au vrut să vadă cât suportăm, chiar și după ce ne revoltăm. Suntem foarte bine observați, nu știu dacă vă dați seama. Mai mult de atât, chiar în plandemie, infracțiunile se comiteau în cascadă la nivel înalt, așa cum am mai spus, de la achiziții ilicite fără licitații publice, până la încălcarea constituției și restricționarea drepturilor și libertăților oamenilor sub pretextul „salvării vieților”, acesta din urmă aflându-se chiar în pasul 5 și 6 din renumita fereastră.

Există o fereastră Overton chiar și în propagarea adevărului despre această plandemie. Nu toți o acceptă și nu imediat. Dar treptat din ce în ce mai mulți oameni încep să vadă explicația logică și pe dovezi clare a ceea ce se vrea ca fiecare din noi să vedem. Așa cum spunea și Mahatma Gandhi: „Mai întâi te ignoră, apoi râd de tine, apoi te agresează, apoi ai învins.”

Dar oare ce oportunități sunt în realitate? La ce se referă, atunci când analizăm plandemia? Oare nu este vorba de acea fereastră îngustă de oportunități de a implementa Marele Reset în care nu veți deține nimic și veți fi fericiți? Așa cum spunea Klaus Schwab, eminența cenușie a controversatului Forum Economic de la Davos, când vorbea despre Covid-19, care este, după spusele lui, de zece ori mai slab decât gripa.

Frați români, nu mai luați totul de-a gata! Fie că vă fac bine sau rău, informațiile digerațile, reflectați asupra lor, meditați! Veți fi surprinși de ceea ce veți accesa ca și informații de acolo, din acele dimensiuni subtile ale Universului, prin voi înșivă.

Înainte de toate, înțelegeți-vă și înțelegeți-i și pe ceilalți, în mod pașnic! Fiecare avem traiectoriile noastre în viață.

Surse: adelantelafe.com, thrivemovement.com, decenei.com, intelligence.sri.ro, trezirealarealitate.ro, linkedin.com, anonimus.ro.

Am consemnat,

Patrick Matiș

PandeMia, capitolul III, „Fereastra Overton”.

/0 Comments/by
vasile militaru

Vasile Militaru – Eroilor (poem)

vasile militaru

Vasile Militaru - Eroilor (poem)

Spre voi, viteji al căror sânge a curs – hotarul apărându-l, –
Îngenunchiat, tot Neamul astăzi îşi nalţă sufletul şi gândul!…
Spre slava voastră, din altare, se’nalţă fumul de tămâe,
Viteji a căror nume sfinte neşterse’n veci au să rămâe!…

Fiţi binecuvântaţi în veacuri, voi, păstrători de vechi hotare, –
Viteji cari aţi căzut în lupte, visând o Românie-Mare!
De-apururea mărire vouă în înfloritul Paradis, –
Că voi aţi biruit prin moarte, şi s’a’mplinit al vostru vis…

Dar noi?… Suntem noi vrednici oare de jertfa sângelui cel sfânt
Ce-a curs din piepturile voastre pe vechiul Neamului pământ?….
Nu plângeţi oare-n Raiul vostru, că-atâta liotă străină
Culege roada jertfei voastre din scumpa Neamului grădină?!

O, eu aud mereu mustrarea vitejilor cu piept de fier,
Pe care tunetul adesea, mugind, ne-o bubue din cer,
Că voi prea mari aţi fost, prin jertfă, pe când urmaşii sunt prea mici,
Lăsând ca România-Mare s’ajungă Rai la venetici!

/0 Comments/by
romania, ue, uniunea europeana

România, membră a Uniunii Europene (2007-2022) – interviu cu istoricul Corvin Lupu (partea întâi)

romania, ue, uniunea europeana

România, membră a Uniunii Europene (2007-2022) - interviu cu istoricul Corvin Lupu (partea întâi)

„Am mai spus-o și repet: în România, regimul politic globalist euro-atlantic a dat faliment, iar recunoașterea cvazi-generalizată a acestor realități este doar o chestiune de timp”,  declară prof. univ. dr. Corvin Lupu

RPR: Ce ne puteți spune despre aderarea României la UE și despre echipa de negociere? S-a negociat, sau s-a acceptat pur și simplu o listă de condiții? Ce dovezi avem în oricare din aceste sensuri, când vine vorba de analiza calității echipei de negociere, din perioada preaderării?

Prof. Univ. C.L. În urma loviturii de stat din decembrie 1989, în ziua de 22 decembrie 1989, România și-a pierdut independența obținută după ani de eforturi politico-diplomatice, în ultimii ani ai lui Gheorghe Gheorghiu-Dej și apoi consolidată în sfertul de secol al perioadei lui Nicolae Ceaușescu. Timp de peste un sfert de secol, România a fost singura țară real independentă din sfera de influență a Uniunii Sovietice. De aceea s-a și putut dezvolta foarte mult.

În 22 decembrie 1989, România a reintrat în sfera sovietică de influență. În toate punctele cheie ale statului s-au instalat oamenii grupului de complotiști pro-sovietici: Ion Iliescu, Nicolae Militaru, Vasile Ionel, Silviu Brucan (agent al mai multor țări), Virgil Măgureanu, Mihai Caraman, Nicolae Doicaru etc. etc.

Reorientarea României către Occident s-a datorat în mare parte președintelui Federației Ruse, Boris Elțîn. În timpul vizitei lui Ion Iliescu la Moscova, în ianuarie 1992, Boris Elțîn, devenit de curând noul moștenitor al fostei URSS, în calitatea sa de președinte al Federației Ruse, i-a făcut reproșuri dure președintelui României, legat de raporturile sale cu șeful puciștilor din august 1991, fostul prim-ministru și vicepreședinte al URSS, Ghenadi Ianaev. Elțîn îi considera pe puciștii care l-au arestat pe Mihail Gorbaciov dușmanii săi. Vizita lui Ion Iliescu la Kremlin a convins conducerea României că țara nu mai are nici un protector și se află în „zona gri” și este expusă unor mari riscuri de securitate, mai ales în condițiile în care, serviciile secrete române trădaseră și trecuseră de partea serviciilor străine care atacaseră România în decembrie 1989, iar căderea lui Ceaușescu a adus după sine o invazie de agenți străini. Economia României, mare producătoare și exportatoare devenise țintă pentru a fi lichidată, în folosul economiilor occidentale aflate de mai multe decenii în criză cronică de supraproducție. Serviciile secrete din România au girat această lichidare a economiei românești.

Ca urmare a faptului că Moscova i-a închis ușa în nas lui Ion Iliescu și, deci, ca urmare a rămânerii României în „zona gri”, conducerea țării a decis să încerce să treacă în barca occidentală. În februarie 1992 liderii români l-au adus la București pe secretarul general al NATO, Manfred Wörner și i-au cerut sprijinul pentru acceptarea României în „barca occidentală”. Condițiile lui Manfred Wörner au fost toate legate de reorientarea serviciilor secrete și supunerea lor față de cele ale Occidentului. Oricum ele nu fuseseră în slujba României, ci a fostei URSS. Nu s-au rupt de sovietici nici când acest lucru le-a fost ordonat de conducerea politică a țării. În ascuns, au trădat continuu. Acum serviciile secrete erau pasate Occidentului care le va folosi, până astăzi, pentru a supune România, a o transforma în colonie și a o jefui bine. Pe acest traseu „s-au ajuns” și securiștii regimului trecut reconvertiți în „democrați” și „apărători ai valorilor cetățenești occidentale”. Ei au luat parte activă la devalizarea României.

Serviciile secrete sunt cele care au filtrat toată clasa politică, prin cooperare cu occidentalii, cu deosebire cu serviciile americane care le coordonează pe cele românești.

Este important de știut ceea ce am arătat mai sus, ca să înțelegem că și echipele de negociere a aderării României la UE și la NATO și strategiile pentru aceste obiective s-au făcut la nivelul diplomației românești controlată integral de serviciile secrete. Nu numai de SiE, ci și de SRi și Direcția Generală de Informații a Armatei.

Pentru eșecul modelului de aderare și de integrare a României în UE și pentru urmările dramatice ale acestui eveniment, respectiv pentru pierderea întregii economii a României și înlocuirea ei cu o economie a străinilor care exploatează în folosul lor toate resursele minerale, energetice și umane ale țării, nu sunt de vină numai politicienii, ci, în primul rând, serviciile secrete. De altfel și echipele de „negociatori” pentru aderarea României la structurile euro-atlantice erau tot unele ale serviciilor secrete.

Pe de altă parte, România negocia într-o poziție foarte proastă, fără alternativă geopolitică, cu un Occident lacom, care le-a spus conducătorilor români ferm: „Vreți alături de noi? Ne dați economia!!”

După acordul verbal din Malta (2-3 decembrie 1989), când Mihail Gorbaciov și-a retras protecția asupra zonei de influență a URSS, așa cum fusese ea negociată și hotărâtă pentru eternitate împreună cu SUA și Marea Britanie, Polonia și-a negociat aderarea la structurile euro-atlantice cu mare atenție. Papa de la Roma, Ioan Paul al II-lea, a vizitat Polonia și a convocat principalii factori de decizie politică, cărora le-a dat sfaturi care au fost urmate cu sfințenie. El le-a spus liderilor politici ai țării că timp de aproape jumătate de secol sovieticii le-au „mâncat sufletul” polonezilor, dar acum au plecat. Au plecat și n-au luat nimic cu ei.

Fabricile, șantierele navale, băncile, minele, pădurile etc. sunt toate la locul lor. „Dar acum, a spus Papa de la Roma, vor veni din Occident unii care vor să vă ia totul. Nu le dați nimic!”

Polonia avea o datorie istorică către organismele financiare evreiești din SUA de 40 de milioane de dolari, la o valoare a dolarului de aproximativ nouă-zece ori mai mare ca a dolarului de astăzi. Nu-și plătise dobânzile. N-avea cu ce pentru că țara fusese mai mult de un deceniu într-o grevă continuă. Dobânzile și penalitățile de întârziere dublau/triplau suma. Polonia a condiționat alianța cu Occidentul de iertarea de datoria de stat. Inițial, Polonia a fost refuzată de sistemul bancar internațional, dar după ce Varșovia a amenințat cu renunțarea la relația cu occidentul și cu rămânerea în sfera sovietică de influență, a fost iertată de datoria istorică. În schimb, ca semn de bunăvoință, Polonia a oferit SUA arhiva Organizației Tratatului de la Varșovia. A dat o arhivă care nu mai prezenta decât o importanță istorică, aproape deloc operativă, în schimbul iertării de datorii… O afacere bună.

După al doilea război mondial, Polonia, ca și Iugoslavia, Ungaria și Cehoslovacia, a alungat din țară etnicii germani. Aceste țări i-au dat afară pe toți germanii. Ca germanii să nu revină și să nu solicite revendicări, dar în același timp să se dezică politic (parțial) de naționalizarea făcută de regimul cominternist sovietic (care nu era rusesc, ci de tip khazaro-evreiesc), Polonia a dat o lege privitoare la retrocedări prin care, într-un timp limitat la un an, toți foștii proprietari naționalizați puteau să solicite despăgubiri care se acordau într-o limită foarte scăzută, indiferent de valoarea bunurilor naționalizate. După care, gata, s-a terminat cu retrocedările până în ziua de azi. De altfel și Ungaria a procedat la fel.

Am dat câteva crâmpeie de exemple din modul de acțiune și de gândire în domeniul negocierii aderării la structurile euro-atlantice al unor vecini ai noștri, foste state care au împărtășit aceeași situație geopolitică cu România. Prin comparație, România nu și-a conservat nimic din ceea ce a realizat poporul român, prin muncă intensă, sub conducerea regimului socialist de stat de atunci. Interesant este că România, după 22 decembrie 1989, a pierdut total abilitățile politico-diplomatice pe care le deținuse în deceniile anterioare și care o făcuseră cea mai independentă țară din întreaga zonă sovietică de influență.

România nu a negociat nimic cu Occidentul. Securitatea română, mulțumită că a putut jefui în tihnă o foarte mare parte din munca de jumătate de secol a poporului român și că a fost readusă în poziția de deținătoare a puterii/stat paralel, a acceptat tot ce a cerut Occidentul și a început ultima și cea mai gravă etapă din transformarea României în colonia companiilor multinaționale occidentale, care este astăzi România.

În România, în epoca euro-atlantică, au apărut și o serie de investitori/„investitori” din Rusia. Mulți români nu-și puteau închipui ce caută rușii la noi, după declaratul nostru divorț de Rusia. Oligarhii ruși, de fapt majoritatea evrei, care, la rândul lor, aveau în siajul lor alți afaceriști ruși. Ei erau puternic legați de serviciile secrete occidentale, în primul rând cu CIA. Pe filiera aceasta au pătruns unii afaceriști ruși în România. Unii dintre ei au pătruns doar pentru a lichida unele întreprinderi românești, în folosul concurenței lor din Occident. Oligarhii ruși, de care acum s-a despărțit Rusia, aproape în totalitate, erau „curelele de transmisie” dintre economia Rusiei și cea occidentală, factorii care țineau Rusia legată de globalismul occidental cu care se află astăzi în război.

Tot sistemul care a privatizat economia României, în drumul ei spre structurile euro-atlantice, a fost o caracatiță distructivă.

În toată perioada de pre-aderare și ulterior, de câte ori în România se lichidau mari întreprinderi, se disponibilizau zeci de mii de muncitori (mai multe milioane au luat calea Occidentului ca să muncească pentru el), când România se împrumuta mai tare, suferea de inflație, criză economico-financiară și sărăcie în creștere, într-un cuvânt, când îi era mai rău, era mai mult lăudată de organismele internaționale și în mod surprinzător, chiar stupid, indicatorii de țară erau prezentați ca și când ar fi în creștere. Când îi era evident rău României, i se spunea că este „pe drumul cel bun”. Este evident că situația de criză a României și nemulțumirile românilor produceau mulțumire colonialiștilor noștri.

Într-un cuvânt, ca să nu mai lungesc răspunsul la această întrebare, deși ar mai fi de spus, calitatea negocierii nu se poate evalua întrucât, practic, nu a avut loc o negociere a aderării României la structurile euro-atlantice, ci NATO și UE au impus seturi repetate de măsuri obligatorii de aplicat în România. Aceasta în condițiile în care Tratatul Uniunii Europene prevede că UE este o uniune de state suverane și independente. Dar asta este doar pe hârtie. Este unul din factorii cu care am fost prostiți.

RPR: Ce ne puteți spune despre domnul profesor Vasile Pușcaș, care era membru al Grupului de la Cluj (separatist în PSD) și șeful echipei de negociere a aderării României la UE?

Prof. Univ. C.L.: Eu îl cunosc bine pe profesorul Vasile Pușcaș și îl apreciez mult ca profesor universitar. Îi sunt și dator profesorului Vasile Pușcaș. Cu aproape trei decenii în urmă, când eram șeful Catedrei de Istorie a Universității „Lucian Blaga” din Sibiu și ne dezvoltam mult, am înființat specializarea Științe Politice. Vasile Pușcaș a venit la Sibiu să predea, ca să mă ajute. Plata era modestă. Aveam nevoie de profesori buni. Ulterior, când am înființat specializările Relații Internaționale și Studii de Securitate, ambele prime specializări/programe de studii de acest profil din România și am înființat o nouă facultate în cadrul universității, a venit din nou la facultatea mea să mă ajute și a predat o normă întreagă, cu toate că rectorul UBB, Andrei Marga, nu era de acord ca profesorii lui să predea la alte universități. Pentru aceasta și pentru altele, îi sunt recunoscător.

Ca urmare, nu doresc să discut despre activitatea lui Vasile Pușcaș ca negociator-șef al României cu UE și ca ministru al Integrării Europene. Oricum, este limpede că eu văd lucrurile ca suveranist, adept al unei linii politice asemănătoare celei a Poloniei și Ungariei, iar guvernele României au acționat și au aderat la NATO și la UE ca și niște administratori/vătafi ai colonialiștilor occidentali.

RPR: Cum s-au aliniat cele câteva partide românești, aflate la guvernare și în Parlament, la noile cerințe ale UE, imediat după semnarea Tratatului de Aderare?

Prof. Univ. C.L.: În toți acești ani, de după aderare, partidele politice românești au fost doar niște puncte de sprijin ale intereselor occidentale și israeliene în România. Ele nu au avut o preocupare reală pentru interesele României profunde. Singurul program politic de partid care susținea unele interese importante ale României și românilor a fost programul lansat în decembrie 2016 de fosta conducere civilă a PSD, care propunea eliminarea prevederilor din codurile penal și de procedură penală care permit promovarea poliției politice represive (cum ar fi asimilarea „suspiciunii rezonabile” cu proba), răspunderea magistraților, o lege a prevenției care să protejeze pe oamenii de afaceri români de abuzurile din ANAF, făcute de sutele de ofițeri SRI infiltrați, deconspirarea și desecretizarea protocoalelor secrete încheiate de SRI cu Înalta Curte, cu curțile de apel, cu Parchetul General și parchetele curților de apel etc. Principalii autori ai acestui program au fost condamnați la închisoare, iar PSD a fost preluat de o conducere securistă, din care fac parte și prim-miniștrii PSD care au sabotat propriul lor program.

În rest, nu a mai fost decât vocea sonoră a lui Corneliu Vadim Tudor care, cât timp a trăit, a semnalat eroarea de traseu a României. Astăzi a apărut partidul AUR, care este o voce aparte în parlament, care a susținut demersuri național-suveraniste, patriotice, dar care a susținut și proiecte globaliste nocive și s-a lăsat intimidat de evrei în chestiunea presupusului holocaust, direcție în care a făcut și propuneri dăunătoare. Deocamdată, AUR mai trebuie să facă dovada bunei credințe în slujba României profunde. Oricum, AUR este un pas înainte promițător pentru ideea de suveranism și, în viziunea mea, trebuie să fie susținut, la fel cum trebuie susținute toate cele 11 partide care se reclamă pe sine a fi naționalist-patriotice.

Referindu-mă la partidele naționalist-patriotice, cred că trebuie eliminat modul în care naționalismul și patriotismul au ajuns să fie etichetate în această perioadă a regimului globalist euro-atlantic. Prin abuz de interpretare a termenilor, naționalismul a fost prezentat în învățământ, în mass-media, în toată propaganda regimului ca fiind ceva rău, dăunător societății, potrivnic intereselor României etc. La fel patriotismului și propunerile conforme intereselor suverane ale României sunt numite de politicienii sistemului ticăloșit și propagandiștii lor ca fiind „populism”, de parcă voința poporului ar fi ceva rău, dăunător. În acest fel și în alte moduri la care nu mă mai refer, s-au denaturat sensurile reale ale termenilor, dar și ale realităților social-politice. Binele a ajuns să fie prezentat drept rău, iar dominația colonială asupra României, cu toate fenomenele ei negative, multe și adânci, să fie prezentate drept ceva util, ceva necesar, ceva care trebuie susținut prin toate mijloacele. Da, într-adevăr, sistemul colonial din România este necesar, este util, este minunat, dar nu pentru români!!! Este bun pentru străini, slugile lor din România și pentru unele minorități naționale, discriminate pozitiv și cărora li se oferă drepturi multiple, adeseori în dauna majorității românești.

Aceste aspecte pe care le-am prezentat în puținele rânduri de mai sus fac parte din problematica întrebării dvs., fiind rezultatul activității și politicii promovată de partidele politice românești, în conformitate cu cerințele formulate de UE, după aderare.

Răspunzând la această întrebare, doresc să mai fac o mențiune. Eu consider că a fost strict necesar ca România să adere la NATO și la UE. În perioada regimului socialist de stat, sub puternica propagandă pro-occidentală a Europei Libere și în perioada de după lovitura de stat din decembrie 1989, o mare parte a poporului român, pe care nu pot s-o cuantific în procente, era absolut sigură că aderarea României la NATO și la UE va reprezenta intrarea țării în Sfântul Rai. Dacă nu am fi aderat la aceste organisme supra-naționale, marea majoritate a poporului ar fi fost sigură că am rata cea mai mare șansă din istorie. Nici o conducere politică și nici un regim nu ar fi mai putut să întoarcă poporul român cu fața spre viitor. Românii ar fi mers înainte haotic, cu capul întors, privind după șansa ratată de aderare. Astăzi, o mare parte o poporului român, pe care de asemenea nu pot să o cuantific în procente, a înțeles că România este într-o situație foarte grea și foarte rea, că structurile euro-atlantice au adus după sine depopularea țării, jaful generalizat, deromânizarea societății, droguri, prostituție, trafic de persoane, corupție mult extinsă etc. În același timp, o mare parte din români au înțeles că nu există democrație, că alegerile sunt trucate și la conducere sunt aceleași grupuri de interese, că poporul este lăsat mult în urma intereselor oligarhice, că libertățile individuale nu produc efecte benefice pentru ansamblul societății, că drepturile colective au fost pierdute sub pretextul oferirii de drepturi individuale etc. Într-un cuvânt, mulți români s-au deșteptat și văd regimul actual într-o mare parte din realitatea lui și îl pot evalua mai corect. Mult mai corect decât cu două decenii în urmă.

Am mai spus-o și repet: în România, regimul politic globalist euro-atlantic a dat faliment, iar recunoașterea cvazi-generalizată a acestei realități este doar o chestiune de timp.

Preluare după Rețeaua Profesioniștilor „Renaștem”.

(Va urma!)

/0 Comments/by
constantin noica, filozofie crestina, crestinism, religia crestina, invatatura crestina, cautarea fericirii
,

Constantin Noica – Suflet agrar sau suflet pastoral?

constantin noica, filozofie crestina, crestinism, religia crestina, invatatura crestina, cautarea fericirii

Constantin Noica - Suflet agrar sau suflet pastoral?

De câteva decenii, cărturarii români se întreabă dacă valorile țărănești sau cele orășenești trebuie să precumpănească pentru împlinirea destinului nostru național. E adevărat, prin ce avem în noi mai bun până acum, suntem țărani. Așa ni s-a spus, iar noi înșine o proclamăm adesea, cu mai mult sau mai puțin romantism. Dar alteori n-am întârziat să ne dăm seama de un lucru: că precumpănirea valorilor țărănești înseamnă păstrarea noastră în rândurile întârziaților istoriei. Nu se pot crea valori istorice de durată pe nivelul afirmărilor țărănești. La ce ne servește să știm – cum arătam – că strămoșii noștri geți aveau o cultură poate la fel de nobilă, în felul ei, ca aceea greacă a timpului, dacă, prin caracterul ei sătesc, cultura getică a dispărut pentru totdeauna? Ea nu reprezintă nici un act de afirmare în istorie, și nici un factor educativ pentru poporul român. Cu simple valori țărănești noi putem avea – cum avem cu adevărat – toate virtualitățile: de cultură, de omenie, chiar de înfăptuire istorică; dar nu avem nici o actualitate.

Felul în care se pune problema – sat sau oraș? – este totuși simplist. Nu tot ce e țărănesc a fost la noi anistoric. În momentul în care pentru poporul românesc se pune problema de a se ridica până la nivelul creației istorice, este bine să știm că în însuși sufletul nostru țărănesc am avut virtualități pentru așa ceva. Nu orice tip de viață rurală este vegetativ, static, nepolitic și conservator; nu orice tip de țăran e însuflețit doar de o energie pasivă. Există societăți de tip rural ce au și forță de expansiune, spirit ofensiv, putere de afirmație. Primul tip este numai cel agrar. De peste 100 de ani de la pacea încheiată la Adrianopol, când României agrare i s-au deschis posibilitățile moderne de schimb, poporul românesc s-a agrarianizat. Dar el n-a fost totdeauna un popor agrar, iar sufletul lui n-are trăsăturile de sedentarism și de pasivitate agrară. În țăranul nostru coexistă azi și a precumpănit altădată un suflet de tip pastoral. De aici, poate, câteva trăsături pe care alții nu le înregistrează, iar nouă ne place să le lăsăm amorțite, dar care și ele, poate mai ales ele, dau măsura sufletului românesc.

Dacă tipul agrarian ar defini pe țăranul român, cum s-ar explica cultura noastră populară? Un cercetător recent al problemelor de sociologie pastorală românească, Traian Herseni, arăta că toate formele superioare ale culturii noastre populare țin de singurătatea pastorală: dorul ca și jalea, doina ca și basmul. Dar cărturarul român care a susținut cu cea mai mare hotărâre caracterul pastoral al vieții noastre țărănești – cel puțin în faza când ea a fost cu adevărat creatoare – este Ovid Densușianu. De ce n-am avut inspirație din viața de câmp? Întreabă Densușianu în Viața păstorească în poezia noastră populară. De ce ar fi atât de mult vorba de codru în poeziile populare românești, dacă ele ar fi de inspirație plugărească? De ce primăvara și sentimentul naturii joacă un rol atât de mare, când, pentru plugar, toamna e cu mult mai însemnată, căci atunci culege el roadele și atunci îi sunt date belșugul și odihna? Dorul, spune Densușianu, nu poate fi înțeles decât ca născându-se în lumea păstorilor, unde singurătatea și despărțirea sunt experiențele cele mari. Iar faptul, încheie Densușianu, că lirismul cântecelor noastre populare nu e numai contemplativ, static, ci și dinamic, ca fiind expresie a cutreierării, nu poate ține decât iarăși de viața păstorească. Este în păstor deopotrivă un îndemn spre vis și unul spre faptă neobișnuită, care dau, parcă, alte dimensiuni unui suflet național. În orice caz, faptul că ciobănia și haiducia au fost așa des apropiate în creația populară românească deschide altă perspectivă decât cea sugerată de tipul agrarian.

Gândurile lui Densușianu sunt azi mai actuale, pentru neamul românesc, de cum erau acum 20 și 30 de ani, pe când scria el. Într-o lucrare publicată în 1914, La vie pastorale chez les romnains, Densușianu afirmă categoric că am fost la început un popor pastoral, având o energie şi o forţă de expansiune care singure explică colonizarea română a Istriei, a Meglenului, a Crimeii şi a Caucazului. Azi, când am regăsit în Crimeea şi în Caucaz urmele păstorilor români, ba chiar întregi familii româneşti, regăsim parcă o dimensiune uitată a spiritului nostru.

Cineva compara pe păstori cu marinarii apelor. Nu e ceva nou şi nepreţuit, pentru conştiinţa românească, să-şi dea seama dintr-o dată că sântem şi noi nişte marinari ai uscatului? Înfipţi în pământul românesc, aşa cum suntem, şi ne place să spunem că suntcm, nu e mângâietor şi întăritor să ştim că avem şi nostalgia depărtărilor de cucerit? Ce e „istoric” în România de azi își găsește astfel o matcă străveche, în loc să-și croiască din nou una.

Firește, nu de la simpla regăsire a sufletului nostru pastoral e de așteptat intrarea noastră în istorie, europenizarea noastră ca popor viu și creator de valori politice sau culturale proprii. Sufletul pastoral rămâne încă legat de unele moduri anistorice ale sufletului românesc, așa încât problema de a pune accentul pe sat sau oraș rămâne, până la un punct, intactă. Dar ea nu mai e problema – prea simplă teoretic și dureros de grea practic – de a aduce o ruptură înăuntrul sufletului nostru. Când vrem să facem din sufletul românesc purtătorul unei istorii proprii, găsim în el nu numai o materie moartă, care să reziste; dar și una vie, care să ne prefigureze destinul.

Abel e cioban, și Cain e plugar. Abel rătăcește prin lume, și Cain frământă locul. Iar Cain ucide pe Abel. Întotdeauna Cain ucide pe Abel.

Mă gândesc, de pildă, la cele două suflete românești: sufletul pastoral și cel agrar. Tot ce e nostalgie și sete de zări noi ține de sufletul păstorului. Dar a trecut peste el sufletul stătător al plugarului, și l-a pustiit; are să-l pustiască. Suntem țara lui Cain în care Abel n-a murit încă de tot. Dar va veni pedeapsa lui Dumnezeu – mașina – și-i va mătura pe amândoi, pentru ca neamul lor să crească, să crească biblic, dincolo de zările țării.

„Orizontul”, 1944

/0 Comments/by
,

Lucian Blaga – Satul este situat în centrul lumii şi se prelungeşte în mit

Lucian Blaga - Satul este situat în centrul lumii şi se prelungeşte în mit

Mi-aduc aminte: vedeam satul aşezat înadins în jurul bisericii şi al cimitirului, adică în jurul lui Dumnezeu şi al morţilor. Această împrejurare, care numai târziu de tot mi s-a părut foarte semnificativă, ţinea oarecum isonul întregei vieţi, ce se desfăşura în preajma mea. Împrejurarea era ca un ton, mai adânc, ce împrumuta totului o nuanţă de necesar mister.

Localizam pe Dumnezeu în spaţiul ritual de după iconostas, de unde îl presimţeam iradiind în lume. Nu era aceasta o poveste, ce mi s-a spus ca multe altele, ci o credinţă de neclintit. Făceam o tranşantă deosebire între „povestea poveste” şi „povestea adevărată”. Topografia satului era plină de astfel de locuri mitologice. La fiecare pas, perspectivele se adânceau şi se înălţau. Tinda vecinului, totdeauna foarte întunecoasă, era, fără doar şi poate, un loc în care, cel puţin din când în când, şi mai ales dumineca, se refugia diavolul. Nu am încercat într-o zi, cu alţi douăzeci de copii, toţi pătrunşi de fiorii unui sfânt război, să-l izgonim stârnind cu fel şi fel de unelte nişte zgomote ca de trib african? Undeva lângă sat era un sorb; convingerea noastră era, că acel noroi fără fund răspunde de-a dreptul în iad de unde ieşeau şi clăbucii. Trebuie să te transpui în sufletul unui copil, care stă tăcut în marginea sorbului, şi-şi imaginează acea dimensiune „fără fund”, ca să ghiceşti ce poate însemna pentru om o geografie mitologică. Iar în râpa roşie, prăpăstioasă, din dealul viilor, sălăşluia aievea un căpcăun. Satul era astfel situat în centrul existenţei şi se prelungea prin geografia sa de-a dreptul în mitologie şi în metafizică. Acestea alcătuiau pervazul natural şi de la sine înţeles al satului. Satul există în conştiinţa copilului ca o lume, ca unica lume mult mai complex alcătuită şi cu alte zări, mai vaste, decât le poate avea un mare oraş, sau metropolă, pentru copiii săi.

Atingem cu aceasta deosebirea esenţială dintre „sat” şi „oraş”. Satul nu este situat într-o geografie pur materială şi în reţeaua determinantelor mecanice ale spaţiului, ca oraşul; pentru propria sa conştiinţă satul este situat în centrul lumii şi se prelungeşte în mit. Satul se integrează într-un destin cosmic, într-un mers de viaţă totalitar, dincolo de al cărei orizont nu mai există nimic.

Aceasta este conştiinţa latentă a satului despre sine însuşi. Îndrăznesc să fac afirmaţia, fiindcă aşa e înţeles şi trăit satul, în apogeul copilăriei, vârsta care singură posedă perfectă afinitate cu modul existenţial al satului.

Lucian Blaga, „Izvoade. Elogiul satului românesc”, Editura Humanitas, Ed. a 3-a, 2011, pp 16-17.

/0 Comments/by
gheorghe piperea

Gheorghe Piperea – Trebuie să ne reușească demondializarea (II)

gheorghe piperea

Gheorghe Piperea - Trebuie să ne reușească demondializarea (II)

Epoca în care toată lumea părea a munci pentru o lume fără frontiere a apus. Dintr-o dată, toată lumea recunoaște că cel puțin unele frontiere naționale sunt esențiale dezvoltării economice și securității…

Asistăm, în plin proces de demondializare, de refuz al globalizării și al progresismului, la incredibila dezvoltare a sentimentului național, pe modelul „Slava Ucraina” – țările din Estul Europei redescoperă importanța națiunii și a frontierelor, Occidentul a pus în sfârșit farul pe țările din fostul bloc comunist, date fiind admirabilul răspuns* la conflictul din Ucraina (solidaritate pentru refugiați, reacție sancționatorie fără perdea și fără ipocrizie la adresa invadatorilor, punerea infrastructurii proprii la dispoziția importatorilor occidentali de materii prime și cereale) și potențialul de dezvoltare coordonată și consolidată a unui zid economic și politic de protecție a Occidentului față de tendințele expansioniste ale Rusiei și Chinei, iar Franța și Germania se întorc tot mai mult către ele însele, sub impactul mișcărilor de protest de tipul jachetelor galbene sau al celor care s-au opus totalitarismului sanitar al Bruxellesului, în timp ce autoritățile „democrate” din SUA pun cu sârguință în aplicare sloganul lui Trump „America First”. De cealaltă parte, Rusia și China pretind siguranță militară și revendică teritorii pierdute, rupte cândva de la trupul „patriei-mamă”… China a naționalizat jumătate din economie (aia deținută de occidentali), sub pretextul plandemiei, iar Rusia, forțată de retragerile corporațiilor străine, cu titlu de „sancțiune”, a luat chiar mai mult de 75% în proprietate de stat. China, anul trecut, a obligat miliardarii chinezi din zona tehnologiilor înalte să își împartă miliardele cu poporul…

Problema nu se reduce, însă, la finalul globalizării/mondializării. Este vorba de o esențială răscruce de drumuri, comparabilă ca amplitudine cu ceea ce s-a întamplat în anii 1948-1950, când s-au creat cele două blocuri rivale – Occidentul și (pro)sovieticii, și când s-a trecut, din cel de-al doilea război mondial, în care sovieticii erau aliații Occidentului, la războiul rece și la cortina de fier economică și socială, sovieticii devenind principalul dușman al Occidentului.

Pe ansamblul său, în ultimii 40 de ani, economia de piață a făcut dovada lipsei de reziliență, astfel cum remarcă Stiglitz.

Pentru a evita etichetări, precizez că sunt un suporter al economiei de piață funcționale și al capitalismului high-road, care se bazează pe libertate, competiție, egalitate de șanse și respectul față de ființa umană, cu toate calitățile și umbrele sale. Ce critic este îmbogățirea fără justă cauză, cu prețul nenorocirii, sărăcirii și manipulării altora. Ce detest este totalitarismul, cu toate fațetele sale – digital, sanitar, climatic, colectivist-bolșevic, chinezesc, iliberal. Ce nu pot accepta este excepționalismul juridic și economic, punerea lumii în perpetuă stare de urgență, ca și când omul ar fi nimic altceva decât un lup pentru celălalt om – Homo homini lupus, care nu poate fi lăsat să își atingă cea mai înaltă stare a sa, aceea de ființă rațională și simțitoare. Starea de război al tuturor contra tuturor este deplorabilă și nu poate fi lăudată și promovată decât de militariștii obtuzi și, mai ales, de cei care se îmbogățesc din război.

Adevărul este că, așa-zisa ecomomie de piață din ultimii 40 de ani, capturată și pervertită de corporații și de fanii WEF de la Davos, a creat concentrare economică excesivă, a determinat monopoluri globale, ineluctabile – there is no alternative (TINA), a cauzat stereotipie (chinezărie), calitate redusă și lipsă de inovație, a dus la fabricarea de alimente și de medicamente dăunătoare corpului și chiar speciei umane și a ejectat ireparabil și ireversibil produse și reziduuri/deșeuri nocive pentru mediu și planetă.

Stiglitz dă exemplul mașinilor fără roată/cauciuc de rezervă, care s-au pus în circulație în intenția de a reduce costul cu câțiva dolari, fără a lua în calcul consecințele infinit mai costisitoare și nocive pentru lume.

Dar chestiunea este cu mult mai amplă. Fie că ați auzit sau nu de învechirea programată (programmed obsolescence), ați observat toți că smartphone-ul se strică inexplicabil după circa un an și jumătate, smart tv-ul după doi ani, frigiderul inteligent după trei ș.a.m.d. Iar asta se întâmplă cu un scop și cu un cost: trebuie ca producția acestor device-uri, externalizată în China, desigur, să poată continua, iar profitul și capitalizările bursiere ale titularilor brandurilor să curgă fluviu; deșeurile rezultate din aceste obiecte de care ne dispensăm prea devreme nu se tratează, nu se reciclează, nu se neutralizează – ele se depozitează pe sol, pe fundul fluviilor sau al oceanelor, în subsolul vecin cu apa din pânza freatică pe care o infestează etc. Iterația se potrivește oricărui produs industrial, inclusiv chimic sau nuclear. Pe de altă parte, utilizăm toți pixurile, periuțele de dinți și aparatele de ras de unică folosință, pet-urile și pungile, repelenții chimici contra insectelor, erbicidele de grădină, detergentul etc. Alimentele din hyper-market, din restaurant și din frigiderul domestic, sunt aruncate de occidentali (inclusiv de noi, românii) în proporție de 60-70%, pe motiv că expiră sau se strică, în timp ce oamenii mor de foame sau de malnutriție, medicamentele și vackseenurile neconsumate în cantitățile gigantice în care se produc sunt dosite sau distruse non-ecologic, pe motiv de inutilitate sau expirare, în timp ce oamenii mor de cancer sau de dizenterie, pentru care nu sunt bani sau care nu suscită interesul de a produce medicamente. Societatea de consum, o culme a democrației și a confortului (cel puțin in visele noastre post-decembriste, de cetățeni ai unei țări tocmai ieșită dintr-un comunism caracterizat prin ample și îndelungate penurii), a fost pervertită în consumerism, iar pentru acest final pervers sunt vinovate corporațiile cinice, alergătoare după profit cu orice preț, iar nu cetățenii, atrași în acest joc prin tot felul de capcane, practici comerciale incorecte și abuz de putere economică.

*nu mă refer la ai noștri, ci la polonezi, cehi, slovaci, baltici și moldoveni; al nostru nici măcar nu e cunoscut după nume în presa vest-europeană.

A consemnat pentru dumneavoastră prof. av. Gheorghe Piperea.

/0 Comments/by