Într-un alt text („Marea Rocadă din 1918”) am arătat efectul răsturnării copernicane de perspectivă, care s-a produs atunci cînd cultura naţionalismului, după decenii de consolidare, a fost întoarsă brusc către cosmopolitism, sub presiunea vremurilor mondializante. Astfel de mutaţii (a se vedea şi exemplul marii năpîrliri din 1990…) ne aduc în atenţie problema consistenţei reperelor valorice care ne legitimează atitudinile/aspiraţiile/acţiunile.

Chestiunea poate pare cam „filosofică”, dar întorcîndu-i spatele (pe ideea că nu are rost să tot urci prin peşterea lui Platon, în loc să te adecvezi la un anumit etaj de aparenţe/integrare/supunere), vom cocoţa eşafodaje ideatice găunoase pe temelii morale mai mult decît şubrede – de-a dreptul iluzorii […]. Pe scurt, eu ridic problema suportului interior, a înarmării cu care conştiinţa intră în războiul de sens. Am propus de exemplu, să îmbinăm apărarea neamului cu apărarea persoanei, atacate azi de aceleaşi forţe de cotropire/domesticire. Dar pe ce se poate baza îndărătnicia de a ne opune tăvălugului, în loc să ne resemnăm, sau să ne dăm pe brazdă?

Dacă scoatem capul din nisip, constatăm că instaurarea dominaţiei plutocratice domesticizante reuşeşte tot mai tare. Autonomia individului şi comunităţilor pierde teren şi dîrzenia apărării libertăţii, individuale şi colective, slăbeşte. În curînd vom fi toţi în cuşcă. Dacă avem curajul să întrerupem mecanismul de protejare a chefului de viaţă, prin amăgire încurajatoare, să dăm la o parte prefăcuta îndoială că lunecăm accelerat pe un topogan spre abis, să punem frontal întrebarea fatală: de ce se poate întîmpla aşa ceva cu lumea? De ce nu se ridică valul rezistenţei ferme împotriva transformării condiţiei umane, spre o formă ce apare odioasă în lumina fostelor valori ale umanităţii, cele cu care mai sîntem, unii, impregnaţi? După ieşirea din scenă a omului vechi, re-educaţii noilor generaţii se vor adecva fără probleme realităţii care le va apărea ca acceptabilă, sau se vor scufunda în disperarea neputincioasă, care pavează drumul spre sclavie?

Cu riscul de a vă indispune total, prin exprimarea celor mai sumbre gînduri, vă voi spune în ce concluzie încep să mă împotmolesc… Căci îmi vine greu să mă sting ţinîndu-mi gura.

Ca să reziste maşinăriei uriaşe de plămădire orwelliană a conştiinţelor, oamenii ar trebui să plece de la credinţe indestructibile, de la certitudini morale privind nobleţea, adevărul, dreptatea, frumosul, binele.

Dar regizorii progresului, înhăiţaţi de interese, ştiind că acesta e ultimul obstacol, fac totul ca să arunce în aer astfel de postamente interioare, inclusiv scoţînd din cursă religiile, care au susţinut pînă acum aderenţa la bine, pe baza poveştilor despre ce este dincolo de accesibil. Nu disponibilitatea întru credinţă îi deranjează. Au strictă nevoie de ea, pentru a însămînţa noile credinţe necesare (în stat/instituţii, validitatea culturii de propagandă, bunăvoinţa/solidaritatea umană etc., etc.). Ceea ce-i deranjează e faptul că vechile credinţe (şi religia care le susţine) stau în calea formării omului nou. Nu au decît a învinge reflexul/năravul reperelor stabile, producînd oameni care se transformă uşor şi continuu, după necesităţile momentului, cu repere interioare cu tot. (Şi comuniştii au avut problema asta, luptînd cu inerţia… pînă se instala viziunea… pe care o apăra inerţia apoi).

De partea cealaltă, dăm peste rezistenţa credinţelor vechi, deja inoculate (nu mai discut cum) contra înlocuitorilor de azi. Unii speră în întoarcerea rîului spre izvor, renaşterea poienii de sub arătură. Dar eu nu cred că se poate urca în amonte, spre candoare, și că naturalul vechi poate fi refăcut artificial. Scăparea e de căutat în schimbarea direcţiei spre înainte. Rămăşiţele filonului mistic se zbat deci agonic, sperînd că procesul de schimbare a credinţelor va putea fi contenit, invocînd patetic absolutul inaccesibil, consecvenţa faţă de o menire revelată, ce a pierdut teren. Ei, bine, mă tem că nu se va putea reconstitui naivitatea, şi asta nu numai pentru că „dracii” au o putere de convingere covîrşitoare. Nici Biblia Răului nu poate evita perisabilitatea, curgerea, transformarea. Marele necaz este că, în plan profund, iluziile morale ale nobleţei umane sînt nu numai utopice practic (căci, deşi nu sînt absurde, nu fac faţă egoismului supravieţuirii şirete, care împinge irezistibil la un parazitism rafinat), ci şi departe de visata temelie transcendentă.

Spus pe şleau: poveştile religioase nu pot susţine moralitatea aşezată pe ele, pentru că sînt şi ele imaginări/făcături/amăgiri, scorniri explicative binefăcătoare, plămădiri valorice puse în slujba năzuinţelor ascendente. Omul are strictă nevoie de astfel de iluzii, ca să continue jocul. De aceea închide ochii la adevăruri surpătoare, cum ar fi acela că nu ştim de fapt cine şi de ce ne-a aruncat pe această scenă. Faptul că credincioşii nu pot/nu vor să vadă hăul, iese net în evidenţă cînd îi întrebi ce cred despre toate celelalte credinţe/religii. Ceilalţi (musulmanii, catolicii, protestanţii, ortodocșii, budiştii, scientologii, ateii, agnosticii, sectanţii) se înşeală toţi, se auto-sugestionează ca să meargă înainte, cu singura busolă corectă. Numai tu nu te înşeli, numai Dumnezeul tău e cel adevărat. Simţi tu asta. Trebuie să fie aşa. Păi sigur că simţi, sigur că trebuie… Altfel rămîi în aer.

Dar Ei ştiu tot despre acest placebo. Ştiu că temeliile conceptuale sînt fabricate întru suportarea vieţii, relative la contexte, crescute într-un RAM conştienţial în care nucleul nu e un ROM implantat, ci rezultă probabil dintr-un flux de contagiere iniţială. De aceea se joacă dezinvolt cei dezbăraţi de candori cu Marele Anonim, Spiritul Totului, Marele Constructor al Universului etc. Ei ştiu că omul, în ciuda atîtor eforturi, nu a găsit izvorul aspiraţiei către nobleţe, adevăr, dreptate, frumos, bine, aşa că poate presupune/bănui că aceasta e doar rezultatul unui accident de creştere, a unor sensuri raportate la un anume climat. Ei ştiu că plantarea noilor amăgiri nu se împiedică decît de amăgiri vechi, de aderenţe ce se pot desface, de inerţii atitudinale cu rol psihologic. Nimeni nu poate verifica intuiţia că e vorba de adevăruri absolute, emanate cumva dinspre transcendent.

De aceea, mă tem că nimic din ce s-a încercat pînă acum nu-i mai poate opri. Ne trebuie o armă nouă, o formulă pe care nici propaganda, nici luciditatea să nu o poată dezagrega. Cu ce am putea înlocui vechile suporturi ale credinţelor, încît să regăsim cheful/tonusul participării la aventura umană, aspiraţia libertăţii/demnităţii, puterea nesupunerii faţă de procesele domesticitoare? Oricît ar fi de rarefiat aerul, pe acest Everest al meditaţiei, trebuie să ne expunem escaldării sale.

În spatele problemei sociale, care reclamă căutarea temeliilor moralităţii, se ascunde problematica raportului dintre interioritatea Eului şi exterioritatea în care acesta e cufundat; şi mai încolo, în apele tainice ale spiritului, încă una, de cu totul altă natură, căci e vorba de un paradox de ontologie conştienţială.

Stabilitatea sensurilor pe care conştiinţa le plămădeşte este esenţială, pentru ca acţiunile noastre să se poată rezema pe credinţe, adică pe temelii persistente (busole orientative, ancore de stabilizare). Altfel, sîntem meniţi raportării elastice, fragile, relative, de etapă, evanescente, iluzorii, supuse şi ele procesualităţii, adică la repere… purtate de mobil. Aşadar, problema axiologică/gnoseologică e minată de o chestiune „tehnică”, ontologică, care deşi nu e de factură etică, lasă morala în aer! E vorba de raportul dintre existenţă (a ceea ce este un Unu, la un moment dat) şi devenire (trecerea Subiectului prin fotogramele existenţei sale). Ne lovim de jocul timpului, de efectele desfăşurării/înfăşurării progresive. Problema substanţei longitudinale a sensului, la care ne conduce inevitabil problema bazei morale, trimite, prin cheia memoriei, la problema raportului structură-proces. Iar explorarea ei, la ideea redării unei complexităţi structurale/paralele, printr-un proces de serializare-recompunere.

Undeva, în spatele blocajului filosofico-etic, se află deci o cu totul altă dificultate, una de gestiune a parcurgerii existenţiale, de luptă între transformare şi remanenţă, de-a lungul poveştii fiinţării. Căci ce este o credinţă, decît o structură inerţială care orientează procese evolutive, adăptări, adecvari care, la rîndul lor, o pot modifica? Excesul de rigiditate duce la fracturi, atunci cînd realitatea impune schimbări pe care credinţa puternică le refuză, inflexibil, urmînd înlocuirea brutală a referenţialului sau inadaptarea la schimbarea externă, din consecvenţă internă. Invers, excesul de fluiditate/flexibilitate, prea-disponibilitatea reactivă, anulează lucrarea credinţei, readuce omul în postura de frunză în vînt, de navigator fără busolă, întrucât e greu de dibuit formula plămădirii deschise, a creaţiei conservatoare.

Chestiunea pusă de Lupaşcu, a efectului dăunător al conştiinţei conştiinţei (prin diminuarea forţei inerţiale prin care structura acumulată îşi struneşte devenirea), are legătură cu raportul contradictoriu dintre stare/conservare şi proces/modificare. „Terţul tainic inclus” nu trebuie perceput ca să opereze dihotomic. Azi îl ucide pe ieri, ca să fie şi el mai uşor de ucis, mîine. Cum nu putem inţelege care este scopul şi care este mijlocul în acest cerc al fiinţării progresive, în care devenirea si conservarea se împletesc generativ, nu vom lămuri probabil nici problema lucidităţii/distanţării. Amăgirea e o îndepărtare de la propria-ţi busolă – întru adaptare, sau de la realitatea din jur – întru consecvenţă?

La ce corespund inelele copacului, într-o creatură creatoare, care le poate substitui, pe măsură ce se transformă, cu inele cu tot? Ne aruncăm la coş şi celulele (încît nici nu mai ştii cine continuă, cine trece), d-apoi ideile. Ce şanse are strădania de a depăşi paradoxul auto-anulării continue (a formei vechi, de către forma nouă), prin sedimentarea provizorie a unor credinţe, idei etc? Sensurile sînt cenuşa unor plămădiri, refolosită apoi drept combustibil. Morala vrea să fie cauză, dar este iremediabil şi efect. Operează cu atît mai eficace cu cît pare mai inflexibilă, iar asta nu poate însemna decît amăgire utilă.

Toate astea ascund un obstacol ce nu are nici o legătura cu lupta dintre bine şi rău, cu morala, dar care limiteaza posibilităţile acesteia. Ceva care dă relativismului… putere absolută, încît întreaga construcţie valorică rămîne în urmă, ca o bornă în spatele trenului vieţii, incapabilă să reflecte mişcarea interioară. Zenon a fost vizionar. Zborul săgeţii, văzut dinafară, nu poate reda experienţa dinăuntrul înaintării. Panta rhei… Încercăm să acoperim viaţa cu gînduri depuse, consistente, care să scape cumva de deveniri. Măcar un timp, măcar într-o măsură. Să umplem segmentul cu puncte, timpul cu momente. Nu se poate. Caracterul radical transversal al experienţei primare, trăite, este doar parţial modelabil prin construcţii conceptuale, momentane/statice/atemporale.

Ca să indic ce mă frămîntă, mă pretez la o incursiune „telegrafică” prin căutările a trei gînditori germani.

Immanuel Kant

Văd întîi, la Immanuel Kant, efortul de a pune moralitatea pe o temelie solidă (ne-fluidă, consistentă) care să o scape de relativism. Colosalul efort de a justifica posibilitatea apriorismului, aparent mînat de o patimă critică/epistemică (de a stabili un suport riguros al raţionalităţii), a vizat probabil – din start – năzuinţa de a justifica credinţa în legitimitatea moralei. Dar oricît a lucrat la această consolidare, oricîtă creativitate, rigoare, subtilitate şi elocvenţă a pus la bătaie, Kant nu şi-a atins obiectivul de a transcende relativitatea, nu a putut evita postularea concluziilor, „Critica raţiunii practice” fiind un sfişietor eşec, parţial recunoscut – chiar prin titlul lucrării.

Georg Wilhelm Friedrich Hegel

În urma lui, Georg Wilhelm Friedrich Hegel a renunţat la ambiţia de a condensa procesualitatea într-o sămînţă statică/atemporală (nod de pornire), de la a funda devenirea pe o temelie consistentă (solidă/stabilă). S-a străduit să-şi promoveze intuiţia esenţei ireductibil dialectice a realităţii cognoscibile/cunoaşterii,  ascunzînd sau ilustrînd, printr-o bolboroseală halucinantă, vecină cu delirul (vezi critica lui Schopenhauer) faptul că nu putea exprima viu teza fluidităţii în termeni conceptuali, morţi. Bănuiala de făcătură se amplifică atunci cînd Hegel ajunge, din curgere în curgere, la libertatea înaintării creatoare… care impune supunerea faţă de logica puterii – vestita înţelegere a necesităţii…

Friedrich Nietzsche

În fine, Friedrich Nietzsche ne face a treia propunere radicală. Să renunţăm la speranţa unei întemeieri apriorice a „raţiunii practice” şi la amăgirea că adecvarea reactivă ar însemna libertate/plenitudine. Să ne asumăm dezinvolt absenţa temeliei, valorificînd, fără complexe, capacitatea micro-demiurgică de a crea sens, ca manifestare de liberă voinţă. Din păcate, avem toate motivele să ne îndoim că acest îndemn vitalist/orgolios/exaltat e viabil/operaţionalizabil, căci omul pare plămădit astfel încît să înainteze stenic doar pe bază de iluzii convingătoare (aşa cum o spune Blaga, cu mioritică cruzime…). Curiozitatea ne împinge să căutăm în afară, să aspirăm spre taine. Cum să fim fascinaţi de propriile născociri?

Dincolo de orice aspiraţie privind funcţionarea/destinul conştiinţei, provocarea lui Nietzsche se loveşte probabil de limitele naturale ale funcţionării spirituale, „sănătatea” vieţii coştienţiale depinzînd de doză/ritm/potrivire. Şi vedem imediat, dacă ne uităm în jur (în istorie), că există mari variaţii, în spaţiu şi timp, deci că nu se poate pune problema unei formule unice, de consens general, în privinţa echilibrului între schimbare si conservare, în jocul devenirii. Şi asta fie şi pentru că chiar postura fiecăruia se schimbă, de-a lungul vieţii. La început, schimbarea – cea care ne-a făcut ceva din nimic – ne trece prin fazele unei creşteri fertile, trofice, captivante. Dar, la celălalt capăt, avem puţine motive să mai adorăm/slăvim schimbarea, care ne îmbătrîneşte şi ne va transforma înapoi, din ceva în – probabil – nimic. Cînd viitorul se întoarce spre trecut, şi cercul se închide spre vid, ne sprijinim pe memorie, pentru a înainta cumulativ prin restul timpului, ca o „integrală”, bucuriile trăirilor clipei, emoţiile de tip „derivată”, estompîndu-se. Deci nu putem renunţa la versatilitate, în numele primordialităţii conservării. Dar nici nu ne putem lăsa re-modelaţi continuu, ca nişte obiecte fără inerţie existenţială, în ritmul frenetic pe care încearcă să -l impună paraziţii speculativi strecuraţi la cîrma lumii. Măcar, ca să putem muri o singură dată.

Nu putem eluda nici faptul că avem nevoie de stabilitate, nici pe acela că avem nevoie de schimbare. Ce-i de făcut? Cine și cum cercetează legile biologiei spirituale sănătoase, în condiţiile variabilităţii caracterelor şi situaţiilor? Şi ce ne facem cu nevoia de credinţe bine corelate cu înaintarea noastră prin timp, capabile de a evolua atîta cît trebuie, apărîndu-ne stabilitatea dar şi nevoia/libertatea de modificare? Ca să scape din înfundătura semnalată aici, credinţele trebuie să devină cumva dialectice (ceea ce pare un oximoron), să nu mai presupună/propună un reper static, ci o politică/strategie de înaintare, un regulament de derulare a procesualităţii faste, o formulă de echilibru între conservare şi modificare. O tehnică existenţială?

Şi de aici se poate ajunge uşor la liber arbitru şi la cultivarea în masă a conştiinţelor – deschise/dispuse către orice călătorie… Căci fără punct fix, postulat ferm, plămădirea (de către alţii sau de către tine) găseşte traseu spre oriunde. Nu ne vom mai amăgi, dar nu pentru că am găsit adevărul (care-şi pierde orice relevanţă), ci pentru că nu vom fi legaţi de nici un angajament. Fără raportare la un trecut internalizat, care umple Eul, totul devine numai o problema de racordare la ce se întîmplă afară, la un moment dat.

Acesta să fie limanul penibil al unui zbucium zadarnic? Atunci şi povestea naţionalismului va deveni o legendă, adăugată oceanului de amintiri uitate, în care omenirea îşi varsă derizoriul, pînă la potop.

A consemnat pentru dumneavoastră Ioan Roșca, 25 aprilie 2021, via certitudinea.com.