Articole despre valorile românești.

nagy attila, jertfa, neam, jertfa neamului, jertfa neamului romanesc, neamul romanesc, lucrarea in duh, lucrarea duhului, identitatea maghiara

Nagy Attila-Mihai – Românii, singurii europeni

nagy attila, jertfa, neam, jertfa neamului, jertfa neamului romanesc, neamul romanesc, lucrarea in duh, lucrarea duhului, identitatea maghiara

Nagy Attila-Mihai - Românii, singurii europeni

Un aspect asupra căruia atrag deseori atenția, și în paginile Certitudinii, este cel referitor la comportamentul ungurilor, la semnele, simbolurile prin care se exprimă aceștia, și anume mesajul transmis către români: vrem fără români! Un mesaj al izolării, al refuzului a tot ceea ce este românesc! Dar ungurii nu cu Trianonul au început această izolare față de naționalitățile cu care conviețuiesc. Ei au avut mereu un scurt-circuit de comunicare cu alte națiuni din jurul lor sau care trăiau printre ei.

Așa cum observau Prohászka Lajos și Valeriu Braniște (publicist român al Tribunei), ungurilor le este frică de contactul cu alte națiuni, ca nu cumva să se piardă în acest contact! Frica de a-ți pierde identitatea înseamnă că ai o identitate confuză, nu te-ai înrădăcinat cu adevărat pe aceste meleaguri. Iar acest fapt arată cum se problematizează, cum se stabilește cine se consideră maghiar. La unguri, la o identitate confuză, asta e o problemă acută. Când ai puțin sânge maghiar – sau chiar deloc – fiind sârb din partea tatei, slovac din partea mamei, cum devii maghiar? Printr-o decizie a conștiinței îți asumi apartenența la maghiarime. Această asumare este o idee protestantă, în care primează conștiința și deloc adâncurile moștenite, cele care decid cu adevărat!

Noica pune altfel problema. El pornește de la modelul seminței. Te naști cu sămânța românească în tine, care trebuie realizată, cultivată cu tot ce se ascunde în ea. A fi român nu se realizează doar printr-o transmitere culturală de la o memorie la alta. Prin adâncuri, prin inconștientul tău, moștenești niște date imemoriale, multimilenare, o experiență a acestuia, pe care memoria le percepe, dar fără a le fi realizat ea. Din această cauză, experiențele trecutului, moștenite de inconștient, sunt mult mai vaste decât ceea ce oferă memoria. Prin aceasta se explică faptul că multe nații au trăit această istorie moștenită în inconștient, conținuturile acestuia fiind trăite spontan, prin tradiții, singurele care asigură vitalitatea, prin cultura adâncimii! Când ne rezumăm la memorie, pierdem această vitalitate și devenim nesiguri, confuzi.

Problema ungurilor este faptul că pentru ei totul se rezumă la planul mental, de aici rezultând un deficit de comunicare cu adâncurile moștenite. Care, pe de altă parte, asigură o mai bună aderență la cultura occidentală, care cultivă exclusiv mentalul, fiind rupt de rădăcinile inconștiente.

Românii diferă total, în acest punct de vedere, de restul Europei, având rădăcini multimilenare în aceste meleaguri. Contactul conștiinței cu inconștientul, înrădăcinarea sa în adâncuri sunt asigurate de contactul cu pământul, acesta fiind expresia inconștientului.

Din această cauză popoarele migratoare erau dezrădăcinate. Din păcate, cultura Occidentului este creată de venetici, foste popoare migratoare. Lipsa rădăcinilor inconștiente, lipsa înrădăcinării multimilenare în pământul Europei la aceste popoare au dus spre situația actual. De exemplu, cultura greacă s-a impus imaginarului inconștientului cultivând exclusiv partea rațională a omului, exacerbând-o, ajungând în acest fel la excesivitatea tehnicii.

În ortodoxie nu există această ruptură. Dar, din păcate, influența Occidentului, unilateralitatea lui, este veche la români… Totuși, ruptura dintre conștient și inconștient nu s-a acutizat, de-a lungul timpului, ca azi, prin europenizarea totalitară. Poporul român trăiește, după 1989, cea mai mare dramă a istoriei sale!
Pentru venetici este ceva „natural” această unilateralitate, ea fiindu-le proprie. Popoarele foste migratoare ale Occidentului nu simt destul pericolul migrației, din cauza lipsei rădăcinilor inconștiente. Dezrădăcinații nu simt pericolul migrației, căci instinctele din inconștientul lor colectiv sunt nefuncționale. Aceasta este și drama românului, ruptura dramatică dintre conștient și inconștient, ruptură care lasă conștiința națională fără avertisment din partea inconștientului, a instinctelor!

Și e păcat, pentru acest neam, despre care și Eliade spunea că este singurul popor cu moștenire multimilenară din Europa. În această privință, românii sunt singurii apărători ai străvechii Europe, împotriva unei Europe dezrădăcinate, înstrăinate! Românii, prin moștenirea lor multimilenară, sunt cel mai European popor. Încă o dată, ei sunt singuri împotriva Europei, dar acum le lipsește această conștiință. Iar pentru asta, românii vor plăti scump!

Și chiar pe fondul alterității față de restul Europei, românii ar trebui să aibă conștiința și sentimentul acestei alterități. După filosoful maghiar Heller Ágnes, supraviețuirea evreilor în istorie se datorează unui puternic cult al alterității.

A consemnat Nagy Attila-Mihai via certitudinea.com.

/0 Comments/by
horia agarici, erou martir, vanatorul de bolsevici, aviator

Horia Agarici – „Cerul l-am iubit ca un fanatic” – Portret de Erou

horia agarici, erou martir, vanatorul de bolsevici, aviator

Horia Agarici - „Cerul l-am iubit ca un fanatic” - Portret de Erou

Continuăm seria despre eroii români mai puțin cunoscuți, sau uitați, pe care trebuie să îi povestim copiilor noștri la fel de mult cum facem când le citim basme. Copii fiind ne luăm exemplele de curaj, etică, sacrificiu și demnitate de la eroii noștri, din basme, corect? Eh, atunci este cazul să îi includem în povestirile de seară și pe eroii neamului românesc.

De mic am fost fascinat de istoria militară, mai ales de povestirile istorice cu Ștefan Cel Mare, Mihai Viteazu, Dragoș-Vodă, Ecaterina Teodoriu sau Gelu, Glad și Menumorut. O parte vi le aduceți aminte. Erau acele cărți superb illustrate și povestite, scrise de Dumitru Almaș. Pe care mă bucur să le revăd și astăzi retipărite.

Astfel spus, avem un alt erou care merită o bandă desenată istorică, și acesta a fost căpitanul aviator Horia Agarici.

Un erou șters din istorie de ocupația sovietică, repus în drepturi în perioada Ceaușescu, dar extrem de cunoscut în timpul celui de-al Doilea Război Mondial mai ales datorită cântecului lui Gherase Dendrino, pe versurile lui Păstorel Teodoreanu de la momentul intrării României în conflictul global:

A plecat la vânătoare Agarici

A plecat ca să vâneze bolșevici…

Înțelegeți acum de ce a fost interzis, da? Acest cântec era la modă în timpul celui de-al Doilea Război Mondial datorită cruciadei duse de România de a-și recupera teritoriile pierdute din ghearele Marelui U.R.S.S.

Mulțumită ziarelor post-decembriste, publicul a putut avea acces la viața acestui erou. Povestea lui se poate găsi astăzi până și pe ultra-căutata Wikipedie. Așadar informații relevante sunt disponibile peste tot. Însă cele mai de preț le-au adus tot reportajele și arhivele CNSAS.

Viața lui Horia Agarici începe pe 6 aprilie 1911, în Laussane, Elveția, unde tătal său avea o afacere la acel moment. Ulterior, în toamna acelui an, familia revine în țară.

Părinții lui Horia au fost Constantin și Valeria. Mama provenea din familia Rusovici, venită din Serbia și stabilită în Basarabia. În secolul al XIX-lea, familia își schimbase numele în Russo, scriitorul Alecu Russo fiind una dintre rudele Valeriei.

După tată, aviatorul Horia Agarici provenea din neamul răzeşesc al Agârâcilor din Popeştii Vasluiului, neam care, pe la sfârşitul secolului al XVII-lea, a început să acumuleze avere. Cu timpul, Agârâcii au ajuns slujitori domnești și au intrat în mica boierime. După 1800 ei și-au scris numele Agărâci. Chiar Nicolae Iorga îl menționează pe un anume domn I. Agarici, din Roman, care îşi donează o parte din avere Academiei Române. El este chiar bunicul viitorului aviator Horia.

În 1929, la vârsta de 18 ani, și-a început studiile la Școala Politehnică din Timișoara. Din motive financiare, care i-au cauzat și o depresie puternică, a decis să renunțe la drumul ales și să se înscrie la Școala de Ofițeri de Aviație din București. Deși a fost admis în 1930, a amânat cu un an începerea cursurilor ca elev al școlii de ofițeri. Motivul fiind explicat chiar de el însuși – probleme de sănătate.

Brevetul de aviator și-l i-a în 1934 la școala de pilotaj de la Tecuci după care a fost repartizat la Flotila de Luptă de la București-Pipera, care însuma toate escadrilele de vânătoare și bombardament ale României (aerodromul nu mai există, fiind închis în 1958-59 și transformat în platformă industrială; actualul bulevard Dimitrie Pompei trece chiar prin mijlocul fostului aerodrom). Amănunte interesante despre această perioadă ne dă mărturie Tiberiu Stătescu, coleg de an și viitor camarad în aviația de vânătoare, în anii celui de-al Doilea Război Mondial în cartea sa memorialistică:

„[Agarici] era un tip manierat, fiind crescut cum nu cred că mai putea pretinde altul dintre noi, fapt pentru care era luat în râs; avusese guvernantă şi cunoştea la perfecţie limba franceză. Horia Agarici nu se amesteca în treburile altora şi, deşi scria poezii adevărate, nu lua parte la duelurile noastre ritmate. Nu riposta la ironii şi nici chiar la figurile făcute cu intenţie rea de către camarazi. Era acoperit cu tot felul de insulte, care de care mai urâte. Era impasibil. Nu reacţiona şi acest lucru îi enerva teribil de mult pe cârcotaşi”.

Prima repartiție a sublocotenentului Horia Agarici a fost la Flotila de Aerostație de la Pantelimon-București. Era o unitate care se ocupa cu folosirea în scopuri militare a baloanelor (obținere de informații și realizarea de baraj pentru avioanele inamice care zburau la altitudine mică). Din memoriile sale din 1953 redăm:

„Anul de serviciu de la baloane – l-am trăit evadat într-un fel de lume a mea, izolat de militari, citind și trăind o viață de om tânăr prin București. La cazarmă am făcut unele studii pentru adaptarea autogirei și helicopterului la aerostație”.

În anii 1934-1935, Agarici a muncit mult. A studiat cărți tehnice (citea în engleză, franceză, germană și italiană), și-a îmbogățit constant cultura științifică și a devenit omul pe care toți îl consultau atunci când era vorba despre vreo noutate în domeniul aerodinamicii sau al mecanicii. L-au preocupat și cărțile mai sensibile; a citit, în paralel, Mein Kampf al lui Adolf Hitler și Capitalul lui Marx. Nu l-a impresionat niciuna și, așa cum a recunoscut mai târziu, nu le-a aprofundat.

A avut și prima întâlnire cu moartea! În timpul unui zbor de antrenament, i s-a rupt un cablu de comandă și, nemaiputând controla avionul, a sărit cu parașuta de la 1.100 de metri.

În Anii tulburi (1938-1940), aviația română de vânătoare s-a transformat radical. Numărul flotilelor a sporit, de la una la trei, în înzestrare au intrat avioane moderne, iar doctrina germană, mai agresivă, a înlocuit-o pe cea franceză.

În primăvara anului 1940 au sosit pe calea ferată, în Gara Herăstrău, lângă Aerodromul Pipera, douăsprezece avioane Hawker Hurricane, importate din Marea Britanie. Entuziasmul lui Agarici a fost de nedescris.

Cunoscând limba engleză, a studiat cartea tehnică a aparatelor nou venite și a participat la asamblarea lor.

Cu toate acestea, la 22 iunie 1941, ziua intrării României în război, Dobrogea era lipsită de aviație de vânătoare. Cu o zi înainte, Escadrila 53 decolase de pe aerodromul Mamaia și aterizase la Buzău, în vederea unei misiuni de protecție a unui grup de bombardament. Horia Agarici nu plecase însă cu escadrila, pentru că nu avea cu ce să zboare: avionul său se afla în reparații. În hangarele de la Mamaia se mai afla și un al doilea aparat Hurricane, tot în reparații. Acesta din urmă, având probleme cu supraîncălzirea motorului, putea fi folosit în zbor pentru perioade mai scurte.

În prima zi de război, Horia Agarici a lucrat febril la ambele avioane, împreună cu mecanicii rămași la Mamaia. Un singur eveniment i-a tulburat. La primele ore ale dimineții a avut loc un prim (dar timid) atac al sovieticilor asupra Constanței. Două avioane au aruncat bombe care au căzut în diverse locuri, fără a pricinui însă victime sau pagube materiale. Apoi, în acest sector secundar al frontului, a fost liniște…

Însă… Ziua de 23 iunie a fost ziua de glorie a locotenentului Agarici. Celebra luptă pe care a purtat-o cu aviația sovietică este explicate chiar de el:

„Până să se lumineze, lucram cu soldații și maiștrii mecanici la ultima punere la punct a avionului meu. Deodată, ne-am pomenit cu zgomot de avioane și de explozii la Constanța; curând după asta, cu flăcări și fum… Primul val de avioane de bombardament reușise atacul prin surpriză și lovise bine în regiunea portului. Antiaeriana a deschis un foc de iad, dar puțin cam târziu. Valul de avioane a plecat. (…) La următorul val de bombardiere, care a venit când începuse să răsară soarele, am primit comunicarea că pot pleca. Mi-am lăsat din reparat avionul, m-am urcat în celălalt, l-am încercat și am plecat. Urcarea a fost ca în ascensor… Sus, și încă din timpul urcării, am căutat să întretai drumul valului de avioane, dar nu l-am mai găsit, cu toate că scormonisem și peste, și sub câteva valuri de nori de prin largul mării. Mă întorceam la aerodrom când observ în fața mea o formație de linii subțiri: avioane de bombardament, văzute din spate. Am pus viteză maximă, am luat ceva înălțime și, în atacuri, cu deschiderea focului de la numai 150 metri distanță și, cu continuarea lui până aproape de ciocnire, trăgând mereu, am doborât, în patru atacuri, în timp de circa un minut, trei avioane. Atacurile au fost atât de repezi încât, de exemplu, la primul avion doborât, s-au găsit numai vreo 36 de cartușe trase de mitraliorul din spate. Primul avion a aterizat, lovit în motoare, rezervoare și radiatoare, aproape de aerodrom, pe Peninsula Kituc, și personalul lui a fost capturat. Al doilea avion a intrat în vrilă și a căzut în mare, la circa 10 kilometri de Băile Mamaia, iar al treilea a aterizat forțat la Traian-Val; [și] echipajul [acestuia] a fost capturat. (…) [Avionul cu care am plecat] era al unui camarad și avea un defect la limitatorul compresorului, din care cauză, când am zburat cu el, au fost momente când a trecut în supraputere. Din acest motiv, după al doilea atac, a început să-mi arunce ulei pe geam, să se înfierbânte și să piardă putere, lucru pentru care am fost obligat să întrerup atacul la al treilea avion doborât pentru a nu strica motorul avionului meu”.

Astfel, Horia Agarici intră în istorie doborând 3 avioane într-o singură luptă. Așa a început să circule șlagărul lui Dendrino și renumele de „salvator al Constanței”.

În seara zilei de 23 iunie, Escadrila 53 Vânătoare (Hurricane) a revenit pe aerodromul Mamaia. Acum erau zece aviatori de elită, printre ei fiind căpitanul Emil Georgescu, locotenenții Horia Agarici, Constantin Bâzu Cantacuzino și Lucian Toma, dar și subofițerii Andrei Rădulescu, Petre Cordescu sau Eugen Camenceanu. În lunile care au urmat, piloții acestei subunități aeriene au purtat nenumărate lupte și au doborât 54 de avioane sovietice, pierzând unul singur (la 12 septembrie a căzut în luptă căpitanul Ioan Roșescu, sosit în escadrilă în ultima zi a lunii august). În amintirea acestor eroi, escadrila de avioane F-16, înființată în 2016 pe Baza 86 Aeriană de la Borcea-Fetești, și-a luat denumirea de Escadrila 53 Vânătoare.

Ultima victorie aeriană obținută de Horia Agarici a avut loc la 4 aprilie 1944, când aviația americană a bombardat pentru prima dată Bucureștiul. Aviatorul se afla atunci la Pipera și, decolând la alarmă împreună cu unitatea sa, a înfruntat valurile de cvadrimotoare pe cerul Câmpiei Române. A reușit să incendieze un aparat B-24 „Liberator”, care s-a prăbușit undeva în apropiere de Giurgiu.

Momentul 23 august 1944 l-a găsit la București, unde tocmai sosise cu motocicleta personală, pentru a duce o mapă plină cu hârtii. Fiind cunoscut drept „Vânătorul de bolșevici”, camarazii l-au sfătuit să se ascundă pentru că veneau rușii și viața lui nu mai valora două parale. A părăsit orașul a doua zi, „pe un haos de nedescris”. A ajuns la Brașov ocolind prin Pitești-Câmpulung-Bran (Valea Prahovei era blocată de nemți). Acolo, și-a găsit soția și au decis împreună să se refugieze la Geoagiu-Băi, la niște rude.

În anul 1955, acesta a fost considerat criminal de război și a fost degradat. Ulterior, a fost grațiat și i s-au redat gradele, însă niciodată nu a fost reabilitat complet de statul român, stigmatul de „criminal de război” rămânând până în ziua de azi.

Paul Agarici, fiul lui Horia, s-a născut pe 4 iulie 1947, însă acesta a fost luat imediat de stat din braţele mamei şi trimis la casa de copii timp de 14 ani. Motivul? Era considerat fiul unui criminal de război. În tot acest timp, tatăl său a fost nevoit să își găsească de lucru pe unde putea, dar absolut nimic în domeniul pe care îl stăpânea la perfecție – a fost contabil o vreme dar şi mecanic auto în Eforie, electrician la Întreprinderea de Transporturi Constanța sau lucrător la o gospodărie agricolă. O vreme chiar s-a ascuns la Mina Altân Tepe din nordul Dobrogei. Fiul său Paul Agarici a făcut o precizare interesantă într-un interviu, pentru a înlătura unele inexactități apărute în presă – Horia nu a fost închis în temnițele comuniste. El a avut un văr, Costăchel Agarici, cu care a fost camarad în aviația de vânătoare, iar acesta din urmă a fost închis de regimul comunist.

A încetat din viață în 1982, la vârsta de 71 de ani, după o viață în care a luptat cu sovieticii, cu sărăcia și cu nedreptățile, fiind înmormântat cu onoruri militare…

Nu a fost însă închis, așa cum uneori se scrie greșit în articolele care îi sunt dedicate. Confuzia este însă explicabilă: vărul lui Horia, Costăchel Agarici, a fost închis de regimul comunist.

Astfel se încheie un alt capitol din seria eroilor neamului. Persistă totuși o întrebare: cât timp va dura până când statul roman își va reabilita eroii pângăriți de istoria creată pe genunchi de atâția falsificatori?

Nu mult… nu mult…

Quot capita, tot sententiæ.

Atâtea păreri, câte capete.

Pe curând prieteni,

Al vostru Urse Morega Tudor Alexandru.

Surse:

www.defenseromania.ro

Revista HISTORIA – Horia Agarici.

Arhiva C.N.S.A.S., Fond Informativ.

Arhivele Militare Române, Fond C.A.A.T, C.A.R. și Flotila 1 Vânătoare.

Stătescu, Tiberiu, Amintiri despre aviaţie şi aviatori, Braşov, Host Models, 2012.

/0 Comments/by
modele, agricultura, calin georgescu, dezvoltare sustenabila, noua ordine mondiala, noul nationalism, distributismul, călin georgescu

Traian Horia – „Noi am trăit comunismul, acum intrăm în repetiție. Asta trebuie să înțeleagă națiunea română: urmează reluarea unui film.” (interviu Călin Georgescu)

modele, agricultura, calin georgescu, dezvoltare sustenabila, noua ordine mondiala, noul nationalism, distributismul, călin georgescu

Traian Horia - „Noi am trăit comunismul, acum intrăm în repetiție. Asta trebuie să înțeleagă națiunea română: urmează reluarea unui film.” (interviu Călin Georgescu)

„De-aici pleacă violența în această lume, de aici pleacă cenzura: e brutalitatea în comunicare, violența a fost făcută cu oameni plini de ego”

Reporter: Presa în America a devenit haioasă. Twitter scrie că nu-s dovezi de implicare a provocatorilor Antifa (organizație de extrema stângă, n.n.) în forțarea de la Capitoliu. Pentru ei, „activiștii” ar trebui să poarte cămăși pe care să scrie „Antifa”? Păi, Antifa a fost și-n București, în 10 august, la mitingul Diasporei.

Călin Georgescu: Facebook și Twitter s-au descalificat: s-au născut pentru ca lumea să comunice mai ușor, mai repede și mai bine, și-au ajuns acu să devină exact elementele cele mai perturbatoare: acționează pentru anihilarea oricărei poziții care contravine deciziilor globaliștilor sau ale marilor corporații. În care ele sunt înglobate. Prin urmare, cred că ar trebui să realizăm că aici avem un „Hoțul strigă ‘Hoții!’”.

Reporter: Mass-media mainstream din SUA insistă că nu există dovezi asupra furtului electoral dar, pe un istoric recent, judecătorii nu i-au permis lui Trump să își prezinte dovezile. E globalismul care distruge ideea de Justiție în contradicția asta?

Călin Georgescu: În acest moment, cel puțin legat de Donald Trump, s-a încercat compromiterea lui printr-o campanie media uriașă, cu investiții care puteau să rezolve sărăcia din această lume. Instaurarea comunismului este deja, ca și realizată și se dovedește foarte clar că Media este, de fapt, prima putere în lume. Orice jurnalist decent, care are onoare și a îmbrățișat această meserie nobilă de a informa imparțial, nu face altceva decât să transmită și să facă o analiză onestă în situația dată. Ori, noi am ajuns astăzi, nu doar la o dictatură medicală, dar și la una mediatică.

Reporter: Donald Trump a desființat organizații teroriste islamiste, a readus acasă trupele americane, a retras SUA din structuri amorfe, care cheltuiau inutil banul contribuabilului american. E cazul OMS (Organizația Mondială a Sănătății, n.n.). Unde credeți că a greșit el încât americanii au votat împotriva lui?

Călin Georgescu: Dar ce american a votat împotriva lui? Peste 80 % dintre cetățenii Statelor Unite au votat pentru Donald Trump. Ceea ce nu spune media, o spun eu acum: în toate statele americane, oamenii sunt acum în stradă, cu steaguri și cu șerifii în frunte. Aceasta este realitatea.

Trump a deschis ușa demnității și acum începe totul, cu multe lucruri care vor fi demascate. În ciuda opoziției mass-media globaliste și a corporațiilor, Trump a arătat marea problemă a omenirii care este corupția, ajunsă la un nivel de neimaginat. Nici măcar noi, cei care știm unde sunt punctele de extrem ale fenomenului – și vorbesc în primul rând de mine, care am văzut ce înseamnă corupție în instituțiile internaționale –, nici măcar noi nu putem spune că știm totul. Va fi foarte curând devoalat acest marasm care a cuprins majoritatea statelor lumii. Din nefericire, este o singură lege care a dictat și dictează în continuare: banul!

Reporter: Spunea careva că istoria României este un lanț de trădări, dar putem spune același lucru de istoria recentă a relațiilor Trump – lideri Republicani. Credeți că va crea președintele american un alt partid?

Călin Georgescu: Nu. Donald Trump a deschis un drum către demnitate și lumea întreagă, nu doar poporul american, a înțeles acest lucru. Nu poate fi ocolită nevoia de adevăr, nu poate fi oprit adevărul: ei pot opri orice, dar gândirea ne rămâne liberă.

Reporter: Mulți îl blamează pe Trump că n-a avut curaj până la capăt. De exemplu, să părăsească platformele Facebook și Twitter pentru altele, unde exprimarea este liberă.

Călin Georgescu: Donald Trump a dovedit un curaj fabulos. S-a exprimat liber și nu dorește decât binele poporului american și al omenirii întregi. Cursul evenimentelor din America depinde acum de un context de factori care nu sunt foarte bine definiți, iar situația întregii lumi este influențată de cea din America.

Reporter: În noul context, Donald Trump este amenințat de Democrați cu trimiterea în judecată și eu mă gândesc acum că Statele Unite este o țară plină de procurori finanțați, sau care au fost finanțați, prin cluburi globaliste.

Călin Georgescu: Este absolut corect ce-mi spuneți acum. Celor din Deep State (Statul Profund, lb. engl. în orig., n.n.) le este frică de Trump. El mai are câteva zile până la depunerea mandatului dar se grăbesc cu demiterea sa fiindcă nu se știe ce se poate întâmpla în aceste zile.

Reporter: Este o teorie larg răspândită: Donald Trump este ultimul obstacol în calea neomarxismului lui Joe Biden.

Călin Georgescu: Joe Biden este un biet pion, iar Donad Trump, da, a fost și va rămâne cel mai mare obstacol pentru expansiunea neomarxismului. Cu el, cu acest om, se va scrie Istoria. Să nu ne grăbim să nominalizăm cui predă, e bine să așteptăm.

Reporter: Înțeleg că Republicanii au pierdut în ianuarie 2021 majoritatea la Senat.

Călin Georgescu: Toată omenirea a văzut frauda imensă de la alegerile americane. Să ne înțelegem asupra unui lucru: când nu-ți este frică de ceea ce faci, îl lași și pe celălalt să spună ce are de spus. Progresul democrației intervine când sunt ascultate ambele părți, e ca în sistemul juridic: audiatur et altera pars. Se vede clar, însă, că nu sunt binevenite alte păreri decât ale lor, în contextul în care aveau de ascuns actele de crimă organizată din toată această perioadă.

Reporter: Ce urmează acum în Statele Unite? O acalmie sau dimpotrivă, va fi inflamată situația prin noile desfășurări?

Călin Georgescu: Consider că zarurile nu sunt aruncate, Dreptatea este doar în mâna lui Dumnezeu. Americanii formează o națiune care plătește tribut unui lung șir de acțiuni necugetate din trecut, iar din acest punct de vedere, misiunea lui Donald Trump de limpezire și reașezare a societății pe temelii de dreptate socială a fost dificilă. Dumnezeu nu a făcut această lume ca să o distrugă, ci pentru iubire și înțelegere. Am încredere în acest lucru, așa cum am încredere în Dumnezeu. Testul pe care îl dăm azi cu toții nu este testul pentru COVID-19, ci este testul Credinței.

Reporter: Va fi pus sub acuzare Trump, așa cum cer adversarii lui politici?

Călin Georgescu: Orice este posibil, dar nu orice poate fi realizat.

Reporter: Vor fi influențate în vreun fel relațiile României cu Statele Unite de recentele desfășurări din Washington D.C.?

Călin Georgescu: Nu se poate vorbi de așa ceva fiindcă România, de 30 de ani, nu a avut decât un statut de vasal. Când România își va regăsi demnitatea, se poate discuta despre cooperare, despre o viziune a relațiilor: până acum, însă, a fost doar o banală atitudine de vasalitate.

Reporter: M-am uitat pe Internet, aș fi jurat că avem Minister de Externe. Pentru ce-l plătim?

Călin Georgescu (râde): Da, e greu de spus. Revenind, însă, prin ceea ce va face Donald Trump și echipa lui, vor fi foarte multe lucruri devoalate. Luați în calcul că multe țări din Europa, dar și instituții religioase, au susținut acțiuni ostile împotriva președintelui american, un om care a urmărit doar pacea și distrugerea corupției.

Reporter: Cum vedeți dv. națiunea română în acest moment: este pro sau anti-Trump?

Călin Georgescu: Națiunea română în acest moment este anti-națiunea română. Este ea împotriva ei însăși. Își va cunoaște țelul și destinul când va fi pro-națiunea română.

Reporter: Ceva despre presă? Auto-cenzura e moda de toamnă-iarnă în unele locuri din media dâmbovițeană, dar toate astea sunt împrumutate instinctiv de la alții.

Călin Georgescu: Da, din ce-am văzut și eu, cred că unii jurnaliști din România au mânecile la surtuc dincolo de degete. Când cenzurezi, înseamnă că ți-e frică de ceva: dacă nu cenzurezi, nu ai nimic de ascuns, ești un om liber. Fapta de a cenzura ține de propriul ego, vrei lucrurile să fie așa cum le vrei tu.

E ca și cum eu le închid copiilor mei gura când îmi spun „Tata, ești îmbrăcat comic!”. Ei au dreptate, dar eu impun asta fiindcă vreau să arăt cum vreau eu, asta înseamnă ego. De-aici pleacă violența în aceast lume, de aici pleacă cenzura: e brutalitatea în comunicare, violența a fost făcută de oameni plini de ego.

Cenzura este fapta de a ascunde, iar România are din plin parte de asta. Noi am trăit comunismul, acum intrăm în repetiție. În reluare. Asta trebuie să înțeleagă națiunea română: urmează reluarea unui film.

/0 Comments/by
nicolae steinhardt, rautatea umana

Nicolae Steinhardt – Despre morală și libertate

nicolae steinhardt, rautatea umana

Nicolae Steinhardt - Despre morală și libertate

Fundamentul drepturilor naturale e în educația pe care o primesc oamenii, în mentalitatea lor: ține de ceea ce cred, de faptul că au sau nu o credință în vreo regulă, de părerea pe care și-o fac în sensul cel mai simplu despre cinste și corectitudine. Nu e nevoie să știe multe lucruri, e neapărată nevoie sa fie convinși de valoarea unui singur cuvânt, un adjectiv: cumsecade.

Teoreticienii democrației privesc prea sus: cred că distrugând religia, morala, onoarea, proprietatea, respectul și distinctia vor obține totul.

Când eu le spun acestor atât de progresiste personaje că vor pierde totul, sunt luat în batjocură. Ce legătură, spun personajele, poate să fie între viața de familie și libertatea politică, între morală și puterile Statului, între educație și drepturi? Să știi că greșesc rău de tot, dumnealor. Dreptul e o disciplină autonomă, dar nu poate funcționa decât într-o societate morală. Prevost – Paradol și Victor de Broglie credeau că dând masei sufragiul universal o satisfaci, o împiedici de a mai cere altceva pentru că, ziceau ei, ce altceva ar mai putea cere? Nu puteau bănui ca în curând masa va cere mai mult, va întrebuința drepturile ei politice în scop nepolitic, va cere unele reforme sociale, apoi Reforma socială, apoi revoluții morale și, în sfârșit, catastrofe mintale, totul.

Mă, poate că e întristător, dar așa e: ne așteptăm să nimerim undeva departe, suntem readuși pe cale circulară la instituțiile și ideile cele mai de toate zilele. La familie, la educație, la cinste, la moralitate am ajuns! Da, mă, aici e miezul. Daca spui că votul universal va rezolva totul, minți; pentru că votul universal poate induce sau aproba tirania. Dacă aștepti ajutorul de la cultura științifică ești naiv, știința nu se sinchisește de drepturile individuale. Alta e baza drepturilor omenești fundamentale și naturale: e imaginea înduioșătoare și înălțătoare, sfântă și gravă a omului cumsecade. Credința în coexistența libertății cu surparea principiilor e o glumă sau o inconștiență. S-o creadă ăi din Sărindar (presa de stânga de atunci – n. red). Libertatea e un bun de preț și e rară: popoarele care, din când în când, în cursul istoriei, se bucură de libertate au noroc. Știi, parcă, ce spune La Rochefoucauld: „trebuie virtuți mai mari și tărie mai multă pentru a ști să duci o viață fericită decât pentru a îndura nenorocirea”.

Fragment din „Jurnalul Fericirii”, de Nicolae Steinhardt.

/0 Comments/by
mihai eminescu, ziua lui eminescu, romania, societatea, statul, basarabia
,

Mihai Eminescu – Ceea ce voiesc românii să aibă e libertatea spiritului și conștiinței lor

mihai eminescu, ziua lui eminescu, romania, societatea, statul, basarabia

Mihai Eminescu - Ceea ce voiesc românii să aibă e libertatea spiritului și conștiinței lor

Biserica şi şcoala, atâta cer românii din Austro-Ungaria pe sama lor şi, prin aceasta, şi-au cerut păstrarea naţionalităţii şi nimic mai mult. În dejudecarea lucrurilor acestei lumi şi, mai ales, în secolul nostru, ne-am deprins a aplica o singură măsură, aceea a interesului material, a stăpânirei asupra puterei fizice; şi cu toate acestea oamenii, chiar cei mai materialişti, lucrează fără să vreie, ba fără să ştie, pentru un scop mai înalt. Această conştiinţă o are poporul, n-o are câteodată omul cult.

În zadar am căuta în lume poporul care să trăiască numai pentru câştig material ca atare, la toate vom găsi că acest câştig este numai mijloc, niciodată scop; chiar la rasa evreiască, a cărei lege nu admite nemurirea sufletului şi este deci inferioară celorlalte legi ale pământului, chiar la evrei, zic, unde se pare că ochii sunt aţintiţi la câştig material, vedem răsărind o idee mai înaltă. Din acest punct de vedere privită, cestiunea, pentru un popor ca cel românesc, devine simplă. Nu veleităţile unei vieţi de stat mai mult sau mai puţin precare, nu deşertăciunea zgomotului în istorie este lucrul pe care-l voim. Oamenii de care se vorbeşte mai puţin şi popoarele item sunt cele mai fericite. Dar ceea ce voiesc românii să aibă e libertatea spiritului şi conştiinţei lor în deplinul înţeles al cuvântului.

Şi fiindcă spirit şi limbă sunt aproape identice, iar limba şi naţionalitatea asemenea, se vede uşor că românul se vrea pe sine, îşi vrea naţionalitatea, dar aceasta o vrea pe deplin.

Şi nu sunt aşa de multe condiţiile pentru păstrarea naţionalităţei. Cei mai mulţi oameni nu sunt meniţi de a-şi apropria rezultatele supreme ale ştiinţei, nu de a reprezenta ceva, dar fiecare are nevoie de un tezaur sufletesc, de un razăm moral într-o lume a mizeriei şi durerei, şi acest tezaur i-l păstrează limba sa proprie în cărţile bisericeşti şi mirene. În limba sa numai i se lipesc de suflet preceptele bătrâneşti, istoria părinţilor săi, bucuriile şi durerile semenilor săi. Şi chiar dacă o limbă n-ar avea dezvoltarea necesară pentru abstracţiunile supreme ale minţii omeneşti, nici una însă nu elipsită de espresia concretă a simţirei şi numa în limba sa omul îşi pricepe inima pe deplin. Şi într-adevăr, dacă în limbă nu s-ar reflecta chiar caracterul unui popor, dacă el n-ar zice oarecum prin ea: „aşa voiesc să fiu eu şi nu altfel”, oare s-ar fi născut atâte limbi pre pământ? Prin urmare simplul fapt că noi românii, câţi ne aflăm pe pământ, vorbim o singură limbă, „una singură” ca nealte popoare, şi aceasta în oceane de popoare streine ce ne încungiură, e dovadă destulă şi că aşa voim să fim noi, nu altfel.

Vedem dar că cestiunea noastră se simplifică din ce în ce. Românii voiesc a li se garanta uzul public al limbei lor pe pământurile în cari locuiesc şi vom vedea că toate mişcările pe cari le-au făcut, în acest senz le-au făcut.

Faţă cu această cerere întâlnim însă în amândouă părţile Imperiului austro-ungar o rezistenţă necalificabilă prin obrăznicia ei.

Constatăm mai înainte de toate că românii nu sunt nicăiri colonişti, venituri, oamenii nimărui, ci pretutindenea unde locuiesc sunt autohtoni, populaţie nepomenit de veche, mai veche decât toţi conlocuitorii lor. Căci dacă astăzi se mai iveşte câte un neamţ singular care caută să ne aducă de preste Dunăre, nu mai întrebăm ce zice un asemenea om, ci ce voieşte el. Nici mai este astăzi cestiunea originei noastre, abstrăgând de la împrejurarea că o asemenea interesantă cestiune nu este de nici o importanţă. Daci sau romani, romani sau daci: e indiferent, suntem români şi punctum. Nimeni n-are să ne ‘nveţe ce-am fost sau ce-am trebui să fim; voim să fim ceea ce suntem – români. A mai discuta asupra acestui punct sau a crede că frica de ruşi ne-ar ademeni să ne facem nemţi sau vice-versa sau, cum cred ungurii, că de frica acestor doi ne-am putea găsi flataţi să ne contopim cu naţia maghiară, toate acestea sunt iluzii de şcoală; limba şi naţionalitatea românească vor pieri deodată cu românul material, cu stingerea prin moarte şi fără urmaşi a noastră, nu prin desnaţionalizare şi renegaţiune.

A persecuta naţionalitatea noastră nu însemnează însă a o stinge, ci numai a ne vexa şi a ne învenina împotriva persecutorilor. Ş-apoi ni se pare că nici un neam de pe faţa pământului nu are mai mult drept să ceară respectarea sa decât tocmai românul, pentru că nimene nu este mai tolerant decât dânsul. Singure ţările româneşti sunt acelea în care din vremi străvechi fiecare au avut voie să se închine la orice Dumnezeu au vroit şi să vorbească ce limbă i-au plăcut. Nu se va găsi o ţară în care să nu se fi încercat de a face prozeliţi din conlocuitorii de altă lege ori de altă limbă; hugenoţii în Franţa, maurii în Spania, polonii faţă cu rutenii, ungurii cu românii – toţi au încercat a câştiga pentru cercul lor de idei populaţiile conlocuitoare şi aceasta prin presiune, cu de-a sila; românul priveşte c-un stoicism neschimbat biserica catolică, atât de veche în Moldova, şi nu i-a venit în minte să silească pe catolici de a deveni orientali; lipovenii fug din Rusia şi trăiesc nesupăraţi în cultul lor pe pământul românesc, apoi armenii, calvinii, protestanţii, evreii, toţi sunt faţă şi pot spune dacă guvernele româneşti au oprit vro biserică sau vro şcoală armenească, protestantă sau evreiască. Nici una.

Ni se pare deci că pe pământurile noastre strămoşeşti, pe care nimene nu le stăpâneşte jure belli, am avea dreptul să cerem să ni se respecte limba şi biserica, precum le-am respectat-o noi tuturor.

Ce se va zice însă când vom arăta că pe pământ românesc, în Bucovina, sub sceptrul austro-ungar, sinagoga evreiască are mai multă autonomie decât biserica românului? Căci dacă evreul are rabin, şi-l alege singur, dacă are şcoală jidovască, îşi caută singur de dânsa. Dar dacă îi trebuieşte românului preot, îl numeşte (mediat) guvernul de la Viena; dacă biserica lui are avere, o administrează tot guvernul de la Viena; dacă are şcoală, profesorii sunt numiţi tot de guvernul de la Viena. Şi cu toate acestea Bucovina n-au fost luată cu sabia, ci din contra prin bună învoială şi cu condiţia ca starea de lucruri în trebile bisericeşti şi politice să rămână intactă.

„Curierul de Iași”, noiembrie 1876.

/0 Comments/by
supermarket
,

Ninel Ganea – Supermarketul gol

supermarket

Ninel Ganea - Supermarketul gol

Nu sunt puțini gânditorii care au asemănat viața modernă cu un supermarket și e greu să nu le dai cel puțin parțial dreptate. O viață construită din alegeri manipulate discret sau nu foarte discret între lucruri identice sau similare care diferă doar prin ambalaj sau preț. Oameni indiferenți care cumpără fără să aibă nevoie cu adevărat de ceea ce cumpără și pentru care supermarketul reprezintă mai degrabă o distracție (în sens escapist) decât o satisfacere a unei pofte vitale. În aparență o varietate inimaginabilă de produse dar care în fond provin de la două sau cel mult trei mari companii, în al căror acționariat de regulă se găsesc aceleași fonduri de investiții fără identitate vizibilă, după cum în produse se găsesc cam aceleași elemente chimice despre care nu se știe nimic bun. (Chiar și dacă ar exista, însă, o diversitate comercială reală – în realitate cu foarte puțin efort nu este greu să găsești, chiar și în magazinele mari, calitate mai bună – aproape sigur ea ar trece neobservată.)

În principal, alegerile din magazin ca și cele din viața mai serioasă se fac în funcție doar de ambalaj și de cunoștințele inculcate de dinainte. După cum remarca un părinte athonit „un bărbat se îndrăgostește azi de o femeie pentru felul în care și-a aranjat sprâncenele.”  La fel, oamenii cumpără după felul în care au fost create grafica și culorile pachetului, în spatele cărora se găsesc cercetări de piață, oameni de publicitate și mulți alți ingineri sociali care confecționează dorințe.

În același timp, alegerile din supermarket sunt lipsite de implicații fundamentale. Ele, ca și restul deciziilor pe care le luăm, nu ne hotărăsc în niciun fel destinul sau cel puțin așa credem, deși într-alt sens le considerăm definitorii pentru cine suntem. Dacă am cumpărat astăzi ceva ce nu ne trebuie îl putem arunca foarte bine la coșul de gunoi sau îl putem lăsa să se strice într-un ungher al frigiderului sau al debaralei. Nu avem niciun fel de mustrare mai severă de conștiință oricât s-ar strădui tot felul de organizații ecologice să ne avertizeze despre foametea din Africa, epuizarea resurselor și degradarea planetei. De asemenea, o alegere greșită, presupunând că există așa ceva și nu reprezintă doar o parte din experiența de viață care nu trebuie în niciun fel regretată, poate fi îndreptată mâine printr-o vizită la același magazin sau la altul identic. Pur și simplu nu contează. Un cărucior plin cu produse culese alandala, cu siguranță mai mult din reflex decât din nevoie, conține inevitabil și lucruri foarte perisabile care vor sfârși la gunoi. Una din imaginile standard din orice supermarket o reprezintă oamenii care împing un cărucior bântuind fără direcție printre rafturi de produse, fără a căuta ceva anume și fără vreo speranță că și-ar putea umple golul.

Potrivit lui Ava Dorotei, un monah din Gaza secolului al VI-lea, care nu a anticipat avansul comerțului modern dar căruia îi era la îndemână să anticipeze avansul patimilor, trebuie să ne păzim conștiința prin ceea ce facem nu doar față de Dumnezeu și aproape, ci și față de lucruri. „Păzirea conștiinței față de lucruri stă în a nu se folosi cineva rău de un lucru, în a nu strica vreun lucru sau a-l arunca ci chiar de vede vreunul aruncat să nu treacă cu vederea fie el cât de neînsemnat, ci să-l adune și să-l pună la locul lui”, scria pustnicul.

Caracterul efemer al lucrurilor, schimbarea lor repetată nu are consecințe neapărat asupra mediului luat în mare cât asupra individului și a felului în care trăiește. O lume individuală în care lucrurile se schimbă de la o săptămâna la alta, uneori de la o zi la alta, ratează orice identitate și personalitate posibilă. Îmi aduc aminte că după moartea bunicii mele, când m-am dus în casa în care a trăit, fiecare lucru din acel loc purta amprenta ei iar pentru mine însemnau amintiri de-o viață pentru că erau obiecte ce nu se schimbaseră cel puțin din copilăria mea și pe care le asociam nu doar cu bunica mea ci cu însăși trecutul meu și al ei. Cele mai multe dintre ele nici măcar nu erau obiecte esențiale sau extraordinar de valoroase pe alt plan decât cel sentimental: un tirbușon, ceșcuțe de cafea, o față de masă, ștergare de bucătărie, tigăi și oale, fără să mai vorbesc de haine.  Astăzi, genul acesta de produse are o viață foarte scurtă și nu prinde niciun fel de rădăcini într-o casă. De obicei sunt înlocuite după un ciclu de viață deloc îndelungat sau, cel mai adesea, din cauza capriciilor modei. Totul curge și se schimbă…

Bineînțeles că soluția pentru neajunsurile supermarketurilor nu o reprezintă întoarcerea la comerțul socialist, care conține toate viciile celui capitalist și nimic din virtuțile sale. În fapt, magazinele moderne nu fac altceva decât să dea chip și să mărească golul omului modern, fiind o oglindă fidelă a vieții contemporane.

Mai există însă o altă trăsătură neliniștitoare a supermarketurilor: impresia lor de abundență sigură, de stabilitate, de izvor neîntrerupt al bunăstării. Pe de o parte, oamenii evadează acolo pentru a-și calma neliniștile și a se asigura că totul este bine. E ca o doză de zahăr care te face să te simți bine cel puțin pentru o scurtă perioadă de timp. Pe de altă parte, foarte puțini sunt cei care au în vedere cât de fragilă este toată această abundență, cât de instabilă și nesigură, și nu neapărat raportată la drama existenței umane, ci prin însăși fluxul de producție și stilul de viață modern, influențat de cele mai absurde și ridicole știri. Este suficientă un mic accident sau o singură panică confecționată pentru a da peste cap întreaga distribuție și aprovizionare a iluziilor moderne. Ce se întâmplă în magazine în aceste zile demonstrează din plin cât de șubredă este în fond toată viața omului modern, cât de speriat și slab se găsește într-o lume străină și rece pe care o idolatrizează bovin. Viața rareori a fost altfel decât fragilă dar spre deosebire de timpurile noastre, oamenii aveau atât conștiința acestei fragilități – „în viață avem multe de tras și puține motive de bucurie” afirmă, în Rasselas, Dr. Johnson – și își puneau speranțele în cu totul altă parte decât în instituțiile eficiente ale modernității. Toate astea îi făceau pe oameni să aibă o anumită detașare, sobrietate și eleganță în fața unor crize reale. Individul modern nu are în schimb decât o „mândrie fatală”.

A consemnat Ninel Ganea via karamazov.ro.

/0 Comments/by
mihai eminescu, ziua lui eminescu, romania, societatea, statul, basarabia

Mihai Eminescu – Învățământul democratic

mihai eminescu, ziua lui eminescu, romania, societatea, statul, basarabia

Mihai Eminescu - Învățământul democratic

Lumea asta ar mai trece ea daca toate păsurile şi toate nenorocirile ţi s-ar întîmpla încai sans phrase. Daca ţi se-ntîmplă fericirea de-a muri, ea e unită cu neplăcerea că unuia din pretinşii amici îi va veni mîncărime de limbă şi-ţi va ţinea la căpătîi un discurs cît toate zilele; daca te loveşte vreo nenorocire, părerile de rău ale cunoscuţilor, după cari în genere se ascunde părerea de bine, îţi mai îngreuiează încă sarcina vieţii.

Nu a fost lipsit de isteţie muritorul acela care, pentru întîia dată, a observat că soarta nu este numai rea, ci şi răutăcioasă: că ea n-aduce numai suferinţe, ci te ironizează totdeodată într-un chip oarecare pe cînd ţi le dă. Astfel, s-a constatat de cătră chiar organele guvernului că învăţămîntul merge foarte rău. Numărul celora cari, în anul acesta, au fost în stare a depune bacalaureatul e minim; ministeriul a trebuit să revoce o măsură asupra corigenţilor de teamă de-a nu depopula clasele superioare; în patru ani de guvernare roşie s-au închis peste nouă sute de şcoale rurale, iar deasupra tuturora este a se deplînge ignoranţa deplină a personalului didactic, de vreme ce există, institutori, ba profesori de universitate chiar cari nu ştiu scrie correct.

Şi, cu toate acestea d. Haşdeu, d. Vasile Boerescu, avînd a ţinea discursurile funebre ale unui învăţămînt în asemenea condiţii, a găsit că minunate progrese am făcut, că grozav ne-am luminat.

Ba mai mult încă. Românul găseşte că mari sînt progresele făcute în învăţămîntul public în epoca de regenerare în care am intrat la 1848. Învăţămîntul, pe atunci privilegiul cîtorva, astăzi este la dispoziţiunea oricui în oraşe şi, în cîtva, răspîndit şi în sate. Se-nţelege. Şcoalele rurale înfiinţate de bătrînul Grigore Ghica din Ţara Românească erau pe atunci privilegiul cîtorva. Foaia „Învăţătorul satului”, care a început a ieşi la octomvrie 1843, redijată de Petru Poenaru în colaborare cu Aristia şi alţii, foaie care se ocupă numai cu şcoala sătească şi e mult mai bine scrisă decît gazetele de azi, se datoreşte epocei de regenerare de la 1848 încoace. Nu ne-am mira daca cele dintîi şcoale româneşti, datorite Mariei Teresiei şi lui Iosif II, s-ar atribui asemenea fericitei inspiraţiuni a d-lui C.A. Rosetti şi daca ni s-ar spune că Şincai, Petru Maior şi Lazăr a început cariera lor prin a fi ciraci la redacţia Românului, asemenea d-lor Carada şi Costinescu.

D. Haşdeu, în discursul făcut, cu ocazia distribuirii premielor, a împărţit cultura şcolară a românilor în trei faze: teocratică, aristocratică şi… democratică, din care aceasta din urmă se datoreşte în Moldova lui Asaki şi Săulescu, în Ţara Românească lui Lazăr şi Heliade. O împărţire frumoasă, dar care spune prea puţin. Cumcă în mănăstiri se învăţa mai mult ori mai puţină carte, e prea adevărat, însă această cultură numită teocratică era totodată şi… democratică. De vreme ce orice creştin, fără deosebire de rang, putea să înveţe carte în mănăstiri de se făcea sau nu călugăr, şcoala nu era monopolul clerului.

Cît despre cultura aristocratică, ea asemenea nu merită un nume atît de pompos. În toţi timpii clasele mai avute au făcut abstracţie de la şcoalele publice, preferînd instrucţia privată, ca una ce garantează creşterea mai bună a copiilor. Noi nu ne vom sfii a zice că înaintea învăţămîntului public şi gratuit, accesibil pentru toţi, nu exista în genere învăţămînt, iar acest învăţămînt public nu se datoreşte iniţiativei românilor. Iniţiativa s-a luat mai întîi dincolo de Carpaţi, mai cu seamă sub Maria Teresia şi Iosif II. Lazăr însuşi era un product al epocii iosefine, ca şi profesorii pe cari Asaki i-a adus la şcoala din Socola. Avem înaintea noastră caietele de studiu, legate la un loc, ale unui fiu de ţăran; care învăţa la Socola în anul 1810.

Din aceste se vede lămurit influenţa şcoalelor latineşti ale Apusului. Aceste caiete încep cu gramatica românească, apoi urmează retorica, logica, morala, exegeza Psalmilor, istoria biblică, catehismul creştinesc, în fine istoria generală. Iniţiativei Curţii din Viena i se datoreşte aşadar învăţămîntul democratic, atît dincolo de Carpaţi, cît şi dincoace, iar daca Românul doreşte numaidecît o epocă de regenerare în care am intrat şi de la care „mari sînt progresele făcute”, atunci nu citeze anul 1848, care n-are pentru şcoală nici o semnificare, ci Regulamentul Organic, pentru întemeiarea învăţămîntului, şi epoca lui Cuza Vodă, pentru înmulţirea şcoalelor, o înmulţire fără tranziţie, făcută, din nenorocire, în detrimentul calităţii lor.

Ca principiu general, cată să admitem că învăţămîntul, pre cît a cîştigat în estensiune, pe atît a pierdut în intensitate. E nemaipomenit, dar din nenorocire adevărat, ca la acest popor care, cînd e vorba de cultură, cată să-1 luăm ca întreg, nu există nici ştiinţă, nici literatură. Cataloagele librarilor sînt pline de tipărituri făcute cu scopul lucrativ de-a le desface în şcoală, cărţile de ştiinţă sau literatură se tipăresc în vederea unui premiu academic, ştiinţa şi literatura, cîtă se face la noi, se face numai cu paguba de timp şi bani a acelora ce se ocupă cu ea, daca nu sînt oameni cu apucături destul de dibace de-a da operelor lor un relief pe care nu-l merită şi de a le lăsa să fie plătite direct sau indirect din… bugetul statului. Nu mai vorbim despre efectele sociale ale învăţămîntului nostru. Ele sînt de-a dreptul dezastruoase.

Arta, atît de răspîndită, a înşirării negramaticale de vorbe pe hîrtie deschide celui ce-o posedă toate căile de înaintare în viaţa publică, începînd de la scriitorul sătesc şi sfîrşind cu consiliarii tronului. Astfel, activitatea intelectuală a generaţiei actuale pare a se mistui în singura direcţie a cîştigului fără muncă pe acele mii de cărări ale influenţei morale pe cari le deschide atotputernicia demagogică, în socoteala însă şi cu paguba poporului. O imensă plebe de aspiranţi la funcţiuni, iată ce au scos la lumină învăţămîntul democratic.

Articolul publicat în Timpul (V), pe 8 iulie 1880

/0 Comments/by
ion coja, contrarevolutionari, roman, romanii, romani, trianon

Ion Coja – Suflet Valah

ion coja, contrarevolutionari, roman, romanii, romani, trianon

Ion Coja - Suflet Valah

Ziua de ieri (26 decembrie, cu scuzele de întârziere de rigoare – n. red.), cînd a fost prăznuit Sfîntul Ștefan, mi-a adus aminte de Bill, Bill Guțulescu, fermecătorul Bilache, plecat dintre noi mai întâi în America, iar mai apoi a plecat și de acolo… A revenit de mai multe ori în țară, atât înainte, cât și după 1990. Mi-a rămas în minte o întâmplare pe care mi-a povestit-o Bilache: ca inginer în SUA, a fost angajat la o firmă care avea de executat lucrări în Orientul Mijlociu. A trebuit să plece în țara arabă respectivă împreună cu încă câțiva angajați ai firmei americane. A petrecut acolo câteva luni! Iar într-una din zile s-a produs evenimentul de neuitat la care a asistat Bilache și colegii săi.

În ziua respectivă, ieșind în oraș, au sesizat o vânzoleala de care erau cuprinși mai toți trecătorii întâlniți. De la ghid au aflat despre ce era vorba: urma să se petreacă o execuție publică. Un condamnat la moarte urma s-o pățească în văzul concetățenilor săi. Ba mai mult, urma ca moartea să i se tragă în modul cel mai direct cu putință de la acești concetățeni, deoarece bietul arab fusese condamnat la moarte prin lapidare. Așadar, forțat de împrejurări, Bilache și camarazii săi s-au lăsat în voia străzii și au ajuns în piața publică, unde se afla locul destinat acestor execuții prin lapidare…

Lume multă adunată, deși spectacolul era anunțat pentru o oră mai târzie. Dar lumea părea curioasă să ocupe un loc cât mai în față! Motivul real pentru care lumea se înghesuia era însă altul și a fost înțeles de spectatorii americani abia când în piață și-a făcut apariția un camion basculă, care a deversat câteva tone de pietre, de dimensiuni potrivite scopului la care urmau să servească: erau pietrele cu care spectatorii urmau să arunce în persoana condamnată. Detaliul care urmează mi-a rămas cel mai bine înfipt în minte din relatarea lui Bilache: spectatorii s-au repezit să apuce fiecare un număr cât mai mare de pietre, aproape că s-au încăierat între ei ca să se asigure de o grămăjoară cât mai mare de muniție!…

Apoi a început joaca. Condamnatul, priponit de un piron înfipt în asfalt, se putea mișca și feri într-un cerc foarte restrâns, primele pietre aruncate și-au ratat ținta, apoi lovituile reușite s-au înmulțit, chipul bietului condamnat nu s-a mai putut distinge sub șuvoaiele de sînge care îi șiroiau pe față… Mai departe, cei patru americani n-au mai rezistat la spectacol și s-au retras, însoțiți de remarcile ironice ale autohtonilor, cărora le era cunoscută reacția europenilor, neputința lor de a asista până la capătul spectacolului…

…Ani de zile, când și când, m-am tot gândit la spectacolul atât de gustat de opinia publică semită din țara aceea… Am uitat despre ce stat arab era vorba! Mă gândeam în fel și chip la spectacolul lapidării, cu greu îți poți imagina ceva mai degradant. Mai degradant nu pentru victimă, ci pentru spectatorii care rămân în viață, satisfăcuți de isprava lor! Pleacă de la locul faptei comentând cele mai reușite lovituri, ca după un meci de box sau fotbal la care li s-a permis să coboare din tribună pe teren și să alerge după minge. Fel și fel de gânduri mi-au trecut prin freză, când mi-aduceam aminte de povesta spusă de Bilache Guțulescu. Mi-a transmis integral cutremurul său sufletesc  de spectator la ceva imposibil de privit până la capăt!…

N-am întârziat să fac legătura cu povestea atât de frumoasă despre noi, românii, pe care tinerii pașoptiști au descoperit-o și au comentat-o cu mare încântare: ce se întâmpla în țările românești când cineva, un răufăcător, după ce era judecat după legile țării, era condamnat la moarte? Deseori rămânea după gratii până la sfârșitul zilelor sale, fără să i se ia viața de câtre cineva care să execute sentința! Persoana care ar fi trebuit să facă acest lucru, adică călăul, se întâpla deseori să nu existe. Deși ocârmuirea plătea cu bani mulți serviciul de călău, nu prea se ivea nimeni să se ofere pentru acest serviciu. Iar dacă se găsea cine s-o facă, era apoi urmărit de disprețul public, încât era de preferat să te lipsești mai bine! Așadar, nu numai spectacolul execuției nu atrăgea publicul românesc, dar nici spectacolul nu se putea ține căci nu se găsea persoana care să facă oficiul de călău!

La un moment dat autoritățile au apelat la străini pentru serviciul de călău, dar n-a mers nici așa, că târgoveții nu i-au acceptat printre ei, i-au huiduit, i-au marginalizat, i-au silit să-și ia lumea în cap și să se întoarcă de unde au venit!… Desigur, nu a fost regulă să nu se execute condamnarea la moarte, dar de multe ori se întâmpla ca un condamnat la moarte să moară de bătrânețe, în așteptrea execuției…

În Occident, spectacolul execuției publice era destul de gustat de public, nu chiar ca-n lumea arabă, dar era atractiv și lumea participa cu interes. Sigur este că în lumea noastră, românească, spectacolul înfiorător al execuției nu a stârnit curiozitatea și „participarea” satisfăcută a publicului din alte țări. La noi, la români, milostivenia este o componentă sufletească activă. Vezi și replica din Harap Alb despre milostivenie, cât de binefăcătoare poate să fie pentru cel care o practică…

Unde mai pui că în jus valahicum funcționa o regulă ciudată: dacă dintre spectatori se găsea o fată, fecioară, care se oferea să-l ia de soț pe condamnat, acesta scăpa cu viață și era liberat!… M-am tot gândit ce rațiune putea să fie în această prevedere și i-am găsit în cele din urmă una, o explicație care ar marca pozitiv palmaresul sufletesc al românilor. N-o divulg, aștept deocamdată și părerile/ipotezele altor cititori. Nu sunt sigur că explicația mea este cea mai bună…

P.S.: În piesa CREDINȚA pun în discuție această particularitate românească. Trama piesei constă în încercarea prințului Carol, aterizat la București, să priceapă în ce lume a ajuns, ce soi de oameni sunt românii, ce anume au ei mai deosebit. Printre isprăvile românilor pomenesc și de această împrejurare ciudată: deseori nu se găseau printre locuitorii țărilor românești persoane capabile să pună lațul ștreangului după gâtul necunoscutului condamnat la moarte. Cel care ar fi făcut-o ajungea un proscris.

Interesant și acest cuvînt derivat: ștrengar! De care te folosești numai pentru a-ți arăta simpatia pentru cel numit.

A consemnat pentru dumneavoastră Ion Coja.

/0 Comments/by
mircea vulcanescu, a fi roman, ce inseamna sa fii roman, ispita romaneasca, ispita tracilor
,

Mircea Vulcănescu – Spre un nou medievalism economic

mircea vulcanescu, a fi roman, ce inseamna sa fii roman, ispita romaneasca, ispita tracilor

Mircea Vulcănescu - Spre un nou medievalism economic

O populație în creștere uriașă, inegal distribuită, cu caractere biologice și psihologice amestecate, trăiește o viață economică în ritm accelerat, ajunsă pe primul plan al existenței, dând sens tuturor celorlalte fapte omenești, o viață de necontenită dezvoltare, întinzându-se necontenit, integrând teritorii tot mai vaste, regiuni, state, continente, cu structură economică indefinite, teritorii legate între ele prin comunicații multiple și democratizate, pe pământ, prin aer, pe apă, pe fir și fără fir,  prin scrisori, prin ziare, prin reviste și prin telegrame.

O diviziune socială a muncii împinsă la exces, cu relativă specializare națională, regională, pe zone de cultură – în care însuși conducătorul procesului economic păstrează cu greu vedenia de ansamblu a angrenajului pe care îl stăpânește și în care muncitorul își irosește activitatea timp, mecanic, într-o gesticulație fără sens pentru el, care-l silește să-și schimbe cât poate de des meseria de frică să nu înnebunească.

O mentalitate raționalistă, robită magiei științifice, ingenium-ului cartezian, posibilităților de mânuire ale realității, în care a ști înseamnă a putea, a explica înseamnă a desface în părți care pot fi mânuite.

O producție întreprinsă de către cei care au bani, care cumpără puterea de muncă a colaboratorilor ca pe o marfă, plătindu-le salarii și rupând orice legătură între aceștia și produsele muncii lor.

Un om economic întins în vederea obținerii câștigului maxim. Un om inventiv, fecund, ingenios făcător de proiecte menite să utilizeze toate împrejurările, combinându-le în vederea obținerii rezultatului maxim, totdeauna același: câștigul. Un ascet în felul său. Dar un ascet al inimii, sacrificând totul pentru câștig: și sănătate, și distracție, și liniște, și familie, și prietenie, și sentimente naționale, și omenie.

Un om activ, pentru care munca, activitatea, voința sunt o religie de fier. Un om pentru care la început a fost fapta. Un om nestăpânit, nervos, nestabil, cu nevoi din ce în ce mai numeroase, în veșnic salt peste sine însuși, în veșnică înțelegere cu alții. Un ascet, am spus. Dar un ascet ispitit de păcatul lăcomiei. Un butoi al Danaidelor, din care omul nu se alege cu nimic, ci cade rob propriei lui fapte, „înger învârtind piatra de moară”.

Unul dintre efectele capitalismului: „Schimbarea supunerii și silniciei exterioare, a constrângerii materiale caracteristică evului mediu, într-o constrângere de un gen nou, în aparență contractuală, liberă; în realitate, realizată pe căile presiunii psihologice subtile a banului, a imitației elitelor, a reclamei și a presei”.

Astfel, pe când în sistemul economic precapitalist circuitul nevoi-muncă se închidea cu satisfacție și se redeschidea cu noile nevoi, fiecare satisfacție alcătuind, raportată la munca respectivă, un circuit închis în sistemul capitalist, dimpotrivă, fiecare sumă de bani câștigată poate servi nu numai la satisfacerea nevoilor, ci [și] poate fi acumulată în vederea obținerii de noi câștiguri la nesfârșit… Această răsturnare de perspectivă economică are consecințe incalculabile asupra conduitei omenești, asupra stilului de viață.

Ea transformă totul în mijloc, producând o des-eticizare și o economizare a tuturor valorilor vieții. Omul încetează de a fi scop în sine, cum vrea Kant, el devine mijloc de producție, marfă. Prietenul nu mai e prieten, ci mijloc de plasare a mărfurilor, relație de afaceri. Soția nu mai e soție, ci asociată la câștig. Întreaga lume de valori, știința, arta, literatura, devin mijloace de acțiune economică… omul devine un intrument de producție, o unealtă. Și nu o unealtă în mâna unui scop superior, sau în mâna unui artist, care măcar să sculpteze cu viața ta o semnificație nemuritoare, ci un mijloc în slujba unei frenezii agonistice, lipsită de orice finalitate definită, în slujba unei aspirații fără sens, spre un regres infinit în acțiune, alunecare halucinantă într-o nebunie demonică, de fecunditate aparentă și, în fond, de amară sterilitate.

Omul tinde către tot mai multă putere. El nu-și dă seama că această putință nu-i sporește eficient cu nimic ființa. Banul este un mijloc care nu implică nicio finalitate, decât regresul în nesfârșitul unei acumulări tiranice. Omul ajunge astfel să transforme în bani, să valorifice totul. Toate formalitățile devin mijloace relative pentru o acumulare nouă. Mecanicul vrăjitor devine robul acestui mijloc pe care l-a dezlănțuit fără să-l mai poată stăpâni.

Mircea Vulcănescu, 1935.

/0 Comments/by
ioan aurel pop, academia romana, presedintele academiei romane, patriot, revolutia sexuala, educatia sexuala, homosexualitate, periculosii batrani, patriotism

Ioan-Aurel Pop – Crăciunul de ieri și de azi, Crăciunul copilăriei

ioan aurel pop, academia romana, presedintele academiei romane, patriot, revolutia sexuala, educatia sexuala, homosexualitate, periculosii batrani, patriotism

Ioan-Aurel Pop - Crăciunul de ieri și de azi, Crăciunul copilăriei

Spre deosebire de primii ani după căderea regimului lui Ceaușescu, atunci când lumea noastră era așa de entuziastă la gândul că se poate întoarce pe deplin și pe față la Dumnezeu, fără opreliști și amenințări, azi sărbătoarea Crăciunului s-a laicizat, din ­păcate, pentru mulți români. Nu-i vorbă, nici molima aceasta care pare că ne copleșește nu este un sfetnic bun pentru îndeplinirea celor sfinte la marile sau micile praznice bisericești. Faptul se petrece deopotrivă din cauza fricii și lașității semenilor și a măsurilor restrictive, unele deplin justificate, altele mai puțin. Ca istoric, știu că boala nu ne va îngenunchea pe toți, dar ca om simt că ­atmosfera este tot mai apăsătoare.

craciun, craciunul copilariei

Și totuși, nu ne este dat să ne plecăm în fața acestui mare necaz. Cât trăim, suntem meniți să fim ființe luptătoare, iar ca dascăli și educatori avem ca „datorie a vieții noastre” (Vasile Pârvan) obligația să inoculăm în suflete valori, virtuți și încredere, aureolate de speranță. Iar sărbătoarea Crăciunului este una a bucuriei și a generozității.

Îmi aduc aminte ce însemna Crăciunul în vremea copilăriei mele din anii regimului comunist. Nu am cunoscut atunci, între prieteni și apropiaţi, vreo familie care să nu fi ținut Crăciunul după rânduială, în zilele menite. Bunica mă pregătea cătinel, zi de zi, pentru apropierea sărbătorilor, care începeau cu Sfântul Nicolae. Moș Nicolae venea și el cu daruri, dar numai pentru copiii buni și numai dacă ne curățam bine pantofii sau ghetele de cu seară și ne spuneam rugăciunea. Înainte de primul Sfânt Nicolae de care îmi amintesc, bunica m-a învățat să recit „Îngerelul”, mica poezie-rugăciune pentru copii: „Înger, Îngerelul meu / Roagă-te lui Dumnezeu / Pentru suflețelul meu / Și în ziuă și în noapte / Până-n ceasul cel de moarte”. Nu înțelegeam fiecare cuvânt, dar cu mintea deschisă și memoria de copil, rețineam repede și repetam mereu. Apoi am învățat „Tatăl nostru” și alte mici rugăciuni, mai pe înțelesul copilului care eram. Cu „Crezul” a fost mai greu, fiindcă este lung și mai anevoios de învățat pe de rost. Doar după ce am început să fiu atent la slujbele de duminică, am reținut pe rând pasaj după pasaj și din „Crez”.

Religiosul și laicul se împleteau în simfonia numită viață

craciun, craciunul copilariei

Cu vreo trei săptămâni înainte de Crăciun, colindam cu toți ai casei, seara, ca la un fel de repetiții. Bunica și mama știau destule colinde (în Ardeal, pluralul era „colinzi”) ca să mă atragă, ca să-mi poată arăta harul lor, înțelepciunea din ele. Mama m-a învățat mai apoi, după ce crescusem, și colinde de Paști, un fel de pricesne frumoase și duioase. Una începea cu versul „În joi seara după cină”. Când bunica și mama își epuizau repertoriul, tata căuta, pe unde scurte, Radio Europa Liberă și urma un adevărat regal. Acolo, la Europa Liberă, am auzit pentru prima oară colinde religioase interpretate de „Corul Madrigal”, care avea voie să cânte și să imprime în țară doar colinde zise laice. M-au încântat de atunci și mi-au rămas dragi până azi „O, ce veste minunată!” – foarte populară în Transilvania, cu varianta „Ce vedere minunată!” – și „Moș Crăciun cu plete dalbe”. Și la școală, în clasele primare, eram pregătiți cumva de marea sărbătoare, dar de una laicizată aproape complet. Moș Crăciun devenea „Moș Gerilă”, iar în loc de ziua Nașterii Domnului erau ridicate în slăvi ziua Anului Nou și Revelionul. Învățam și poezii „tematice”, de genul: „Prin nămeți, în ceas de seară,/ A plecat către oraș / Moș bătrân c-un iepuraș / Înhămat la sănioară”. Îmi amintesc că doamna învățătoare (pe atunci „tovarășa”), tot repetând ca să învățăm versurile, zicea câteodată, în loc de „moș bătrân”, „Moș Crăciun” și revenea, se corecta, se înroșea la față, de teamă să nu afle „stăpânirea” și să sufere consecințe. În după-amiaza de 24 decembrie, adică în ajun, plecam cu bunica pe străzi, intram și în biserică, ne uitam la slab luminatele vitrine, ca să treacă vremea până când mama și cu tata montau și împodobeau bradul. Nu-mi amintesc de vreun Crăciun de dinainte de 1989 fără brad împodobit cu globuri, cu nuci învelite în staniol, cu „artificii”, cu lumânări prinse frumos în suporturi special făcute. Globurile erau cam aceleași de la an la an, fiindcă banii erau puțini. Când apărea câte un glob nou, era pe dată remarcat. În loc de beteală, se puneau ghemotoace de vată în chip de zăpadă. Abia așteptam să vin acasă și să văd bradul adus de moșul în lipsa mea. De vreo câteva ori l-am văzut și pe moș, o dată fiind vorba chiar de tata, iar în alte dăți de un vecin, pe care l-am recunoscut după bocanci. Cadourile de sub brad erau modeste, dar mi se păreau atunci cele mai prețioase din lume. După ce am mai crescut, am avut ocazia să văd și să trăiesc Crăciunul la țară, adică pe Valea Someșului (la câțiva kilometri de Gherla) și abia atunci am înțeles ce înseamnă o ceremonie în care religiosul și laicul se împleteau în simfonia numită viață. Abia în sat oamenii trăiau Crăciunul în sensul lui divin și uman. Cete de feciori și de copii porneau încă înainte de a se însera prin sat, începând de la capătul satului, ca să ajungă la celălalt capăt. Copiii, osteniți, sfârșeau mai repede, cu jeburi (buzunare) pline de nuci, colaci, mere și bomboane, dar flăcăii nu se lăsau decât târziu, după miezul nopții. Nu era nimeni care să nu deschidă ușa (porțile erau întotdeauna deschise), fiindcă neprimirea colindătorilor era semn de nenoroc. În fapt, venirea cântăreților și urătorilor echivala cu sosirea Pruncului Iisus în fiecare casă pentru tot anul următor și intra în firescul vieții. Nimănui nu-i trecea prin cap să închidă ușa. A doua zi, la biserică, părintele și cantorii slobozeau din glasurile lor cele mai frumoase pricesne și colinde, cărora li se alătura mai tot satul. Acolo și atunci am înțeles ce voia să spună vorba „cu credință tare”. Tot acolo, în sat, preotul venerabil mi-a explicat ce însemna Nașterea Domnului și de la acest „moș” (pentru mine, pe atunci) am înțeles de ce Iisus era și om, și Dumnezeu în același timp și de ce oamenii buni aveau în sine câte ceva și din omenia, și din dumnezeirea Lui.

Etimologia cuvântului „Crăciun”

Mai târziu, în primul an de liceu de la Brașov, eruditul și severul profesor de latină (dacă nu ar fi fost așa, nu cred că deveneam pasionat de limba lui Cicero) ne-a spus etimologia cuvântului „Crăciun”. Pentru el, ca și pentru unii dintre marii noștri lingviști (în ciuda unor dificultăți explicative), vorba românească „Crăciun” ar proveni din latinescul creatio, -nis, cu acuzativul singular creationem. Din această din urmă formă ar deriva Crăciunul românesc. Am luat explicația profesorului ca atare și mi-am însușit-o. Târziu, am văzut, însă, ce complicate erau lucrurile. Creatio însemna în latină (în latina târzie) și naștere, dovadă că în italiană pentru copil se folosește și cuvântul „creatura”. Obiecția teologică (a lui Alexandru Ciorănescu) adusă față de o asemenea origine, anume că ideea de „creație” sau de „naștere” este împotriva dogmei creștine, nu rezistă pentru că poporul nu ține seama de dogme. Ca dovadă, în Occident, Pruncul Iisus era numit în latina medievală cultă (inclusiv în cea bisericească) „Partus”, adică „născut”, iar „partorire” semnifică în italiană „a naște”. În plus, în mai toate limbile romanice, numele Crăciunului cuprinde ideea de naștere: Noël, Natale, Navidad, Natal etc. Alți specialiști aveau alte opinii și porneau de la alte cuvinte vechi sau chiar de la alte premise. Astfel, unii credeau că, fonetic vorbind, „Crăciun” ar putea să provină și din calatio, -onis, adică adunare a fidelilor unor culte precreștine, din colatio, -onis, prima zi din lună când preotul anunța sărbătorile (precreștine) din perioada următoare, din incarnatio, -onis (întrupare) etc. Sunt și opinii care consideră cuvântul acesta românesc ca fiind ivit din grecește sau substratul traco-dac, pe motiv că el ar fi prezent în limbile slave din sud-estul Europei, în albaneză și în ungurească, adică pe unde au trăit tracii și rudele lor. Este greu de spus cu certitudine, dar originea latină a cuvântului „Crăciun” mi se pare și azi cea mai plauzibilă. El se află moștenit, în forme apropiate de forma noastră din dialectul daco-român, în toate celelalte trei dialecte ale limbii române și în acele limbi vorbite azi nu neapărat pe locurile unde au trăit tracii, ci unde au trăit străromânii (protoromânii), primul popor creștinat din aceste regiuni. La venirea slavilor în Balcani și apoi a ungurilor în Pannonia, românii timpurii și românii propriu-ziși aveau în sine cuvântul Domnului și fuseseră creștinați în limba latină. Asta înseamnă că ei aveau de mult în limba lor un nume pentru sărbătoarea Nașterii Domnului. Nu se poate presupune, chiar dacă unii filologi s-au avântat să facă asta, că denumirea românească a sărbătorii Nașterii Domnului ar putea fi împrumutată de la slavi, din mai multe motive, unul fiind de ordin istoric și decisiv: slavii s-au creștinat în urma românilor, ca de altminteri toate popoarele vecine cu românii. Prin urmare, fenomenul a fost invers, adică natural: popoarele slave (și poporul maghiar) care au în limbile lor un cuvânt similar cu „Crăciun” l-au luat pe acesta de la străromâni și români, nu invers. Tulburătoare este asocierea la noi a cuvântului „moș” pe lângă „Crăciun”, fapt de o semnificație aparte, asupra căreia mi-a atras recent atenția doamna profesor dr. Aurelia Bălan-Mihailovici. „Mòschos”, în greaca veche, are sensul de „vlăstar”, „mlădiță” și, prin analogie, „fiu”, „urmaș”. Verbul „a moși” înseamnă „a aduce pe lume mo­șul”, adică urmașul, copilul purtător de spe­ranță. Prin urmare, „Moș Crăciun” însemna la origine „copilul născut” sau „copilul adus în lume”. Așadar, „Moș Crăciun”, în ciuda ima­ginației copilărești care a copleșit înțelesul inițial, înseamnă „Pruncul Iisus adus pe lume”, ființa aceasta mirifică fiind totuna cu Mântuitorul. Și așa, moșul copilăriei mele a devenit la maturitate, în chip rațional, Pruncul Iisus. Dar în sufletul meu, care nu gândește, ci simte, el este tot un „bătrân cu plete dalbe”, bun și blând, iertător și îmbucurător. De altminteri, de când este lumea, bătrânii, dacă rămân cu judecata limpede, sunt un fel de copii înțelepți, senini și cuminți.

Credința era alinarea noastră

Toate amintirile mele timpurii despre Crăciun le am din anii copilăriei și adolescenței, vârste petrecute de mine sub comunism. Inclusiv etimologia cuvântului „Crăciun” intră în aceste salvatoare amintiri. Regimul nostru comunist a fost rău, dar, din fericire, nu a putut distruge fibra acestui popor, cum s-a întâmplat la alte neamuri. Firește, au fost atunci și foarte multe abuzuri, încălcări, interziceri, popriri de sărbători și de ceremonii. Au fost și mulți activiști care au încercat să lovească crunt în credință și în Biserică, a existat, fără îndoială, educație ateistă în școală și au fost și pedepse pentru cei prinși că încalcă noile rânduieli. Numai că mie, ca și lui Creangă odinioară, mi-a fost dat să mă împărtășesc din tradiția noastră religioasă din plin și să mă bucur că, pe vremea aceea, toți ai mei erau bine și sănătoși și că nimic major nu tulbura jocul copilăresc și nici farmecul acestei vârste. Nu au fost pe-atunci numai troglodiți și torționari, ci și foarte mulți oameni normali, traumatizați de soartă, dar cu frica lui Dumnezeu, oameni culți și educați, care ne-au transmis și nouă valorile lor de viață. Credința era alinarea noastră, speranța în izbăvirea de rău, de răul cotidian din societatea aceea. Iar Moș Crăciun, a cărui semnificație teologică reală nu o înțelegeam atunci, era pentru mine întruchiparea lui Dumnezeu (cel pictat cu barbă albă pe cupola bisericii copilăriei) pogorât pe pământ „să ne mântuiască”. În dreaptă consecință, în cazul de față, „moș bătrân” nu este deloc pleonastică, fiindcă „moșul” este Pruncul cel Mântuitor, fără început și sfârșit, „Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat”, un prunc minunat (adjectiv derivat din substantivul „minune”) menit să fie de orice vârstă, inclusiv de vârsta înțelepciunii.

A consemnat prof. dr. Ioan-Aurel Pop via ziarullumina.ro.

/0 Comments/by