Constantin 7 Giurginca – Arhivele Transcendente – Gorganele și Crucea Manafului

Semne și urme ale riturilor din timpurile preistoriei pământului daco-românesc ar fi prezența Gorganelor, movile, „ruguri” îmbrăcate în piatră și pământ, construcții făcute din timpurile atlanto-pelasgilor, acele impresionante tumule eroice pelasge închinate acelor legendari heros = eroi întemeietori de seminții și neamuri din întreg arealul neamurilor pelasge, de la nordul Dunării până în sud în Arcadia și Thesalia pelasgă și până în insula Delos.

Movilele funerare pelasgo-hyperboreene din spațiul românesc carpato-danubian se numesc: movile, gorgane, culmi, popine, gruie (grunie în Banat), gruiețe, guruiețe.

În Eolia, Strabon și Herodot amintesc de orașul Grunion unde erau nenumărate movile funerare pelasge. În limba franceză „galgal” înseamnă movilă de piatră și pământ (morminte antice), amintind de existența acestor monumente funerare preistorice.

Tradițiile poporului român, ca și memoria arhaică colectivă a acestuia consideră acești tumuli, ori gorgane, că ar fi morminte de uriași care, în timpuri preistorice, ar fi locuit în aceste vetre. Antichitatea prehomerică le-a atribuit pelasgilor denominativul de Uriași. Astfel, Achile, poartă la Homer numele de „gigant” („pelorios”), la fel și eroul troian Hector numit tot „pelorios” („gigantul”), cum și zeul Ares (Marte) proteguitorul troienilor (și al neamurilor trace) are același nume de uriaș: „pelorios”.

Pe vârful movilelor funerare pelasge se așeza un stâlp (o columnă, un monument de piatră), ori se plantau ulmi, ulmul fiind astfel un copac sacru ca și bradul, paltinul, fagul, iar la români a rămas tradiția ca eroul să fie înmormântat având ca stâlp funerar cinci ulmi; în balada Toma Alimoș eroul îi cere calului său să-l ducă: „Colo-n zarea celor culmi / La gropana cu cinci ulmi… / Lângă ulmi să-mi faci o groapă / Și cu dinții să m-apuci / În tainiță să m-arunci”.

Culmea Istriței din munții Buzăului este însemnată, în toate marginile sale, cu asemenea Gorgane, movile de consacrare a strămoșilor înainte-mergători.

a) Un loc sacru rămâne ansamblul cultic al celor Trei Gorgane de lângă satul Bădeni, pe una din aceste „piramide” se distinge „o broască țestoasă din piatră”. Gorganul respectiv este un adevărat tezaur pentru că, în civilizația neolitică, broasca era simbolul divinității supreme, și anume al Marii Zeițe Mamă a Pământului, o mărturie în piatră care rămâne în dealul Istriței ca o Sfântă Scriptură.

b) La Gorgan și ansamblul Crucea Manafului. În stânga legendarului loc „Crucea Manafului” în locul numit La Gorgan a fost o așezare omenească care s-a mutat pe deal, unde acuma satul Vispești (Viespești) unde sunt și enigmaticele Gorgane ale Vispeștilor.

Câteva păreri despre bizara Crucea a Manafului. Afirm că este bizară, pentru că tot ansamblul crucii este precreștin, nu era o simplă cruce creștină lucrată în piatră. Monumentul se sprijinea pe solide aripi de piatră, niște laterale care susțineau monolitul, stâlpul de piatră. Așa cum arată acuma este tot ce s-a putut salva, după ce constructorii de la proaspătul C.A.P. (cooperativă agricolă de producție), înființat în ogoarele Fințeștilor și Năienilor, au mutat din loc monumental, ca să facă nu știu ce acareturi. Presați de cererile localnicilor, magnificii constructori demolatori au trebuit să readucă monumentul la locul lui, însă cu serioase mutilări ale ansamblului, mai ales aripile laterale (chingile de piatră) care nu au mai fost asamblate la locul lor. Informația mi-a fost dată de domnul inginer Duca Ionel, din comuna Breaza de Buzău (născut 1937), o adevărată enciclopedie a dealului sacru al Istriței. Nu este o simplă cruce creștină, este un întreg ansamblu de consacrare a Puterii Divine supreme, iar alături era și movila, Gorganul, ridicat (artificial) în memoria „prea curaților și înțelepților” noștri strămoși.

Ansamblul precreștin, cu o vechime indeterminată în timp, a fost împodobit cu semne și simboluri creștine, iar preoții din zonă spun cu încrâncenare că este o cruce creștină, aducând ca irefutabil argumentul anului 1846, scrijelit pe piatră. Este adevărat că ei mai aduc și niște documente (zapise) prin care se arată cum și cine a cumpărat pământul de acolo și de la cine… Toate bune și drepte, dar acolo era o așezare în locul „La Gorgan”, așezare în jurul acelei movile sacre, așezare mutată în deal, acolo unde, în satul Vispești, sunt enigmaticele Gorgane din sat. În plus, monumentul precreștin nu era și încă nu este o simplă cruce. Mai poate fi încă văzut în fotografiile făcute înainte de 1960, cum era originar, până la distrugerea lui de către hei-rupiștii noștri ingineri de „bunuri” de producție.

Și monumentul cultic „Crucea Manafului” se înscrie în întregul ansamblu preistoric al civilizației megalitice pelasgo-hyperboreice, ale cărei urme acoperă întreg arealul Istriței, iar pe aceste urme am început călătoria, ascultând povestea cuvintelor despre acele vestigii cu adevărat fabuloase. Fotografiile făcute între anii 1940-1960 arată un monument străvechi, în care au fost înscrise simboluri creștine: crucea și scrierea cu chirilice.

c) La Gorgănele.

În hotarul comunei Greceanca, în estul Istriței, se află două movile proeminente, movilele urgoaie din satul Greceanca. Ca o notă anecdotică, oamenii maturi de azi își amintesc că în vremea copilăriei se dădeau cu sania de pe acele înalte proeminențe stâncoase. Localnicii conservă legenda acelor gorgane, pe care a transcris-o B. Iorgulescu în Dicționarul său geografic și istoric de la 1892. Legenda spune că doi uriași se aflau în stare de război unul cu celălalt, iar unul ar fi aruncat asupra adversarului cele două stânci. Gorganele Urgoaie de la Greceanca sunt două stânci de piatră rupte și alăturate. Pietrele sunt neobișnuite acolo, și te întrebi, desigur, cum au ajuns în acel loc, cum de sunt rupte și rămase, în încremenirea lor, alăturate?

Aceeași poveste este valabilă și pentru Pietrele lui Novac (așadar Uriașul) din comuna Mărunțișu (Buzău), acolo unde trei stânci de piatră au fost aruncate de un jidov (uriaș) ce locuia pe muntele Nicoveanu, către un alt jidov, adversar al său, care locuia în muntele Roșu, și au căzut în locul pomenit. Și isprava aceasta este povestită de același autor (vezi op. cit. pg. 363). În vecinătatea Istriței, în comuna Glodeanu-Sărat există locul Movilele Tătărăști (adică movila de pe vremea Uriașilor – a Tătânilor – a Tatarilor) în care pe una din movile, în vârful ei, se vede o mare lespede de piatră fără inscripții, care după tradiție ar fi fost pusă de un uriaș (B. Iorgulescu, op. cit. pg. 486).

Se poate foarte bine observa că Tătarii, Tatarii acelor vremuri nu sunt tătarii de la 1600-1700 care năvăleau de la Bug peste Țările Române. Ei sunt locuitorii din preistoria pământului carpato-danubian numiți de memoria colectivă a daco-românilor: Jidovii, Uriașii, Novacii, Tatarii.

A consemnat pentru dumneavoastră Constantin 7 Giurginca, „Arhivele Transcendente – O peregrinare prin geografia sacră a pământului românesc”, Editura Universității „Titu Maiorescu”, București 2020.

Dacă v-a plăcut, sprijiniți Revista România Culturală pe Patreon!