Constantin Rădulescu Motru – Toți românii așteaptă mântuirea de la acțiunea poporului întreg

Nu este țară în hotarele lumii civilizate în care „gura lumii”, „gura satului” să aibă mai multă trecere ca în țara noastră! Cele mai multe din convingerile noastre sunt întemeiate pe „zvonul public” și numai foarte puține pe dovezile adunate de noi personal. Se zice „lumea zice”; și dacă „lumea zice”, românul, individual luat, pare că înțelege că tot așa trebuie să zică și el. Mai ales în lumea țărănească „gura satului” este obârșia tuturor convingerilor. În „gura satului” se revarsă, negreșit, gura lui Ion, gura lui Gheorghe, gura lui Petre și a altora, dar o dată ce acestea sunt vărsate, individualitatea lor s-a șters: „gura satului” contopește pe toți țăranii laolaltă, în același vad sufletesc. Și tot așa și la oraș, opinii personale foarte puține. „Ce zice lumea”, „ce zice partidul”, „ce zice stăpânirea”… dar foarte rar ce zic Ion și Gheorghe. Ce zic Ion și Gheorghe? Dar dacă Ion este în partidul liberal, trebuie să zică ce zic liberalii! Și dacă Gheorghe este în partidul conservator, trebuie să zică ce zic și conservatorii! Mai poate fi discuție? Indiferent de chestiunea în care cineva este chemat să zică ceva: fie în politică, fie în știință, fie și în literatură, părerea de grup primează asupra celei individuale. Fiecare grup își are părerea sa în bloc, căreia toți i se supun întocmai cum și la turmele de oi este un clopot la al cărui sunet se adună toate oile laolaltă. Când un român stă la îndoială fiți siguri că el nu stă fiindcă are o convingere personală de apărat, ci fiindcă nu știe încă de partea cărui grup să se dea. Să meargă după cum bate vântul din dreapta sau după cum bate cel din stânga? Iată suprema lui neliniște. Pentru risipirea acestei neliniști, sforțarea românului se îndreaptă în afară, ca să prindă cu urechea mai bine zvonul cel din urmă; mai niciodată sforțarea nu merge înăuntru, spre forul conștiinței.

Omul de caracter, la români, nu este acela care este consecvent cu sine însuși, ci acel care n-a ieșit din cuvântul grupului, adică acela care a urmat totdeauna clopotul turmei. De consecvența cu sine însuși a grupului cine se întreabă? Nu este vorba cum sună clopotul, ci dacă sună; a sunat, ai fost prezent, și ești român, atunci ești om de caracter.

Nu este țară cu oameni mai curajoși ca țara noastră românească. Românii sunt eroi, dar cu deosebire când sunt în grup. În front, la război; în ceată, la revoltă; în cârd, la vânătoare… curajul românului nu are pereche. Iureșurile de la asaltul Griviței au rămas legendare; și tot așa, tind să devină legendare atacurile îndrăznețe din primăvara anului 1907. Dar românul izolat este blând ca mielul. Când îi bate cineva din picior, el tace. Așa a tăcut și tace în fața celei dintâi ciocoroade, dacă o vede îmbrăcată alt fel ca el. „Capul plecat sabia nu-l taie”. De aceea, la oricine care arată sabia, el se pleacă. Când simte însă cotul tovarășului, adică atunci când este în ceată, atunci, de îndată el se ridică: și atunci ferește, Doamne, pe oricine de dânsul, căci este repede la mânie.

Românul, ca soldat, este un element excelent, neîntrecut. Armatele românești n-au cunoscut niciodată frica propagată prin contagiune. Dar cu toate acestea, în timpul de pace armata românească prezintă un număr, relativ mare, de dezertori. Recrutarea la armată este pentru cei mai mulți o pacoste. Elevii cei mai leneși învață carte numai să-și scurteze termenul de militărie.

Dar absolut fără pereche este curajul românului în exprimarea opiniilor, dacă exprimarea el o face în numele grupului, ca redactor de jurnal bunăoară! Ești din același grup cu dânsul, atunci lauda lui pentru tine nu mai are margini; ești din celălalt grup, atunci ocara lui nu mai are margini! Iată un redactor curajos în tot cazul, îți zici! Ei bine, te înșeli. E curajos numai ca mandatar al grupului. Vorbește cu el între patru ochi și vei constata că nu-și aduce bine aminte de ce a scris. Între patru ochi opinia lui este chiar că toți românii sunt buni și patrioți…

Dar și religios este românul. De ochii satului însă; cam tot din aceeași cauză este și naționalist. Cu religia merge până la evlavie. Se poate ca el să uite pe Dumnezeul părinților săi, pe Atotputernicul și Izbăvitorul…? O așa uitare este cu neputință, mai ales că el nici n-a avut încă ocazia să învețe cine este acest Dumnezeu. Atotputernic și Izbăvitor! Și ce n-ai învățat nu poți să uiți; acesta este un adevăr prea știut. Românul este religios, dar pe câtă vreme vede pe toată lumea că este religioasă. Rar excepții la care religiozitatea să fie pornită din fundul inimii, de acolo de unde pornește și sentimentul personalității…

Tot așa se petrece și cu naționalismul lui. Tot românul face paradă cu sentimentele sale naționaliste. Dar numai până la faptă. Fapta fiind a fiecăruia, adică individuală, cu ea încetează și naționalismul. Dă-i unui român în mână toiagul apostolatului ca să predice naționalismul… pentru alții, și el este imediat gata de drum. Va predica peste tot locul sfânta cauză a naționalismului; va conjura pe toți semenii săi să se trezească din amorțire și să-și cultive inima și mintea cu sentimente și idei naționale; va fi cel mai aprig sfătuitor de bine. Dar până la fapte. Pune pe același român să facă o muncă anumită cu temei, și atunci lucrurile se schimbă. Dacă este profesor, cu neputință să-l faci să rămână la catedra sa; dacă este meseriaș, la meseria sa; dacă este agricultor, la ogorul său… Fiecare se codește să înceapă munca specială a profesiunii sale până ce mai întâi nu-i știe pe toți românii treziți la naționalism, și pe toți gata să înceapă munca cea serioasă. Ca să înceapă unul după altul, nu-i vine nimănui în minte. Lasă să începem cu toții. Să ne știm întâi cu toții naționaliști, pe urmă vom începe și cu fapte… Negreșit la începerea cu fapte sunt mai multe dificultăți de biruit ca la începerea cu vorba; dar deocamdată scapă fiecare de muncă. Și așa, suntem naționaliști. Un profesor care își face datoria în mod conștiincios, un meseriaș priceput, un agricultor harnic, dacă nu fac paradă de naționalism, nu sunt naționaliști; în schimb toți pierde-vară, care muncesc pe apucate și când au gust, dacă fac paradă de naționalism sunt naționaliști. Pe aceștia din urmă îi „știe lumea”, mă rog, că sunt naționaliști, pe când pe ceilalți nu; și lucru important este nu să-ți faci datoria de cetățean, ci să te știe lumea că ești naționalist…

Se apucă românul cu greu de câte ceva, dar de lăsat se lasă ușor, zice proverbul. Mai exact ar fi însă să se zică: sub influența mulțimii românul se apucă de orice, dar când este să execute prin faptă individuală lucrul de care s-a apucat, atunci se lasă de el foarte ușor. Nu este inițiativă pe care să nu o ia românul în grup! Să facem o școală? Să facem și două. Să facem o societate cu scopul acesta și acesta? Să facem și mai multe! Să contribuim pentru a asigura mersul acestei și acestei instituții? De ce nu? Să contribuim. Dar când vine rândul fiecăruia să pună în execuție hotărârea luată în grup, atunci fiecare amână pe mâine, sau se face nevăzut. Când se adună din nou grupul, atunci încep recriminările și noile hotărâri. Este rușine, domnilor, trebuie să începem odată! Patria își are ochii îndreptați asupra noastră! Ne privesc străinii, râd străinii. Să ne punem pe lucru. A doua zi aceeași indiferență. În grup, și ca grup, fiecare se judecă sever, foarte sever; în parte, individual, fiecare se judecă foarte indulgent. Lasă să înceapă ceilalți, ca să nu rămân eu singurul păcălit! Apoi ce sunt eu ca să îndrept lumea! Iată ultima ratio care împiedică activitatea fiecăruia.

Omul, care își are atenția îndreptată asupra activității sale personale și știe să prețuiască virtuțile din care izvorăște această activitate, așteaptă foarte puțin de la politică. Politica nu poate să reformeze adâncul sufletesc al unei societăți, ci ea se mărginește la schimbările de la suprafață. O lege politică bună sporește numai posibilitatea faptelor bune, dar nu dă și motivarea acestor fapte; motivarea vine din sufletul individual. Din bogăția acestui suflet individual răsar toate bunurile sociale: legile, moravurile, știința, arta și toată cultura societății. Fără el, nimic nu se produce; cum fără sămânță nu poate răsări nici firul de iarbă, cu toate că atmosfera dimprejurul lui ar fi în condițiile cele mai prielnice. Politica reglementează numai condițiile externe ale vieții sociale, sămânța faptelor sociale însă stă în sufletul fiecărui cetățean. Fără calitatea acestei semințe, nici un progres nu este cu putință – oricâte legi politice s-ar face…

Dar unde atenția nu este îndreptată asupra activității personale, și unde lipsește conștiința valorii sufletului individual, acolo este natural să stăpânească politica. De aceea românul este pasionat pentru politică. Pentru el politica este ca o baghetă magică prin care totul se poate transforma; fericirea neamului întreg, ca și fericirea sa personală pot fi aduse prin politică. „Dacă aș fi eu la guvern”, „dacă aș face eu legea”, cum s-ar mai îndrepta lucrurile! Pentru români lucrurile nu se pot îndrepta decât prin lege. Fiecare dintre noi are ca supremă ambiție să facă cel puțin o lege. Activitatea sa proprie nu este unul să o știe dirija cum trebuie; dar fiecare totuși vrea să facă o lege prin care să dirijeze activitatea tuturor. Toți așteaptă mântuirea de la acțiunea poporului întreg. „Iată ce trebuie să facem noi, românii”; „iată cum este mai bine pentru neamul nostru”; și niciodată: „iată ce trebuie să fac eu, Ion sau Gheorghe”, „iată ce este bine pentru activitatea mea”. Când românul se desparte de grup și se privește ca persoană aparte, atunci este totdeauna consumator; ca producător, niciodată nu are acest curaj. Când este consumator, atunci el, bineînțeles, ca toată lumea viețuitoare, este individualist; dar ca producător de bunuri, el așteaptă totdeauna să vadă ce fac alții pentru ca să înceapă și dânsul. Dacă nimeni nu începe, nu începe nici dânsul. Cele mai energice sfaturi nu reușesc să-i clatine rutina și să-l îndrepte spre întreprinderi individuale.

Și totuși răsar din când în când și întreprinderi individuale! Sunt câțiva industriași români, câțiva capitaliști întreprinzători români… Sunt negreșit, dar cu un suflet cu totul special, adică cu totul deosebit de sufletul unui industriaș sau al unui capitalist din țările apusene. Sufletul industriașului de aiurea este stăpânit de frigurile muncii și de riscul luptei; în sufletul industriașului român găsim desfășându-se abilitatea politicianului. Profitul capitalistului român provine, de cele mai multe ori, din măiestria cu care acesta își aservește bugetul statului. Capitalistul român nu are niciodată încredere în forțele lui individuale, ci, ca și cel mai sărac dintre compatrioții săi, el se bizuie pe protecția statului, exclusiv pe protecția statului.

Profesiunea care atrage mai mult pe român este aceea care nu-i prea departe de mulțime. Lui îi place să se simtă în mijlocul mulțimii, să vorbească și să se ajute cu mulțimea. Specularea forțelor naturii prin industrie și comerț, el o întreprinde numai în cazul cel rău, adică dacă nu poate fi funcționar, avocat sau politician. Când are talent, el rămâne la avocatură și la politicianism, adică la specularea concetățenilor săi. În această din urmă profesiune, sufletul românului câștigă o energie neîntrecută. Cel mai anonim dintre anonimi, intrat în politică, devine dintr-o dată „om mare”. Și cum toți românii au râvna să ajute și să îndrume neamul, țara este copleșită de „oameni mari”. Nu mai știe neamul pe cine să urmeze. Mare a devenit și Ion, mare a devenit și Gheorghe, mare a devenit și Petre… S-a zăpăcit aproape tot neamul, că prea are mulți „oameni mari”!

„Psihologia poporului român”, 1937, capitolul „Sufletul neamului nostru. Calități bune și defecte”, de Constantin Rădulescu Motru.