Dan Diaconu – Salvarea e pe persoana fizica

„Salvarea e individuala” sau „salvarea e pe persoana fizica”. Aud foarte des aceste formulari. Au ajuns un soi de mantra, de loc comun. In orice discutie, cand vine vorba de salvare, se gaseste cate unul care sa spuna ca, da, salvarea nu poate fi decat individuala. Si toti ceilalti il aproba. Iata un cliseu toxic.

Pentru a intelege de ce nu e asa, o sa va dau un exemplu de „salvare individuala” dusa la extrem. Sa presupunem ca maine esti martorul unui cataclism nuclear sau al unei maladii deosebit de grave care omoara intreaga planeta cu exceptia ta. S-ar putea spune ca esti „salvat individual”, „pe persoana fizica” sau cum vrei sa-i spui. Chiar crezi ca esti salvat? Pe o planeta pustie, fara nimeni cu care sa schimbi o vorba, doar tu cu tine? O consideri salvare? Evident ca-i o aiureala, iar soarta ta ar fi mai crancena decat a celor care-au murit. Cel putin lor li s-a dat o moarte rapida, pe cand tu te-ai chinui fara nicio speranta.

Evident ca nu luati in calcul un asemenea scenariu radical! Probabil va ganditi la un scenariu in care ceilalti – adica cei care nu s-au pregatit – sufera crancen, in timp ce tu, eroul, esti triumfator. Asta ar putea fi valabil pe un termen extrem de scurt. Una-doua zile, dupa care „ratatii” s-ar indrepta impotriva ta, cel atat de bine pregatit, iar tot calculul pe care l-ai facut s-ar duce de rapa.

Analiza pe care ar trebui sa v-o faceti e ceva mai complexa. Cei care au prins perioada comunista stiu ca in acele vremuri de crancena agresiune impotriva individului, de teama permanenta de ciripitori, exista un spirit de solidaritate de invidiat. Vecinii erau – de cele mai multe ori – membri ai familiei. Scara blocului, blocul, strada, cartierul reprezentau o familie extinsa. Asta conducea la o solidaritate. Puteai lasa copilul sa se joace pe strada fara nicio teama. Cum intotdeauna se mai gasea cate un adult in preajma, era ca si cum ti-ai fi lasat copilul cu un bunic, unchi etc. Asa a copilarit „generatia cu cheia la gat”.

Dupa Revolutie, spiritul de solidaritate a fost detonat de un individualism atroce. Fostii prieteni – de nedespartit in alte vremuri – au ajuns sa se vada din ce in ce mai rar. Fiecare era „ocupat” in felul sau, alergand sa faca bani, sa aiba mai mult decat celalalt. In acest fel, fostele comunitati bazate pe apartenenta la un loc fizic (asemanatoare comunitatilor rurale traditionale) au fost inlocuite de „prieteniile” bazate pe aparenta „apartenenta la o clasa”. De cele mai mute ori, clasa respectiva e data de capitalul pe care ai reusit sa-l acumulezi. Insa niciodata nu gasesti doi oameni care sa aiba averi identice. La fel, cel care are mai putin tanjeste sa fie bagat in seama de cel care are mai mult. Insa cel care are mai mult, la randul sau, tanjeste si el mai sus s.a.m.d.

E un cor al surzilor. Fiecare vrea sa fie bagat in seama de cel care n-are niciun interes sa-l bage in seama. Fiecare isi doreste sa fie „prietenul” celui care, in realitate, il detesta. Asa se ajunge la o mare insingurare, la o atomizare a individului, la o izolare reala si profunda. In termeni reali nu mai esti prieten cu nimeni, toti iti sunt dusmani! Chiar si sotul/sotia sau, de ce nu, propriul copil. Fiecare isi urmareste „obiectivele” sale. De-aceea rata divorturilor e uriasa, de-aceea relatiile dintre oameni sunt aberant de superficiale. Si nu-ti mai ramane decat o stranie singuratate pe care incerci sa o spargi cu relatii contextuale, distractii false etc. De fapt nu incerci decat sa te pacalesti, sa te auto-droghezi cu crezul ca „tie iti este bine”.

„Salvat pe persoana fizica” esti acum. Starea de insingurare in care esti adus e, in sine, o inginerie sociala. Ti-ai pus vreodata intrebarea de ce te certi cu ceilalti? De ce sunt unii care te agreseaza – fiind constienti de asta – iti spun c-o fac pentru binele tau, in conditiile in care nici lor nu le va fi bine? De ce unii urla ca disperatii, se tavalesc pe jos si se comporta ca nebunii? De ce intreaga societate e una nebuna?

Cand spun ca lumea e nebuna nu-i o bagatela stilistica, ci chiar o realitate. Comparand societatea de azi cu cea de-acum douazeci de ani constatam ca lumea de atunci era mult mai stabila. Daca insa o comparam cu cea de-acum o suta de ani ne cutremuram. Si sa nu-mi spuneti ca nu putem face comparatia!

Ma opresc aici cu divagatiile. Problema de la care am pornit era cea legata de salvare. Exista salvare individuala? Nu doar ca nu exista, ea nici n-ar fi de dorit deoarece il transforma pe „salvat” in victima. Daca doriti salvare – chiar si individuala – faceti pasul catre comunitate, acea comunitate profunda nebazata pe bani sau alte chestiuni temporare. Stiu ca 90% dintre cei care ati ajuns aici, daca imi veti da dreptate o veti face doar din complezenta, intrucat nu sunteti capabili sa faceti pasul despre care vorbesc. Ceea ce e grav deoarece asta inseamna ca monstrul care va manipuleaza a invins. In mod normal ar trebui sa faceti eforturi de a va apropia de cei in ochii carora contati. Si sa faceti in asa fel incat sa conteze si ei in ochii vostri. Asta inseamna a depasi superficialitatea si a va rupe de monstrul lumii de azi.

Daca vreti sa luptati impotriva ticalosiei societatii, daca vreti sa ingenuncheati balaurul, atunci faceti in asa fel incat sa aveti o comunitate sincera in jurul vostru. Regasiti-va parintii, rudele, prietenii s.a.m.d. Incercati sa dati sinceritate pentru ca, la randul vostru, sa primiti sinceritate. Abia atunci veti intelege ca nu mai aveti nevoie de salvare deoarece sunteti deja salvati.

Retineti asadar ca individualismul nu-i decat iluzia care va e picurata de cei care-au gandit si programat nebunia lumii actuale. Comunitatea e cea care va vindeca si, in acelasi timp, va salveaza. Totul e ca baza comunitatii sa fie afectiunea, sinceritatea, adica acele valori solide si nu minciuna banului.

Al vostru Dan Diaconu la raport via trenduri.blogspot.com.