Dan Puric – Arta schizofrenica a omului fara Dumnezeu

„Un artist fara credinta ar fi ca un pictor fara vedere.”

Andrei Tarkovski.

Arta viitorului nu va mai putea fi de mercenar, precum este acum. Vezi filme si le uiti, nu cand iesi, ci cand le vezi… Piesele de teatru au un text patologic, schizofrenic, au aparut textele noi, de criza, si pe scenele romanesti. Si ele intra intr-un val mimetic, care arata ca suntem, dintr-un punct de vedere, o noncultura si ca trebuie sa imitam crizele lui Big Brother, care a consumat patologia de mult. Teatrul de tip patologic, de tip exhibitionist, corespunde omului autonom, fara de Dumnezeu, al individului, nu al persoanei.

Toate aceste tulburari vin si la noi, intr-un soi de contaminare. Noi suntem cu cultura tot timpul in regim de urgenta. Dincolo de esalonul celor loviti de gripa asta aviara culturala, se afla o Romanie care-si va gasi tot timpul resursele de refacere. Nu poti sa fii imediat performant dupa ce cultura a fost schilodita in comunism. Prin ’91-’92 au mai fost piese cu dezbracati pe scena si sex, dar au cazut, s-au triat, ceea ce arata ca publicul roman are o foarte mare pudoare si inteligenta; nu se lasa pacalit pe termen lung.

Arta viitorului va fi marturisitoare, arta in care noi, cei care am suferit, trebuie sa marturisim, sa vorbim si sa invatam sa articulam despre noi… Nu sa facem inspectia hartii noastre psihopatologice, cum facea Freud, ci sa ne autodescoperim, ca taina creata de Dumnezeu. Arta majora trebuie sa limpezeasca, nu sa tulbure apele. Nu intamplator joc acum intr-o piesa de G. M. Zamfirescu, la Teatrul National, „Idolul si Ion Anapoda”. Am fost intrebat de ce-mi trebuie o piesa prafuita?… Da, dar in piesa aceasta salasluieste tot spiritul Romaniei interbelice! Nu e Sofocle, nu umbla nimeni cu toporul sa taie pe cineva, nu facem telenovele. Abia s-a asezat burghezia… Am nostalgia acelor vremuri, fara sa idealizez, pentru ca si atunci erau contradictii, nedreptati, dar nu existau institutionalizarea mizeriei si promovarea imposturii la nivel de valoare. Televiziunile sunt blocate de impostori si divertizment de tip pornografic, se face o furajare continua cu subcultura…

Despre cinematografia romaneasca… E bine ca unii au luat niste premii pe la Cannes, e bine ca am fost incurajati, dar n-au nici o legatura cu poporul roman. Nu stiu sa marturiseasca despre poporul roman, care ar fi demn de un Tarkovski. E uluitor ce face cinematograful chinez in ultima vreme, ce marturisiri de civilizatie si cultura… Am constatat, cu tristete, ca suflul cinematografiei romanesti n-a mai mers dupa ’89 incoace. Atunci i-am avut pe Ciulei, pe Pintilie, iar acum suntem o cinematografie rezumata la aurolaci si curve – cazuri patologice si sociale (sociopate – n. red.).

Ar fi fost interesant daca cineva ar fi reusit sa surprinda sufletul adevarat, dramele si calitatile acestui popor. Pare ca ni se dau comenzi si bani sa scriem despre noi ca suntem ceea ce nu suntem. Am senzatia ca scriem extemporale date din afara. Drama este ca acesti tineri creatori sunt lipsiti de un invatamant temeinic. Toate depunerile, in invatamant si cultura, sunt la fel: se fac in timp. Dar, de 15 ani, invatamantul se contureaza atrofic, iar cel superior, de arta, e terminat. E normal, atunci, ca tanarul sa vrea sa racneasca, sa tipe, sa se revolte. Si primul lucru pe care il produce este o vulgaritate, confundata cu autenticul. Primul lucru pe care il confunda cu libertatea este injuratura. Invatamantul se distruge si din iresponsabilitatea guvernantilor, care platesc prost profesorii. La randul lor, acestia isi boicoteaza propria meserie. Vad in teatru o inflatie de actori semipregatiti, vai de capul lor!

Fragment din interviul „Poporul roman ar fi demn de un Tarkovski”, aparut in ziarul „Adevarul”, in 2006, via CERTITUDINEA, nr. 60, 2020.