Ioan-Aurel Pop – Patriotismul nostru ne dă capacitatea de a putea înțelege și iubi patriile altora

• Ura prezentă s-a extins asupra trecutului
• Oamenii de azi îi urăsc pe oamenii de demult, morți și deveniți oale ulcele
• În societatea românească există un cadru favorabil manifestării urii de toate felurile
• Momentul 1989 ne-a oferit șansa să fim liberi. Libertatea această venită prea brusc ne-a amețit și nu am știut ce să facem cu ea
• Banii investiți în educație sunt secretul prosperității viitorului
• După 1989, democrația a însemnat pentru unii și libertatea de a fi analfabet, prost, tupeist, arogant, dar aflat la putere.

Liviu Man: Tinerii împotriva bătrânilor. Românii împotriva ungurilor sau romilor. Românii din țară contra diasporei. Bugetarii contra celor din mediul privat. „Deștepții” contra proștilor. De ce există atâta ură în societatea românească?

Ioan-Aurel Pop: Din păcate, ura aceasta s-a acutizat în ultimele luni aproape peste tot în lume. Cine și-ar fi imaginat vreodată că statuile lui Cristofor Columb, Cervantes sau Voltaire vor fi distruse sau profanate? În anumite zone ale Globului, ura prezentă s-a extins asupra trecutului (care, bun sau rău, nu mai poate să fie schimbat de nimeni!), oamenii de azi îi urăsc pe oamenii de demult, morți și deveniți oale și ulcele, oameni care vor fi greșit – căci cine nu greșește pe lumea asta? – dar care au și construit, au inventat, au descoperit, au lăsat opere durabile. Lupta contemporanilor cu statuile este semn de mare paupertate intelectuală, de lipsă de cultură, de clar infantilism, de pierdere a limpezii judecăți. Evident că și noi, românii, avem urile noastre, istorice și actuale, fiindcă trăim printre oameni și nimic din ceea ce este omenesc nu ne este străin. Suntem și noi, pe fondul slabei pregătiri pentru viață și al educației precare, supuși manipulării. Această manipulare se pliază bine și pe prejudecățile noastre istorice, care, însă, nu sunt mai grave decât realitățile similare ale altor popoare. În plus, în vreme de criză, era aproape inevitabil să se dea vina pe cei mai slabi, pe străini, pe „bogați”, pe oculta mondială, pe masoni sau pe „proști”. Când se creează o psihoză privind un pericol de moarte, apare și lozinca: „Scapă cine poate!”. De putut, pot tinerii și maturii, nu bătrânii care și-au trăit traiul. Cu ungurii este o altă poveste, veche și adâncă, derivată din diferendul nostru istoric. Ungurii au un guvern naționalist, care apără interesele cetățenilor și etnicilor unguri, sfidând regulile Uniunii Europene. Prin urmare, unii ne îndeamnă să-i invidiem și chiar să-i urâm. Nu-i vorbă, ne dau și ei, fruntașii unguri, destule motive de antipatie, sfidând România, vorbind mereu de Ungaria Mare, de „Bazinul Carpatic”, ca patrie a lor originară, unde pot acționa ca vodă prin lobodă. Țiganii sunt „de-ai noștri” de o istorie întreagă (sute de ani i-am ținut ca robi), dar colindă lumea și se dau români când au interesul s-o facă (zicem noi), unii cerșesc, alții nu respectă regulile, se războiesc între ei pe clanuri etc. Diaspora a fost demonizată pe vremea comunismului, ca fiind formată din „transfugi trădători”, iar această percepție nu a dispărut încă, chiar dacă nu mai mâncăm în țară salam cu soia. Ni se repetă zilnic că România este una dintre cele mai corupte țări din lume. Pe fondul acesta, este normal ca românul de rând, bugetar și sărac, să creadă că privații s-au îmbogățit prin fraudă, că au supt sângele poporului …

Dincolo de aceste constatări ale mele – unele îngroșate intenționat – în societatea românească există un cadru favorabil manifestării urii de toate felurile. Dacă, însă, comparăm scenele publice din alte societăți, atunci nu trebuie să ne turnăm de pomană cenușă în cap. Nu suntem noi campionii urii! Ceea ce nu înseamnă că nu se cuvine să devenim mai maturi și mai responsabili, mai generoși și mai buni.

Liviu Man: De ce a ajuns Ministerul Educației Naționale atât de contestat, iar educația, în general un domeniu neglijat de statul român postcomunist indiferent cine a fost la putere?

Ioan-Aurel Pop: Noi am avut în țară, vreme de peste patru decenii, un regim comunist care a controlat totul, inclusiv educația. Deranja mult mai ales controlul acesta de partid și ideologizarea unora dintre discipline. Eram setoși de libertate, iar momentul 1989 ne-a oferit șansa de a fi liberi. Libertatea aceasta, venită prea brusc, ne-a amețit și nu am știut ce să facem cu ea. Am vrut să schimbăm repede totul, și pe cele rele și pe cele bune. Ministerul educației nu are cum să fie simpatizat, fiindcă el a fost – în mintea publicului – cauza schimbărilor rapide și, în parte, fără noimă. S-au schimbat și miniștrii la fiecare câteva luni, ducând funcția de ministru în derizoriu. Reformarea, cel puțin cu numele, a devenit continuă. Neglijarea de către toți liderii politici a educației și cercetării – dotate cu cele mai mici bugete – a fost și este o eroare strategică, o cauză principală a crizei prin care trece țara. O țară puternică, civilizată și conștientă alocă procentaje substanțiale din buget educației, cercetării și sănătății. Dar și țările cu nivel de trai mediu sau scăzut, care s-au ridicat în timp scurt, au avut o strategie bună pentru educație, nu s-au zgârcit cu aceste domenii capitale pentru viitor. Banii investiți în educație nu aduc profit imediat și palpabil, dar ei sunt secretul prosperității viitorului. O mare parte din mojiciile pe care le trăim astăzi în viața cotidiană se datorează lipsei de cultură generală și de pregătire de specialitate serioasă. De aceea, avem în România oameni cu „meseria” de politician, ceea ce este absurd …       

Liviu Man: Cum de după 30 de ani de la căderea comunismului sunt „selecționați” lideri politici care obțin nota 3,60 la bacalaureat și sunt aproape analfabeți funcționali?

Ioan-Aurel Pop: V-am răspuns în parte. Oricât de rău ar fi fost comunismul (socialismul, nu comunismul – n. red.) – și a fost! – a ridicat o pătură de intelectuali care erau convinși de mici, din familie și din școală, că nu poți reuși în viață fără carte. Pentru mine, învățătura (organizată sau individuală) a fost o obsesie. De mic mi s-a inoculat ideea că singura condiție pentru succesul în viață este munca onestă. Cu excepția unor lideri de partid semianalfabeți și aroganți (care erau câteva sute, poate două-trei mii), atunci erau promovați în funcții administrative oameni cu rezultate foarte bune la învățătură, care se bucurau de respect în grupul lor și care înfăptuiseră ceva în viață, în meseriile lor. Evident, nu erau cu toții savanți, dar erau oameni de valoare mulți dintre ei. De aceea, o societate strâmbă, adusă la noi pe tancurile sovietice, a și putut dura așa de mult. După 1989, democrația a însemnat, pentru unii, și libertatea de a fi analfabet, prost, tupeist, agramat, dar aflat la putere. Oamenii trebuie să trăiască toți pe lumea asta, indiferent de nivelul de inteligență și de pregătire, dar dacă lăsăm să ne conducă cei cu 3,60 la bacalaureat vom ajunge cu toții o societate de nota 3,60. Necazul este altul și este grav: conducerea politică și-a pierdut în asemenea măsură încrederea românilor, încât cei buni nu se mai avântă în luptă, nu mai vor să conducă, nu se mai înscriu în partide și nu mai participă la alegeri. Și nu vorbesc de generația mea, care și-a cam trăit traiul, ci de tineri, de tinerii talentați și blazați, care nu mai cred că se pot realiza în România. Aici, generația „bătrânilor” are, totuși, un rol important, anume acela de a-i convinge pe tineri să nu dispere, să aibă încredere în virtuți și în valori, să lupte, în ciuda descurajării, pentru poporul acesta și pentru România.       

Liviu Man: Cum s-ar putea implica Academia Română în reforma învățământului și în schimbarea mentalităților în țară?

Ioan-Aurel Pop: Academia Română se implică zi de zi, de peste 150 de ani, în acest proces de schimbare a mentalităților, de modernizare, numai că nu este întotdeauna ascultată. Sunt, din păcate, români – „educați” în forma descrisă mai sus – care cunosc mai bine Academia lui Hagi sau Academia de Poliție decât Academia Română, cel mai important for de consacrare intelectuală din această țară, din care au făcut parte Ion Heliade Rădulescu și Timotei Cipariu, Titu Maiorescu și Nicolae Iorga, Henri Coandă și Grigore Moisil, Lucian Blaga și David Prodan. Academia a elaborat acum câțiva ani un program de țară, în patru volume, pe câteva mii de pagini (criticată de către domnul doctor Călin Georgescu ca fiind prea mult pentru o țară, în măsura în care un proiect de țară ar trebuie să fie simplu scris – vizitați linkul de mai sus –, cu puține puncte, cum este al dânsului, „Hrană, Apă, Energie” – n. red.) (cu o sinteză a acestor volume, pentru cei care citesc mai puțin sau care înțeleg mai repede), dar nu prea are ecouri ale acestui efort științific. Asta nu înseamnă că rămânem pasivi. Aproape săptămânal trimitem expertize ale noastre forurilor politice, puncte de vedere  legate de educație, de mediu, de calitatea vieții, de efectele crizei actuale etc.

Liviu Man: Care credeți că ar fi rolul predării istoriei naționale elevilor români, acum, în secolul al XXI-lea?

Ioan-Aurel Pop: Istoria, ca disciplină școlară, nu are nu renume bun. „Toceala” de date și fapte, practicată de unii elevi pe vremuri, prin obligații impuse de profesori care se credeau zei și care puneau accent pe memorare mecanică, nu a fost de bun augur. În plus, istoria a fost și printre materiile politizate de regimul comunist, cea ce i-a înrăutățit percepția. Numai că istoria nu înseamnă nici toceală și nici politică, ci ea este viața oamenilor. Pe lumea asta, de când există ea, sunt mai mulți oameni morți decât vii, dar morții au fost și ei vii și au construit lumea. Dacă îi ignorăm și îi disprețuim, ne nimicnicim pe noi înșine, ne declarăm singuri nevrednici. Din necunoașterea istoriei s-au născut monștrii care se războiesc azi cu romanele și cu statuile, cu monumentele și cu filosofii. Istoria națională nu înseamnă naționalism, ci viața părții noastre de lume. Dacă nu știm viața părții noastre de lume, cum putem să înțelegem și să iubim lumea în ansamblul ei? Prin urmare, istoria trebuie să aibă în orice loc de pe pământ locul ei ca disciplină școlară și ca segment al educației. Dar nu se mai poate istorie ca în secolul al XIX-lea, cu profesori care dictează lecții, care scriu câte un cuvânt cu creta la tablă, care aduc câte o hartă sub braț și care au satisfacția să-i prindă și să-i „ardă” pe elevii care nu știu anii de domnie ai vreunui prinț anonim… S-au dus vremurile acelea! Avem nevoie de profesori mobili, moderni, mobilați la minte, care să știe că aleagă din trecut (nu se poate studia totul!) firescul vieții, elementele perene, etern umane, care ajută să meargă lumea mai departe. Dacă istoria înseamnă viață, atunci ea trebuie să fie fireasca precum viața…

Liviu Man: Cum am putea să redăm locului care-l merită sentimentului patriotic în inimile românilor și în special celor tineri?

Ioan-Aurel Pop: Sentimentul patriotic este o trăire delicată și discretă. El trăiește în suflete. Îl compromitem ușor dacă devenim aroganți. Dragostea de locul de naștere a noastră, a părinților, a bunilor și străbunilor (sentimentul patriotic este unul de dragoste!) se naște treptat, prin educația din familie și din clasele primare. Dacă ești fericit în familie, dacă părinții se înțeleg între ei și dacă te răsfață din când în când bunicii, atunci nici nu este nevoie de vorbă lungă. Un vers de doină, un sunet de fluier, o poveste cu Făt-Frumos, o pară pârguită din pomul livezii de la țară, o unduire de fată îmbrăcată cu ie, o frunză ruginită, căzută pe trotuar toamna devreme sunt adesea îndeajuns ca să ne creeze rădăcini și să ne dea avântul de a cunoaște lumea, de a înțelege piramidele, de percepe un templu grec sau de a ne bucura de Harry Potter. Patriotismul nostru ne dă capacitatea de a putea înțelege și iubi patriile altora. Patriotismul acesta, perceput de mine ca dragoste, se sădește greu și rodește și mai greu. Din păcate, azi s-a creat o cezură, un fel de prăpastie între bunicii albiți de ani și de poveri (plini de prejudecăți) și nepoții lor internauți (impulsivi și nerăbdători). Întotdeauna au fost conflicte între generații, dar a biruit mereu buna înțelegere. Prăpastia se va putea umple cu înțelepciunea bătrânilor, cu setea de nou a tinerilor și cu munca stăruitoare a maturilor. Toți oamenii au niște datorii față de comunitate. Dacă ne înțelegem fiecare „datoria vieții noastre”, nimic nu este pierdut, deși avem uneori impresia că am rătăcit calea.     

Liviu Man: Cum am putea să-i educăm pe români să nu-și vorbească de rău țara și să nu-și disprețuiască neamul și pe ei înșiși?

Ioan-Aurel Pop: Din păcate, după 1989, s-a creat un trend în acest sens. Românii au avut așteptări disproporționat de mari după căderea comunismului, sperând că, în timp foarte scurt, va curge pentru toți lapte și miere. Viziunea nu era deloc realistă, dar cine să le explice și cine să asculte? Puținii oameni sceptici sau realiști care au atras atenția că lumea noastră nu se va schimba de la sine și nici în câțiva ani, au fost ironizați, discreditați, uitați. Pe de altă parte, înainte de 1989, cine critica regimul era acuzat că critică țara, era declarat trădător și era pedepsit. România trebuia să fie atunci slăvită „în vers și cânt”, trebuia să fie mereu aureolată de glorie, cu trecut imaculat, cu prezent prosper și cu viitor de aur. De aceea, criticile la adresa românilor și a țării lor – venite deopotrivă din interior și din exterior – au fost legitime până la un punct. „Lauda de sine nu miroase-a bine”, dar persistența obstinată întru critică a condus repede la denigrare pe aproape toate planurile.

În cadru mai larg, mai ales după cele două războaie mondiale distrugătoare, pricinuite – se spunea complet greșit, de națiuni orgolioase și dominatoare – au apărut mulți „apostoli” ai globalismului, sub diferite forme, chiar de extremă stângă și de extremă dreaptă. Ideea de planetă complet amestecată, cu oameni absolut identici, obedienți, cu mințile spălate, un fel de roboți umani, nu este nouă, dar s-a accentuat în ultimii ani. S-au creat și mijloacele necesare pentru îndeplinirea acestui scop, mijloace subtile, greu de depistat de către omul de rând, needucat. Anumiți intelectuali de mare valoare și cu priză la public au fost atrași – cu metode multiple, în funcție de convingerile și de slăbiciunile fiecăruia – de partea acestor idei. Pe acest fond, unii apărători ai națiunilor au marșat prea mult, exagerând și s-au umplut de ridicol. Alții, convinși de legitimitatea valorilor naționale care, reunite, dau concertul universal, au rămas cu vocile stinse, marginalizați, jenați de spectacolul trist al lumii.     

Dincolo de toate aceste sinuozități, românii nu pot să fie obligați de nimeni să-și vorbească de bine țara și poporul. Ei trebuie să ajungă să fie convinși singuri că se poate trăi și în România, că de ei depinde ca să o ducă mai bine cu toții, că secretul succesului este munca stăruitoare, pregătirea de specialitate, respectul pentru cel de lângă tine, pentru mediu etc. Conferințele ținute la televizor, online, discursurile patetice în Parlament, clamarea grijii pentru „țărișoară” îi mai pot impresiona pe unii, dar nu conduc la binele țării. Mulți ne batem cu pumnul în piept ca patrioți, îi declarăm eroi și martiri pe anumiți antecesori, stabilim zile de sărbătoare în memoria strămoșilor și a evenimentelor marcante din trecut, dar nu facem nimic practic pentru prezent, nu ne creștem cum se cade copiii, nu sădim un pom, nu clădim o casă, nu muncim cu dăruire acolo unde suntem meniți să muncim. Vrem să câștigăm bani buni pe muncă puțină sau fără muncă, să fim toți manageri și să lucrăm în multinaționale. În general, românii se supraapreciază și așteaptă de la Țara Românească răsplăți nu în funcție de realitate, ci de ficțiunea în care unii trăiesc. Alții ne lamentăm cu gândul la trecutul glorios și ne plângem că acesta nu este cunoscut. Viața politică a fost acaparată, în parte, de ariviști, iar o parte din tinerii talentați ai țării își iau lumea în cap, punându-se în serviciul altor patrii și altor forțe.

Educarea românilor pentru dragostea de neam și țară se realizează greu în mijlocul unui popor dezamăgit, dar se poate face. Ea trebuie făcută fără lozinci, fără discursuri sforăitoare, fără mustrări și apostrofări. Românii trebuie lăsați să se convingă singuri că au nevoie și ei (ca oricare popor) de o țară, adică de o casă și că prosperitatea acestei case depinde, în primul rând, de ei. Familia și școala au un rol hotărâtor în educație. Dar educația acesta trebuie să fie una făcută din convingere, lin, „ca vântul ce-adie pe poteci”. Educație pentru locul natal se face prin toate materiile școlare. Este de ajuns ca la Fizică să fie pomeniți Aurel Vlaicu și Henri Coandă, la Științele Naturii Emil Racoviță și George Emil Palade, la matematică Grigore Moisil și Solomon Marcus și câți alții! Din anumite prestații publice, elevii și studenții înțeleg că toți românii din România au fost, sunt și vor fi proști. Ca să se poată schimba țara în bine – mă îndoiesc că dorim cu toții asta! – nu avem altă soluție decât s-o iubim. Schimbarea în bine se face prin muncă, pasiune și încredere, iar acestea nu se pot manifesta, nu pot conduce la rezultate fără dragoste. Țara este realitate și ideal în același timp, nu este un pământ oarecare pe care trăim ca să nu murim. Se spune – după John Fitzgerald Kennedy – că trebuie să ne întrebăm nu ce ne-a dat nouă țara, ci ce i-am dat noi ei. Eu aș adăuga că ne putem întreba, măcar din când în când, și ce ne-a dat nouă țara, însă, înainte de asta, nu este rău să-i dăm și noi ei ceea ce se cuvine, atât cât putem fiecare. Ca să fii patriot este de ajuns să-ți faci datoria acolo unde ești pus: dacă ești elev, să înveți sârguincios, dacă ești profesor, să ții lecții bune, dacă ești hornar, să cureți cinstit hornurile, dacă ești contabil să faci calcule corecte etc. Nu să facem de toate și să credem că ne pricepem la toate. Dacă vom face asta, țara va fi mai bună pentru locuitorii ei și tot mai mulți români vor ajunge s-o respecte și s-o iubească.

Sursă: gazetadecluj.ro.